Si Restul e Tacere

Toate observaţiile sale cu privire la acea „misere de ; l'homme" sînt magnifice. Dar ce e această mizerie ? : Dacă cercetăm argumentele lui Pascal constatăm că ; jmizeria omului constă în faptul că el nu e altceva ; decît un om. In faptul că nu e liniar, consecvent, j lipsit de dorinţe, atotştiutor şi mort ci, dimpotrivă, : viu şi plin de pofte, nesigur, inconsecvent, multiplu. Dar e o copilărie să

condamni un lucru pentru că ' nu e altceva. Oile nu sînt oameni ; dar asta nu-i o f justificare ca să

vorbeşti despre „la misere du mou- j ton." Să lăsăm oile să profite cît pot de oimea lor şi oamenii de umanitatea lor. Pascal însă nu vrea să-i lase să scoată ce

;

-i mai bun din viaţa umană ; el vrea să

scoată ce-i mai rău şi apoi s-o arunce. După ce-i deprimă pe oameni cu remarcile despre mizerie, îi aduce într-un contact paralizant cu moartea şi infinitul ; le demonstrează nimicnicia oricărui gînd, oricărei acţiuni sau oricărei dorinţe, în faţa imensităţilor de întuneric. Pentru a-şi fixa argumentele, îl invocă pe Dumnezeul jansenist, revelaţia creştină. Dacă adevărata natură a omului este consecvenţa şi lipsa de dorinţe, atunci (acesta e argumentul lui Pascal) venerarea jansenistă a morţii este o necesitate psihologică ; venerarea morţii a fost dată ca obligatorie de Dumnezeul Morţii în persoană, a fost decretată pe calea unei revelaţii pe care Pascal îşi propune să o demonstreze ca pe un neîndoielnic adevăr istoric.

25. UNIVERSUL LUI PASCAL

Spectacolul unei atari malignităţi, a unei asemenea întinderi de ură este profund respingător. Ura

• 319

generează ură şi e greu să nu-l deteşti pe Pascal pentru veninoasa lui detestare a tot ce-i frumos şi nobil în existenţa umană. Oricum însă, e o detestare ce trebuie temperată prin milă.

Dacă omul a păcătui împotriva Duhului Sfînt — şi, cu siguranţă, puţini sînt oamenii care să fi păcătuit în măsura în care a făcut-o Pascal, pentru că puţini au fost înzestraţi cu darurile lui extraordinare — aceasta s-a întîmplat fără voia lui.

Dorinţele sale, ca să repetăm cuvintele lui Blake, au fost destul de slabe pentru a se lăsa înfrînate. Neputincios, bolnav, Pascal era speriat de viaţă, avea oroare ide libertate.

Familiarizat doar cu stările mistice asociate cu boala şi privaţiunea, acest ascet nu a trăit niciodată celelalte stări, cu nimic mai puţin semnificative, care însoţesc împlinirea dorinţei.

Căci, dacă admitem semnificaţia extazului mistic, trebuie să admitem şi semnificaţia trăirilor cu nimic mai puţin miraculoase, asociate cu iubirea în toate formele ei, cu percepţia frumosului senzual, cu îmbătarea, cu mişcarea ritmică, cu furia, cu lupta şi triumful, cu toate manifestările pozitive ale vieţii simţurilor. In cea de a doua parte a acestui eseu am enunţat condiţiile psihologice ale ascetismului. Practicile ascetice produc o condiţie de anormalitate care-i îngăduie ascetului să se detaşeze de lumea obişnuită, pătrunzînd într-un alt univers care i se pare mai semnificativ şi mai important. Mînia, senzaţia inspirată de frumosul senzual, plăcerea dorinţei amoroase, sînt stări anormale, întocmai cum este şi starea de extaz mistic ; aceste stări permit omului furios, estetului, îndrăgostitului, să devină, vremelnic, locuitori ai unor universuri nonpodsnapiene, care se afirmă nemijlocit a fi (aşa cum se afirmă şi universul misticului) de o deosebită valoare şi

320

semnificaţie. Pascal nu cunoştea decît un singur univers anormal — cel pe care-l ocupă, pentru perioade foarte scurte, misticul extatic. Despre toate celelalte universuri nu avea cunoştinţă ; trupul său ,bolnav îi interzicea accesul la ele. Osîndim cu mare /uşurinţă ceea ce nu cunoaştem, şi cu mare plăcere | ceea ce, asemenea vulpii care spune că strugurii, \sînt acri, nu ne este accesibil.

Pascal asocia unui trup bolnav un intelect analitic excepţional de puternic. Fiind prea ager pentru a se lăsa înşelat de iluziile grosolane ale raţionalismu- \ lui, şi prea subtil pentru a-şi imagina că o abstrac-\ţiune făcută-n casă ar putea constitui o realitate, el \ îşi bătea joc de filozofii academici. îşi dădea seama că baza raţiunii este iraţională; primele principii pornesc

„din inimă", nu din intelect. Descoperirea ar fi fost de maximă importanţă, dacă Pascal ar fi făcut-o cu organul potrivit. Dar în loc să descopere inima cu inima, el a descoperit-o cu capul.

A respins abstracţiunile la modul abstract, şi a descoperit iraţionalul pe calea raţiunii.

Healismul său a fost pur teoretic ; nu l-a trăit niciodată. Inteligenţa sa nu-i îngăduia să

găsească satisfacţie în numenele şi abstracţiunile filozofiei raţionaliste. Cu toate acestea, jinduia după numene fixe şi abstracţiuni imuabile. A izbutit să-şi satisfacă aceste dorinţe de filozof invalid şi, totodată, să-şi salveze conştiinţa intelectuală alegîndu-şi o abstracţiune iraţională căreia i s-a dedicat : Dumnezeul creştinătăţii. Naufragiat pe această statică Stîncă a Veacurilor, s-a simţit în siguranţă — apărat de fluxul tumultuos al aparenţelor, apărat de diversitate, apărat de responsabilităţile libertăţii, apărat de viaţă. Dacă şi-ar fi putut îngădui să

aibă o inimă cu care să înţeleagă inima, dacă ar fi avut un trup cu care să înţeleagă

321

trupul, şi instincte şi dorinţe capabile să interpreteze semnificaţia instinctelor şi dorinţelor.

Pascal ar fi putut să fie un iubitor al vieţii şi nu un apologet al morţii. Dar boala i-a sugrumat viaţa trupului şi i-a slăbit pînă-ntr-atît dorinţele încît a le rezista a însemnat o virtute foarte uşoară pentru el. împotriva inimii a luptat cu întreaga forţă a voinţei sale încordate şi concentrate. Molohul principiilor religioase i-a cerut acest sacrificiu. Supus, Pascal a în-deplinit ritualul harakiri. Dar Molohul, nesatisfăcut, a continuat să ceară sînge. Pascal s-a pus în slujba sa : o să-i determine şi pe ceilalţi să facă ce-a făcut el. Molohul o să se îndoape cu măruntaie. Toate scrierile lui Pascal sînt invitaţii convingătoare adresate oamenilor să vină şi să se sinucidă. Acesta este triumful principiului şi al consecvenţei.

Igoste şi anacreontice, marşuri şi ritmuri de dan-* sălbatice, imnuri de ură şi melodii zgomotoase, ele. Voci odioase pentru urechea cuiva care do-(te ca muzica sa să fie întru totul celestă ! Pascal oruncit vocilor sâ amuţească şi au amuţit. Aple-cKu-ne urechea asupra vieţii sale, aşteptăm, plini ■speranţă, să desluşim un acord de muzică ce-rică. Dar' ce sunete hîrîite şi neplăcute răzbesc, le veacuri, scîrţîind, pînă la noi !

(■volumul Fă ce doreşti)

26. CONCLUZII MUZICALE

Şi totuşi, in felul său, iubitorul de viaţă este şi el un om de principii şi de consecvenţă. A trăi intens —

acesta este principiul lui călăuzitor. Diversitatea lui este un semn că se străduieşte consecvent să

trăiască conform principiilor ; pentru că armonia vieţi — a unicei vieţi care persistă ca o unitate treptat schimbătoare în timp — este o armonie construită din multe elemente. A suprima oricare dintre părţile diversităţi înseamnă a mutila unitatea. O fugă are nevoie de toate vocile ei. Chiar în bogatul contrapunct al vieţi , fiecare mică melodie separată îşi are rolul ei indispensabil. Registrul muzical se încheie în om. în om. Dar Pascal a aspirat să fie mai mult decît un om. Printre tonalităţile împletite ale contrapunctului uman se aud cîntece