Soarele gol

2. SE IVEŞTE UN PRIETEN

Baley pierdea lupta. Raţiunea nu mai era suficientă.

Îşi repeta mereu: sunt oameni care trăiesc sub cerul liber toată viaţa, spaţienii de pildă, chiar şi strămoşii noştri de pe Pământ. Nu există nici o primejdie în lipsa unor ziduri protectoare. Numai mintea mea neagă acest lucru şi greşeşte.

Dar tot acest raţionament nu ajuta la nimic. Ceva dincolo de raţiune, mai presus de ea, reclama prezenţa zidurilor şi nu voia să accepte spaţiul.

Pe măsură ce se scurgea timpul Baley îşi dădea seama că nu va face faţă. Până la urmă spaţianul trimis să-l conducă (cu filtre în nări pentru a reţine microbii şi cu mâinile înmănuşate pentru a evita contactul!) îl va găsi chircit de frică, tremurând jalnic, şi nici măcar nu-l va dispreţui. Spaţianul nu va simţi decât dezgust.

Baley încercă îndârjit să se ţină tare.

Când nava se opri şi chingile anti-deceleraţie se desfăcură automat, iar sistemul hidraulic se retrase în perete, Baley continuă să rămână aşezat. Se temea, dar era hotărât să nu lase să se vadă aceasta.

Auzi zgomotul uşor pe care îl făcu uşa cabinei începând să se deschidă şi privi în altă parte. Apucă doar să prindă cu coada ochiului silueta înaltă, cu păr de culoarea bronzului, a celui care intra: un spaţian, unul dintre acei trufaşi descendenţi ai Pământului, care îşi renegaseră trecutul.

Spaţianul i se adresă:

— Colege Elijah!

Cu o mişcare bruscă Baley îşi întoarse capul spre spaţian. Făcu ochii mari şi se ridică aproape fără voie.

Se uită fix la faţa noului venit, la pomeţii înalţi şi depărtaţi, la liniile perfect destinse ale feţei, la corpul lui simetric şi, mai ales, la acea privire calmă izvorând din nişte ochi albaştri imperturbabili.

— D-daneel!

— E plăcut să văd că-ţi aminteşti de mine, colege Elijah.

— Că-mi amintesc de tine! exclamă Baley năpădit de un sentiment de uşurare. Daneel era o bucăţică de Pământ, un prieten, un sprijin, un salvator. Avu o pornire aproape irezistibilă de a se arunca spre spaţian ca să-l îmbrăţişeze, să-l strângă nebuneşte, să râdă, să-l bată pe spate şi să facă toate celelalte lucruri prosteşti pe care ie fac nişte prieteni vechi ce se revăd după o lungă despărţire.

Dar se abţinu. Nu putea face aşa ceva. Nu putea decât să se apropie de el, să-i întindă mâna şi să spună:

— Nu văd cum te-aş fi putut uita, Daneel!

— Tocmai asta e plăcut, răspunse Daneel, dând din cap cu gravitate. După cum foarte bine ştii, mie mi-e imposibil să te uit cât timp funcţionez. E plăcut să te văd din nou.

Daneel luă mâna lui Baley şi i-o strânse cu degete calme, dar ferme — o strângere reconfortantă şi nedureroasă —, dându-i apoi drumul.

Baley spera din toată inima că privirea de nepătruns a lui Daneel nu-i va putea citi în suflet, sesizând acel moment teribil, de-abia trecut şi încă răsunând în el, când detectivul îşi concentrase toată făptura într-un sentiment intens de prietenie, foarte aproape de afecţiune.

La urma urmelor, nu-i puteai nutri o afecţiune prietenească acestui Daneel Olivaw, care nu era nicidecum om, ci pur şi simplu un robot.

Robotul care semăna atât de mult cu un om spuse:

— Am cerut ca un vehicul de suprafaţă să fie conectat la navă printr-un tub pneumatic…

Baley se încruntă:

— Un tub pneumatic?

— Da. E o tehnică obişnuită, frecvent utilizată în spaţiu, pentru a se putea transfera oameni şi materiale dintr-o navă în alta fără a mai fi nevoie de echipament special antivid. Se pare însă că n-o cunoşti.

— Nu, n-o cunosc, răspunse Baley, dar încep să-mi imaginez.

— E destul de complicat, fireşte, să folosim un astfel de tub între o navă spaţială şi un vehicul de suprafaţă, dar am cerut să se facă aceasta. Din fericire, misiunea ce ne revine e de mare prioritate, aşa că dificultăţile sunt învinse rapid.

— Lucrezi şi tu la acest caz?

— Nu ţi s-a comunicat asta? Îmi pare rău că nu ţi-am spus-o de la început. (Desigur, pe faţa perfectă a robotului nu se putea citi nici o urmă de regret). Doctorul Han Fastolfe, pe care l-ai cunoscut pe Pământ în timpul colaborării noastre şi de care sper că-ţi aminteşti, te-a propus ca anchetator în acest caz şi a cerut ca eu să fiu repartizat pentru a lucra din nou cu tine.

Baley îşi stăpâni un zâmbet. Doctorul Faslolfe era originar din Aurora, iar Aurora era cea mai puternică dintre Lumile exterioare. Se pare că propunerea unui auroran avea o anumită greutate.

— Un cuplu care dă rezultate nu trebuie separat, nu-i aşa? comentă Baley. (Pornirea de entuziasm prilejuită de apariţia lui Daneel începea să se stingă şi detectivul simţea cum îi revine acea strângere de inimă).

— Nu ştiu dacă s-a gândit neapărat la asta, colege Elijah. Judecând după ordinele pe care mi Ie-a dat, aş crede că voia să ţi se repartizeze un colaborator care să-ţi cunoască lumea, şi, implicit, particularităţile.

— Particularităţile! se încruntă Baley, simţindu-se ofensat. Îi displăcea cuvântul, folosit cu referire la el.

— Aşa că, de exemplu, am putut aranja chestia cu tubul pneumatic. Îţi cunosc bine aversiunea faţa de spaţiile deschise — urmare a faptului că te-ai născut şi ai crescut în Oraşele de pe Pământ.

Poate că tocmai efectul acestui cuvânt, „particularităţi”, şi sentimentul că trebuia să riposteze sau, dacă nu o va face, să piardă în faţa unei maşini, îl împinseră pe Baley să schimbe brusc subiectul. Poate era doar faptul că experienţa vieţii îl învăţase să nu lase nerezolvată nici o contradicţie logică. Spuse deci:

— Era un robot care se ocupa de mine în navă: un robot (cu o urmă de maliţie în glas) care arată ca un robot. Îl ştii?

— Am vorbit cu el înainte de a urca aici.

— Care este indicativul lui? Cum îl pot chema ?

— RX-2475. Pe Solaria de regulă se folosesc numai indicative numerice pentru roboţi.

Ochii calmi ai lui Daneel se îndreptară spre panoul de comandă de lângă uşă:

— Ca să-l chemi, apasă pe butonul de colo.

Baley se uită şi el la panou şi, întrucât butonul indicat de Daneel era marcat RX, identificarea lui nu era deloc complicată.

Detectivul apăsă pe buton şi în mai puţin de un minut robotul — cel care arăta ca un robot — intră în cabină.

— Tu eşti RX-2475, spuse Baley.

— Da, domnule.

— Mi-ai spus mai înainte că va veni cineva ca să mă scoată din navă. Era vorba de el ? şi arătă spre Daneel.

Privirile celor doi roboţi se întâlniră. RX-2475 spuse:

— Documentele pe care le are îl identifică drept cel ce urma să vină să vă ia.

— Ţi s-a mai comunicat şi altceva despre el în afară de existenţa acestor documente? Ţi-a fost descris cumva?

— Nu, domnule. Mi s-a comunicat, totuşi, numele lui.

— Cine ţi l-a comunicat?

— Căpitanul navei.

— Care este solarian?

— Da, domnule.

Baley îşi trecu limba peste buze. Întrebarea următoare avea să fie decisivă.

— Ce nume ţi s-a spus că va avea persoana aşteptată?

— Daneel Olivaw, domnule, răspunse RX-2475.

— Bine, băiete! Poţi pleca acum.

Urmă o plecăciune în stil robotic şi o întoarcere bruscă de 18o°, după care RX-2475 ieşi.

Baley se întoarse spre colaboratorul său şi remarcă gânditor:

— Nu mi-ai spus tot adevărul, Daneel.

— Cum adică, colege Elijah?

— Stând de vorbă adineauri mi-am amintit ceva ciudat: când m-a informat că va veni cineva să mă ia de aici, RX-2475 a spus că voi fi condus de un om. Îmi amintesc aceasta perfect.

Daneel ascultă atent, dar nu răspunse.

Baley continuă:

— Am crezut că, poate, robotul greşise. Am crezut de asemenea că, poate, la început trebuia să vină să mă ia un om, şi că ulterior a fost înlocuit cu tine, fără ca RX-2475 să fie informat de schimbare. Ai văzut însă că am verificat asta. I s-au comunicat datele din documentele tale, ca şi numele tău. Dar nu chiar întregul nume, nu-i aşa, Daneel ?

— Într-adevăr, nu i s-a spus tot numele meu, confirmă Daneel.

— Numele tău nu este Daneel Olivaw, ci R. Daneel Olivaw, nu-i aşa? Sau, mai precis, Robot Daneel Olivaw.

— Perfect adevărat, colege Elijah.

— De unde rezultă că RX-2475 n-a fost informat că tu eşti tot un robot. A fost lăsat să creadă că eşti om. Aspectul tău omenesc a permis un asemenea truc.

— Raţionamentul tău e fără cusur.

— Să mergem mai departe, deci. Baley începea să simtă o bucurie sălbatică. Prinsese o urmă. Putea să nu fie mare lucru, dar acesta era soiul de investigaţie la care se pricepea el bine. Atât de bine, încât fusese chemat la asemenea distanţă prin spaţiu tocmai ca s-o întreprindă. Continuă:

— Şi oare de ce este nevoie să fie înşelat un biet robot? Ce-i pasă lui dacă tu eşti om sau robot? În orice caz trebuie să execute ordinele primite. Concluzia logică ar fi că nici căpitanul solarian care l-a informat pe robot şi nici autorităţile solariene care l-au informat pe căpitan nu ştiau că eşti robot. Aşadar, iată o concluzie logică, dar poate nu singura. E corectă?

— Cred că da.

— Bun! Am nimerit-o. De ce însă aşa? Propunându-le solarienilor să lucrezi cu mine, doctorul Han Fastolfe i-a lăsat să creadă că eşti om. Nu e acesta un lucru periculos? Dacă află adevărul, solarienii s-ar putea supăra rău. Atunci, de ce ?

— Iată ce explicaţii mi s-au dat mie, colege Elijah, răspunse robotul umanoid. Colaborând cu un om din Lumile exterioare, te-ai ridica în ochii solarienilor, pe când o colaborare cu un robot ar avea rezultate contrare. Cum eu te cunoşteam bine şi puteam deci lucra împreună în bune condiţiuni, s-a socotit convenabil ca solarienii să mă accepte drept om fără a fi efectiv înşelaţi printr-o afirmaţie directă în acest sens.

Baley nu credea. Era un gen de solicitudine pentru sentimentele pământenilor care nu i se potrivea unui spaţian, nici chiar unuia atât de luminat cum era doctorul Fastolfe.

Se gândi atunci la o altă soluţie şi spuse:

— Nu sunt oare solarienii renumiţi, printre Lumile exterioare, pentru producţia de roboţi?

— Mă bucur, răspunse Daneel, că ai fost informat despre economia Solariei.

— Nu mi s-a spus o vorbă. Cred că ştiu doar cum se scrie numele „Solaria” şi atât.

— Nu înţeleg atunci, colege Elijah, ce te-a făcut să pui această întrebare, dar, oricum, este foarte oportună. Ai ghicit. Stocul meu de informaţii conţine faptul că, dintre cele cincizeci de Lumi exterioare, Solaria este într-adevăr cea mai renumită pentru varietatea şi buna calitate a modelelor de roboţi pe care le produce. Exportă roboţi specializaţi în toate celelalte Lumi exterioare.

Baley dădu din cap cu o satisfacţie neîndurătoare. Fireşte, Daneel nu putea urmări un salt mintal intuitiv care pornea de la o slăbiciune omenească. Şi nici Baley nu se simţea obligat să-i explice raţionamentul. Dacă Solaria era o asemenea forţă în producţia de roboţi, doctorul Han Fastolfe şi colegii săi puteau avea motive pur personale şi umane de a-şi prezenta propria lor realizare în materie de roboţi. Ceea ce n-avea nimic de-a face cu sentimentele sau securitatea unui pământean. Astfel, şi-ar demonstra propria superioritate, lăsându-i pe specialiştii solarieni să se înşele luând drept om un robot produs în Aurora.

Baley se simţea mult mai bine acum. Curios lucru, toate raţionamentele, toată forţa intelectuală de care dispunea, nu reuşiseră să-i îndepărteze sentimentul de panică, dar o neînsemnată măgulire a propriei vanităţi făcuse imediat aceasta.

Şi, în plus, îl satisfăcea faptul că şi spaţienii erau vanitoşi. Dumnezeule, îşi spuse detectivul, toţi suntem oameni, chiar şi spaţienii. Apoi zise cu voce tare, aproape glumeţ:

— Dar cât trebuie să mai aşteptăm acel vehicul? Eu sunt gata.

Se părea că tubul pneumatic nu era chiar potrivit pentru utilizarea ce i se dădea acum. Omul şi umanoidul ieşiră din navă păşind drept pe o plasă flexibilă care se lăsa sub greutatea lor. (În spaţiu, îşi imagina vag Baley, oamenii care trec, imponderabili, dintr-o navă în alta, pot pluti uşor pe toată lungimea tubului, împinşi de un salt iniţial).

La celălalt capăt tubul se strâmta, diform, de parcă fusese comprimat de o mână uriaşă. Daneel, care avea o lanternă, se lăsă pe brânci, iar Baley îi urmă exemplul. Parcurseră astfel ultimii câţiva metri, ajungând în sfârşit în ceea ce, evident, era un vehicul de suprafaţă.

Daneel închise cu grijă uşa prin care intraseră. Se auzi un pocnet puternic, probabil desprinderea tubului pneumatic.

Baley privi curios în jur. Vehiculul nu conţinea nimic prea neobişnuit. Avea două banchete în tandem, fiecare de trei locuri. La capetele banchetelor existau nişte uşi. Panourile lucioase, care ar fi putut fi ferestre, erau negre şi opace, fără îndoială în urma unei polarizări adecvate. Aceasta nu constituia un lucru nou pentru Baley.

Interiorul era luminat de două lămpi rotunde situate în plafon şi, pe scurt, singurul lucru ce-i păru ciudat lui Baley era emiţătorul plasat în peretele despărţitor din faţa primei banchete şi, desigur, faptul că nu se vedea nici un panou de comandă.

— Presupun că cel care conduce vehiculul se află dincolo de acest perete, observă Baley.

— Exact, colege Elijah, răspunse Daneel. Şi iată cum îi putem da dispoziţii. Se aplecă puţin şi apăsă pe un comutator basculant, făcând astfel să se aprindă o lumină roşie intermitentă. După care spuse cu voce domoală:

— Poţi porni acum. Suntem gata.

Un uşor huruit, care încetă aproape imediat, o uşoară şi scurtă apăsare pe speteaza banchetei, şi apoi nimic.

— Am şi pornit? întrebă detectivul, surprins.

— Da. Vehiculul nu se deplasează pe roţi, ci alunecă pe un cîmp de forţă diamagnetic, aşa că nu simţi decât acceleraţia şi deceleraţia.

— Dar la curbe?

— Vehiculul se înclină automat pentru compensare. Îşi menţine, de asemenea, echilibrul când urcă sau coboară o pantă.

— Trebuie să aibă nişte comenzi complicate, comentă Baley sec.

— Complet automatizate. Conducătorul e un robot.

— Hm! Baley aflase cam tot ce-l interesa despre vehicul. Adăugă: Şi cât va ţine drumul?

— Aproximativ o oră. Am fi ajuns mai repede cu o aeronavă, dar doream să-ţi pun la dispoziţie un interior închis, iar aeronavele de pe Solaria nu se pot închide atât de complet ca un asemenea vehicul de suprafaţă.

Baley se simţi agasat de „solicitudinea” roborului. Parcă ar fi fost un copilaş dat în grija unei bone. Şi, ciudat lucru, îl mai iritau şi frazele folosite de Daneel. Avea impresia că asemenea fraze inutil de formale îl puteau uşor da de gol ca fiind robot.

O clipă detectivul, îl fixă curios pe R. Daneel Olivaw. Robotul, uitându-se drept înainte, stătea nemişcat şi indiferent sub privirea omului. Pielea lui avea o textură perfectă, firele de păr din cap şi de pe corp fuseseră lucrate şi implantate cu dragoste şi migală. Mişcările muşchilor sub piele erau foarte realiste. In construcţia lui nu se precupeţise nici un efort, oricât de costisitor. Şi totuşi Baley ştia, din experienţa personală, că membrele şi pieptul robotului se puteau desface de-a lungul unor lipituri invizibile, pentru efectuarea reparaţiilor. Ştia că sub acea piele realist executată ar fi găsit metal şi silicon. Ştia că în cutia craniană se află un creier pozitronic, foarte perfecţionat, dar, totuşi, pozitronic. Ştia că „gândurile” lui Daneel erau doar nişte curenţi pozitronici de scurtă durată trecând prin circuite strict proiectate şi predeterminate de fabricant.

Dar oare ce indicii ar fi putut trăda toate acestea ochiului unui expert neavizat? Uşoara artificialitate a vorbirii lui Daneel? Lipsa de emotivitate ce îl caracteriza permanent? Însăşi perfecţiunea „umanităţii” sale?

Îşi pierdea însă timpul cu asemenea gânduri.

— Să continuăm, Daneel. Presupun că înainte de a veni aici ţi s-au dat informaţii despre Solaria.

— Mi s-au dat, colege Elijah.

— Buun! Ai fost mai norocos decât mine. Cât de mare e această lume?

— Are 9500 mile în diametru. Este cea mai în afară situată dintr-o serie de trei planele şi e singura populată. Sub raportul climei şi atmosferei se aseamănă cu Pământul. Are o proporţie mai mare de terenuri fertile; resursele minerale utile sunt mai mici, dar, fireşte, mai puţin exploatate. Solaria este o lume autarhică şi poate menţine, cu ajutorul exportului de roboţi, un înalt nivel de trai.

— Ce populaţie are?

— Douăzeci de mii, colege Elijah.

Baley întregislră mintal cifra, apoi întrebă cu îngăduinţă:

— Adică douăzeci de milioane, nu? Vagile sale cunoştinţe despre Lumile exterioare îi permiteau să creadă că, deşi acestea erau sub-populate în comparaţie cu Pământul, totuşi locuitorii lor se numărau cu milioanele.

— Douăzeci de mii, colege Elijah, repetă robotul.

— Vrei să spui că această planetă este de curând colonizată?

— Nicidecum. Este independentă de aproape două secole, iar colonizarea a început cu peste un secol mai înainte. Populaţia este intenţionat menţinută la douăzeci de mii, număr socotit optim chiar de solarieni.

— Ce suprafaţă din planetă ocupă?

— Toate regiunile fertile.

— Adică, în mile pătrate?

— Treizeci de milioane, inclusiv zonele marginale.

— Pentru numai douăzeci de mii de oameni?

— Mai sunt şi vreo două sute de milioane de roboţi pozitronici pentru diverse munci, colege Elijah.

— Dumnezeule! Asia înseamnă… Înseamnă zece mii de roboţi pentru un om.

— În acest sens au pe departe cea mai ridicată proporţie dintre toate Lumile exterioare. Următoarea, Aurora, are numai cincizeci de roboţi pe cap de locuitor.

— Dar la ce le trebuie atâţia roboţi? Ce fac cu toate aceste alimente?

— Alimentele ocupă un locdcstul de neînsemnat. Mai importante sunt minele, iar şi mai importantă e producţia de energie.

Gândindu-se la toţi aceşti roboţi Baley simţi o uşoară ameţeală. Două sute de milioane! Iar, printre ei, atât de puţini oameni! Toate locurile trebuie să fie înţesate cu roboţi. Un observator din afară ar crede că Solaria e o lume a roboţilor, scăpând din vedere rara populaţie omenească.

Simţi deodată nevoia să vadă. Îşi amintea de conversaţia cu Minnim şi de prognoza sociologilor cu privire la primejdia în care s-ar afla Pământul. Părea un lucru îndepărtat, cam ireal, dar şi-l amintea. Pericolele şi greutăţile pe care le înfruntase de la plecare estompaseră amintirea vocii lui Minnim, care emitea enormităţi folosind cuvinte calme şi precise, dar n-o şterseseră cu totul.

Baley era prea obişnuit cu datoria ca să-şi permită să fie împiedicat, în exerciţiul ci, chiar şi de efectul covârşitor al spaţiului deschis. Dale extrase din cuvintele vreunui spaţian, sau chiar ale vreunui robot spaţian, erau deja disponibile pentru sociologii de pe Pământ. Ceea ce le lipsea era observaţia directă, iar această treabă, oricât de neplăcută ar fi fost, îi revenea lui s-o facă.

Detectivul examină porţiunea superioară a vehiculului.

— E decapotabil, Daneel?

— Iartă-mă, colege Elijah, dar nu înţeleg ce vrei să spui.

— Se poate da deoparte plafonul? Vehiculul se poate deschide spre… cer? (Era cât pe ce să spună „cupolă”, din obişnuinţă.)

— Da, se poale!

— Atunci să facem treaba asta, Daneel. Aş vrea să mă uit puţin.

Robotul răspunse grav:

— Regret, dar nu pot permite aşa ceva.

Baley rămase uimit. Apoi exclamă:

— Uite ce e, R. Daneel (subliniind acel R.). Să mă exprim altfel, îţi ordon să deschizi plafonul.

Creatura era un robot, fie chiar umanoid, astfel că trebuia să execute ordinele.

Daneel nu se clinti. Spuse însă:

— Trebuie să-ţi explic că prima mea grijă este să te feresc de pericole. Îmi este perfect clar, pe baza instrucţiunilor primite şi pe baza propriei mele experienţe, că ţi-ar face rău să te afli într-un spaţiu liber şi gol. Aşadar nu-ţi pot permite să te expui la asemenea efecte.

Detectivul îşi simţi obrajii îmbujorându-se şi, în acelaşi timp, îşi dădu seama de totala inutilitate a mâniei. Creatura era un robot, iar Baley cunoştea bine Prima lege a roboticii: Un robot nu poate să facă vreun rău unei fiinţe umane sau, prin inacţiune, să permită să se facă vreun rău unei fiinţe umane.

Orice alt program inclus în creierul pozilronic al robotului — al tuturor roboţilor din Galaxie — trebuie să acorde întâietate acestui principiu fundamental. Desigur, roboţii trebuie să execute ordinele, dar cu o singură rezervă, extrem de importantă. Executarea ordinelor era a Doua lege a roboticii: Un robot trebuie să execute ordinele primite de la o fiinţă umană, afară de cazul în care aceste ordine ar contraveni Primei legi.

Baley se strădui să vorbească liniştit şi convingător:

— Cred că pot face faţă câteva clipe, Daneel.

— Nu sunt de aceeaşi părere, colege Elijah.

— Lasă-mă să apreciez eu asta, Daneel.

— Dacă e un ordin, colege Elijah, nu-l pot executa.

Baley se lăsă din nou pe tapiţeria moale a banchetei. Fireşte, nu putea uza de forţă împotriva robotului. Puterea lui Daneel, exercitată din plin, era însutit mai mare decât a unui om. Robotul s-ar dovedi perfect capabil să-l reţină pe Baley fără să-i facă nici un rău.

Detectivul era înarmat. Putea să-l ameninţe pe Daneel cu dezagregatorul, dar, după un sentiment efemer de autoritate, acest gest n-ar putea duce decât la o şi mai mare dezamăgire. N-are rost să ameninţi un robot cu distrugerea. Autoconservarea era de-abia a Treia lege a roboticii: Un robot trebuie să-şi conserve propria existenţă, în măsura în care această consemnare nu contravine Primei sau celei de-a Doua legi.

Pe Daneel nu l-ar intimida perspectiva distrugerii dacă alternativa ar fi încălcarea Primei legi. Iar Baley nu dorea să-l distrugă pe Daneel. Categoric, nu.

Şi totuşi voia să se uite afară. Gândul începea să-l obsedeze. Nu putea permite să continue această relaţie bonă — copilaş. O clipă se gîndi să-şi îndrepte dezagregatorul spre propria-i tâmplă. Decapotează autovehiculul sau mă omor! Să contracteze o aplicare a Primei legi printr-o alta, mai urgentă — şi mai importantă.

Ştia însă că n-o va face. Ar fi fost un gest cu totul lipsit de demnitate. Îi displăcea chiar şi imaginea evocată de acest gând.

Spuse cu oboseală în glas:

— Vrei să-l întrebi pe şofer câte mile mai avem până la destinaţie?

— Desigur, colege Elijah.

Daneel se aplecă şi apăsă comutatorul basculant. Imediat însă Baley se aplecă şi el, strigând:

— Şofer! Decapotează vehiculul!

Şi mâna omului se întinse repede spre comutator şi îl închise, rămânând apoi strâns lipită deasupra lui.

Gâfâind uşor, Baley îl fixă pe Daneel.

O clipă robotul rămase nemişcat, de parcă circuitele sale pozitronice ar fi fost temporar scoase din funcţiune de efortul de a se adapta la noua situaţie. Această clipă trecu însă repede şi mâna lui Daneel începu să se mişte.

Baley anticipase gestul. Daneel va lua mîna omului de pe comutator (uşor, fără să-l rănească), va deschide comutatorul şi va contramanda ordinul dat.

— Nu-mi poţi lua mâna de-acolo, fără să mi-o răneşti. Te previn. Va trebui probabil să-mi fracturezi degetele.

Nu era adevărat. Baley ştia asta. Dar mişcarea lui Daneel încetă. Vătămare contra vătămare. Creierul pozitronic trebuia să cântărească probabilităţile şi să traducă în potenţiale contrare. Ceea ce însemna puţină ezitare.

— E prea târziu! exclamă Baley.

Câştigase. Capota se retrăgea, iar în vehicul, deschis acum, pătrundea lumina albă, orbitoare, a soarelui solarian.

Sub impulsul iniţial al terorii, Baley vru să-şi închidă ochii, dar se împotrivi acestei porniri. Înfruntă enorma întindere de verde şi albastru ce acoperea suprafeţe incredibil de mari. Simţea năvala nedomolită a aerului lovindu-i faţa, dar nu reuşea să prindă nici un fel de detaliu. Depăşiră în goană ceva mişcător. Putea fi un robot, sau un animal, sau un obiect învăluit într-o trombă de aer. Nu-şi dădea scama. Vehiculul trecuse pe lângă el prea repede.

Albastru, verde, aer, zgomot, mişcare şi abătându-se asupra tuturor cu furie, implacabilă, înspăimântătoare, lumina albă emisă de un glob de pe cer.

O fracţiune de secundă Baley, cu capul dat pe spate, privi direct la soarele solarian. Se uită la el, neprotejat de sticla difuzantă a cupolelor înalte ce împiedicau lumina solară să cadă direct asupra Oraşelor. Se uită la soarele gol.

Deodată simţi mâinile lui Daneel lăsându-i-se pe umeri. În acea clipă ireală, ameţitoare, mintea îi fu năpădită de gânduri. Trebuia să vadă! Trebuia să vadă tot ce se putea! Iar Daneel era probabil acolo pentru a-l împiedica.

Neîndoielnic, însă, robotul nu va îndrăzni să uzeze de violenţă contra unui om. Acest gând era predominant. Daneel nu putea să-l împiedice cu forţa, şi totuşi Baley simţi mâinile robotului apăsându-i umerii. Ridică braţele pentru a da deoparte acele mâini fără carne şi îşi pierdu cunoştinţa.