Soarele gol

3. SE AFLĂ NUMELE VICTIMEI

Baley se găsea din nou în siguranţă sub capota vehiculului. Faţa lui Daneel îi juca în faţa ochilor, împestriţată cu pete negre care deveneau roşii când clipea.

— Ce s-a întâmplat? întrebă detectivul.

— Îmi pare rău, răspunse Daneel, că ai suferit o vătămare în ciuda prezenţei mele. Razele directe ale soarelui sunt dăunătoare pentru ochiul omenesc, dar cred că leziunea rezultată din această scurtă expunere nu va fi permanentă. Când le-ai uitat la soare am fost nevoit să te împing în jos şi ţi-ai pierdut cunoştinţa.

Baley făcu o grimasă. Nu se lămurise încă dacă leşinase din cauza fricii sau din cauza unei lovituri. Îşi pipăi falca şi capul, dar nu simţi nici o durere. Se reţinu să pună o întrebare directă. Într-un fe!. nici nu dorea să afle.

— N-a fost prea rău, observă el.

— După reacţiile pe care le-ai avut, colege Elijah, aş spune că fost o experienţă neplăcută.

— Ba deloc, ripostă Baley cu încăpăţânare. Petele din faţa ochilor începeau să se şteargă şi nu mai dansau atât de violent. Regret doar că n-am putut vedea mai mult. Vehiculul mergea prea repede. Am trecut oare pe lângă un robot?

— Pe lângă mai mulţi. Traversăm domeniul Kinbald, pe care se cultivă pomi fructiferi.

— Va trebui să mai încerc o dată.

— Nu se poate, în prezenţa mea, răspunse Daneel. Între timp am făcut ceea ce mi-ai cerut.

— Ceea ce ţi-am cerut?

— Îţi aminteşti, colege Elijah, că înainte de a ordona şoferului să retragă capota îmi spuseseşi să-l întreb câte mile mai avem până la destinaţie. Mai avem zece mile şi vom ajunge în circa şase minute.

Baley se simţi îndemnat să-l întrebe pe Daneel dacă îl supără faptul că fusese păcălit, chiar şi numai pentru a-i vedea faţa perfectă strâmbându-se, dar se abţinu. Fireşte, Daneel ar răspunde pur şi simplu negativ, fără ranchiună sau supărare. Ar rămâne aşezat la fel de calm şi serios, netulburat şi impasibil.

Se mulţumi să spună linişlit:

— Şi totuşi, Daneel, ştii prea bine că va trebui să mă obişnuiesc.

Robotul îşi privi colaboratorul uman.

— La ce te referi?

— Dumnezeule! La… exterior. Căci doar aşa e pe toată planeta asta.

— Nu va fi nevoie să înfrunţi exteriorul, răspunse Daneel. Şi apoi, ca şi cum ar fi socotit subiectul închis, adăugă: Încetinim, colege Elijah. Cred că am ajuns… acum va trebui să aşteptăm conectarea unui alt tub pneumatic până la locuinţa ce ne va servi drept bază de operaţii.

— Nu e nevoie de nici un tub pneumatic, Daneel. Dacă trebuie să lucrez în exterior, n-are rost să mai prelungim treaba asta.

— Dar nu va fi nevoie să lucrezi în exterior, colege Elijah.

Robotul dădu să mai spună ceva, dar Baley îi impuse tăcerea cu o mişcare energică a mâinii. În clipa aceea n-avea chef de încurajările amabile ale lui Daneel, de remarci liniştitoare, de asigurări că totul va fi în ordine şi că el, Baley, se află pe mâini bune.

Ceea ce dorea într-adevăr era convingerea sa personală că se putea descurca singur şi că îşi va îndeplini misiunea. Senzaţiile prilejuite de exterior fuseseră greu de suportat. Se prea putea ca, atunci când va fi nevoie, să-i lipsească tăria de a îndrăzni să le înfrunte iar, cu riscul de a-şi pierde respectul de sine şi, probabil, de a periclita situaţia Pământului. Şi toate astea din cauza unui pic de aer liber!

Faţa i se îndârji la acest gând fugar. Ba va înfrunta şi aerul, şi soarele, şi spaţiile libere!

Elijah Baley se simţea ca un locuitor al unuia din Oraşele mai mici, Helsinki de pildă, aflat în vizită la New York şi numărând, copleşit, Nivelurile, fşi imaginase „locuinţa” ca un fel de apartament, dar era ceva cu totul diferit. Trecea dintr-o cameră în alta, şi nu se mai sfârşeau. Ferestrele, panoramice, erau acoperite cu grijă, nelăsând înăuntru nici o rază incomodă de soare. Luminile se aprindeau fără zgomot, din surse nevăzute, la intrarea lor într-o cameră şi se stingeau la fel de discret la ieşire.

— Ce multe camere! exclamă Baley uimit. Ce multe! E ca un mic oraş, Daneel.

— Aşa s-ar părea, colege Elijah, conveni Daneel cu indiferenţă.

Era un lucru ciudat pentru un pământean. De ce trebuia să se înghesuie cu atâţia spaţieni în aceiaşi locuinţă?

— Câte persoane vor locui aici cu mine?

— Eu, fireşte, răspunse Daneel, şi un număr de roboţi.

Un număr de alţi roboţi, ar fi trebuit să spună, se gândi Baley. Şi din nou îi păru evident că Daneel avea intenţia de a juca rolul unui om chiar şi faţă de Baley, care cunoaştea atât de bine adevărul.

Dar imediat acest gând se şterse, izgonit din mintea lui de altul, mai imperios.

— Roboţi ? exclamă detectivul. Dar câţi oameni ?

— Nici unul, colege Elijah.

Tocmai intraseră într-o cameră înţesată până la plafon cu role de film. În trei colţuri ale camerei se aflau ecrane verticale cu diagonala de 60 de centimetri; în al patrulea era un ecran pentru filme de animaţie.

Baley privi în jur stingherit.

— I-au dat pe toţi afară de aici ca să mă lase pe mine să mă lăfăiesc în mausoleul ăsta?

— Dar clădirea ţi-e rezervată numai ţie. O locuinţă ca aceasta pentru o singură persoană este un lucru obişnuit în Solaria.

— Toată lumea locuieşte astfel?

— Toată lumea.

— Pentru ce au nevoie de atâtea camere?

— De regulă fiecare cameră este destinată pentru un anumit scop. Aceasta este biblioteca. Mai există o cameră de muzică, o sală de gimnastică, o bucătărie, o sufragerie, un atelier mecanic, diverse încăperi pentru repararea şi testarea roboţilor, două dormitoare…

— Stop! De unde ştii toate astea?

— Fac parte din bagajul de informaţii ce mi s-a pus la dispoziţie înainte de a pleca din Aurora, răspunse Daneel liniştit.

— Dumnezeule! Şi cine arc grijă de aceste camere? întrebă detectivul, făcând un gest larg cu mâna.

— Există mai mulţi roboţi menajeri, care ţi-au fost repartizaţi şi se vor îngriji să ai tot confortul necesar.

— Dar n-am nevoie de toate astea! exclamă Baley. Simţea nevoia să se aşeze şi să nu mai facă nici o mişcare. Nu mai voia să vadă nici o altă încăpere.

— Putem rămâne într-o singură cameră dacă doreşti, colege Elijah. Încă de la început s-a luat în considerare şi o asemenea eventualitate. Totuşi, avându-se în vedere obiceiurile solariene, s-a considerat preferabil să se construiască această casă…

— Să se construiască ? exclamă Baley, făcând ochii mari. Vrei să spui că au construit-o pentru mine? Toate astea? Special pentru mine?

— O economie complet robotizată…

— Da, ştiu ce ai de gând să-mi răspunzi. Şi ce vor face cu ea la sfârşit?

— Cred că o vor demola.

Baley îşi strânse buzele. Desigur! O vor demola! Construiesc o clădire impunătoare pentru uzul personal al unui singur pământean, şi apoi distrug tot ce a atins acesta. Sterilizează solul pe care s-a aflat clădirea! Furnizează aerul respirat de pământean! Oricât de puternici ar părea spaţienii, au şi ei temerile lor ridicole.

Daneel părea că-i citeşte gândurile, sau, cel puţin, că-i interpretează expresia feţei.

— Am impresia că îţi închipui, colege Elijah, că vor distruge clădirea pentru a se feri de contagiune. Dacă aşa stau lucrurile, te sfătuiesc să nu-ţi faci griji din cauza asta. Teama de boală a spaţienilor nu este nicidecum atât de exagerată. Pur şi simplu, efortul cerut de construcţia casei le pare foarte mic. După cum nici demolarea ci nu înseamnă cine ştie ce în ochii lor. Iar după lege, colege Elijah, casa nu poate rămâne aici. Se află pe domeniul lui Hannis Gruer şi pe fiecare domeniu nu poate exista legal decât o singură locuinţă, cea a proprietarului. Aceasta a fost construită în baza unei dispense speciale, pentru un scop bine precizat, şi anume ca să ne adăpostească pe noi o anumită perioadă de timp, până la încheierea misiunii noastre.

— Şi cine e acest Hannis Gruer? întrebă Baley.

— Şeful serviciului de securitate solarian. Urmează să-l întâlnim după sosire.

— Urmează? Dumnezeule! Daneel, când voi începe şi eu să aflu unele lucruri? Mă simt că într-un vid şi nu-mi place. Mai că m-aş întoarce pe Pământ. Mai că…

Simţi că se enervează şi se opri brusc.

Daneel nici nu se clintise. Aştepta doar prilejul ca să vorbească.

— Îmi pare rău că eşti iritat. Cunoştinţele mele generale despre Solaria par să le depăşească pe ale tale. Dar despre crimă ştiu tot atât cât ştii şi tu. Agentul Gruer ne va da informaţiile necesare. Aşa a decis guvernul solarian.

— Ei bine, atunci să mergem la Gruer. E mult de mers până acolo? Baley se crispă la gândul altor deplasări şi începu din nou să simtă acea strângere de inimă.

— Nu e nevoie să mergem, colege Elijah. Agentul Gruer ne aşteaptă în camera de convorbiri.

— Există deci o cameră de convorbiri? murmură Baley cu o strâmbătură. Apoi, mai tare: Ne aşteaptă acum?

— Cred că da.

— Hai la el atunci, Daneel.

Hannis Gruer era pleşuv de-a binelea. N-avea nici măcar o coroniţă de păr pe laturile capului. Era complet chel.

Baley înghiţi în sec şi încercă, politicos, să nu se uite la capul lui Gruer, dar nu reuşi. Pe Pământ spaţienii erau acceptaţi aşa cum ei înşişi înţelegeau să se prezinte. Spaţienii erau stăpânii necontestaţi ai Galaxiei; erau înalţi, cu pielea şi părul având reflexe de bronz, frumoşi, masivi, imperturbabili, aristocratici.

Pe scurt, arătau exact ca R. Daneel Olivaw, posedând în plus şi elementul uman.

Iar cei trimişi pe Pământ adesea chiar aşa se şi înfăţişau; poate că erau special aleşi în acest scop.

Dar iată aici un spaţian care, după aspect, putea fi socotit pământean. Era chel, şi mai avea şi nasul strâmb. Nu prea mult desigur, dar la un spaţian orice asimetrie era demnă de remarcat.

— Bună ziua, spuse Baley. Îmi pare rău dacă v-am făcut să ne aşteptaţi.

Politeţea nu strică niciodată. Doar va trebui să lucreze cu aceşti oameni.

O clipă avu impulsul de a traversa camera (ce caraghios de mare!) ca să-i întindă mâna lui Gruer. Se reţinu însă imediat. Unui spaţian nu i-ar face plăcere un asemenea salut: o mână plină de microbi de pe Pământ.

Gruer, şedea cu o mină gravă, cât mai departe cu putinţă de Baley, cu mâinile în nişte mâneci lungi şi, probabil, cu filtre în nări, deşi Baley nu le putea vedea.

Detectivului i se păru chiar că Gruer se uită dezaprobator la Daneel, de parcă ar spune: Ce spaţian ciudat, să stea atât de aproape de un pământean!

Ceea ce ar însemna că Gruer nu cunoştea adevărul. Apoi Baley observă deodată că Daneel stătea la o oarecare distanţă, mai departe decât de obicei.

Fireşte! Dacă s-ar apropia prea mult, Gruer ar putea bănui ceva. Daneel era hotărât să treacă drept om.

Gruer începu să vorbească pe un ton plăcut, prietenos, dar privirile i se tot abăteau spre Daneel:

— Nu aştept de mult. Bun venit pe Solaria, domnilor. V-aţi instalat confortabil?

— Da, răspunse Baley. Foarte confortabil. Se întrebă dacă nu cumva protocolul cerea ca Daneel, ca „spaţian”, să vorbească în numele amândorura, dar respinse această idee cu indignare. Dumnezeule! Doar pe el, Baley, îl ceruseră pentru anchetă, iar Daneel fusese cooptat pe urmă. În aceste împrejurări detectivul n-ar fi admis să fie vioara a doua nici măcar pe lângă un spaţian autentic; cu un robot, chiar şi unul ca Daneel, problema nici nu se mai punea.

Dar Daneel nu încercă să treacă înaintea lui Baley şi nici Gruer nu părea surprins sau nemulţumit de aceasta. Ba chiar îşi concentră imediat atenţia asupra pământului, părând că uită de Daneel.

— Nu ţi s-a comunicat nimic, detectiv Baley, în legătură cu crima pentru care au fost solicitate serviciile dumitale. Îmi închipui că eşti foarte curios să afli despre ce este vorba. Gruer îşi mişcă braţele, astfel încât îşi scoase mâinile din mâneci şi şi le încrucişă în poală.

— Dar luaţi loc, domnilor.

Cei doi se aşezară, iar Baley spuse:

— Da, suntem curioşi.

Detectivul observă că Gruer n-avea mâinile protejate de mănuşi.

— Intenţionat am procedat astfel, detectiv Baley, continuă acesta. Voiam să ajungi aici pregătit pentru a aborda problema cu o minte neinfluenţată. N-avem nevoie de idei preconcepute. Vei primi în curând un raport complet asupra amănuntelor crimei şi asupra cercetărilor pe care le-am putut întreprinde. Mă tem, detectiv Baley, că aceste cercetări îţi vor părea ridicol de incomplete în raport cu experienţa dumitalc. N-avem poliţie pe Solaria.

— Deloc? întrebă Baley.

Gruer surâse şi ridică din umeri:

— N-avem delicte, înţelegi? Populaţia noastră este puţin numeroasă şi foarte rară. Nu se ivesc ocazii pentru delincventă şi, ca atare, n-avem nevoie nici de poliţie.

— Înţeleg. Şi totuşi, acum aveţi un delict.

— Adevărat, dar c primul act de violenţă comis în două secole.

— Din păcate, însă, văd că începeţi chiar cu un omor.

— Din păcate aşa e. Şi mai regretabil încă este faptul că victima era un om a cărui moarte constituie o mare pierdere. O victimă foarte nepotrivită. Iar împrejurările în care a fost comisă crima sunt deosebit de brutale.

— Presupun că ucigaşul este total necunoscut, observă Baley. (Altfel de ce ar mai fi adus un detectiv de pe Pământ?)

Gruer păru foarte stingherit. Se uită pieziş Ia Daneel, care şedea nemişcat — o maşinărie tăcută, avidă de informaţii. Baley ştia că robotul putea reproduce, integral, oricând în viitor, orice conversaţie auzită. Era un magnetofon care umbla şi vorbea ca un om.

Oare şi Gruer ştia aceasta? Oricum, se uitase la Daneel cu un fel de privire furişă.

— Nu, n-aş putea spune că e loial necunoscut. De fapt, există o singură persoană care ar fi putut comite omorul.

— Nu cumva vreţi să spuneţi că există o singură persoană care ar fi putut probabil comite omorul? Lui Baley nu-i plăceau afirmaţiile categorice, după cum nu-i plăceau nici detectivii de fotoliu care, folosind logica, ajungeau prea repede la certitudini.

Gruer însă clătină din capu-i pleşuv.

— Nu. O singură persoană. Nu poate fi altcineva. Absolut imposibil.

— Absolut?

— Te asigur.

— Atunci lucrurile sunt clare.

— Dimpotrivă. Există o problemă. Nici persoana în cauză nu putea comite crima.

— Atunci n-a comis-o nimeni, conchise Baley calm.

— Şi totuşi a fost comisă. Rikaine Delmarre e mort.

Asta e ceva, se gândi Baley. Dumnezeule, asta e ceva. Am numele victimei.

Îşi scoase carneţelul şi notă numele cu solemnitate, parte din dorinţa maliţioasă de a arăta că, în fine, obţinuse un element faptic şi parte pentru a nu lăsa să se vadă prea clar că avea lângă el o maşină de înregistrat care făcea inutile orice însemnări.

— Cum se scrie numele victimei?

Gruer îi spuse.

— Ce profesie avea?

— Fetolog.

Baley notă cuvântul aşa cum îl auzise, fără a insista.

— Şi cine ar putea să-mi facă o relatare personală asupra împrejurărilor în care a fost comisă crima? Fără intermediar, dacă se poate.

Gruer surâse sardonic şi din nou aruncă o privire spre Daneel.

— Soţia lui, detectiv Baley.

— Soţia lui?

— Da. Se numeşte Gladia. Gruer îi pronunţă numele în trei silabe, cu accentul pe cea din mijloc.

— Copii? întrebă Baley cu ochii aţintiţi asupra carneţelului. Neprimind nici un răspuns îşi ridică privirea şi repetă: Copii au?

Gruer însă îşi pungise gura de parcă ar fi gustat ceva acru. Părea scârbit. În cele din urmă răspunse:

— Habar n-am.

— Poftim? întrebă Baley.

Gruer se grăbi să adauge:

— Oricum, cred că e mai bine să amânăm începerea cercetărilor pe mâine. Ştiu că ai avut o călătorie dificilă, domnule Baley, că eşti obosit şi că, probabil, ţi-e foame.

Baley, gata să răspundă negativ, constată brusc că gândul mâncării îi era deosebit de plăcut în acel moment. Întrebă:

— N-aţi vrea să luaţi masa cu noi?

Dealtfel nu-şi închipuia că Gruer va accepta o asemenea invitaţie. (Şi totuşi ajunsese să-i spună „domnule Baley” în loc de „detectiv Baley”, ceea ce era, desigur, ceva.)

Aşa cum se aşteptase, Gruer refuză:

— Îmi este imposibil din cauza unei întâlniri de serviciu. Va trebui să plec. Regret.

Baley se ridică. Politeţea ar fi cerut să-l conducă pe Gruer până la uşă, dar, pe de o parte, n-avea nici un chef să se apropie de uşă şi de exteriorul neprotejat, iar pe de alta, nu prea ştia unde se află uşa.

Rămase, şovăind, în picioare. Gruer zâmbi şi dădu din cap.

— Ne vom revedea. Roboţii dumitale cunosc combinaţia, dacă vrei să vorbeşti cu mine.

Şi dispăru.

Baley scoase un strigăt de surpriză.

Gruer şi scaunul pe care şezuse nu se mai aflau acolo! Peretele din spatele lui Gruer şi podeaua de sub picioarele lui îşi schimbaseră brusc înfăţişarea.

Daneel observă calm:

— Nu se găsea fizic în această cameră. Era doar o imagine tridimensională. Credeam că ştii. Doar aveţi aşa ceva şi pe Pământ.

— Nu chiar aşa, murmură Baley.

Pe Pământ o imagine tridimensională era încadrată într-un câmp de forţă cubic care strălucea pe fundal. Iar imaginea însăşi nu era decât o licărire slabă. Pe Pământ n-ai putea confunda o imagine cu relitatea. Pe când aici…

Iată de ce n-avea Gruer mănuşi. Şi nu-i trebuiau nici filtre nazale.

— N-ai vrea să mâncăm acum, colege Elijah? întrebă Daneel.

Cina se dovedi un calvar nebănuit. Apărură mai mulţi roboţi. Unul puse masa. Altul aduse mâncarea.

— Câţi sunt în toată casa, Daneel? întrebă Baley.

— Vreo cincizeci, colege Elijah.

— Vor rămâne aici în timp ce mâncăm? (Unul se retrăsese într-un colţ, cu faţa, pe care ochii luceau sticlos, întoarsă spre Baley).

— Aşa se obişnuieşte, răspunse Daneel, să rămână unul pentru cazul când ar fi nevoie de el. Dacă nu vrei, îi poţi ordona să plece.

Baley dădu din umeri:

— Lasă-l să stea.

În condiţii normale Baley ar fi găsit, probabil, acea hrană foarte gustoasă. Acum însă o mesteca mecanic. Observă în treacăt că Daneel mânca şi el, cu un fel de eficienţă calmă. Mai târziu, fireşte, va goli punga de plastic în care se depunea acum hrana „mâncată” de el. Între timp, Daneel continua să-şi joace rolul.

— E noapte afară, Daneel?

— Da, răspunse robotul.

Baley se uită sumbru la pat. Era prea mare. Întregul dormitor era prea mare. Şi n-avea pături sub care să te vâri, ci numai cearceafuri. Cam subţire acoperământ!

Totul se dovedea dificil. Trecuse deja prin greaua încercare de a face duş, într-o boxă aflată practic lângă dormitor. Era, într-un fel, o culme a luxului, dar, pe de altă parte, părea neigienică.

Spuse deodată:

— Cum se stinge lumina?

Tăblia patului împrăştia o lumină difuză. Poate pentru a înlesni vizionarea unei cărţi înainte de culcare, dar Baley n-avea chef de aşa ceva.

— Se stinge imediat ce te bagi în pat şi te pregăteşti de culcare.

— Au grijă roboţii, nu?

— E sarcina lor.

— Dumenezeule! Dar ce fac solarienii cu propriile lor mâini? mormăi Baley. Mă mir că, sub duş, nu m-a frecat un robot pe spate.

Fără urmă de umor, Daneel răspunse:

— Te-ar fi frecat, dacă ai fi vrut. Cât despre solarieni, fac ceea ce le place. Nici un robot nu-şi execută sarcina dacă i se ordonă să n-o facă, afară de cazul când, fireşte, îndeplinirea ei este necesară pentru bunăstarea omului.

— Ei, noapte bună, Daneel.

— Voi dormi în altă încăpere, colege Elijah. Dacă în timpul nopţii ai nevoie de ceva…

— Ştiu, au să vină roboţii.

— Pe noptieră e un buton de comandă. E de ajuns să-l atingi. Voi veni şi eu.

Baley nu putea să adoarmă. Se gândea mereu la casa în care se găsea, într-un echilibru precar, la marginea lumii, cu spaţiul gol pândindu-l afară ca un monstru.

Pe Pământ, apartamentul său — plăcut, confortabil, înţesat de lume — se afla la adăpost, sub nenumărate alte apartamente. Erau zeci de Niveluri şi mii de oameni între el şi marginea Pământului.

Dar chiar şi acolo, încercă să raţioneze, se găseau oameni la ultimul Nivel, adică imediat lângă exterior. Sigur că da! Dar tocmai de aceea asemenea apartamente se închiriau ieftin.

Se gândi apoi la Jessie, aflată acum la mii de ani-lumină.

Tare ar mai fi vrut să se dea jos din pat, să se îmbrace şi să plece la ea. Gândurile începeau să i se înceţoşeze. Dacă ar exista un tunel, un tunel frumos şi sigur care să ajungă, prin rocă şi metal solid, din Solaria până pe Pământ, s-ar duce tot prin el…

S-ar duce înapoi pe Pământ, înapoi la Jessie, înapoi la confort şi securitate…

Securitate!

Baley deschise ochii. Cu braţele înţepenite se sprijini într-un cot, abia dându-şi seama ce face.

Securitate! Omul ăsta, Hannis Gruer, era şeful securităţii so-lariene. Aşa spusese Daneel. Dar ce însemna „securitate”? Dacă însemna acelaşi lucru ca şi pe Pământ, şi fără îndoială că asta însemna, acest Gruer răspundea de apărarea Solariei împotriva invaziilor din afară şi subversiunii dinăuntru.

De ce îl interesa pe Gruer crima? Oare pentru că pe Solaria nu exista poliţie şi serviciul de securitate era astfel cel mai indicat pentru a se ocupa de un omor?

Gruer păruse degajat faţă de Baley, dar aruncase de mai multe ori priviri furişe în direcţia lui Daneel.

Oare Gruer îl suspecta pe Daneel? Baley însuşi fusese instruit să ţină ochii bine deschişi şi se prea putea ca şi Daneel să fi primit ordine asemănătoare.

Ar fi fost foarte natural ca Gruer să se gândească la unele posibilităţi de spionaj. Slujba sa îl obliga să aibă asemenea bănuieli oridecâteori era cazul. Şi nu de Baley s-ar fi temut Gruer prea mult, de un pământean, reprezentantul celei mai puţin puternice lumi din Galaxie.

Daneel însă venea din Aurora, cea mai veche, mai mare şi mai puternică dintre Lumile exterioare. Era cu totul altceva.

Gruer, îşi aminti detectivul, nu-i adresase nici un cuvânt lui Daneel.

La urma urmelor, de ce oare trebuia Daneel să joace atât de perfect rolul unui om? Explicaţia pe care şi-o oferise Baley mai înainte, anume că era o chestiune de vanitate a proiectanţilor aurorani, îi păru ridicolă. Acum devenea limpede că în spatele acestui joc se ascundea ceva mult mai serios.

Un om se putea aştepta să se bucure de imunitate diplomatică, să fie tratat cu o anumită curtoazie şi amabilitate. Un robot, nu. Dar atunci de ce n-a trimis Aurora un om adevărat? De ce să rişte atât de mult cu o înşelătorie? Răspunsul îi veni pe dată lui Baley. Un om adevărat de pe Aurora, un spaţian autentic, n-ar fi fost dispus să colaboreze prea strâns sau prea mult timp cu un pământean.

Dar dacă toate astea erau adevărate, de ce ar fi această crimă atât de importantă pentru solarieni încât să-i determine să permită venirea unui pământean şi a unui auroran pe planeta lor?

Baley se simţea ca prins într-o cursă.

Prins pe Solaria de obligaţiile misiunii sale. Prins de primejdia ce pândea Pământul, prins într-un mediu pe care de-abia îl putea suporta, prins de o răspundere pe care n-o putea evita. Şi, peste toate acestea, prins cumva în mijlocul unui conflict spaţian a cărei natură n-o putea înţelege.