Soarele gol

7. SE ÎMBOLDEŞTE UN DOCTOR

Daneel apăru în cadrul uşii.

— Ce s-a întâmplat, colege Eli…? Dar nu era nevoie de nici o explicaţie. Vocea lui Daneel se transformă într-un strigăt puternic:

— Roboţi ai lui Hannis Gruer! Stăpânul vostru este rănit! Roboţi!

Imediat în sufragerie pătrunse o siluetă metalică, iar după un minut sau două sosiră încă vreo zece. Trei din ei îl luară cu grijă pe Gruer şi îl scoaseră clin încăpere. Ceilalţi începură să deretice şi să adune vesela împrăştiată pe podea.

Daneel interveni brusc:

— Hei, roboţi, lăsaţi tacâmurile! Cercetaţi locul! Cercetaţi dacă nu este vreun om în casă! Alarmaţi roboţii de afară! Spuneţi-le să cerceteze întregul domeniu! Dacă găsiţi vreun stăpân, reţineţi-l! Nu-i faceţi nici un rău (sfatul era inutil), dar nici nu-l lăsaţi să plece! Dacă nu găsiţi nici unul, anunţaţi-mă! Voi rămâne în faţa aparatului de vizionare.

După ce se împrăştiară roboţii, Baley murmură către Daneel:

— E doar un începui. Otravă, desigur.

— Da. Lucrul este evident, colege Elijah! Şi Daneel se aşeză într-un chip ciudat, de parcă i-ar fi slăbit genunchii. Baley nu-l văzuse niciodată, nici măcar o clipă, manifestându-se într-un fel care să pară atât de omenesc.

— Mecanismele mele se resimt dacă un om suferă vătămări în prezenţa mea, explică Daneel.

— Dar nu puteai face nimic.

— Înţeleg asta, şi totuşi parcă mi s-au încâlcit circuitele logice. Cred că ceea ce simt s-ar putea compara, la o fiinţă umană, cu un şoc.

— Dacă-i aşa, atunci revino-ţi. (Baley nu putea avea răbdare sau înţelegere pentru un robot prea sensibil). Trebuie să examinăm mărunta problemă a făptaşului. Nu există otrăvire fără otrăvitor.

— S-ar putea să fie o intoxicaţie alimentară.

— O intoxicaţie alimentară. Într-o lume atât de bine orânduită? Imposibil. Şi, în plus, otrava se afla în lichidul din pahar, iar simptomele au fost bruşte şi evidente. A fost o doză de otravă, şi încă una zdravănă. Uite ce e, Daneel, eu trec alături să mă concentrez puţin. Găseşte-o pe doamna Delmarre. Vezi dacă este acasă şi află distanţa dintre domeniul ei şi cel al lui Gruer.

— Crezi oare că ea…?

Baley ridică mâna:

— Tu află ce ţi-am spus. Atât.

Şi ieşi cu paşi mari din încăpere, dorind să rămână singur. Evident, într-o lume ca Solaria două atentate atât de apropiate în timp nu puteau fi lipsite de legătură. Iar dacă aceasta există, concluzia cea mai simplă ar fi că ideea lui Gruer despre un complot avea baze reale.

Baley simţi cum îl cuprinde o înfrigurare bine cunoscută. Venise pe Solaria purtând în minte dificultăţile Pământului, ca şi pe ale lui.

Însuşi. Crima în sine era un lucru îndepărtat, dar acum începuse vânătoarea. Baley îşi încleştă dinţii.

La urma urmei, ucigaşul (sau ucigaşii, sau ucigaşa) acţionase în faţa lui, şi acest lucru îl irita. Oare îl socoteau un element atât de neglijabil? Faptul îi rănise mândria profesională. Baley ştia asta şi îi părea bine. Cel puţin îi dădea un motiv clar ca să trateze totul ca pe o simplă crimă, fără a se mai gândi la primejdia ce ameninţa Pământul.

Daneel îl găsise între timp şi venea spre el cu paşi mari.

— Am făcut ce mi-ai spus, colege Elijah. Am vizionat-o pe doamna Delmarre. Este acasă, la peste o mie de mile de domeniul Gruer.

— Am s-o văd şi eu mai târziu. Adică, am s-o vizionez. Baley se uită gânditor la robot. Crezi că are vreo legătură cu această crimă?

— Pe cât se pare, nu o legătură directă, colege Elijah.

— Vrei să spui că ar exista vreo legătură indirectă?

— Ar fi putut convinge pe altcineva s-o comită.

— Pe altcineva? întrebă Baley cu vioiciune. Pe cine?

— Acest lucru, colege Elijah, nu pot să-l ştiu.

— Dar dacă cineva ar fi acţionat în numele ei, acel cineva ar fi trebuii să se afle la locul faptei.

— Da, admise Daneel, cineva trebuia să fie acolo pentru a pune otrava în băutură.

— Şi nu se poate ca băutura otrăvită să fi fost preparată mai dinainte? Poale chiar cu mult înainte?

— M-am gândit şi la acest lucru, colege Elijah, răspunse Daneel calm. lată de ce am folosit expresia „pe cât se pare”, atunci când am afirmat că doamna Delmarre nu are nici o legătură directă cu crima. Exislă însă posibilitatea ca ea să se fi aliat acolo mai devreme în cursul zilei. Ar fi bine să-i verificăm deplasările.

— O să facem asta. O să verificăm dacă fizic a fost tot timpul acasă.

Baley îşi strânse buzele. Bănuise că în anumite privinţe logica robotică dă greş. iar acum se convinsese. Exact cum spunea acel expert: logic, dar nu raţional.

— Să ne întoarcem în sala de vizionare, spuse el, şi să reluăm contactul cu domeniul Gruer.

Acum camera strălucea de ordine şi curăţenie. Nimic nu trăda că acolo, cu nici măcar o oră înainte un om se prăbuşise în chinuri.

Trei roboţi stăteau cu spatele la perele, în obişnuita lor atitudine de supunere respectuoasă.

— Aveţi vreo ştire despre stăpânul vostru? întrebă Baley.

— E sub îngrijirea medicului, stăpâne, răspunse robotul din mijloc.

— Îl vizionează sau îl vede?

— Îl vizionează.

— Şi ce spune medicul? Va scăpa cu viaţă?

— Nu este încă sigur, stăpâne.

— Aţi cercetat casa?

— Peste tot, stăpâne.

— Aţi găsit vreo urmă a unui alt stăpân decât al vostru?

— Nu, stăpâne.

— Dar în ultima vreme aţi găsit urme ale unei asemenea prezenţe?

— Nici una, slăpâne.

— Dar domeniul este cercetat?

— Da, stăpâne.

— Cu ce rezultate?

— Nici unul până acum, stăpâne.

Baley dădu din cap şi spuse:

— Vreau să vorbesc cu robotul care a servit la masă astă seară.

— Este la verificat, stăpâne. Are reacţii anormale.

— Poate vorbi?

— Da, stăpâne.

— Atunci adu-l aici fără întârziere.

Urmă, totuşi, o întârziere, şi Baley începu din nou:

— Am spus să-t…

Daneel interveni suav:

— Aceşti roboţi comunică între ei prin radio. Cel pe care vrei să-l vezi a fost chemat, dar întârzie tocmai din cauza defectului produs în urma celor întâmplate.

Baley dădu din cap în semn că a înţeles. Putea bănui existenţa legăturii radio. Într-o asemenea lume masiv robotizată trebuia să existe un sistem de comunicaţii între roboţi, care să permită menţinerea legăturii între ei. Iată deci cum se face că puteau apărea zece roboţi, deşi numai unul fusese chemat, dar numai atunci când era cazul şi nu altfel.

În cameră intră un robot. Şchiopăta, trăgând un picior. Baley se întrebă dece, dar dădu din umeri. Chiar şi în cazul roboţilor primitivi de pe Pământ profanii nu puleau înţelege reacţiile produse prin defectarea circuitelor pozilronice. Un circuit întrerupt putea afecta funcţionarea unui picior, ca aici, faptul fiind foarte semnificativ pentru un robotician, dar cu totul lipsit de sens pentru altcineva.

Baley îl întrebă precaut:

— Îţi aminteşti lichidul incolor de pe masa stăpânului tău, din care i-ai turnat un pahar?

— Da, ştăpâne, răspunse robotul.

Avea deci şi dificultăţi în vorbire!

— Ce lichid era?

— Era apă, ştăpâne.

— Apă curată? Nimic altceva?

— Apă curată, ştăpâne.

— De unde ai luat-o?

— De la robinetul rejervorului, ştăpâne.

— Ai lăsat-o la bucătărie înainte de a o aduce?

— Ştăpânul prefera să nu fie prea rece, ştăpâne. Ordonaşe şă şe şcoată apa cu o oră înainte de meşe.

Ce împrejurare favorabilă, se gândi Baley, pentru cineva informat.

— Imediat ce va fi posibil, unul dintre roboţi să mă pună în legătură cu doctorul carc-l examinează pe stăpânul vostru. Între timp, vreau ca altul să-mi explice cum funcţionează rezervorul de apă. Vreau să aflu cum se obţine apa aici.

Doctorul fu curând disponibil. Era cel mai bătrân spaţian pe care îl văzuse vreodată Baley, având, după părerea detectivului, peste trei sute de ani. I se umflaseră venele de pe mâini, iar părul, tăiat scurt, era alb de tot.

Avea obiceiul să se bată cu unghia peste dinţii neregulaţi din faţă, făcând un zgomot uşor, care îl sâcâia pe detectiv. Se numea Altim Thool.

— Din fericire a vomitat o mare parte din doză, explică doctorul. Şi totuşi, s-ar putea să nu scape cu viaţă. E o întâmplare tragică. (Şi suspină profund.)

— Ce otravă era, domnule doctor? întrebă Baley.

— Regret, dar nu ştiu. (Ţac-ţac-ţac.)

— Cum? Dar atunci cum îl puteţi trata?

— Prin stimulare directă a sistemului neuromuscular, pentru a împiedica paralizia. În rest, las natura să-şi urmeze cursul. (Faţa doctorului, uşor gălbuie, ca o piele de calitate superioară uzată, purta o expresie rugătoare). Avem prea puţină experienţă în acest domeniu. Nu-mi amintesc de alt caz în peste două secole de practică.

Baley îl privi cu dispreţ.

— Ştiţi că există otrăvuri, nu-i aşa?

— A, desigur. (Ţac-ţac.) Toată lumea ştie.

— Dar n-aveţi microfilme documentare de unde să vă informaţi mai precis?

— Ar dura zile întregi. Sunt numeroase substanţe toxice minerale. Noi folosim insecticide şi n-ar fi imposibil ca cineva să obţină toxine bacteriene. Chiar dacă am găsi datele respective în microfilmele documentare, ne-ar trebui mult timp pentru a procura aparatura şi a elabora tehnicile de testare.

— Dacă nu se pricepe nimeni pe Solaria, spuse Baley cu asprime, îţi sugerez să apelezi la celelalte lumi şi să afli ce este. Între timp ar fi cazul să verifici dacă nu există otravă în rezervorul de apă al lui Gruer. Du-te acolo personal, dacă e nevoie, şi vezi cum stau lucrurile.

Detectivul vorbea dur cu acest venerabil spaţian, adresându-i-se ca unui robot, fără ca măcar să-şi dea seama de asta. Şi nici spaţianul nu vădea vreun semn de protest.

— Dar cum ar putea fi otrăvită din rezervor? întrebă şovăitor doctorul Thool. Sunt sigur că nu se poate.

— Probabil că nu e, dar verifică oricum, ca să fim siguri.

Într-adevăr, posibilitatea era foarte mică. Din explicaţiile robotului rezulta că rezervorul era un exemplu tipic de autoconservare solariană. Apa putea pătrunde în el din orice sursă, fiind apoi tratală corespunzător. Microorganismele şi materia organică moartă erau eliminate, după care se introducea volumul necesar de aer, ca şi diferiţi ioni în cantităţile infime cerute de corpul omenesc. Era deci foarte improbabil ca vreo otravă să poată trece prin toate aceste dispozitive de control.

Şi totuşi, dacă se stabilea cert că rezervorul nu conţine otravă, factorul timp devenea evident. Era vorba de acea oră dinaintea mesei, când carafa cu apă (expusă la aer, se gândi Baley iritat) fusese lăsată să se încălzească încet, după gustul lui Gruer.

— Dar cum să verific rezervorul cu apă? întrebă doctorul Thool, nedumerit.

— Dumnezeule! Ia un animal cu dumneata. Injectează-i în venă puţină apă din rezervor sau dă-i să bea. Foloseşte-ţi capul, omule! Şi procedează la fel cu ce a mai rămas în carafă, iar dacă apa de-acolo e otrăvită, şi trebuie să fie, fă câteva din probele descrise în microfilme. Nişte probe simple! Dar fă ceva!

— Stai, stai! Ce carafă?

— Cea în care se afla apa. Cea din care a turnat robotul băutura otrăvită.

— Păi, să vezi… cred că a fost spălată. Personalul casei n-o putea lăsa aşa.

Baley gemu. Desigur! Era imposibil să obţină probe atunci când roboţii foarte conştiincioşi le distrugeau mereu în numele ordinci şi curăţeniei. Ar fi trebuit să ordone păstrarea apei în carafă, dar aceasta nu era propria lui societate şi Baley nu reuşea să reacţioneze în modul cuvenit.

Dumnezeule!

Se comunică în cele din urmă că pe domeniul Gruer nu se descoperise nici o urmă a vreunei prezenţe umane neautorizate.

— Acest lucru adânceşte enigma, colege Elijah, comentă Daneel, căci pare să excludă existenţa unui otrăvitor.

Baley, cufundat în gânduri, de-abia îl auzi.

— Cum?… Ba nu, ba nu. Chiar limpezeşte situaţia. Însă nu-i dădu nici o explicaţie, ştiind foarte bine că Daneel nu era în stare să înţeleagă sau să accepte ceea ce Baley considera a fi adevărul.

Dar nici Daneel nu ceru explicaţii. O asemenea tulburare a firului gândirii unui om ar fi fost foarte nerobotieă.

Baley se plimba agitat de colo-colo, aşteptând cu spaimă apropierea perioadei de somn, când îi va reveni teama de spaţiile deschise şi dorul de Pământ. Simţea un fel de dorinţă febrilă să menţină lucrurile în desfăşurare.

— Aş vrea s-o revăd pe doamna Delmarre, îi spuse el lui Daneel. Pune-i pe roboţi să facă contactul.

Se duseră în sala de vizionare, unde un robot manipula deja panoul, cu degete metalice agile. Baley îl urmărea cu privirea, încă pierdut în gânduri, care făcură loc unei bruşte uimiri, atunci când încăperea păru să se umple pe jumătate cu o masă bogat aşternută pentru cină şi se auzi vocea Gladiei.

— Bună seara!

După o clipă apăru şi ca în imagine şi se aşeză.

— Nu fi surprins, Elijah. E tocmai ora cinei. Şi sunt foarte îngrijit îmbrăcată. Vezi?

Într-adevăr. Culoarea dominantă a rochiei, un albastru deschis, o îmbrăca în luciri discrete până la glezne şi încheieturile mâinilor. Un guler bogat îi acoperea gâtul şi umerii, ceva mai deschis ca nuanţă decât părul, care acum era strâns în bucle disciplinate.

— Nu voiam să te deranjez la masă, spuse Baley.

— Încă n-am început. De ce nu mâncaţi cu mine?

Detectivul o privi bănuitor.

— Cum, cu tine?

Gladia râse.

— Voi pământenii sunteţi tare amuzanţi. Nu cu mine ca prezenţă fizică. Nici n-ar fi posibil. Vreau să spun, mergeţi în sufragerie şi astfel vom putea mânca împreună.

— Dar dacă plec de-aici…

— Robotul tehnician poate menţine contactul.

Daneel confirmă dând din cap cu gravitate, iar Baley, puţin şovăitor, se întoarse şi porni spre uşă. Gladia, împreună cu masa şi cu întregul cadru, porni odată cu el.

— Vezi? spuse ea zâmbind încurajator, tehnicianul menţine legătura.

Baley şi Daneel se deplasară pe o rampă mobilă pe care detectivul nu-şi amintea s-o mai fi văzut vreodată. Se pare că existau numeroase căi de acces între încăperile acestei clădiri imposibile, iar el nu cunoştea decât câteva din ele. Daneel, fireşte, le ştia pe toate.

Şi însoţindu-i mereu, prin pereţi, uneori puţin sub nivelul podelei, alteori deasupra, se deplasa şi Gladia cu cina ei cu tot.

Baley se opri şi murmură:

— Îţi trebuie oarecare timp să te obişnuieşti cu aşa ceva.

— Te ameţeşte? întrebă Gladia.

— Puţin.

— Atunci uite ce-ţi propun: tehnicienii tăi să blocheze imaginea aici, iar când ajungeţi în sufragerie şi totul e gata, să o transpună acolo.

— Am să dau dispoziţii în acest sens, colege Elijah, spuse Daneel.

Propria lor masă era deja instalată la sosirea în sufragerie. În farfurii aburca o supă maro în care pluteau cuburi de carne, iar în centrul mesei se găsea o mare pasăre friptă. Daneel spuse câteva cuvinte robotului care servea şi acesta, cu multă îndemânare, puse ambele tacâmuri la acelaşi capăt al mesei.

Ca la un semnal zidul din faţă păru să alunece în lături, masa păru că se lungeşte şi Gladia se ivi aşezată la celălalt capăt. Cele două încăperi şi mese se uniseră atât de precis, încât, dacă n-ar fi fost deosebirile din desenul tapetului şi al pardoselii, ca şi vesela şi tacâmurile diferite, ai fi pulul crede că într-adevăr cinau toţi împreună.

— Aşa! exclamă Gladia cu satisfacţie. Nu este plăcut?

— Chiar foarte, răspunse Baley. Apoi gustă puţin din supă, o găsi delicioasă şi îşi puse o porţie mai mare. Ai auzit de agentul Gruer?

Faţa femeii se întunecă brusc. Punând lingura jos, Gladia spuse:

— E îngrozitor. Bietul Hannis!

— Văd că foloseşti numele mic. Îl cunoşti?

— Cunosc aproape toţi oamenii importanţi de pe Solaria. Majoritatea solarienilor se cunosc între ei. E firesc.

Într-adevăr, e firesc, îşi spuse Baley. Căci câţi erau cu toţii, la urma urmelor? Apoi cu voce tare:

— Atunci îl cunoşti, poate, şi pe doctorul Altim Thool. Gruer e în îngrijirea lui.

Gladia râse încetişor. Robotul care o servea îi tăia felii de carne, adăugând la ele nişte cartofi mici, rumeniţi, şi felii de morcov.

— Fireşte că-l cunosc. M-a îngrijit şi pe mine.

— Te-a îngrijit? Când?

— După… după necazul acela. Adică după moartea soţului meu.

— Doar nu e singurul medic de pe planetă? întrebă Baley cu surprindere.

— A, nu! (Câteva clipe buzele ei se mişcară de parcă ar fi numărat pentru sine). Sunt cel puţin zece. Şi mai ştiu şi un tânăr care studiază medicina. Dar doctorul Thool e printre cei mai buni. Are foarte multă experienţă. Bietul doctor Thool!

— De ce „bietul”?

— Păi să vezi de ce. Profesia de medic este foarte ingrată. Uneori trebuie să vezi bolnavii, ba chiar să-i atingi. Dar doctorul Thool pare să se fi resemnat în privinţa asta şi nu ezită niciodată să vadă un „bolnav” când crede că e cazul. A fost doctorul meu din copilărie şi e totdeauna atât de amabil şi prietenos încât aproape că n-aş avea nici o obiecţie dacă ar fi nevoie să mă vadă. De pildă, ultima oară chiar m-a văzut.

— După moartea soţului tău, vrei să spui.

— Da. Îţi închipui ce a simţit văzând corpul soţului meu şi pe mine zăcând acolo.

— Mi s-a spus că a vizionat corpul, observă Baley.

— Corpul, da. Dar după ce s-a asigurat că trăiesc şi că nu există nici un pericol le-a ordonat roboţilor să-mi pună o pernă sub cap, să-mi facă nu ştiu ce injecţie şi apoi să iasă. După care a venit aici cu un reactor. Chiar aşa, cu un reactor! Nu i-a luat nici o jumătate de oră şi m-a îngrijit şi s-a convins că totul este în ordine. Eram atât de ameţită când mi-am venit în fire încât credeam că îl vizionez, ştii, şi doar când m-a atins mi-am dat seama că ne vedeam şi am ţipat. Bietul doctor Thool! Era foarte stânjenit, dar ştiu că venise cu cele mai bune intenţii.

Baley dădu din cap.

— Cred că nu prea aveţi nevoie de doctori pe Solaria.

— Sper să n-avem.

— Ştiu că nu suferiţi de boli infecţioase. Aveţi tulburări metabolice? Aterioscleroză? Diabet? Altceva de genul ăsta?

— Se întâmplă uneori, dar e foarte neplăcut. Medicii pot ameliora, din punct de vedere fizic, viaţa unor asemenea bolnavi, dar ăsta e un aspect minor.

— Adică?

— Asta înseamnă că analiza genică n-a fost bună. Doar nu-ţi închipui că lăsăm intenţionat să apară defecte ca diabetul. Toţi cei care se îmbolnăvesc de aşa ceva trebuie să fie reanalizaţi foarte amănunţit. Li se retrage repartiţia unui soţ, sau a unei soţii, ceea ce c un lucru foarte penibil pentru persoanele în cauză. Şi n-au voie, n-au voie… — vocea Gladiei se redusese la şoapte — să aibă copii.

— N-au voie să aibă copii? întrebă Baley cu glas normal.

Gladia se îmbujoră:

— E un cuvânt îngrozitor de pronunţat! Co… copii!

— Te obişnuieşti după un timp, spuse Baley sec.

— Da, dar dacă mă obişnuiesc s-ar putea să-l pronunţ şi în faţa vreunui solarian şi aş intra în pământ de ruşine… Oricum, dacă perechea are deja copii (vezi, l-am pronunţat iarăşi), aceştia trebuie găsiţi şi examinaţi — asta era una din atribuţiile lui Rikaine, de fapt — şi, ce mai, e bucluc mare.

Deci aşa stau lucrurile cu Thool, se gândi Baley. Incompetenţa doctorului era un rezultat firesc al organizării sociale şi nu conţinea nimic sinistru. Nimic neapărat sinistru. Să-l scoatem deci din cauză, cel puţin parţial.

O privi apoi pe Gladia mâncând. Era graţioasă, precisă şi delicată în mişcări, şi părea să aibă un apetit normal. (Dar şi pasărea din faţa lui era delicioasă. Într-o privinţă cel puţin, a hranei, puteai uşor deveni mofturos în aceste Lumi exterioare).

— Ce crezi despre otrăvire, Gladia? întrebă el.

Gladia îşi ridică privirile.

— Încerc să nu mă gândesc la ea. S-au petrecut atâtea grozăvii în ultima vreme. Poate nici n-a fost otrăvire.

— A fost.

— Dar nu era nimeni prin preajmă.

— De unde ştii?

— Nu putea fi. Gruer nu mai avea soţie, de când şi-a eompletat cota de co… ştii ce vreau să spun. Şi cum n-avea cine să-i pună otrava, cum putea fi otrăvii?

— Dar a fost otrăvit. E un fapt şi trebuie să-l acceptăm.

Ochii Gladiei se umbriră.

— Bănuieşli c-a făcut-o singur?

— Mă îndoiesc. De ce ar fi făcut-o? Şi de ce în public?

— Atunci n-a făcut-o nimeni, Elijah. N-o putea face nimeni.

— Dimpotrivă, Gladia. Era foarte uşor de făcui. Şi sunt sigur că ştiu exact cum.