Si Restul e Tacere

Intelectuală. In zilele noastre această înlocuire a zeităţilor antice prin abstracţiuni ipostazate a fost denumită „modernism" şi considerată, în chip ciudat, drept un progres spiritual, o eliberare, un pas înainte spre Adevăr. în realitate, de bună seamă numenele inventate de minţile adolescente sînt, în mod absolut, la fel de false (sau la fel de adevărate, n-ai cum să descoperi care din ele) ca şi personajele mitologice al căror loc l-au uzurpat. Ca simboluri vitale, însă, sînt mai puţin adecvate. Fanteziile copilului sînt inspirate direct de viaţă. In timp ce numenele adolescentului sînt abstracţiuni ale vieţii, evadări din diversitate către o unitate abstractă. Lumea numenelor este un substitut nepotrivit al Ţării Zîne-lor şi al Olimpului. ......."

5. PASCAL ŞI RAŢIONALISMUL

Pascal a fost un adult intelectual care s-a silit, în mod deliberat, să gîndească asemenea unui filozof creştin — cu alte cuvinte, asemenea unui compus instabil de copilărie şi adolescenţă. A fost însă

necruţător faţă de autoîngăduinţele pe care şi le oferă adolescentul în floare. Nu ne putem aştepta ca un critic atît de ascuţit, atît de matur din punct de vedere intelectual, să înghită argumentele pseudo-logice ale raţionaliştilor. „Rîdeţi de filozofie, spunea el, şi atunci veţi fi un adevărat filozof". El însuşi îşi bate joc, chiar cu haz, de filozofie. Feu M. Pascal, a scris un contemporan, appelait la philosophie car-tesienne le Roman de la Nature semblable a Don Quichotte1. Ce compliment înalt şi, după părerea mea, nemeritat la adresa lui Descartes ! Majoritatea acestor eposuri ciudate pe care le numim sisteme 1 Răposatul domn Pascal denumea filozofia carteziană ^.omanul Naturii, asemănător cu Don Quijote.

262

filozofice se aseamănă mai curînd cu Arcadia lui Sidney x sau cu Grand Cyrus 2 decît cu Don Quijote.

Ce mîndru m-aş simţi, dacă aş fi metafizician, să mă văd menţionat pe acelaşi plan cu Cervantes ! Dar dacă Descartes ar fi auzit această replică spirituală, s-ar fi simţit mai curînd jignit decît satisfăcut.

Pentru că Descartes a fost un raţionalist ; el credea în realitatea abstracţiunilor sale. Inventînd ficţiuni el îşi imagina că revelează adevărul. Pascal, însă, a înţeles lucrurile mai bine. Pascal a fost un critic şi un realist, Pascal a fost matur din punct de vedere intelectual. „Sufletul nostru, spunea el, a fost aruncat în trup, unde a găsit materie, timp, dimensiune. De aceea raţionează şi numeşte aceste.

condiţii natură şi necesitate, şi nu poate să creadă în nimic altceva." Sau în altă parte : „Nu intră in capacităţile noastre să cunoaştem ce este Dumnezeu sau dacă El există." S-ar putea crede că citim o prelegere, abreviată din fericire, a lui Kant.

Nu socotesc necesar să repet argumentele prin care Pascal a dărîrnat pretenţiile raţionaliştilor de a atinge, prin mijloace omeneşti, cunoaşterea unui absolut. Panoplia lui Montaigne îi stătea, comod, la îndemînă ; el a ascuţit şi a muiat în venin armele pyrrhoniene aflate în această panoplie. Raţionaliştii au fost măcelăriţi în chip elegant, artistic, dar fără milă. O sută şi ceva de ani mai tîrziu, aveau să fie din nou măcelăriţi de Kant şi, după scurgerea altui secol, măcelul avea să se repete, de astă dată cu o ferocitate demnă de Timur Lenk, sub mîna lui Nietzsche. Pragmatiştii, umaniştii, filozofii ştiinţei 1 Philip Sidney (1554—86), scriitor clasicist englez, autorul romanului pastoral Arcadia, în care fiecare capitol se îr.cheie cu o eclogă.

2 Roman cavaleresc, eroic, de Madeleine de Scudery (1609—1701).

263

continuă masacrul. Dar, deşi ciopîrţiţi, raţionaliştii ies mereu la iveală asemenea capetelor Hydrei. Lumea cultivată şi cea necultivată colcăie de ei. Supravie-j ţuirea raţionalismului încolţit în ghearele unui ine-l vitabil criticism destructiv, este un tribut adus, dacăl nu inteligenţei umane, cel puţin dragostei ei de viaţă. I Pentru că raţionalismul, în felul său greoi şi cam prostesc este o iluzie cu valoare biologică, anume o minciună vitală. „Cînd adevărul unui anumit lucru este necunoscut — spune Pascal cu două sute de ani -înaintea lui Nietzsche — e bine să ne găsim un fals'

\; \J/ oarecare asupra căruia să concentrăm minţile oamenilor." Unicul defect al raţionalismului ca minciună Vitală este că nu e îndeajuns de vitală. Dacă-i vorba de o minciună vitală, atunci mitologia politeistă era preferabilă sistemului raţionalist al abstracţiunilor. Falsitatea raţionalismului este manifestă pentru oricine şi-ar da osteneala să examineze cu o optică

neviciată de prejudecăţi şi cu o inteligenţă obiectivă paralogismele sale. Dacă raţionalismul stimulează viaţa, apoi o face foarte anemic. Fiind un om de o inteligenţă remarcabilă, Pascal şi-a dat seama că nu poate atinge, pe calea raţiunii, absoluturile după care tînjea. Un absolut raţional, înseamnă o contradicţie în sine. Singurul absolut în care ar putea crede un om inteligent este unul iraţional. Faptul că a realizat stupiditatea raţionalismului, l-a confirmat pe Pascal în catolicismul său.

6. REVELAŢIA

„Cest en manquant de preuves, spune el despre creştini, qu'ils ne manquent pas de sens.11 1

Deci,

1 Pentru că dovezile le lipsesc, dau în schimb dovadă de inteligenţă, (fr.).

raţionaliştii care nu se găsesc veşnic în lipsă de dovezi, dau dovadă de lipsă de inteligenţă.

Cînd e vorba de absoluturi, raţiunea devine nerezonabilă. „II n'y a rien si conforme ă la raison que ce desaveu de la raison." x Fiind un om rezonabil, Pascal a dezavuat raţionalismul şi s-a dedicat, în schimb, revelaţiei. Absoluturile revelaţiei trebuie să fie absoluturi autentice, ferme, eterne, în mijlocul fluxului difuz al vieţii, absoluturi nealterate de întîmplare. Trebuie să fie autentice pentru că revelaţia este, prin definiţie, non-umană. Dar însăşi definiţia non-umanului este umană ; iar revelaţiile sînt formulate în termenii limbajului uman, şi sînt produsul unor fiinţe individual umane, care au trăit uman în spaţiu şi timp. Aşadar, fatalmente, ne reîntoarcem la relativităţi. Nici ingenioasele argumentaţii istorice conţinute în părţile următoare din Pensees (argumente pe care Cardinalul Newman avea să le dezvolte mai tîrziu cu obişnuita lui subtilitate), nu contribuie cu nimic ca să ne smulgă din domeniul relativităţilor. Pascal a încercat să demonstreze Adevărul Istoric al revelaţiei creştine. Dar, vai

! Adevărul Istoric nu există în sine — tot ce deţinem sînt doar nişte păreri despre trecut, mai mult sau mai puţin probabile, păreri care se schimbă de la generaţie la generaţie. Vorbind matematic, istoria este o funcţie a gradului de ignoranţă şi a prejudecăţilor personale ale istoricilor. Istoria unei epoci care a lăsat în urmă prea puţine documente se află la discreţia descoperirilor arheologice ; o descoperire fericită poate duce de la o zi la alta la o revizuire radicală a datelor. In cazurile în care împrejurările par să ne fi condamnat la o ignoranţă

definitivă şi permanentă, ne putem aştepta ca părerile istorice să fie cel puţin 1 Nimic nu-i mai conform cu raţiunea decît această dezavuare a raţiunii, (fr.).

264

265

tot atît de stabile ca şi lipsa de cunoştinţe a istoricilor. Dar aceasta se întîmplă numai cînd evenimentele în chestiune sînt total indiferente. Atîta timp cit evenimentele din trecut continuă să deţină o anumită actualitate, istoria lor o să varieze de la epocă la epocă, şi aceleaşi documente vor fi reinterpretate, aceeaşi ignoranţă definitivă va constitui baza unor opinii mereu noi. în cazurile în care documentele sînt numeroase şi contradictorii (iar imperfecţiunea dovezilor umane este atît de mare încît documentele numeroase sînt întotdeauna contradictorii), fiecare istoric va alege mărturia care se potriveşte cel mai bine cu propriile lui prejudecăţi, şi va ignora sau va subaprecia tot restul. Punctul cel mai apropiat de Adevărul Istoric îl constituie opinia identică, susţinută de diverşi istorici succesivi, asupra unor evenimente din trecut care nu stîrnesc un interes vital. Opiniile asupra drepturilor de proprietate asupra pămîntului în Evul Mediu nu sînt susceptibile să fie supuse unor fluctuaţii serioase, din simplul motiv că problema proprietăţii asupra pămîntului în Evul Mediu are şi va continua să aibă

un interes pur academic. Pe de altă parte, însă, creştinismul nu e o problemă academică. Din această

cauză, documentele privitoare la originile religiei vor trece printr-un constant proces de re-interpretare.

Dovezile umane îndoielnice (şi toate dovezile umane sînt îndoielnice) au dat naştere şi vor continua să

dea naştere, atîta timp cit creştinismul va trebui să justifice un alt interes decît cel pur academic, unei mari varietăţi de opinii generate de spirite variat constituite şi în mod variat atacate de prejudecăţi.

Aceasta este realitatea din care Pascal a încercat să extragă acel lucru inexistent : Adevărul Istoric.

266

7. TEMEIURI ISTORICE ALE CREDINŢEI LUI PASCAL

Poate să pară ciudat faptul că Pascal nu şi-a dat seama de inutilitatea încercării de a descoperi un absolut chiar în revelaţia religiei. Dar dacă el nu a reuşit să trateze catolicismul tot atît de realist cum a tratat alte doctrine, aceasta s-a datorat faptului că Pascal a ţinut să creadă în absoluturile acestuia. El a simţit o nevoie de absolut şi această necesitate temperamentală a fost mai puternică decît inteligenţa sa. Despre temperamentul lui Pascal, despre acel suflet straniu al lui, „Naturaliter Christiana" \ dar de un creştinism atît de special şi mai curînd înfricoşător, voi vorbi mai tîrziu. Aci voi menţiona doar împrejurările exterioare care au stimulat dorinţa sa de a crede în absoluturile catolicismului. Acei ani de mijloc ai secolului al şaptesprezecelea, care au constituit scena istorică a scurtei existenţe a lui Pascal, au însemnat pentru Europa ani de nelinişti şi mizerie. Germania era devastată de cel mai sîngeros dintre războaiele religioase. In Anglia Parlamentul se războia cu regele. Franţa era fră-mîntată

de hărţuielile lipsite de sens ale Frondei, într-un cuvînt, era Europa din schiţele lui Callot 2. Drumurile Europei erau înţesate de hoarde de lăncieri hămesiţi şi prădalnici, corbii Europei erau ocupaţi să

devoreze cadavrele care se bălăbăneau spînzurate de crăcile oricărui stejar mai robust. Pretutindeni violuri şi jafuri, împuşcări şi spînzu-rări din belşug, torturi ca să mai spargă monotonia şi trageri pe roată ca distracţie de duminică. Pentru Pascal, cînd privea la lumea din jur, pacea părea să fie bunul cel mai de preţ — pacea şi ordinea.

1 Creştin prin însăşi natura sa (lat.)

2 Jacques Callot (1592—1635), desenator şi gravor francez, autorul a două cicluri de gravuri întitulate

„Mizeriile Războiului".

267

Situaţia politică era asemănătoare cu aceea din vremurile mai recente care a făcut chipurile din Mus-solini un salvator al ţării lui, care i-a dat o justificare lui Primo de Rivera şi a recoltat atîţia aderenţi ai ziarului „L'Action Francaise". Anarhia modernă a făcut din ateul Charles Maurras 1 un entuziast susţi-nător al catolicismului. Pascal a fost un Maurras care a crezut în catolicism pînă la punctul de a-l considera adevărat şi util din punct de vedere politic, bun atît pentru el cît şi pentru clasele de jos.

Remediul lui Pascal la tulburările din vremea lui era simplu : supunere pasivă în faţa autorităţilor legal constituite — în faţa regelui Franţei, de pildă, sau a Republicii Veneţiei. A te răzvrăti împotriva stăpînilor pe care i-a ales Providenţa înseamnă a păcătui ; cel mai rău dintre toate relele este războiul civil. Aceasta este înţelepciunea politică a disperării. Dar pentru a jindui, în mijlocul anarhiei, la pace şi ordine cu orice preţ, nu trebuie să fii neapărat creştin. Poveţele lui Pascal cu privire la disperarea pasivă îşi au originea în evenimentele politice din vremea lui şi nu în convingerile sale catolice. Aceste convingeri catolice, însă, le-au servit justificarea. Pentru că omul, fiind total corupt, nu este capabil să

ducă la îndeplinire nici o acţiune bună decît cu ajutorul divinităţii. Aşadar, ar însemna o nebunie să te răzvrăteşti, o nebunie să doreşti să schimbi instituţiile existente, căci noua stare de lucruri, fiind produsul naturii umane corupte, este negreşit la fel de imperfectă ca şi cea pe care o înlocuieşte. Deci, înţelept este acela care acceptă ordinea existentă, nu pentru că ar fi dreaptă sau ar duce la fericirea oamenilor, ci pur şi simplu pentru că există şi pentru că nici o altă ordine nu ar pu-1 Charles Maurras (1868—1952), scriitor francez, teoretician al cauzei monarhiei catolice, director, împreună cu Leon Daudet, aii ziarului „L'Action Francaise".

268

tea fi mai justă sau nu ar putea izbuti să ducă la fericirea oamenilor.

Istoria ne-a arătat că există o oarecare doză de adevăr în vederile lui Pascal. Speranţele revoluţionarilor au fost adeseori dezamăgite. Dar pentru orice om care preţuieşte viaţa ca viaţă, aceasta nu poate constitui un argument împotriva încercărilor de a revoluţiona. încrederea în eficienţa revoluţiilor (oricît de prost fundamentate s-au dovedit a fi unele dintre acestea), este un stimulent al vieţii prezente, un imbold la acţiune şi la gîndire. în încercarea de a realiza ţelurile unei revoluţii, oamenii trăiesc mai intens în prezent, gîndesc, acţionează şi suferă cu o energie sporită ; rezultatul acestui fapt este crearea unei noi realităţi (diferită, fără îndoială, de cea pe care speraseră s-o creeze, dar nu asta contează ; important este faptul că au realizat noul). Noua realitate impune celor ce trăiesc în mijlocul ei noi speranţe şi noi crezuri, şi aceste noi speranţe şi crezuri stimulează oamenii la trăiri mai intense, care duc la crearea unei alte noi realităţi. Şi aşa la nesfîrşire. Dar, mai mult ca sigur, acest argument nu ar fi izbutit să facă din Pascal un revoluţionar. Pascal nu urmărea o intensificare a vieţii prezente. El detesta viaţa prezentă. Pentru că aceasta nu e decît o împletire de pofte senzuale şi, deci, total anticreştină. Lui Pascal i-ar fi plăcut să vadă viaţa din prezent nimicită ; de aceea nu suporta nici o doctrină, fie ea religioasă, filozofică sau socială, care urmărea să intensifice procesul vital. Creştinismul pe care-l practica şi în care credea el era totaknente antivital.

8. TEMEIURI PERSONALE : EXTAZUL

Repet că în schiţele lui Callot asupra Mizeriilor Războiului trebuie căutate raţiunile politice ale catolicismului lui Pascal, după cum explicaţia cato-

269

licismului domnului Maurras poate fi găsită în instantaneele apărute în ziarele vremii, care reprezentau masele proletare „demonstrînd" în oraşele industriale, în timp ce mulţimile de capitalişti se distrau la Monte Carlo, măcinaţi de spleen şi azvîr-lind cu banii. Dar Pascal avea şi alte raţiuni personale, mai convingătoare, pentru a crede. Consemnarea convertirii sale subite şi apocaliptice — acel faimos „Memento" care a fost găsit după moartea sa, cusut ca un talisman în căptuşeala hainei — e un document de cel mai înalt interes, nu numai pentru lumina pe care o aruncă asupra lui Pascal însuşi, ci şi pentru ceea ce ne spune despre experienţa mistică în general, precum şi despre felul în care această experienţă este interpretată.

Reproduc textul în întregime.

L'an de grace 1(Ş54.

JLundy 23 novembre, jour de St. Clement, pape et martir et autres au martirologe veille de St. Chrysogotte martir, et autres. Depuis environ dix heures et demy du soir jusques environ minuit et demy.

Feu

Dieu d'Abraham, Dieu d'Isaac, Dieu de Jacob Non des philosophes et des sgavants Certitude, certitude sentiment Joye Paix.

Dieu de Jesus Christ Deum meum et Deum vestrum

Ton Dieu sera mon Dieu Oubly du monde et de tout, hormis Dieu. II ne se trouve que par Ies voyes enseignees dans l'Evangile. Grandeur de l'ame humaine Pere juste, le monde ne fa point connu, mais je t'ay connu Joye, joye, joye, pleurs de joye

Je m'en suiş separe Derelinquerunt me fontem aquae vivae 270

Mon Dieu, me quitterez-vous ? Que je n'en sois pas separe eternellement Je m'en suiş separe, je l'ay fui renonce crucifie

Que je n'en sois jamais separe

II ne se conserve que par le voyes enseignees dans l'Evangile

Renonciation totale et douce

Soumission totale ă Jesus Christ et mon directeur Eternellement en joye pour un jour d'exercice sur la terre. Amen.l

lui Isaac, al lui Iacob

Pace.

1 Anul de graţie 1654

Luni 23 noembrie, ziua Sf. Clement, papă şi martir şi a

altor mucenici

ajunul zilei Şf. martir Chrysogon şi a altora De la ceasurile zece şi jumătate seara pînă spre douăsprezece şi jumătate noaptea.

FOC

Dumnezeu al lui Abraham, Dumnezeu al

Dumnezeu

Nu al filozofilor şi al savanţilor Certitudine, certitudine simţămînt Bucurie Dumnezeu al lui Isus Hristos Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu Uită de lume şi de tot, afară de Dumnezeu. El nu e de găsit decît pe căile predicate de Evanghelie.

Măreţia sufletului omenesc

Părinte drept, lumea nu te-a cunoscut, dar eu te-am

cunoscut

Bucurie, bucurie, bucurie, plînsete de bucurie

M-am despărţit

Voi fi părăsit de izvorul apei de viaţă ? Dumnezeul meu, oare mă vei părăsi ?

Să nu fiu pe vecie despărţit M-am despărţit de el, l-am ocolit, renegat, răstignit Să nu fiu niciodată despărţit El nu poate fi păstrat decît pe căile predicate de Evanghelie

Renunţare totală şi dulce.

Supunere totală lui Isus Hristos şi îndrumătorului meu De-a pururi bucuros de o zi de trudă pămînteană.

Amen.

271

Pentru cel care citeşte cu grijă acest „Memento" este evident că substanţa sa e lipsită de omogenitate. Este, ca să spunem aşa, stratificată, clădită din zăcăminte alternative de experienţă directă şi de interpretări intelectuale, făcute după consumarea faptului. Pînă

şi data este un amestec de cronologie justă şi de hagiografie creştină. Luni, douăzeci şi trei noembrie este de asemenea şi ajunul zilei Sfîntului Chrysogon. Odată cu primul cuvînt, „Foc" ne aflăm în mijlocul experienţei pure. Focul — e vorba de extazul mistic pe viu, ca să-i spunem astfel, şi neasimilat. Următoarele două rîn-duri sînt straturi de interpretare. Meditînd asupra acestei conflagraţii care arde în „focul" primului vers, Pascal ajunge la concluzia că a fost aprins de „Dumnezeul lui Abraham, Isaac şi al lui Iacob, dar nu al filozofilor şi al oamenilor de ştiinţă. Apoi urmează un alt strat de experienţă

pură : „Certitudine, certitudine, simţămînt, bucurie, pace" ; extazul violent a fost urmat de liniştea extatică. Şi aci din nou intervine intelectul care explică aceste experienţe în termenii unei ipoteze pe care Pascal a rezurnat-o telegrafic în cuvintele „Dumnezeu al lui Isus Hristos".

Cu „uită de lume şi de tot, afară de Dumnezeu" ieşim de pe tărîmul interpretării şi intrăm iar în cel al experienţei psihologice imediate. Pe măsură ce înaintăm, trecem prin straturi de cugetări doctrinale, pentru a ajunge la „Joye, joye, joye, pleurs de joye", alt strat de experienţă pură. Următoarele rînduri, de la „Je m'en suiş separe" pînă la „Que je n'en sois pas separe eternellement" sînt straturi de substanţă mixtă — înregistrări ale unor experienţe directe sau rememorate, condiţionate în ce priveşte modul şi calitatea de o ipoteză teologică. Pentru că, evident, experienţele emoţionale şi interpretările intelectuale ale acestor experienţe nu pot fi separate permanent, în straturi alternative. Iată ce se întîmplă în mod sumar şi 272

schematic : trăieşti o experienţă directă, această experienţă este interpretată intelectual, îndeobşte în termenii unui sistem existent metafizic sau mitologic ; mitul sau sistemul filozofic sînt considerate ca fiind reale şi devin la rîndul lor sursa unor noi experienţe şi canalele prin care trebuie să treacă vechile emoţii. „Memento"-ul lui Pascal ilustrează întregul proces. In ceea ce aş numi straturile superioare întîlnim zăcăminte alternative de experienţă

pură şi de interpretare pură — focul, şi Dumnezeul lui Abraham ; Certitudine, Bucurie, Pace şi Dumnezeul lui Isus Hristos. Mai încolo, Pascal exprimă ceea ce am putea numi emoţii secundare — emoţiile stîrnite în el de reflecţiile asupra interpretării post-jactum a emoţiilor mistice primare. El încearcă groaza de a fi despărţit de Dumnezeul pe care l-a invocat pentru a-i explica senzaţiile originare de bucurie şi pace.

Că experienţa mistică nu trebuie interpretată în mod necesar aşa cum a interpretat-o Pascal, este un lucru evident. Experienţe substanţial similare au fost interpretate în termenii budismului, brahma-nismului, mahomedanismului, taoismului, shama-nismului, neo-platonismului şi a nenumărator alte religii şi filozofii. De asemeni, de multe ori au fost lăsate fără nici o interpretare. De pildă, în corespondenţa lui William James x figurează o scrisoare interesantă care descrie ceea ce, neîndoielnic, e o stare de extaz în toată puterea cuvîntului, dar în legătură cu care, totuşi, James nu se aventurează să sugereze o explicaţie metafizică.

Ceea ce e înţelept ; pentru că experienţa mistică, asemenea oricărui alt fapt psihologic primar, nu e susceptibilă de altă explicaţie decît de una tautologică. Asemenea lucruri se întîmplă

pentru că se întîmplă, pentru

1 William James (1842—1910), filozof şi psiholog american, unul dintre fondatorii pragmatismului.

273

că aşa s-a întîmplat să fie croită mintea omenească. Dintre feluritele ipoteze explicative, în termenii

„Dumnezeul lui Abraham" Nirvana, Alah şi tot restul nu ai nimic de ales ; în măsura în care fiecare dintre ele pretinde a- fi Adevărul suprem şi fiecare postulează o cunoaştere a Absolutului incognoscibil, sînt toate, în mod egal, întemeiate pe baze false.

9. UMANISTUL ŞI CREŞTINUL

Metafizica lui Pascal poate fi descrisă ca un gen de pyrrhonism pozitivist temperat ba, chiar, pur şi simplu dezminţit de creştinismul dogmatic. Şi morala lui e plină de contradicţii. Pentru că Pascal prescrie în acelaşi timp o moderaţie mai mult de-cît aristotelică şi un exces creştin. El le impută

oamenilor încercările prezumţioase de a fi îngeri şi, totodată, le impută că sînt umani. „L'homme est ni ange ni bete, et le mălheur veut que qui veut jaire l'ange jait la bete." 1 Vai ! Faptele dovedesc că

Pascal are perfectă dreptate. Aşa-zişii îngeri din această lume „fac pe proştii" în toată accepţia cuvîntului : ei ajung, pînă la urmă, fie fiare, fie idioţi — adeseori amîndouă împreună. Înţelepciunea realistă a lui Pascal se revelează într-o remarcă de felul celei ce urmează : „Eu nu doresc decît să-mi ocup locul în ea (în lumea de mijloc, umană, cea dintre îngeri şi vite) şi refuz să mă aflu la capătul de jo6, nu pentru că ar fi jos, ci pentru că e un capăt; aş refuza, deopotrivă, să fiu plasat la extre- mitatea de sus." Sau : „A păşi dincolo de calea de mijloc înseamnă a păşi dincolo de umanitate. Mă-

1 Omul nu-i nici înger nici vită, dar, din nefericire, cine face pe îngerul, face de fapt pe prostul, (fr.) 274

reţia sufletului uman constă în a şti cum să ţii calea de mijloc."

Pascal emite multe alte aforisme de acest gen. „Nu e bine să fii prea liber. Nu e bine să-ţi satisfaci toate necesităţile vieţii". „Les grands efforts de Vesprit, oii l'âme touche quelquejois, sont choses ou elle ne se tient pas; elle y saute quelquefois" '. „Virtutea unui om se poate măsura nu prin efortu- < rile sale, ci prin purtarea lui obişnuită." Şi aşa mai departe.

Dar la Pascal, această înţelepciune umană e numai ocazională şi teoretică. El însuşi nu a practicat ceea ce a propovăduit. Ceea ce a practicat el a fost admirabil expus în biografia scrisă de sora lui :

„întotdeauna şi în toate împrejurările obişnuia să acţioneze pe baza unor principii... Nu-i era posibil să

se abţină de la a-şi folosi simţurile, dar cînd necesitatea îl obliga să ofere simţurilor vreo plăcere, avea o admirabilă capacitate de a-şi distanţa spiritul, astfel încît acesta să nu ia parte la plăcere. La masă nu-l auzeai niciodată lăudînd bucatele care i se serveau. . Şi nu putea suporta să audă pe ci- t neva...

admirînd savoarea vreunui fel de mîncare ; numea acest lucru „senzualitate"... pentru că, spunea el, e un semn că mănînci ca să-ţi satisfaci poftele, lucru cu totul reprobabil... în primele zile cînd s-a retras, şi-a calculat exact raţia de hrană necesară pentru nevoile stomacului său şi, de atunci încolo, oricît i-ar fi fost de poftă, nu depăşea niciodată acea cantitate ; şi oricît i-ar fi fost de silă. îşi făcea un titlu de glorie din a mînca raţia fixată."

Dar stomacul nu a fost singura parte pe care Pascal şi-a mortificat-o. Spiritul de mortificare, care e adevăratul spirit de „caritate" i-a inspirat ideea

1 Marile eforturi ale spiritului, spre care năzuieşte uneori sufletul, sînt lucruri în care nu se poate statornici; uneori se avîntă doar într-acolo, (fr.)

275

de a-şi face o cingătoare de fier cu cuie pe dinăuntru, îşi punea această cingătoare ori de cîte ori venea cineva să-l viziteze şi descoperea că-i face plăcere conversaţia, sau că se simte măgulit de forţa lui ca îndrumător spiritual : „II se donnait des coups de coude pour redoubler la violence des piqures, et se jaire ensuite ressouvenir de son devoir." *

Mai tîrziu, cînd boala l-a împiedicat să se mai concentreze asupra studiilor, a purtat cingătoarea în permanenţă, pentru ca înţepăturile ei să-i menţină spiritul mereu treaz la datorie.

In intervalele dintre aceste practici ascetice, Pas-oal a scris despre necesitatea de a păstra calea de mijloc, de a rămîne uman.

Dar toate acestea n-au fost decît abstracţii şi teorii. Creştinismul nu-i permitea să adopte o conduită elenistă, aşa cum nu-i permitea să gîndească pyrrhonist. Pascal, filozoful, a privit la lumea din jur şi a tras concluzia că „qui veut jaire l'ange fait la bete". Dar religia revelaţiilor îl obliga să încerce a fi un înger de abnegaţie, de conştientă şi consecventă atitudine extralumească. A făcut aceste eforturi şi a devenit — ce anume ? Poate că un înger pe altă

lume ; cine ştie ? Filozoful nu poate răspunde decît pentru lumea de aici şi, în lumea de aici, aşa-zisul înger „faisait la bete", în mod plicticos şi pedant. E de la sine înţeles că Pascal avea oroare de orice formă de senzualitate. Ura toţi îndrăgostiţii şi dorinţele lor. Ura frumuseţea care stîrneşte dorinţe impure. „Dacă se întîmplă vreodată să spun, de pildă, că am văzut o femeie frumoasă" scrie Mme Perier, „mă dojeneşte, arătîndu-mi că asemenea remarci nu trebuie niciodată făcute în prezenţa servitorilor sau a tinerilor, pentru că nu se ştie ce gînduri le-ar putea stîrni acestora." Despre căsă-

1 Se înghiontea singur cu cotul, pentru a spori violenţa înţepăturilor şi a-şi reaminti de datoria sa (fr.).

276

torie afirma într-o scrisoare adresată surorii sale că e „une espece d'homicide et comme un deicide" ]. Pentru că acei care se căsătoresc sînt interesaţi exclusiv de creatură, şi nu de creatorul ei, bărbatul care iubeşte o femeie îl ucide pe Dumnezeu în propriul său spirit şi, ucigîndu-l pe Dumnezeu, pînă la urmă se sinucide pe vecie.

Nu avea încredere nici în iubirea maternă. „Je n'oserais dire, scrie Mme. Perier, qu'il ne pouvait meme souffrir Ies caresses que je recevais de mes enjants, ii pretendait que cela ne pouvait que leur nuire, qu'on leur pouvait temoigner de la tendresse en miile autres manieres." 2

Spre sfîrşitul vieţii, acest om de principii nu şi-a îngăduit nici măcar plăcerea de a se ataşa de prietenii şi de relaţiile sale, nici măcar aceea de a fi îndrăgit, la rîndul său, de aceştia.

„Una dintre maximele fundamentale ale pietăţii sale era aceea de a nu îngădui niciodată cuiva să se ataşeze de el cu afecţiune ; şi dădea mereu a înţelege că aceasta este o greşeală în legătură cu care oamenii nu se controlează cu suficientă atenţie, o greşeală care poate avea consecinţe serioase, cu atît mai de temut cu cit ne apar adeseori ca lipsite de orice pericol". Cît de primejdioasă considera Pascal că poate fi această greşeală, se deduce din următoarele cuvinte înscrise într-un mic memorandum pe care-l purta mereu la el şi care a fost găsit asupră-i, după moarte : „Nu este drept ca oamenii să se ataşeze de mine... Ii voi dezamăgi pe cei cărora le-am inspirat asemenea dorinţă, eu nu pot constitui 1 Un soi de omucidere şi ca un fel de deicid. (fr.)

2 N-aş îndrăzni să spun că nu putea suporta dezmierdările pe care le primeam din partea copiilor mei, pretindea însă că aceasta nu făcea decît să le dăuneze, că tandreţea se poate manifesta pe o mie de alte căi.

27T

ţelul spre care se îndreaptă năzuinţele unui om şi nu deţin nimic din ceea ce i-ar putea satisface.

. .Dacă-i fac pe oameni să mă iubească, dacă-i atrag spre mine, păcătuiesc ; pentru că vieţile lor şi toate preocupările lor trebuie să fie închinate iubirii de Dumnezeu sau căutării dumnezeirii."

10. ASCETUL BOLNAV

Principiile sale, dorinţa de a fi angelic de consecvent, l-au împins pe Pascal spre acel „jaire la bete", care s-a manifestat atît în afara cît şi în interiorul sferei comportării personale şi a relaţiilor sociale. De pildă, dispreţuia arta pentru că diferă de morală, ori moralei i-a dedicat el întreaga-i loialitate. „In artă, spune el la regie est (de fapt vrea să spună doit etre) l'honnetete. Poete et non honnete homme." 1 Cum îi mai ura pe poeţi pentru că se conduc după alte reguli decît cele ale virtuţii şi pentru că se comportă

ca oameni şi nu ca „oameni buni". încerca întregul dispreţ puritan faţă de teatru, pentru că-i îndeamnă

pe oameni să se gîndească la iubire şi pentru că-i face să simtă plăcere. Tot ce provoacă plăcere îi era odios acestui mare apostol al urii. Acea parte din Pensees în care se ocupă de plăcerile lumeşti este poate cea mai viguroasă din întreaga carte ; ura îi înaripa stilul. îşi ura semenii pentru că erau în stare să se distreze. I-ar fi plăcut ca toţi oamenii să fie asemenea lui : necontenit sfîrtecaţi de dureri, nedormiţi, vlăguiţi de boală. „Boala, afirmă el, este condiţia firească a creştinului ; pentru că numai cînd e bolnav omul este aşa cum ar trebui să fie, adică într-o stare de suferinţă, 1 ... regula este (ar trebui să fie) onestitatea. Cînd spui poet spui om neonest (fr).

278

de durere, privat de plăcerile simţurilor, izbăvit de orice pasiune."

Aceasta era concepţia lui Pascal, teoreticianul dogmei creştine ; Pascal filozoful avea o optică total diferită. „Boala ne dă noi temeiuri de a greşi. Ne alterează judecata şi gîndirea." Aşadar, acea condiţie firească a creştinului este privită din punct de vedere filozofic drept o stare de eroare cronică. Omul bolnav nu are dreptul să judece faptele omului sănătos. Un om lipsit de ureche muzicală nu este cel mai indicat critic al cuartetelor lui Mozart ; tot astfel, un moralist „privat de plăcerile simţurilor, izbă-

vit de orice pasiune" nu e persoana cea mai indicată să vorbească despre „căderea în ispită" şi despre

„natura josnică" a omului. Numai omul cu simţ muzical poate înţelege semnificaţia muzicii şi numai omul senzual şi pătimaş poate înţelege semnificaţia simţurilor şi a pasiunilor. Bolnavul ascetic nu poate înţelege nimic din toate acestea, din simplul motiv că nu poate, sau nu vrea, în mod deliberat, să

încerce emoţiile sau să înţeleagă acţiunile pe care îşi propune să le critice. El îşi face o virtute din necesitate şi conferă deficienţei sale denumiri sacre. „Cei care-şi ţin Dorinţa în frîu — spune Blake —

procedează astfel pentru că dorinţa lor e destul de slabă pentru a se lăsa ţinută în frîu."

Trupul bolnav al lui Pascal era acel „naturaliter Christianum". „Une douleur de tete comme insup-portable, une chaleur d'entrailles et beaucoup d'autres maux" 1, erau de natură să-i facă inaccesibil paga-nismul. Pe Nietzsche tocmai această inaccesibilitate l-ar fi stimulat să încerce ; pentru că

Nietzsche susţinea că omul bolnav nu are dreptul să fie ascet — e o treabă mult prea uşoară. Dar nu la fel gîndea Pascal; el îşi accepta boala, ba chiar se convingea 1 O durere de cap aproape insuportabilă, un foc în măruntaie şi multe alte rele (fr.).

27»

i singur că e recunoscător pentru durerea de cap şi focul din măruntaie. Şi nu accepta boala numai pentru el; încerca să o impună şi celorlalţi. Cerea ca toţi oamenii să-şi însuşească felul lui de a gîndi şi concepţia lui despre lume ; voia să impună tuturor oamenilor migrene, insomnii, dispepsii, cu întregul lor cortegiu de stări psihologice.

Acei dintre noi care, din fericire, au fost scutiţi de asemenea boli vor refuza să accepte metafizica nevralgiilor lui Pascal, aşa cum refuzăm să acceptăm filozofia astmei unui mai recent invalid de geniu

: Marcel Proust.

II

11. NATURA UNIVERSULUI NORMAL

Cea de-a doua parte a acestui eseu începe acolo unde sfîrşeşte prima — adică de la astme şi nevralgii, foc în măruntaie şi dureri de cap insuportabile. După cum am văzut, în ce priveşte boala, Pascal s-a exprimat la fel de contradictoriu ca şi în majoritatea celorlalte subiecte. Ceea ce înfăţişează el drept una din marile surse de eroare este, în acelaşi timp, condiţia firească a creştinului. Dacă ar fi fost întrebat cum se împacă între ele cele două enunţuri ar fi răspuns că ceea ce pare a fi eroare în ochii omului normal, ai unui membru al „omnitudinii", nu este în mod necesar eroare şi în ochii lui Dumnezeu —

ba, chiar, poate fi adevărul. Pentru că, la urma urmelor, ce este ceea ce numim în mod curent „realitate" ? Ce este „normalul" ? Ce este „bunul simţ" ? Care sînt „legile gîndirii" şi „fruntariile cognoscibilului" ? Toate acestea sînt, mai mult sau mai puţin, convenţii de mult statornicite.

280

Universul nostru normal, universul bunului simţ, y este produsul unei deprinderi a percepţiei — poate că o deprindere proastă, cine ştie ? O uşoară modificare în natura organelor noastre de simţ şi universul ar deveni cu totul de nerecunoscut faţă de ceea ce cunoaştem astăzi. Henri Poincare a descris cîteva dintre lumile pe care asemenea modificări în structura noastră le-ar genera automat. In acest context, sînt extrem de interesante anumite cercetări recent efectuate asupra universurilor populate de vietăţi din specii inferioare. De pildă, lumea în care evoluează un arici de mare este, pentru noi, o lume de apă, stînci, nisip, buruieni şi animale marine. Pentru arici, însă, nici unul dintre toate aceste lucruri nu există. Universul perceput (ceea ce-i totuna cu „creat") de organele sale tactile, este total diferit de cel în care-l plasăm, arbitrar, noi oamenii. Modificînd aparatul cu care percepem (şi aparatul cu care percepem este aparatul cu care creăm), boala ne modifică universul. Şi ca un om să încerce să impună

altora universul său particular, este o acţiune aproape la fel de nejustificată ca şi aceea prin care am impune unui arici de mare universul nostru uman.

In decursul ultimului sau ultimelor două secole, un număr considerabil din ceea ce constituia odinioară

necesităţi de gîndire şi legi imuabile ale naturii s-au dovedit a fi sisteme fabricate arbitrar de făpturi omeneşti, pentru a sluji unor scopuri specific omeneşti. Şi astfel, Dumnezeu nu mai este obligat, aşa cum era în trecut, să se supună decretelor promulgate de Euclid în anul 300 înainte de era noastră.

Acum, el are la dispoziţie o varietate de sisteme geometrice din care să tot aleagă. Geometriile şi legile naturii se numără printre cele mai recente produse ale spiritului omenesc, n-au avut încă timp să prindă

rădăcini. Deprinderi atît de superficial formate sînt relativ uşor de încălcat. Dar există alte deprinderi de percepţie şi de gîndire incompa-281

rabil mai vechi şi atît de adine implantate îneît s-ar părea că e aproape cu neputinţă să interpretăm experienţa altfel decît în termenii lor. Astfel, deprinderea de a trăi în spaţiu şi timp este una dintre cele care, evident, s-a format încă din timpurile celor mai îndepărtaţi strămoşi ai noştri. Şi, totuşi, oamenii de azi sînt în stare, dacă nu să trăiască, cel puţin să gîndească în termenii unui continuu cvadri-dimensional; şi cînd se ocupă de lumea subatomică a electronilor şi protonilor, oamenii trebuie să se dezbare cu totul de noţiunile temporale şi spaţiale. Universul infinitezimalului microscopic este radical diferit de universul macroscopic pe care-l populăm. Teoriile fizicii moderne demonstrează că Pascal era îndreptăţit să stăruie asupra ciudăţeniei acestui univers. In ce priveşte timpul se pare că ar fi posibil pentru noi să trăim într-un univers în care relaţiile obişnuite temporale nu se mai menţin. Există dovezi suficient de credibile care atestă că, în anumite împrejurări, viitorul este previzibil (mai ales pe calea visurilor, dacă ar fi să-l credem pe domnul Dunn, autorul acelei foarte interesante cărţi O experienţă cu Timpul). E uşor de conceput că, odată cu vremea, s-ar putea dezvolta o tehnică a previziunilor, şi se poate presupune că facultăţile de profetizare, latente acum la marea majoritate a indivizilor, ar putea căpăta consistenţă. In care caz, universul nostru normal ar apărea schimbat pînă la a nu-l mai putea recunoaşte.

12. UNIVERSUL OMULUI BOLNAV. JUSTIFICAREA SA

Boala ne modifică aparatul de percepţie şi, în felul acesta, modifică universul în care trăim. Dar care dintre universuri este mai real, care e mai apropiat de lucrul în sine perceput de divinitate — uni-282

versul omului sănătos sau cel al omului bolnav ? A răspunde cu certitudine este o imposibilitate. Omul sănătos are majoritatea de partea lui. Vox populi nu este însă vox Dei.

Pentru scopuri practice, sociale, universul normal este, fără îndoială, cel mai comod ; dar comoditatea nu este o măsură a Adevărului. Omul sănătos trudeşte avînd marele dezavantaj de a nu fi dezinteresat. Pentru el, lumea e un loc în care trebuie să se descurce, un loc în care cel mai adaptat să supravieţuiască, supravieţuieşte. Fie că vrea, fie că nu vrea, el vede numai latura utilitară a lucrurilor. Pe cînd boala îl transportă pe om de pe cîmpul de luptă unde se dă

bătălia pentru existenţă, pe un tărîm de detaşare biologică ; acolo el vede altceva decît utilul.

Idiotul lui Dostoievski, prinţul Mîşkin, era un epileptic. Fiecare dintre crizele lui era precedată

de o apocaliptică experienţă mistică. Gînditorii din şcoala lui Max Nordau1, ar „explica"

aceste experienţe în termenii epilepsiei — de fapt, prin explicaţie le-ar anula cu totul. Dar faptul că e însoţită de o criză, nu face revelaţia mai puţin credibilă, dimpotrivă, e cu atît mai credibilă. Deoarece criza detaşează mintea bolnavului de la realitatea utilitară şi-i îngăduie să perceapă, sau să creeze, o altă realitate, mai puţin superficială şi tendenţioasă decît normala realitate utilitară cotidiană. (A fi în stare să vadă lucrurile în acelaşi fel dezinteresat, cu ochii copilului, ai zeului, ai generosului sălbatic, este marca distinctivă şi privilegiul artistului.

Artistul este un om care are revelaţii, fără a trebui să plătească pentru ele prin crize de epilepsie). Adepţii lui Nordau, care văd totul sub specie Podsnapitatis2, nu-i pot ierta lui Mîşkin şi, dacă-i

1 Max Nordau (1849—1923), medic şi scriitor ungur. în lucrarea sa Degenerarea, Nordau încearcă să

stabilească o legătură între geniu şi degenerescentă.

2 Sub semnul lui Podsnap, adică utilitarist.

283

pe aşa, nici lui Shakespeare, Blake, Beethoven, faptul că văd lucrurile sub specie Aeternitatis.

Ei refuză să recunoască validitatea experienţei lui Mîş-kin. Tot atît de bine ar putea să refuze să recunoască validitatea impresiilor propriilor lor simţuri. Pentru mistic sau pentru artist, revelaţia sa este un fapt psihologic, asemenea culorii sau sunetului. E un fapt dat : nu-i poţi scăpa.

Oamenii de talent ar putea fi înfăţişaţi ca o categorie specială de invalizi cronici. Cel cu un surplus de minte este la fel de anormal ca şi cel cu un minus de minte, şi poate că e la fel de justificat să treacă drept nebun, din moment ce sanitatea e doar o chestiune de statistică.

Există o categorie de oameni ultranormali care încearcă o curioasă satisfacţie în a afirma că

toate marile personalităţi au fost oameni bolnavi sau scrîntiţi la minte ; acesta e felul lor de a da frîu liber unei invidii fireşti dar nu foarte lăudabilă, felul lor de a se răzbuna pe cei ce le sînt superiori pentru faptul că le sînt atît de manifest superiori. Dar chiar dacă s-ar dovedi că

aceşti oameni au dreptate şi că toate geniile au fost nişte nevropaţi, nişte sifilitici sau tuberculoşi, faptul încă n-ar avea importanţă ; chiar dacă Shakespeare ar fi fost tipul de om pe care un bun euge-nist l-ar fi castrat de la prima vedere, el tot ar ră-mîne autorul lui Antoniu şi Cleopatra şi al lui Macbeth. Mediocritatea urăşte pe cei buni pentru că sînt altfel decît ei. Dar lătrăturile mediocrităţii pot fi ignorate. Argumentele lor nu duc decît la o singură concluzie : că oamenii de talent sînt diferiţi de' mediocrităţile podsnapiene şi că au acces liber la universurile pe care ereditatea şi deprinderea le-au închis grosului umanităţii. Acestora, boala le poate înlesni pătrunderea în universurile non-podsnapiene de contemplare dezinteresată. Şi dacă face acest lucru, atunci boala are o latură pozitivă. Dar, în orice caz, acţiunile şi operele de geniu rămîn

284

ceea se sînt, indiferent de gradul de sănătate al autorilor lor. Demascările medicale la care procedează cei ultranormali sînt cu totul lipsite de importanţă, şi ar fi pur şi simplu comice dacă demascatorii n-ar fi periculoşi prin numărul şi influenţa lor. E alarmant, de pildă, să

constaţi că eugeniştii luptă să pregătească! o lume propice podsnapismului. Conform maiorului Leonard Darwin, oamenii cei mai apţi să supravieţuiască sînt cei care pot cîştiga cei mai mulţi bani. Meritorii bogătaşi trebuie încurajaţi să-şi perpetueze specia ; cei săraci, indiferent dacă la baza sărăciei lor stă pauperitatea, boala, excentricitatea, prea multa sau prea puţina inteligenţă, trebuie să fie descurajaţi şi, dacă-i necesar, sterilizaţi. Dacă maiorul Darwin reuşeşte să-şi pună ideile în aplicare, peste cîteva generaţii lumea va fi populată exclusiv de inşi d-alde Podsnap şi Babbitt. Evident, o realizare în care trebuie să sperăm cu evlavie.

Pascal şi-a justificat ascetismul pe temeiuri teologice. Creştinismul cere mortificarea cărnii şi renunţarea la poftele lumeşti. Creştinismul este inspirat de divinitate. Aşadar, a nu fi ascet ar însemna un act de răzvrătire blasfematoare. Dar ascetismul poate fi justificat şi fără a invoca ajutorul revelaţiei, a cărei realitate nu poate fi garantată de nici o doză, oricît de mare, de mărturii istorice. El poate fi justificat prin raţiuni pur psihologice. Practicile ascetice sînt metode de provocare pe cale artificială a unui soi de anomalie sau de boală mintală şi fizică.

Această stare de boală modifică aparatul de percepţie al ascetului şi, în consecinţă, universul său apare schimbat. Unele dintre stările sale sînt atît de stranii, încît el simte, dacă e un om religios, comuniunea directă cu dumnezeirea. (Care, desigur, s-ar putea să aibă loc. Sau să nu aibă loc. Nu sîntem în măsură nici să confirmăm, nici să negăm). Oricum, asemenea stări sînt considerate de asceţi a fi de o înaltă' valoare. Aceasta e o intuiţie directă, 285

asupra căreia nu poate exista discuţie. Dacă ascetul simte că aceste stări, laolaltă cu universul ,pe care-l comportă ele, sînt valoroase, atunci el e perfect justificat să continue practicile prin care şi le provoacă.

13. PASCAL ŞI MOARTEA

La Pascal, ca şi la toţi ceilalţi mistici, extazul era o stare cu totul întîmplătoare. Din cîte cunoaştem, el nu a trăit decît o singură dată experienţa beatitudinii. O singură dată a fost atins de harul divin.

Revelaţia lui zilnică, cronică, era aceea a întunericului, iar sursa acestei revelaţii nu era Dumnezeul vieţii; era moartea.

După o noapte fără lună, zorii apar ca un fel de decădere. Întunericul e nemărginit şi gol; lumina vine să umple vidul, să' populeze infinitul cu mărunţişuri, să pună graniţe indefinitului. Cel mai adînc, cel mai deplin întuneric este cel al morţii ; prin ideea tenebroasă a morţii ne apropiem de realizarea infinitului, atît cît este posibil pentru nişte fiinţe finite să se apropie. Pascal a făcut foarte curînd cunoştinţă cu moartea. Şi în toţi anii scurtei sale existenţe a trăit înconjurat de tenebrele nemărginite ale morţii. Acele abisuri metafizice despre care se spune că-l însoţeau pretutindeni erau doar deschideri ale prăpastiei morţii. Toate cugetările sale asupra infinităţilor de micime şi grandoare, asupra distanţei infinite care separă trupul de spirit şi a distanţei infinit mai infinite dintre spirit şi caritate au fost inspirate de moarte, au fost teoretizări ale simţămîntului său de moarte. Moartea a dat imbold chiar şi unora dintre speculaţiile sale matematice, pentru că, dacă e adevărat ceea ce spun cuvintele lui Pascal, şi anume că „meme le.s propo-286

sitions geometriques deviennent sentiments" *, nici reciproca nu e mai puţin adevărată.

Sentimentele sînt raţionalizate ca şi propoziţiile geometrice. Cînd Pascal specula asupra infinitului matematic, el făcea speculaţii asupra acelei bezne insondabile cu care îl împresura moartea.

Gîndurile lui Pascal devin inteligibile numai cu condiţia de a le privi profilate pe acest fundal de întunecime. Omul care a realizat infinitul, nu pe cale intelectuală cil cu întreaga-i făptură, l-a realizat în experienţa intimă şi înfricoşătoare a morţii, şi trăieşte într (

-un univers I diferit de cel locuit

de omul pentru care moartea şi/ infinitul nu sînt decît nişte substantive.

III

14. DUMNEZEUL VIEŢII

Dar există şi o revelaţie a vieţii, după cum există o revelaţie a morţii ; lui Pascal însă această revelaţie nu i-a fost niciodată hărăzită. Lui i se părea de necrezut că oamenii pot fi preocupaţi de treburile lor mărunte, de plăcerile lor josnice, în loc să se dedice uriaşelor şi înspăimîntătoarelor probleme ale eternităţii. El fiind încorsetat în bezna morţii, se minuna că alţi oameni izbutesc să se gîn-dească şi la altceva. Această desconsiderare a morţii şi a infinitului i se părea atît de ciudată, încît era nevoit să o judece drept supranaturală. „Cest un appesantissement de la main de Dien"2 era concluzia lui. Şi avea dreptate. Dumnezeu îşi lasă mîna asupra celor care pot uita de beznă şi de moarte şi 1 . . pînă şi propoziţiile geometrice devin sentimente (fr.).

2 E o îngreunare a apăsării mîinii Domnului (fr.).

287

de infinit — dar nu-şi lasă mîna cu supărare, nu în chip de pedeapsă, aşa cum îşi imagina Pascal, ci ca o încurajare, ca un ajutor. Pentru că Dumnezeu cel care nu le îngăduie oamenilor să se gîndească fără

încetare la bezna infinită, este un Dumnezeu al vieţii, nu al morţii, un Dumnezeu al diversităţii, nu al unei îngheţate unităţi. Pascal urăşte omenirea pentru că are „le pouvoir de ne pas songer ă ce qu'il ne veut pas songer" 1. Dar Dumnezeul vieţii cere ca oamenii să trăiască ; şi ca să poată trăi, ei trebuie să

aibă dorinţe ; şi ca să poată avea dorinţe, trebuie să trăiască într-o lume de lucruri dezirabile. Dar, „le fini s'aneantit en presence de l'infini et devient un pur neant" 2. De aceea lucrurile finite nu trebuie lăsate în contact cu infinitul, altminteri îşi pierd caracterul de dezirabilitate, oamenii ar înceta să le mai dorească şi astfel ar înceta să mai trăiască. (Trebuie observat că infinitul lui Pascal e ceva exterior lumii finite. Dar spiritul care vede infinitul într-un fir de nisip şi eternitatea într-o floare este un spirit care preţuieşte viaţa, şi nu e îndrăgostit de moarte).

A nu dori, a nu trăi, ar însemna o blasfemie şi o răzvrătire împotriva Dumnezeului vieţii. Aşadar, Dumnezeul vieţii îşi lasă mîna asupra oamenilor şi le dă puterea de a nu gîndi gîndurile pe care nu doresc să le aibă ; el le hărăzeşte graţia vieţii, astfel încît să-şi poată petrece scurtul popas pe pămînt nu încercînd să descopere dacă eterna lor pedeapsă cu moartea a fost pronunţată, „mais a jouer au pi-quet" 3.

1 Puterea de a nu se gîndi la ceea ce nu vrea să se gîndească (fr.).

2 Finitul se aneantizează în prezenţa infinitului şi devine un neant pur (fr.).

3 Ci jucînd pichet, (fr.)

288

„Este un lucru împotriva firii", protestează Pas- \ cal ; şi-l putem înţelege. Dumnezeul vieţii e o divi- '

nitate puternică ; Pascal ştia prea bine acest lucru drept oare a făcut uz de toate trucurile logicii şi ale puterii sale de convingere pentru a converti oamenii de la venerarea vieţii la venerarea morţii. Dar în zadar. Oamenii se împotrivesc să-şi petreacă viaţa gîndindu-se la moarte, ei continuă să refuze contemplarea acelui infinit tenebros, a cărui nemărginire reduce la nimicnicie toate obiectele dorinţelor lor finite ; ei preferă să se gîndească la „dans, la dezmierdarea strunelor lăutei, la cîntat, la a scrie versuri."

Chiar cînd le moare unicul fiu, se duc la vînă-toare de mistreţ, sau se amuză cu jocuri de cărţi, sau încearcă să ajungă regi. Pentru ce ? Pentru că viaţa este diversă, pentru că oamenii nu sînt întotdeauna aceiaşi. Ei se gîndesc la moarte numai cînd moartea e pe aproape, şi la mistreţ cînd mistreţul e pe aproape. „S'zl ne s'abaisse pas ă cela, conchide Pascal filozoful, ii n'en sera que plus sot, parcequ'il vou-dra s'elever au-dessus de l'humanite et ii rtest qu'un homme. *

Şi totuşi, Pascal cere oamenilor să se ridice deasupra umanităţii — sau să coboare mai prejos de ea —

devenind creştini consecvenţi. El doreşte ca oamenii să renege diversitatea făpturii umane ; le cere să-

şi impună o unitate — unitatea lui.

15. UNITATE ŞI DIVERSITATE

Este însă un fapt evident că oamenii trebuie să-şi organizeze diversitatea într-un soi de identitate. Nu 1 Dacă nu se înjoseşte la asemenea gînduri, e cu atît mai prost, pentru că înseamnă că doreşte să se ridice deasupra umanităţii, ori el nu-i decît om. (fr.)

289

izbutim să judecăm lumea exterioară atîta. timp cit nu pornim de la un fel de ipoteză unificatoare în ce priveşte natura ei. (Ar fi oare posibil să ne gîndim la lumea exterioară ca fiind una şi diversă în acelaşi timp, dacă nu am avea o concepţie anterioară asupra unităţii noastre lăuntrice ? Mă îndoiesc.) Dacă am fi lipsiţi de o ipoteză unificatoare, n-am reuşi niciodată să ne impunem să jucăm acel anume rol care am hotărît că ne-a fost hărăzit fiecăruia dintre noi ; viaţa socială ar deveni imposibilă, ca şi acţiunile determinate de o anumită finalitate. Eul nostru de azi n-ar fi în stare să ia vreun angajament în numele eului nostru de mîine. Pe cînd în realitate, cînd se întîmplă uneori ca eul nostru de marţi să fie diferit de cel de luni, ne străduim să recaptăm spiritul celui de ieri şi în mod leal, facem tot ce ne stă în putinţă (vorbesc, cel puţin, de oamenii conştienţi, printre care, din nefericire, mă număr şi eu) pentru a duce la îndeplinire planul sau ideea de acţiune elaborată luni, oricît de neplăcută i-ar fi personajului de marţi. Misiunea de unificare este înlesnită de faptul că, sub diversitatea personalităţii noastre, subzistă

realmente o persistentă identitate. Un mănunchi de deprinderi (printre care, dacă sîntem buni idealişti, trebuie să socotim în primul rînd trupul nostru), şi o serie de înclinaţii ereditare spre formarea deprinderilor persistă ca un fundal în treptată schimbare al diversităţii perso- .* nalităţii.

Colonia noastră de euri e implantată în trunchiul ;f unei vieţi unice. Printr-un proces pe care Jules de Gaultier 1 l-a numit bovarism (doamna Bovary, din

1 Achille-Jules de Gaultier, filozof francez, autor a numeroase studii printre care se numără şi Le Genie de Flau-bert (apărut în 1913), în care insistă asupra diverselor manifestări de bovarism.

cîte ne aducem aminte, era o cucoană care se vedea altfel decît apărea în realitate) ne impunem singuri o personalitate mai mult sau mai puţin fictivă şi ne străduim cu consecvenţă să ne jucăm rolul imaginar, indiferent de înfăţişarea reală a psihologiei noastre. Realitatea este adeseori mai viguroasă

decît imaginaţia ; în ciuda eforturilor noastre cinstite de a ne bovariza într-o unitate imaginară, viaţa umană iese constant la iveală în toată diversitatea şi discontinuitatea ei. Pascal cere ca toţi oamenii să

se imagineze în chip de ascetici dispreţuitori ai lumii ; ei trebuie să-şi bovarizeze diversitatea într-o veneraţie conştientă şi consecventă a morţii. Metodele pe calea cărora se poate realiza acest bovarism sînt cele preconizate de experienţa de veacuri a Bisericii Catolice. Omul exterior, maşina, după cum se exprimă Pascal, trebuie să execute ritualurile veneraţiei şi ale renunţării pînă cînd se formează o deprindere, iar bovaricul chip al omului care urăşte viaţa, privind-o de pe tărîmurile altei lumi, se statorniceşte ferm în mintea noastră, ca o ficţiune întrupată în realitate.

Dar nu toţi oamenii sînt de acord cu Pascal că viaţa e vrednică de dispreţ. Pentru cei ce iubesc viaţa, concepţia lui despre lume şi modul lui de a trăi constituie o blasfemie şi o dovadă de ingratitudine ; cadă aşadar asupra lor anatema !

Care sînt alternativele structurii lui Pascal ? Să ne abandonăm în voia diversităţii noastre fireşti ? Un asemenea abandon ar pune în primejdie, cum am mai spus, existenţa noastră şi activitatea individuală

finalizată. Pe lîngă aceasta, noi avem un trup, deprinderi şi amintiri care persistă ; sîntem conştienţi de viaţa şi de rezistenţa noastră. Diversitatea absolută ar fi la fel de greu de realizat ca şi unitatea absolută. Evident, problema constă în a descoperi

290

291

care-i doza de unificare necesară, şi în a urmări traducerea ei în practică, în interesul vieţii. Personajul care iubeşte viaţa trebuie opus personajului pascalian care venerează moartea, iar diversităţile personalităţii trebuie unificate, atît cît este necesar, prin bovarizarea lor într-o copie a personajului mitic.

16. IUBITORUL DE VIAŢA CA FILOZOF

Care sînt trăsăturile cele mai importante ale iubitorului de viaţă ? Am să dau un răspuns provocator şi voi vorbi doar în numele personajului meu particular. E clar că în asemenea chestiune nimeni nu are dreptul să vorbească decît în numele lui sau al acelora care întîmplător îi seamănă. Eu îi obiectez lui Pascal nu faptul că venerează moartea. Fiecare om are dreptul să nutrească o concepţie proprie de viaţă, aşa cum are dreptul la propriii săi rinichi, întîmplător, adeseori există — dac-ar fi să judecăm după cazul lui Carlyle sau chiar al lui Pascal, sau al multor altora — o foarte strînsă legătură între mă-

runtaiele unui om şi filozofia sa. A protesta împotriva „disperării cu ochi de foc" a lui Carlyle ar fi zadarnic, pentru că ar însemna să protestezi împotriva digestiei sale. Accept disperarea lui Carlyle şi veneraţia lui Pascal faţă de moarte aşa cum accept forma nasurilor lor sau gusturile lor în artă. Ceea ce le obiectez eu e pretenţia lor de a dicta lumii întregi. Refuz să mi se impună cu sila veneraţia morţii. Şi, viceversa, nu doresc să impun nimănui marca fabricii mele de adorator al vieţii. In discuţiile filozofice, maniera sinaitică e ridicolă, la fel de ridicolă cum ar fi în discuţiile gastronomice. Cînd discutăm despre homari, de pildă, nu vorbim în termenii : „Aşa grăit-a Domnul Dumnezeu". Cel puţin 292

nu în zilele noastre ; pentru că merită să ne aducem aminte că Jehova a interzis poporului ales consumul homarilor, probabil pentru că le despicau crusta dar nu rumegau îndeajuns conţinutul.

Sîntem cu toţii de acord că în aceste chestiuni fiecare om are dreptul la propriile sale gusturi. „Mie-mi plac homarii, du-mitale nu. Şi cu asta basta !" Aşa se duc discuţiile între gastronomi. Cu timpul, poate, vor învăţa şi filozofii să se trateze reciproc cu aceeaşi politeţe şi îngăduinţă. E adevărat că eu însumi am fost pînă acum destul de nepoliticos încît să arunc anatema asupra filozofiei lui Pascal ; dar asta numai din pricină că el a încercat să-mi impună cu forţa părerile lui. Pot fi însă foarte civilizat cu amatorii de budincă de gris, atîta timp cît aceştia nu mă obligă să le împărtăşesc gusturile. Dar dacă

mi-ar băga gris cu de-a sila pe gît, aş deveni cît se poate de violent.

Pe scurt, acestea sînt ideile mele despre un iubitor de viaţă, după asemănarea căruia sînt gata să

bovarizez diversităţile personalităţii mele. Supoziţia fundamentală de la care porneşte acesta este că

viaţa pe planeta noastră are valoare în sine fără a fi raportată la alte lumi ipotetice mai elevate, la eternităţi, la vieţi viitoare. „Nu-i preferabil oare să fii singur şi să iubeşti Pămîntul de dragul farmecului său pămîntean" ? Aşa este, mai ales dacă ai darul lui Blake de a întrezări eternitatea într-o floare şi de „a face ca întreaga creaţie să apară infinită şi sfîntă... prin intensificarea bucuriei simţurilor." 'l Următoarea supoziţie de la care porneşte iubitorul de viaţă este că scopul acesteia — făcînd abstracţie pentru moment de nenumăratele scopuri pe care i le atribuie indivizii feluriţi — este însăşi viaţa, şi că

1 Citat din William Blake — Cîntecele Inocenţei.

293

i scopul traiului este acela de a trăi. Pentru iubitorul de viaţă, Dumnezeu e însăşi viaţa şi se manifestă,

■4~ dacă vreţi, prin toate procesele vitale, chiar şi prin acelea care, din punctul nostru de vedere, sînt respingătoare sau rele. Pentru că iubitorul de viaţă observă, alături de Kant, că dacă omul n-ar avea unele tendinţe antisociale, „s-ar ivi o viaţă de fericire arcadiană, de armonie perfectă şi de iubire reciprocă, în care talentele ar fi sufocate şi înăbuşite în germene" ; şi alături de Lotze observă

că „virtutea şi fericirea noastră nu pot înflori decît în mijlocul luptei active cu nedreptatea". Dacă

urmăreşte filozofia hindusă, va constata că perfecţiunea este în mod necesar Nirvana şi că triumful binelui absolut va duce la anihilarea totală a existenţei. O viaţă perfect omogenă înseamnă o contradicţie în termeni. Fără contraste şi diversităţi, viaţa e de neconceput. De aceea iubitorul de viaţă crede în contraste şi în diversităţi, atîtea cîte sînt cu putinţă să existe ; căci, nefiind un venerator al morţii, asemenea hindusului, el nu vrea să aibă de-a face cu o perfecţiune care înseamnă anihilare

; şi nefiind ilogic, asemenea creştinilor, nu poate crede într-o perfecţiune care nu e o Nirvana a nonexistenţei. Blake, în a sa Căsătoria Cerului şi a Iadului găseşte cea mai bună expresie a propriei sale ideologii de iubitor al vieţii :

„Fără contrarii nu poate exista progres. Atracţia şi Repulsia, Raţiunea şi Impulsul, Iubirea şi Ura, toate sînt necesare Existenţei Omului.

Omul nu are Trup distinct de Suflet ; pentru că ceea ce numim trup este o porţiune de suflet desluşită

prin cele cinci simţuri, care, în vremea noastră, sînt canalele de scurgere ale spiritului. Impulsul este unica sursă de viaţă şi izvorăşte din trup... Impulsul este Bucuria Veşnică."

294

17. IUBITORUL DE VIAŢĂ CA MORALIST

Blake este şi moralistul favorit al iubitorului de viaţă :

Abstinenţa cu nisip presară * Braţe voinice şi păr învăpăiat. Pe cînd dorinţa face să răsară Roadele vieţii-n suflu minunat.

Valoarea lui Blake ca moralist ar fi fost mai mare dacă el şi-ar fi dat osteneala să explice în ce fel ar putea fi traduse în practică admirabilele sale precepte, în limitele unei societăţi de înaltă organizare.

Iubitorul de viaţă completează învăţămintele lui Blake, arătînd cum se poate ajunge la aşa ceva. El sugerează un compromis prin care cetăţeanul conştient dintr-un stat modern, industrializat, poate ajunge şi un om complet, o făptură cu dorinţe, pasiuni, instincte, un trup şi, în acelaşi timp, un spirit şi o voinţă conştientă. Acest compromis se fundamentează pe recunoaşterea şi organizarea deliberată a diversităţii naturale a omului. Iubitorul de viaţă nu este, asemenea lui Pascal, un om cu un principiu ; el e un om cu multiple principii, şi cu trăiri discontinue. El nu alege o singură făptură din colonia lui de euri, numind-o „adevăratul lui eu", şi încercînd să le ucidă pe toate celelalte. Dimpotrivă, fiecare eu, remarcă iubitorul de viaţă, are un drept la existenţă egal cu al tuturor celorlalte. Fiecare dintre euri, atîta timp cît există acolo, în posesia conştiinţei lui, este eul lui adevărat. Celor care vor obiecta la o asemenea concluzie în numele simţului valorilor, le vom răspunde prin statuarea unor fapte observabile. Simţul valorilor este ceva ce persistă, un atrib.ut al vieţii unice în care-şi au rădăcina diversităţile personale. Dar valorile care

295

generează acest simţ variază odată cu variaţiile personalităţii noastre ; ce-i bun în ochii unuia dintre eurile noastre e rău în ochii altui eu. Dată este numai înclinaţia noastră de a evalua ; un standard fix al valorilor este ceva ce ne impunem în mod arbitrar. Luăm valorile uneia dintre multiplele noastre personalităţi şi le declarăm absolute, iar valorile celorlalte personalităţi ale noastre, fiind diferite, trebuie deci să fie false.

Iubitorul de viaţă nu poate accepta o filozofie şi o morală care nu corespund cu faptele experienţei.

Pentru el, fiecare dintre eurile sale are un drept de existenţă, are un drept la propriile sale valori. Desigur el face tot ce-i posibil — şi aceasta ca o chestiune de politică practică — pentru ca eul potrivit să

apară la momentul potrivit. Uneori este necesară uciderea temporară a unui eu inoportun şi discordant

; dar iubitorul de viaţă nu va adera la măcelul zilnic al unor euri nevinovate, organizat de Pascal, la pogromurile lui psihologice cronice şi continue. Scopul iubitorului de viaţă este acela de a stabili un echilibru vital, nu prin frînarea diversităţilor, nu prin moderarea exuberanţelor (căci cuvîntul lui Blake pentru Exuberanţă este Frumuseţe), ci dîn-du-le frîu liber să se ciocnească una de alta. Echilibrul său este cel al exceselor contracarate, şi poate că cel mai sănătos echilibru dintre toate (oare echi-libristul care merge pe sîrmă nu traversează fragila punte dintre cele două extremităţi ale unor stîlpi înalţi ?) Şi Aristotel a fost un propovăduitor al moderaţiei. Contrazicîndu-se singur (şi e o notă bună pentru Aristotel că a putut să se contrazică), el a preamărit însă şi deliciile excesului intelectual. Dar prin doctrina „căii de mijloc" a rămas Aristotel cunoscut ca moralist. Asa cum a remarcat un filozof de mai

296

tîrziu, el a fost „moderat pînă la exces." Moderaţia iubitorului de viaţă e excesivă în alt sens. Pentru aristotelicii adoratori ai căii de mijloc (ce denumire potrivită în ambigua noastră limbă engleză) *, cea mai mare dovadă de înţelepciune este să faci totul pe jumătate, să trăieşti într-o perpetuă stare de compromis. Dar nu aşa stau lucrurile şi pentru iubitorul de viaţă ; căci iubitorul de viaţă ştie că prin moderaţie şi compromis nu s-a ajuns niciodată la nimic de seamă. Aristotel a influenţat omenirea pentru că a fost excesiv de intelectual, şi nu pentru că a predicat şi a practicat echivalentul elenic al noţiunii de gentleman. Mediocrii adoratori congenitali ai căii de mijloc există pentru a da stabilitate unei lumi care ar putea fi foarte uşor răsturnată de poznele violente ale excesivilor. Vibrînd de divină nebunie, excesivii lovesc furios în dreapta şi-n stînga ; marele Leviathan al omenirii mediocre îşi oferă

vastul, aproape nemişcat de greoiul fund ; urmează lovituri, bufnituri surde, înfundate-n osînză, cizma ricoşează. Uneori, cînd loviturile sint mai violente ca de obicei şi bine ţintite, monstrul se mai urneşte puţin.

18. EXCES ECHILIBRAT

Lumea a fost urnită din loc, repet, de cei care au trăit excesiv. Dar, din punctul de vedere al fiinţei umane individuale, trăirile excesive au dus adeseori la o viaţă schilodită, imperfectă. Trăind excesiv numai într-o singură direcţie, clintitorul de lume este redus de la rangul de făptură umană completă la cel de încarnare a unei funcţiuni.

1 Referire la jocul de cuvinte în limba engleză: mean înseamnă atît „de mijloc, mediu", cît şi „meschin josnic".

297

Cît de sterile, cît de înspăimîntător de inadecvate ca existenţe umane au fost, de pildă, Vieţile lui Newton sau Napoleon ! Asemenea oameni trec prin viaţă fără să valorifice numărul mare al potenţia-lităţilor lor omeneşti; cu excepţia unuia sau a foarte puţine dintre eurile lor, pe toate celelalte le sufocă. S-ar putea ca asemenea sacrificii să fie necesare şi meritorii ; se poate ca Geniul Bun al Speciei să ceară cîte un holocaust psihologic de la cei pe care i-a ales ca să-i slujească ţelurile. Eu nu pretind să cunosc secretele zeilor. Tot ce ştiu eu este că un om are dreptul de a-şi ucide eurile care nu-i sînt pe plac sau de care nu simte nevoia, în aceeaşi măsură în care are dreptul, să zicem, de a-şi tăia degetele mari de la picioare. Oricum, nu are nici un drept de a impune altora gusturile lui. Nu are dreptul : să-ţi bage pe gît părerile lui prin minciună sau prin tiranie. Şi, viceversa, cei care doresc să fie oameni compleţi şi să-şi realizeze toate potenţialităţile unui om întreg, au toate drepturile de a proceda astfel, fără

riscul de a fi bruscaţi fizic sau moral de specialiştii în excese unilaterale.

Iubitorul de viaţă năzuieşte să îmbine avantajele moderaţiei echilibrate cu excesul.

Aristotelicul moderat îşi realizează doar în parte potenţialităţile; excesivul îşi realizează

numai o parte din potenţialităţi ; iubitorul de viaţă doreşte să realizeze din plin totul —

doreşte să trăiască, să trăiască din plin şi excesiv, cu fiecare dintre eurile lui. El aspiră să

echilibreze excesul de autocontrol şi inteligenţă prin-tr-un exces de intuiţie, de trăire instinctuală şi viscerală ; să remedieze efectele negative ale excesului de contemplaţie prin cele ale excesului de acţiune, să compenseze prea multa solitudine prin multă sociabilitate, prea marea plăcere prin prea multul ascetism. El va fi pe rînd excesiv de pătimaş şi 298

excesiv de cast. (Deoarece castitatea este, la urma urmei, complementul potrivit, firesc, al pasiunii. După satisfacere, dorinţa se repauzează într-un somn răcorit, lucid. Castitatea forţată

însă împotriva dorinţei creează nelinişti şi distruge viaţa. Dar nu mai puţin distrugătoare de viaţă este şi împlinirea unor dorinţe artificial stimulate de imaginaţie în ciuda unei indiferenţe naturale. Iubitorul de viaţă practică acele excese de abstinenţă şi împlinire pe care i le impun împrejurările şi dorinţele lui, care nu sînt nici artificial frînate, nici artificial stimulate.) Uneori va fi pozitivist, alteori intuiţionist; ironic sceptic sau plin de încredere ; va fi uşuratic sau serios şi, cînd bolnăvicioasa dispoziţie pascaliană va plana asu-pră-i, îşi va amenda frivolităţile şi ambiţiile prin gîndul la moarte. într-un cuvînt, va accepta pe rînd pe fiecare dintre eurile sale, aşa cum îi apar în conştiinţă, considerîndu-l în acel moment drept adevăratul său eu. Le va accepta pe toate şi pe fiecare în parte — chiar şi pe cele rele, pe cele meschine sau dureroase, chiar şi pe cel care venerează moartea sau pe cel creştin. Le va accepta, şi va trăi, excesiv, viaţa fiecăruia dintre ele.

Sfinţii calendarului iubitorului de viaţă sînt, în cea mai mare parte, artişti. Idealul lui de plenitudine,. de moderaţie în termenii excesului echilibrat, nu putea fi realizat decît de oameni ca Burns (despre care respectabilii şi academicii continuă să scrie pe cel mai greţos ton de condescendenţă şi de iertare pecksniffiană x), ca Mozart, Blake, Rubens, Shake-speare sau Tolstoi, înainte de a se fi convertit la consecvenţa veneratorilor morţii, ca adorabilul Chaucer, iţea Rabelais sau Montaigne. Nu-i nevoie să mai lun-jgesc lista. Ea cuprinde numele celor mai multe din-1 Referire la domnul Pecksniff, ipocritul personaj din Martin Chuzzîewit de Dickens.

299

tre puţinele făpturi omeneşti faţă de care e posibil să simţi admiraţie şi respect. Cei care nu figurează

pe această listă sînt specialiştii în excesul unilateral. Poţi admira şi respecta pe un Newton, ba chiar şi pe Napoleon. Dar nu-i poţi propune ca modele pentru cei care vor să trăiască bine şi cu întreaga lor fiinţă.

Au existat epoci întregi în care iubitorul de viaţă constituia tipul reprezentativ. în timpul Renaşterii din Anglia, de pildă. Cînd priveşte în urmă, istoricul modern se simte uimit. Acele personaje strălucitoare şi enigmatice care se perindă pe scena elizabetană : Essex, Marlowe, Donne, însăşi Elisabeta, Shakespeare. Raleigh, şi cîţi alţii — îi apar ca nişte fiinţe inexplicabile. Cum este posibil ca nişte oameni să fie în acelaşi timp atît de subtil rafinaţi şi atît de brutali, atît de senzuali şi totuşi atît de spiritualizaţi, atît de îndrăgostiţi de acţiune şi atît de contemplativi, atît de religioşi şi atît de cinici ?

Istoricul modern, care de regulă e un profesor, nu reuşeşte să înţeleagă şi dezaprobă. Dedicat respectabilei consecvenţe a gîndirii şi comportamentului profesional, el e speriat de spectacolul făpturilor omeneşti 'care au îndrăznit să fie libere, să-şi realizeze întreaga lor diversitate naturală, să fie din plin vii. Pendulînd între excesele lor dezordonate, ei au dansat pe muchea de cuţit a existenţei. Şi noi îi privim cu invidie.

Pentru un moralist, doctrinele iubitorului de viaţă pot să pară subversiv de periculoase ; şi, în realitate, acel : „Fă ceea ce doreşti" al lui Thelema * ,se adresa numai „oamenilor liberi, bine-crescuţi, învăţaţi, şi care se întovărăşesc cu oameni cinstiţi". Pentru cei-1 Abatele Thelema, personaj din Gargantua de Rabe-lais, a cărui regulă de viaţă era „Fay ce que vouldras", considerînd că persoanele libere şi bine crescute sînt virtuoase prin însăşi firea lor şi se apără de viciu.

300

lalţi, vor fi întotdeauna necesare constrîngeri din afară sub forma poliţiştilor, şi constrîngeri lăuntrice sub forma superstiţiilor. Cei mai buni iubitori de viaţă sînt, probabil, cei care au primit o educaţie strictă, bazată pe principiile moralei creştine sau burgheze, ale filozofiei bunei cuviinţe temperate de religie şi care, după aceea, s-au răzvrătit împotriva educaţiei primite.

De un capăt al prăjinii de echilibru pe care o balansează în mîini aceşti acrobaţi pe sîrmă, atîrnă bunele deprinderi sociale dobîndite prin educaţie, iar la celălalt capăt le contracarează deprinderile antisociale ale răzvrătirii lor. Tînărului bine-crescut, aspirant la o chilie în mînăstirea lui Gargantua, i-aş

recomanda cea mai convenţională dintre educaţiile de gentleman căpătată în şcolile publice anglicane, urmată, apoi, la universitate, de un. curs intensiv de pyrrhonism teoretic şi de practica tuturor precepte-lor subversive ale lui Blake. Pierderea credinţei religioase, intelectuale şi morale s-ar putea să-l împingă la neurastenie sau la sinucidere ; cu atît mai rău pentru el. Dar dacă-i îndeajuns de rezistent încît să supravieţuiască, atunci lăsaţi-l cu încredere să facă tot ce doreşte. Tradiţiile şcolii publice îl vor ghida onorabil şi inteligent printre meandrele vieţii sociale, în timp ce cursul de pyrrhonism îl va fi învăţat să desconsidere constrîngerile impuse de aceste tradiţii asupra activităţilor sale ca individ, sau colonie de indivizi.

19. EXCESUL NEECHILIBRAT

Celor care obiectează că e imposibil să asculţi de preceptele lui Gargantua fără să te porţi ca un porc, nu le putem răspunde decît : „Vorbiţi în numele vos-301

tru !" Dacă eşti bine-crescut şi instruit, nu te comporţi ca un porc ; te comporţi ca o fiinţă

umană. Cu atît mai mult, în cazul unui sincer iubitor de viaţă, doctrina lui este o garanţie împotriva comportării porceşti. Căci comportarea porcească nu e o manifestare a vieţii, ci o blasfemie a ei. Astfel, lăcomia porcească, beţia porcească sînt mijloace de reducere a vitalităţii nu de intensificare a ei. Promiscuitatea porcească nu este o expresie a acelei dorinţe spontane care „sădeşte roadele vieţii şi ale frumuseţii" * în personalitatea umană. Don Juanii iubesc artificial, cerebral. Ei îşi folosesc imaginaţia pentru a-şi stimula dorinţa, o dorinţă

conştientă de sine, nepasională şi atît de nejustificată încît umileşte, micşorează, „cu nisip presară" pe cei chemaţi în acest fel în acţiune. Avariţia porcească şi rapacitatea limitează

vitalitata, îndrumîndu-i fluxul spre un canal strimt şi murdar. Cruzimea, care uneori poate fi necesară şi potrivită, caz în care e stimulatoare de viaţă, devine limitatoare şi distrugătoare de viaţă cînd se preface într-o reacţie obişnuită, cînd devine, pe scurt, cruzime porcească. într-adevăr, orice linie de comportament împinsă pînă la excluderea altor comportamente posibile, deschise unei personalităţi diverse normale, este, evident potrivit cu normele noastre, imorală, pentru că limitează şi distorsio-nează manifestările vieţii. In ochii iubitorului de viaţă, asemenea exclusivism constituie un păcat. Doctrina moderaţiei practicată de el cere ca un exces să fie contrabalansat de altul. A continua să mergi, din principiu sau din puterea deprinderii, pe calea unei singure linii de comportament, înseamnă a distruge acel echilibru vital al cărui nume e virtutea, şi înseamnă a cădea în imoralitate.

Citat dintr-un poem de William Blake.

302

Evident, Pascal a fost un om oribil de imoral. El a păcătuit împotriva vieţii printr-un consecvent exces de cucernicie, întocmai cum mîncăii păcătuiesc printr-un consecvent exces de lăcomie, avarii prin zgîrcenie şi desfrinaţii prin necontenitele pofte trupeşti.

*■' 20. VIAŢA ŞI RUTINA VIEŢII

E demn de remarcat că revelaţia vieţii confirmă multe dintre revelaţiile morţii. * Activităţile şi distracţiile pe care Pascal le ura cu atîta înverşunare pentru că îi fac pe oameni să uite că

trebuie să moară sînt detestabile şi pentru iubitorul de viaţă, pentru că îi împiedică pe oameni să trăiască din plin. Moartea face ca aceste distracţii să pară triviale şi stupide; dar şi viaţa le face să pară la fel. Durerea şi apropierea treptată a anihilării l-au făcut pe Ivan Ilici să

înţeleagă zădărnicia carierei lui de burghez respectabil. Dar dacă ar fi întîlnit vreodată un autentic om viu, dacă ar fi citit vreodată o carte, sau ar fi privit un tablou, sau ar fi ascultat o muzică a unui artist viu, ar fi învăţat aceeaşi lecţie. Dar Pascal, şi mai tîrziu Tolstoi, n-au îngăduit revelaţiei să derive din viaţă. Năzuinţa lor a fost să-i umilească pe oameni, tăvălindu-i în descompunerea mormîn-tului, să le hărăzească o pedeapsă crîncenă ; ei au veştejit nu numai nimicurile care distrag şi distrug viaţa şi cu care oamenii îşi trec timpul, ci şi însăşi viaţa pe care aceste nimicuri o distrug. Iubitorul de viaţă este de acord cu ei în ura împotriva prostiilor găunoase şi a sordidului existenţei umane. întîmplă-

1 Am împrumutat fraza de la Şestov. La Reyelation de la Mort este titlul, în traducere franceză, a uneia dintre cele mai interesante cărţi ale sale. (N.A.)

303

tor, progresul ştiinţei şi al tehnicii a sporit enorm elementul de trivial şi de sordid din viaţa oamenilor. Funcţionarul sau muncitorul taylorizat i îşi părăsesc muncile lor abrutizante pentru a-şi petrece timpul liber sub influenţa unor amuzamente-narcotice, puse la dispoziţie de ziare, de cinematografe, de radio ; li se oferă din ce în ce mai puţin prilejul de a Vtrăi o viaţă

proprie activă sau creatoare. Pascal şi Tolstoi i-ar fi îndrumat dinspre stupiditate către disperare, vorbindu-le despre moarte ; dar sfatul iubitorului de viaţă este : „memento vivere".

Dacă oamenii îşi amintesc că trebuie să trăiască, ei se vor abţine de la preocupări care nu sînt decît substitute ale vieţii. Oricum, cei mai mulţi dintre ei nu doresc să trăiască, aşa cum nu doresc să moară ; sînt la fel de speriaţi de viaţă ca şi de moarte. Ei preferă să continue a exista confuz, în acea semi-comă a muncii mecanizate şi a odihnei mecanizate. Să putrezească

treptat în idealul lor de fericire. Cînd iubitorul de viaţă obiectează, o face de dragul lui. Dacă, , oamenii doresc să putrezească au dreptul să putrezească ; primejdia constă însă în faptul că s-ar pu- j tea să-i infecteze şi pe alţii care nu doresc să pu- I trezească. Un lazaret de ciumaţi nu-i locul cel mai indicat în care să venerezi viaţa.

21. VIAŢA ŞI VIITORUL

^ Cînd le-a spus discipolilor săi să nu se gîndească la ziua de mîine, Isus vorbea ca un iubitor al vieţii. A acorda prea multă atenţie viitorului înseamnă a 1 Referire la taylorism, sistemul capitalist de organizare a muncii prin folosirea maximă a zilei de muncă şi prin intensificarea procesului de producţie.

304

acorda prea puţină prezentului — înseamnă să acorzi prea puţină atenţie vieţii ; pentru că viaţa nu poate fi trăită decît în prezent. Eternitatea, concepută ca existînd obiectiv, în afara vieţii, este un duşman al ei, de aceea Pascal a pus atîta accent pe etern şi pe infinit. Unica eternitate de care ţine seamă viaţa este cea a extaticei transcendări a timpului, care înseamnă

consumarea unei trăiri intense. însuşi Pascal le-a reproşat oamenilor faptul că sînt „atît de imprudenţi încît rătăcesc prin vremuri care nu sînt ale lor şi nu se gîndesc niciodată la singurul timp care le aparţine cu adevărat". Dar. ca de obicei, principiile şi fiziologia lui nu i-au îngăduit să practice ceea ce inteligenţa lui percepea teoretic a fi just. El şi-a dat seama că e stupid să nu trăiască în singurul timp care-i aparţinea lui, şi totuşi stăruia să nu se gîndească la nimic altceva decît la apropierea morţii şi la viitorul postum. In mod straniu, părea să creadă

că venerarea morţii, pe care o practica el, însemna adevăratul creştinism. Dar „morţii cu morţii" sînt cuvinte ale întemeietorului religiei creştine. Pe Isus îl iritau (cel puţin în acel moment) oamenii care îşi închipuiau că au ceva mai bun de făcut decît să trăiască.

A trăi prea mult în alt timp sau pentru alt timp decît cel prezent constituie sursa altor crime decît cele generate de prea multă cucernicie. Interesul exagerat faţă de bani, derivă dintr-o preocupare exclusivă şi excesivă pentru viitorul acestei vieţi, tot aşa cum interesul exagerat faţă de moarte şi de mijloacele de izbăvire postumă derivă dintr-o preocupare excesivă pentru viitorul altei vieţi. Astăzi, în occident, cucernicia cultivatoare de moarte este rară ; în schimb milioane de bărbaţi şi femei îşi petrec timpul literalmente ucigîndu-se între ei, de dragul 305

poziţiei lor financiare într-un viitor lumesc, pe care ameninţările de război şi de revoluţii îl facr atît de precar, încît rămîi uluit că oameni în toate minţile îşi pot pierde vremea preocupîndu-se laborios de acest viitor.

Iubitorul de viaţă trăieşte pe cît se poate în prezent — în timpul prezent sau în eternitatea prezentă.

22. DEPRINDERI

„Două sute optzeci de bunuri supreme în Mon-taigne". Pascal foloseşte acest fapt în sprijinul argumentaţiei sale în favoarea unicului, divinului, re-velatului Bun Suprem, oferit tuturor oamenilor de către Biserica Catolică. „Ardem de dorinţa — spune el — de a găsi un cadru fix de referinţă, un fundament definitiv şi constant". Dar ardem în zadar. Eforturile noastre neajutorate duc, la descoperirea , doar a incertitudinii şi a multiplicităţii. De aceea, \zice el, trebuie să acceptăm doctrinele de revelaţie idivină ale Bisericii. Este de fapt un apel către mortificare şi spaimă, exprimat sub forma unei argumentări. Dar argumentarea are cîteva puncte friabile. De la bun început, nu există nici o garanţie că doctrinele Bisericii sînt de natură divină. Şi, în al doilea rînd, oare într-adevăr noi (adică toţi oamenii) „ardem de dorinţa"

de a ne găsi o temelie neclintită în credinţă ? Ceea ce ştiu cu siguranţă este că eu unul nu ard deloc. Şi cînd Pascal spune „Nous avons une idee de la verite invincible ă tout pyr-rhonisme"1, nu pot decît să-i răspund : „Vorbeşte 1 Noi opunem oricărui pyrrhonism o idee despre adevărul invincibil (fr.) 306

în numele dumitale." Realitatea este, desigur, că toate aceste idei şi dorinţe metafizice, presupus înnăscute, nu sînt decît roadele deprinderii. Ca de obicei, Pascal a înţeles aceasta din punct de vedere teoretic, dar a refuzat să tragă concluziile necesare sau ■să acţioneze pe baza teoriei (A mai existat vreodată, oare, o inteligenţă atît de pătrunzătoare asociată cu o voinţă

atît de perversă ?) „Mi-e foarte teamă, scrie el, că natura nu-i decît primul obicei, aşa cum obiceiul e a doua natură." Sau, în altă parte : „Obiceiul este natura noastră. Omul care s-a deprins cu Credinţa crede şi nu se poate împiedica să se teamă de infern... Cine, deci, s-ar putea îndoi că sufletele noastre, fiind deprinse să vadă număr, spaţiu, mişcare, cred în aceste lucruri şi numai în ele ?" „Principiile noastre naturale, ce alta sînt decît principiile din care ne-am făcut o deprindere ?... O deprindere diferită ne-ar da principii naturale diferite ; şi dacă există

principii naturale pe care deprinderea nu le poate anula, există de asemenea şi principii de deprindere antinaturale, care nu pot fi anulate nici de natură nici de un al doilea obicei."

Deprinderile noastre cele mai de neanulat sînt cele de a trăi în termenii spaţiului, timpului şi cauzali-taţii. Dar chiar şi acestea, aşa cum am arătat mai înainte în acest eseu, pot fi serios scuturate. Cea mai mare parte dintre „principiile noastre naturale" datează dintr-o perioadă

mai tîrzie a istoriei spiritului decît aceste principii primare de gîndire. Cînd Pascal spune că

„noi" ardem de dorinţa de a ne găsi o temelie neclintită în credinţă, tot ce vrea să înţeleagă

este că dînsul, împreună cu prietenii şi autorii lui favoriţi, au fost educaţi, din întîmplare, în deprinderea unei fixităţi doctrinale. Dorinţa de fixitate nu este singura nostalgie metafizică pe care o atribuie Pascal umanităţii. Oamenii tînjesc să cu-307

noască „tîlcul" faptelor, să li se comunice „răspunsul la enigma universului". Creştinismul le oferă un astfel de răspuns şi le satisface aceste dorinţe „naturale" : acest fapt a fost considerat de apologeţii creştinismului drept o dovadă a originii sale divine \ şi a adevărului său absolut. Pe noi însă nu ne va surprinde faptul că creştinismul satisface asemenea dorinţe, dacă ne dăm seama că însuşi creştinismul este cel care le-a sădit în spiritul uman şi le-a fixat bine acolo sub forma de deprinderi. „Teologia creştină (citez din Ideea de Progres a lui Bury) a construit o sinteză care a încercat pentru prima oară

să dea un înţeles definit întregului curs al întîmplă-rilor umane, o sinteză ce reprezintă trecutul ca dirijîndu-se către o finalitate, definită şi dezirabilă, din viitor. Odată ce această credinţă a fost general adoptată şi a precumpănit timp de secole, oamenii pot încerca să se dezbare de ea laolaltă cu doctrina Providenţei pe care se sprijină, dar nu pot fi mulţumiţi să se reîntoarcă la concepţiile ce-i satisfăceau pe antici, pentru care, istoria umanităţii, privită în ansamblu, era o poveste fără prea mult înţeles. Ei trebuie să caute o nouă sinteză, care să o înlocuiască." Şi de ce trebuie să caute o nouă sinteză ? Deoarece creştinismul a plantat în mintea lor deprinderea sintezei, şi pentru că nevoia de sinteză pare acum

„naturală". Dar anticii, aşa cum arată Bury, se simţeau foarte fericiţi cu o istorie care, din punctul de vedere al creştinismului sau al filozofului modern, era lipsită de înţeles. Deprinderile lor au fost însă

schimbate şi oamenii au început să aibă nevoie de înţelesuri. O nouă schimbare de deprinderi ar putea aboli cu uşurinţă şi această nevoie. In orice caz, caracterul nevoii resimţite nu afectează natura în-

ţelesului de care simţi nevoie. Nu avem decît să ne observăm pe noi şi pe semenii noştri pentru a des-308

coperi că universul nu are un „înţeles" unic, prestabilit : enigma sa nu este o ghicitoare la care nu poţi da decît un singur răspuns corect. înţelesul e pur şi simplu o noţiune, aşa ca acreala sau frumuseţea.

23. RECAPITULARE A CREZULUI IUBITORULUI DE VIAŢĂ

Filozofia iubitorului de viaţă e cuprinzătoare. In calitatea lui de fiinţă multilaterală şi discontinuă, el poate accepta toate sintezele parţiale şi aparent contradictorii construite de alţi filozofi. El poate fi cînd pozitivist cînd intuiţionist, cînd obsedat de ideea morţii (pentru că apocalipsul morţii este unul dintre incidentele vieţii), cînd un dionisiac copil al naturii ; cînd un pesimist, cînd — printr-o simplă

schimbare a soţului sau a sosului sau chiar a vremii — un exu- y berant convins că Dumnezeu o duce bine în ceruri şi lumea o duce bine pe pămînt. El practică pe rînd toate aceste convingeri pentru că e un conglomerat de numeroase făpturi diverse. Fiecare dintre convingeri este raţionamentul dispoziţiei precumpănitoare a uneia dintre aceste făpturi. Nu se pune problema dacă una dintre aceste filozofii ar fi adevărată sau ,falsă. Starea psihologică numită bucurie nu este mai 'adevărată decît starea psihologică numită melancolie (s-ar putea să fie mai valoroasă în calitate de stimulator al vieţii sociale sau individuale, dar asta e o altă problemă1). Fiecare dintre ele constituie un fapt I primar de experienţă. Şi din moment ce o stare psihologică nu poate fi mai adevărată decît alta, din moment ce toate sînt în mod egal fapte, e clar că raţionamentele uneia dintre stări nu pot fi mai adevărate decît raţionamentele celeilalte. Ceea ce spune

30»

Thomas Hardy despre univers nu-i mai adevărat decît ceea ce spune Meredith ; dacă

majoritatea cititorilor contemporani preferă concepţia despre lume exprimată în Tess d'Urbervilles decît optimismul care formează fundalul din Cariera lui Beauchamp, aceasta se datoreşte faptului că lumea de azi trăieşte într-o epocă foarte deprimantă şi că, în consecinţă, \ suferă de o melancolie mai mult sau mai puţin cro-'nică. Hardy li se pare mai real decît Meredith pen-',tru că filozofia lui „Tess" sau a lui „Jude" se potriveşte mai bine cu raţionamentele dispoziţiei lor precumpănitoare decît filozofia lui Richard Feverel sau Beauchamp 1. Ce se aplică la optimism şi pesimism se aplică în aceeaşi măsură şi la alte curente ale gîndirii filozofice. Pînă şi doctrinele „predestinării, liberului arbitru, precunoaşterii absolutului", I în ciuda formelor lor atît de elaborate, nu sînt, în i esenţă, decît expresii ale unor stări emoţionale sau \ fiziologice. Te simţi liber sau te simţi determinat. '^Ambele simţăminte sînt fapte de experienţă, aşa cum sînt şi faptele denumite „extaz mistic" sau

„raţionalitate". Numai un om a cărui viaţă a fost bogată în experienţe mistice ar fi putut construi o cosmogonie ca aceea a lui Boehme ; iar operele lui Voltaire nu puteau fi scrise decît de cineva a cărui viaţă a fost extrem de săracă în astfel de experienţe. Oamenii cu puternice ciudăţenii de caracter au o concepţie specială asupra lumii, pe care aproape că le-o impune psihologia lor. Singurele ramuri ale filozofiei în legătură cu care se poate vorbi despre adevăr sau fals sînt logica şi teoria cunoaşterii. Pentru că logica şi teoria cunoaşterii se ocupă

cu necesităţile şi limi-

1 Calvarul lui Richard Feverel şi Cariera lui Beauchamp, romane ale lui John Meredith publicate respectiv în 1859 şi 1876.

310

_ţele gîndirii — adică cu acele habitudini mentale "atît de primordiale, încît ar fi imposibil pentru orice făptură omenească să le încalce. Cînd un om comite un paralogism sau pretinde că ar avea o cunoaştere ' mai mult decît umană a naturii lucrurilor, sîntem justificaţi să

spunem că nu are dreptate. De pildă, dacă aş admite că toţi oamenii sînt muritori şi că Socrate e om, dar, cu toate acestea, aş trage concluzia că Socrate e nemuritor. Nu sînt la fel de justificat în această părere ca şi în optimismul sau pesimismul meu ? Răspunsul este : nu. S-ar putea să am o preferinţă personală pentru imortalitatea lui Socrate ; dar, în condiţiile silogistice, preferinţa este atît de'scandalos inoportună, atît de universal condamnată, încît ar fi o nebunie să încerci s-o justifici. Mai mult, aş descoperi că, dacă mi-aş traduce teoriile mele paralogice în practică, aş avea necazuri serioase nu numai cu celelalte fiinţe omeneşti, dar chiar cu lucrurile. Eroul din Amintiri din Casa Mor- ţilor de Dostoievski protestează

împotriva intolerabilei tiranii ca doi şi cu doi să facă patru. El preferă să facă cinci şi stăruie că are dreptul să aibă o preferinţă. Şi, fără îndoială că are acest drept. Dar dacă un tren rapid trece la o distanţă de doi plus doi metri, iar omul vine pînă la o depărtare de patru metri şi jumătate de tren, sub impresia că-l mai despart de distrugere încă cincizeci de centimetri, dreptul lui de a avea o preferinţă nu-l va salva de la o concluzie violentă şi sîngeroasă.

Gîndirea ştiinţifică este adevărată sau falsă pentru că ştiinţa se ocupă cu impresii ale simţurilor care sînt, dacă nu identice pentru toate fiinţele omeneşti, cel puţin destul de asemănătoare pentru a face posibil un fel de consens universal. Diferenţa dintre o teorie ştiinţifică şi o concepţie metafizică constă în faptul că prima este un raţionament bazat pe ex-31»

perienţe psihologice mai .nult sau mai puţin uniforme pentru toţi oamenii şi pentru acelaşi' om în momente diferite, în timp ce cea de a doua este un raţionament bazat pe experienţe diverse, ocazionale j, şi contradictorii. Un om poate fi un pesimist determinist înainte de masă şi un optimist adept al libe- > rului arbitru după ce a luat prînzul; dar atît îna-\ .' inte cît şi după prînz el va observa că cerul este al-, bastru, că pietrele sînt tari, că soarele răspîndeşte \ lumină şi căldură. Asta-i pricina pentru care există \multe filozofii şi numai o singură ştiinţă. vDar chiar şi ştiinţa cere ca adepţii ei să

gîndească, în funcţie de circumsanţe, în moduri foarte diferite. Modul de gîndire care dă rezultate valabile cînd e aplicat la obiecte ce depăşesc o anumită dimensiune (cu alte cuvinte la un număr mare de obiecte ; deoarece tot ce e îndeajuns de mare încît să poată fi perceptibil simţurilor noastre este alcătuit, pa-re-se, dintr-un număr enorm de componente infinitezimale), se dovedeşte inaplicabil la obiecte izolate, de dimensiuni atomice sau subatomice. In legătură cu marile aglomerări de atomi putem gîndi în termenii „judecăţii normale organizate". Dar cînd avem de-a face cu atomi individuali şi cu componenţii lor mai mici, judecata normală dă rezultate care nu se potrivesc întocmai cu faptele observate. (Fireşte că nimeni nu a văzut în realitate un atom sau un electron ; dar natura comportării lor poate fi indusă, cu mai multă sau mai puţină probabilitate, din fenomenele macroscopice care însoţesc activitatea lor invizibilă). în lumea subatomică toate necesităţile noastre de gîndire devin, practic, nu numai inutile dar chiar derutante. O descriere a acestui univers sună ca o pagină din Lewis Carrol sau Edward Lear 1.

Ţinînd deci seama că pînă şi impresiile simţurilor nu numai că pot fi dar trebuie să fie judecate în moduri diferite şi ireconciliabile, în funcţie de categoria obiectelor cu care se presupune că ar avea relaţie, nu trebuie să ne lăsăm tulburaţi sau surprinşi de contradicţiile pe care le găsim în judecarea unor experienţe psihologice mai puţin uniforme. Astfel, extrem de numeroasele teoretizări ale experienţelor estetice sau mistice nu numai că se contrazic una pe cealaltă, dar se întîlnesc în contrazice-rea comună a acelor teoretizări ale experienţelor simţurilor cunoscute sub numele de teorii ştiinţifice.

Faptul i-a tulburat foarte mult pe bunicii noştri care, din această pricină, îşi pierdeau credinţa, îşi sacrificau raţiunea, luau atitudini de disperare stoică şi, în general, practicau cele mai extraordinare acrobaţii spirituale. Ştiinţa este „adevărată" argumentau ei ; aşadar, arta şi religia, şi de aci frumosul şi onoarea, iubirea şi idealurile trebuie să fie „false". „Realitatea" a fost dovedită de ştiinţă ca fiind o chestiune de spaţiu, timp, mase, număr şi cauză ; aşadar tot ceea ce face ca viaţa să fie demnă de a fi trăită nu-i decît o „iluzie". Alteori porneau de la celălalt capăt. Arta, religia, frumosul, iubirea fac viaţa demnă să fie trăită ; aşadar ştiinţa, care desconsideră existenţa unor atari lucruri, trebuie să fie falsă.

Nu e însă necesar să privim lucrurile atît de tragic. Noi ne-am dat seama că ştiinţa nu ia în consideraţie lucrurile care fac viaţa demnă a fi trăită

1 Şdward Lear (1812—1888), poet englez, inventatorul li-merick-ului — poezioară umoristică absurdă

— şi autor al Cărţii cu nonsensuri.

312

313

din simpla raţiune că frumosul, iubirea, şi aşa mai departe nu sînt cantităţi măsurabile, ori ştiinţa nu se ocupă decît de ceea ce poate fi măsurat. Un fapt psihologic este la fel de bun ca şi altul. Percepem frumosul la fel de nemijlocit cum percepem duritatea ; a afirma că una dintre senzaţii e iluzorie şi că cealaltă corespunde realităţii ar fi o presupunere absolut gratuită.

Răspunsurile la enigma universului îmbracă adeseori o formă logică şi sînt exprimate într-un fel care ridică chestiuni de epistemologie şi presupun acceptarea sau respingerea unor anumite teorii ştiinţifice. In realitate, însă, ele sînt simple teoretizări ale unor stări psihologice diverse şi în aceeaşi măsură de valabile, şi deci nu sînt nici adevărate nici false. (In treacăt fie spus, stări psihologice similare nu sînt în mod necesar sau invariabil teoretizate în acelaşi fel.

Experienţele mistice care, în Europa, sînt interpretate în termenii unui Dumnezeu personal, sînt explicate de budişti în termenii unei ordini superioare a lucrurilor, de esenţă totalmente nedivină. Care dintre teoretizări este mai adevărată ? Singur Dumnezeu sau ne-Dumnezeu

■—■ după cum stă cazul — poate să ştie). Iubitorul de viaţă care adoptă pe rînd toate soluţiile la enigma cosmică nu comite nici o crimă împotriva logicii sau a adevărului. El nu face decît să admită faptul evident că e o fiinţă umană — adică o serie de stări psihologice distincte, o colonie de personalităţi diverse. Fiecare dintre stări cere teoretizarea ei potrivită ; sau, cu alte cuvinte, fiecare personalitate are filozofia ei de viaţă. Consecvenţa filozofică îşi are oarecare justificare atîta timp cît ne putem imagina că esenţa concepţiei noastre despre lume (în contradicţie cu gătelile logice în care a fost înveşmîntată şi cu problemele de epistemologie şi de ştiinţă le-314

■1

"gate de ea) este unica adevărată. Dar dacă recu-

;inoaştem, aşa cum cred că trebuie să facem, că con-,'cepţia noastră despre lume nu poate fi mai adevă-jjrată decît o alta, şi că fiecare dintre concepţii este iexpresia în termeni intelectuali a unui fapt de ex-: perienţă dat şi incontestabil, atunci consecvenţa îşi 'pierde orice merit filozofic. N-are nici un sens să .ignori, de dragul de a fi pesimist consecvent, toate î prilejurile cînd ai gîndit că viaţa e frumoasă ; n-are ■ nici un rost să negi, de dragul de a fi un pozitivist

.consecvent, că trupul tău e închiriat uneori de o •{ .persoană cu tendinţe mistice.

Pesimismul nu e mai : adevărat decît optimismul şi viceversa. Din punct de vedere filozofic, nu există nici o raţiune pentru Jcare un om să nege gîndurile celorlalte euri poten-Iţiale ale sale. Fiecare eu există pe rînd ; fiecare eu are sentimentele lui în legătură cu universul, fiecare îşi are gusturile sale cosmice — sau, cu alte cuvinte, fiecare eu populează propriul său univers. Care este \Raportul dintre aceste diverse universuri particulare şi universul în sine, dacă există aşa ceva, e cu • jieputinţă de spus. Am putea crede, dacă vrem, că tfiecare dintre ele reprezintă un aspect al întregului. „In locuinţa tatălui meu sînt multe cămări" 1. Na-, tura a dăruit fiecărui individ cheile unui număr din aceste cămări metafizice. Iubitorul de viaţă

propune ca omul să facă uz de toate cheile, iar nu să le arunce, păstrînd doar una. El admite faptul diversităţii vitale şi profită cît poate de el. Din acest punct de vedere se deosebeşte de gînditorii obişnuiţi, care se împotrivesc să recunoască diversitatea ■sau, dacă o recunosc, o deplîng. Aceştia găsesc că i diversitatea e şocantă şi caută s-o corecteze cu orice ■chip. Şi chiar dacă s-ar ajunge la o recunoaştere

Evanghelia după Sf. Ioan.

315

universală a faptului că o concepţie unică despre lume nu poate fi adevărată, aceşti oameni ar continua totuşi să susţină cu tărie concepţia lor, ex-cluzîndu-le pe toate celelalte. Ar continua să venereze consecvenţa, dacă nu pe temeiuri filozofice, măcar pe temeiuri morale. Sau, ca să fim mai clari, ar practica şi ar cere consecvenţă din teama de inconsecvenţă, din teama de a se simţi primejdios de liberi, din teama de viaţă. Pentru că moralitatea creştină este produsul teroarei, lanţurile şi cămăşile ei de forţă sînt confecţionate de cei care nu îndrăznesc să aibă încredere în alţii, pentru că nu au curajul să se avînte în libertate. Printre aceste sărmane creaturi speriate, consecvenţa în gîndire şi în comportament este preţuită în rîndul celor mai înalte virtuţi. Pentru a putea duce la împlinire această

consecvenţă, ei resping ca neadevărate, sau ca imorale, sau ca antisociale (n-are importanţă termenul; orice băţ e bun ca să loveşti un cîine), toate ideile care nu se armonizează cu sistemul anume pe care l-au ales ei să-l apere ; fac tot ce pot ca să reprime orice impuls sau dorinţă care nu poate fi ajustată după

schema lor de comportament moral. Şi cu ce \ jalnice rezultate !

24. PASCAL, APOLOGETUL MORŢII

Gînditorul consecvent, omul de o moralitate consecventă este sau o mumie ambulantă sau, dacă nu a izbutit să-şi înăbuşe întreaga vitalitate, un mono-maniac fanatic. (Admiratorii consecvenţei numesc aceste mumii „oameni senini" sau ,stoici", iar pe monomaniaci „uniformi" ca şi cum uniformitatea ar

;

fi o virtute la o fiinţă pe care mărinimoasa natură a înzestrat-o cu un spirit multiform. Uniformitatea 316

de gîndire e bună pentru vaci sau pentru babuini ; dar la un animal care pretinde că face parte din aceeaşi specie ca şi Shakespeare e pur şi simplu dezgustătoare).

în ciuda eforturilor sale eroice, Pascal n-a izbutit niciodată să suprime total viaţa care pulsa în el. Nu stătea în puterea lui să se autotransforme într-un ' automat cucernic. Vitalitatea continua să ţîşnească

din el, dar printr-un singur canal. A devenit un monomaniac, un om cu un scop unic — acela de a impune moartea spirituală creştină lui şi semenilor săi. „Ce religie, întreabă el, ne va învăţa să ne tă-

măduim de mîndrie şi de pofte ?" Cu alte cuvinte, ce religie ne va învăţa să ne tămăduim de viaţă ?

Pentru că poftele, sau dorinţele, sînt instrumente ale vieţii, iar „mîndria păunului e gloria lui Dumnezeu" 1 — fireşte, nu a Dumnezeului lui Pascal, ci a Dumnezeului vieţii. Creştinismul, conchide el. e singura religie care-i va tămădui pe oameni de viaţă. De aceea, toţi oamenii trebuie să devină

creştini. Pascal şi-a cheltuit toate forţele sale extraordinare încercînd, pe calea convingerii, a argumentării, să-şi convertească toţi semenii la o consecventă adorare a morţii. A deschis campania cu Scrisori provinciale. Şi ce desăvîrşită strategie ! Cazuiştii sînt puşi pe fugă şi masacraţi. Fermecaţi de această admirabilă proză, ne surprindem încă şi acum gîn-dind că înfrîngerea lor a fost meritată, că

Pascal a avut dreptate. Dar dacă ne astupăm urechile la cîntecul sirenei şi nu lăm în consideraţie decît conţinutul celor ce spune, ne dăm seama că dreptatea e toată de partea iezuiţilor şi că Pascal şi-a folosit prodigiosul talent pentru a face ca mai răul să apară

\

1 Citat din Căsătoria Cerului şi a Iadului de Williara Blake.

317

drept cauza cea dreaptă. Cazuiştii au fost adeseori proşti şi pedanţi. Dar concepţia lor despre moralitate a fost, din punctul de vedere al iubitorului de viaţă, perfect sănătoasă. Recunoscînd diversitatea fiinţelor umane şi infinita varietate a circumstanţelor, ei au remarcat că fiecare caz trebuie judecat aparte. Viaţa trebuie să fie priponită, dar cu o funie elastică ; poate fi lăsată să zburde un pic. Lui Pascal, acest liberalism i s-a părut îngrozitor. Cu viaţa nu ai voie să faci nici un fel de compromis ; asemenea lucru odios trebuie suprimat fără cruţare. Omul trebuie să fie încătuşat în principii rigide, întemniţat în imperative categorice, paralizat de spaima infernului şi de necontenita contemplare a morţii, îngropat sub maldăre de oprelişti. Şi Pascal spunea toate acestea într-o frazeologie atît de inspirată şi cu o cadenţă atît de splendidă, încît oamenii au continuat să-şi imagineze, de atunci şi pînă în ziua de azi, că susţinea o cauză nobilă, cînd el de fapt nu făcea decît să lupte în slujba puterilor întunericului.

După Scrisori au apărut celebrele Pensees — materiale fragmentare a ceea ce intenţiona să fie o operă

colosală de apologie a creştinismului. Lupta împotriva vieţii continuă implacabil. „Admiraţia viciază

totul încă din copilărie. «Vai, cît e de deştept ! Vai, ce cuminte e !» Copiii de la şcoala Port Royal, care nu sînt minaţi înainte cu aceşti pinteni ai invidiei şi gloriei, învaţă să fie indiferenţi." Pascal trebuie să

fi fost încîntat. Un sistem de educaţie care-i făcea pe copii să cadă în „nonchalance" trebuie să fi fost în ochii lui aproape ideal. Şi dacă copiii s-ar fi uscat încetul cu încetul, pînă ar fi ajuns mumii, ar fi fost absolut perfect. Omul trebuie tratat cu aceleaşi influenţe ucigătoare ca şi copilul. în primul rînd trebuie să i se demonstreze că trăieşte într-o

318

1 Btare de mizerie disperată. E o misiune pe care f Pascal a preluat-o cu cea mai mare satisfacţie.