Urzeala tronurilor

DAENERYS

Daenerys Targaryen se căsători cu Khal Drogo cu teamă şi în splendoare barbară, pe un câmp dincolo de zidurile oraşului Pentos, pentru că Dothraki credeau că toate lucrurile de importanţă pentru viaţa unui bărbat trebuie făcute sub cerul liber.

Drogo îşi chemase khalasar-ul să-l servească şi veniseră cu toţii, patruzeci de mii de luptători Dothraki, plus sumedenie de femei, copii şi sclavi. Îşi aşezaseră tabăra înafara zidurilor oraşului, mânându-şi turmele lor mari, ridicând palate din iarbă ţesută, mâncând tot ce vedeau şi făcându-i pe bunii cetăţeni din Pentos şi mai neliniştiţi, cu fiecare zi care trecea.

— Colegii mei, magisterii, au dublat numărul de gărzi din oraş, le spuse Illyrio peste farfuriile cu raţă cu miere şi ardei portocaliu, într-o noapte petrecută la reşedinţa care fusese a lui Drogo.

Khal-ul se alăturase khalasar-ului, proprietatea sa fiind dăruită lui Daenerys şi fratelui ei până la nuntă.

— Cel mai bine ar fi să o mărităm cât mai repede pe Prinţesa Daenerys înainte să dea jumătate din averea oraşului Pentos mercenarilor şi bandiţilor, glumi Ser Jorah Mormont.

Exilatul le oferise, ei şi fratelui ei, sabia sa în noaptea în care Danny fusese vândută lui Khal Drogo; Viserys acceptase nerăbdător. Mormont devenise însoţitorul lor constant de atunci încolo. Magister Illyrio râse încet în barba lui bifurcată, însă Viserys nici măcar nu zâmbi.

— O poate lua şi mâine dacă vrea, spuse fratele ei. Se uită peste umăr la Dany, iar ea-şi coborî privirile. Atâta vreme cât plăteşte preţul.

Illyrio agită prin aer o mână moale, iar inelele sclipiră pe degetele lui grase.

— Ţi-am spus, totul este deja aranjat. Ai încredere în mine. Khal-ul ţi-a promis o coroană, şi o vei avea.

— Da, dar când?

— Atunci când va crede khal-ul de cuviinţă, îi spuse Illyrio. Prima dată va lua fata, iar după aceea, trebuie să pornească în procesiune, traversând câmpia, şi să o prezinte lui dosh khaleeh, la Vaes Dothrak. După asta, poate. Dacă sorţii sunt în favoarea războiului.

Viserys fierbea de nerăbdare.

— Mă uşurez pe sorţii Dothrakilor. Uzurpatorul stă pe tronul tatălui meu. Cât mai trebuie să aştept?

Ilryrio înălţă din umeri.

— Ai aşteptat cea mai mare parte a vieţii tale, mărite rege. Ce mai contează încă vreo câteva luni, încă vreo câţiva ani?

Ser Jorah, care călătorise spre est până la Vaes Dothrak, dădu din cap aprobator.

— Vă sfătuiesc să aveţi răbdare, Alteţa Voastră. Dothrakise ţin de cuvânt, însă fac lucrurile după propria lor vrere. Un om mai de jos ar putea cerşi un favor khal-ului, însă nu trebuie niciodată să ajungă să-l jignească.

Viserys se zbârli.

— Păzeşte-ţi limba, Mormont, ori am să ţi-o tai. Eu nu sunt om mai de jos, ci sunt Stăpânul de drept al celor Şapte Regate. Dragonul nu cerşeşte.

Ser Jorah îşi coborî privirile cu respect. Illyrio zâmbi enigmatic şi smulse o aripă de raţă. Mierea şi unsoarea îi alunecară pe degete şi i se scurseră prin barbă pe când muşca din carnea fragedă. Nu mai exista dragoni, se gândi Dany, uitându-se la fratele său, deşi nu îndrăzni să o spună cu voce tare.

Totuşi, în noaptea aceea visă unul. Viserys o lovea, rănind-o. Era goală, paralizată de frică. Fugea de el, însă trupul ei părea butucănos şi greoi. El o lovi din nou. Ea se împiedică şi căzu. Ai trezit balaurul, strigă el şi o lovi. Ai trezit balaurul, l-ai trezit. Coapsele ei erau mânjite cu sânge. Ea închise ochii şi scânci. Ca şi cum i s-ar fi răspuns, se auzi un trosnet îngrozitor şi pocnetul unui mare incendiu. Când privi din nou, Viserys nu mai era, de peste tot se ridicau mari coloane de foc, iar în mijlocul lor era balaurul. îşi întorcea încet capul masiv. Când ochii săi topiţi o descoperiră, ea se trezi tremurând, acoperită de luciul fin al transpiraţiei. Nu-i mai fusese niciodată atât de frică…

Până în ziua în care veni, în sfârşit, şi nunta ei. Ceremonia începu în zori şi continuă până la apus, o zi nesfârşită de băutură şi mâncare şi lupte. Printre palatele de iarbă fu-şese ridicată o mândreţe de tabără aşezată pe pământ, iar acolo şedea Dany, lângă Khal Drogo, deasupra mării învolburate de Dothraki. Nu mai văzuse niciodată atât de mulţi oameni în acelaşi loc, şi nici unii aşa de ciudaţi şi de înspăimântători. Stăpânii de cai puteau pune pe ei veşminte bogate şi parfumuri îmbătătoare, atunci când vizitau Oraşele Libere, dar sub cerul liber se ţineau de vechile rânduieli. Bărbaţii şi femeile purtau veste din piele vopsită pe pielea goală şi jambiere din păr de cal, încinse cu şiraguri şi medalioane din bronz, iar războinicii îşi ungeau pletele lungi cu grăsime din puţurile cu animale moarte. Se îndopau cu carne de cal friptă în miere şi mirodenii, beau până la sminteală lapte de iapă fermentat şi vinurile fine ale lui Illyrio, şi-şi aruncau scuipaţi unii altora peste foc, vocile lor răsunând străine şi aspre în urechile lui Dany.

Viserys era aşezat chiar la picioarele ei, arătând minunat în noua sa tunică din lână neagră, cu dragonul stacojiu brodat pe piept. Illyrio şi Ser Jonah stăteau lângă el. Locul lor era unul de mare onoare, doar puţin mai jos decât cavalerii de sânge ai khal-ului, însă Dany putea vedea furia din ochii liliachii ai fratelui său. Nu-i plăcea să fie mai prejos decât ea şi turba de furie când sclavii ofereau prima oară bucatele khal-ului şi miresei sale, servindu-l apoi pe el cu porţiile pe care ei le refuzau. Nu putea face nimic altceva decât să-şi înfrâneze resentimentele, şi aşa făcea, starea sa de spirit întunecându-se tot mai mult, cu fiecare oră, cu fiecare insultă adusă persoanei sale.

Dany nu se mai simţise niciodată atât de singură pe când şedea în miezul acelei hoarde imense. Fratele ei îi spusese să zâmbească, aşa că zâmbi până ce faţa începu s-o doară, iar lacrimile îi ajunseră fără voie în ochi. Se străduia să le ascundă, ştiind cât de furios ar fi Viserys dacă ar vedea-o plângând, înspăimântat de felul în care ar putea reacţiona Khal Drogo. se aduceau bucate, carne aburindă şi cârnaţi groşi, negri, şi plăcinte Dothraki în sânge, iar mai târziu fructe şi ierburi aromatice şi aluaturi fine din bucătăriile din Pentos, însă le refuza pe toate. Stomacul ei era întors pe dos şi ştia că n-ar mai fi putut ţine nimic.

Nu avea nici cu cine să vorbească. Khal Drogo urla comenzi şi glume spre oamenii săi, râzând la răspunsurile lor, dar abia dacă se uita la Dany, aflată lângă el. Nu aveau nici un limbaj comun. Dothraki erau de neînţeles pentru ea, iar khal-ul abia dacă ştia câteva cuvinte în valyriana barbarizată a Oraşelor Libere şi nici o iotă din Limba Comună a celor Şapte Regate. Ea s-ar fi bucurat chiar şi de o conversaţie cu Illyrio şi fratele ei, dar ei se aflau prea departe, jos, ca s-o poată auzi.

Şedea în mătăsurile ei de nuntă, făcându-şi de lucru cu o cupă de vin cu miere, vorbindu-şi sieşi, în tăcere. Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea. Sunt Daenerys Stormhorn, Prinţesă de Piatra Dragonului, din sângele şi sămânţa lui Aegon Cuceritorul.

Soarele era ridicat la numai un pătrar din drumul lui pe cer, când văzu primul om murind. Tobele băteau, iar câteva dintre femei dansau pentru khal. Drogo privea fără nici o expresie, însă ochii săi le urmăreau mişcările şi, din când în când, le azvârlea câte un medalion de bronz pentru care femeile să se bată.

Şi războinicii priveau. Unul dintre ei păşi în cele din urmă în cerc şi o înşfacă de braţ pe una dintre dansatoare, o puse la pământ şi se împreună cu ea chiar acolo, aşa cum un armăsar se împreunează cu o iapă. Illyrio îi spusese că s-ar putea întâmpla aşa ceva. „Dothraki se împreunează ca animalele din cirezile lor. În khalasar nu există nici un fel de intimitate, iar ei nu înţeleg păcatul sau ruşinea aşa cum le înţelegem noi.

Dany îşi mută privirile de la acuplare, înspăimântându-se când înţelese ce se întâmpla, însă un al doilea războinic păşi înainte, apoi un al treilea şi curând nu mai avea cum să-şi ferească privirile. Doi bărbaţi înşfăcară aceeaşi femeie. Auzi un strigăt şi văzu o îmbrânceală, iar într-o clipită arakhs-urile ţâşniră afară, tăişuri lungi, ascuţite ca briciurile, jumătate săbii şi jumătate seceri. Începu un dans al morţii, pe când războinicii îşi dădeau ocol lovind, sărind unul spre celălalt, rotindu-şi săbiile deasupra capetelor şi urlând insulte cu fiecare ciocnire. Nimeni nu făcu nici o încercare de a-i opri.

Se termină la fel de repede pe cât începuse. Arakhs-urile se izbeau mai repede decât putea Dany vedea, unul dintre bărbaţi făcu un pas greşit, iar celălalt roti sabia într-o arcuire strânsă. Oţelul muşcă din carne puţin deasupra şoldului şi-l deschise de la şira spinării până la buric, risipindu-i maţele în praf. Pe când învinsul murea, învingătorul înşfacă cea mai apropiată femeie, nici măcar acea pentru care se luptaseră, şi o posedă acolo, pe loc. Sclavii târâră cadavrul, iar dansul se reluă.

Magister Illyrio o prevenise şi despre asta. „O nuntă Dothraki fără cel puţin trei morţi este socotită o afacere plicticoasă”, spusese el. Nunta ei era mai cu seamă binecuvântată; înainte de sfârşitul zilei, muriseră deja doisprezece bărbaţi.

Odată cu trecerea orelor, groaza crescu în Dany, până ce ajunse să facă tot posibilul să nu strige. Îi era teamă de neamul Dothraki, ale cărui obiceiuri i se păreau străine şi monstruoase, de parcă ar fi fost animale în piele de om şi nicidecum oameni adevăraţi. Îi era teamă de fratele ei, de ceea ce ar fi putut face dacă greşea. Dar mai mult decât orice, se temea de ce se va întâmpla la noapte sub cerul înstelat, când fratele ei o va lăsa pradă matahalei uriaşe care stătea şi bea lângă ea, cu un chip neclintit şi crud, ca o mască de bronz.

Sunt sânge din sânge de dragon, îşi spuse ea din nou.

Când, în cele din urmă, soarele coborî pe cer, Khd Drogo bătu din palme şi tobele şi strigătele şi ospăţul se opriră dintr-odată. Drogo se ridică şi o ridică şi pe Dany în picioare, lângă el. Era vremea aducerii darurilor pentru mireasa lui. Iar după daruri, ştia ea, după ce soarele se va fi culcat, venea timpul pentru prima partidă de călărie şi consumarea căsătoriei. Dany încerca să alunge acest gând, dar el nu o părăsea. Se sforţa să nu înceapă să tremure.

Fratele ei, Viserys, îi dărui trei slujnice. Dany ştia că nu-l costaseră nimic; Illyrio, fără nici o îndoială, îi furnizase fetele. Irri şi Jhiqui erau Dothraki cu pielea arămie, cu păr negru şi ochi migdalaţi, iar Doreah era o fată Lysene, blondă şi cu ochi albaştri.

— Nu sunt slujnice obişnuite, surioară dragă, îi spuse fratele ei când fetele fură aduse înaintea ei, una câte una. Illyrio şi eu le-am ales special pentru tine. Irri te va învăţa să călăreşti. Jhiqui te va învăţa limba Dothraki, iar Doreah te va instrui în artele femeieşti ale dragostei. Zâmbi subţire. E foarte bună, Illyrio şi eu putem jura pentru asta.

Ser Mormont îşi ceru iertare pentru darul său.

— Este un lucru neînsemnat, prinţesa mea, dar e tot ce-şi poate permite un biet exilat, spuse el şi aşeză înaintea ei un teanc mic de cărţi.

Erau istorisiri şi cântece ale celor Şapte Regate, văzu ea, scrise în Limba Comună. Îi mulţumi din toată inima.

Magister Illyrio murmură o poruncă şi patru sclavi voinici se grăbiră să vină, purtând între ei un cufăr mare din cedru, încins cu fâşii de bronz. Când îl deschise, găsi teancuri din cele mai fine catifele şi damascuri pe care le puteau produce Oraşele Libere, iar odihnindu-se peste toate, aşezate pe o stofă fină, trei ouă uriaşe. Lui Dany i se tăie răsuflarea. Erau cele mai frumoase lucruri pe care )e văzuse vreodată, fiecare altfel decât celălalt, vopsite în culori atât de bogate, încât, prima dată, se gândi că erau incrustate cu bijuterii, şi atât de mari încât trebuia să le ia cu ambele mâini ca să poată ridica unul. Îl ridică cu grijă pe primul, aşteptându-se să fie făcut dintr-un porţelan fin, sau email delicat, sau chiar sticlă suflată, dar era mult prea greu, de parcă ar fi fost făcut din piatră dură. Suprafaţa oului era acoperită cu solzi mici şi pe când îl răsucea între degete, lucea precum metalul lustruit sub lumina soarelui la apus. Un ou era de un verde-închis cu pete de bronz lustruit, care se iveau şi dispăreau după cum îl întorcea. Alt ou era de un crem-deschis, dungat cu aur. Ultimul era negru, la fel de negru ca o mare în miez de noapte, dar înviorat de unde şi vârtejuri stacojii.

— Ce sunt astea? întrebă ea cu o voce şoptită, străbătută de uimire.

— Ouă de dragon de pe Tărâmul Umbrelor, dincolo de Asshai, zise Magister Illyrio. În atâţia eoni s-au transformat în piatră, dar încă scapără de strălucire şi frumuseţe.

— Am să le ţin mereu ca pe nişte odoare.

Dany auzise istorisiri despre astfel de ouă, însă nu văzuse niciodată vreunul şi nici nu se gândise că ar fi putut vedea. Era, cu adevărat, un dar magnific, deşi ştia că Illyrio îşi putea permite să fie risipitor. Adunase o avere în cai şi sclavi ca parte a vânzării ei lui Khal Drogo.

Cavalerii de sânge ai khal-ului îi oferiră cele trei arme tradiţionale, arme minunate. Haggo îi dădu un bici mare, din piele, cu mâner din argint, Cohollo un arakh magnific, placat cu aur, iar Qotho un arc din os de dragon, dublu curbat, mai înalt decât ea. Magister Illyrio şi Ser Jorah o învăţaseră că pentru astfel de daruri se folosea refuzul tradiţional.

— Acesta este un dar demn numai de un mare războinic, o, sânge din sângele meu, dar eu nu sunt decât o femeie. Să-l lăsăm pe domnul şi soţul meu să le poarte el în locul meu. Şi astfel primi Khal Drogo „darurile” sale de nuntă.

I se dădură din belşug şi alte daruri din partea celorlalţi Dothraki: papuci şi bijuterii şi inele de argint pentru părul ei, centuri din medalioane şi veste pictate şi blănuri fine, mătăsuri de culoarea nisipului şi borcane cu arome, ace şi pene şi sticluţe purpurii, plus o robă făcută din pielea a mii de şoareci.

— Un dar frumos, khaleesi, spuse Magister Illyrio despre ultimul, după ce-i explicase ce era.

Darurile se înălţau în jurul ei în grămezi mari, mai multe decât şi-ar fi putut imagina ea vreodată, mai mul-le decât şi-ar fi dorit sau ar putea folosi. Iar la urmă de tot, Khal Drogo aduse propriul său dar pentru mireasa lui. Un murmur de nerăbdare se desprinse din rândul oamenilor când el plecă de lângă ea, crescând până ce cuprinse întregul khalasar. Când el se întoarse, rândurile dese ale aducătorilor de daruri Dothraki se despărţiră înaintea lui, iar el îi dărui calul.

Era o mânză, sprintenă şi frumoasă. Dany ştia despre cai destule încât să-şi dea seama că nu era un animal obişnuit. Avea ceva care-i tăia răsuflarea. Era cenuşie ca marea iarna, cu o coamă precum fumul argintiu.

Ezitând, se întinse spre ea şi-i mângâie gâtul, îşi plimbă degetele prin argintiul coamei. Khal Drogo spuse ceva în Dothraki, iar, Magister Illyrio îi traduse.

— Argint pentru argintul din părul tău.

— E minunată, murmură Dany.

— E mândria întregului khalasar, adăugă Illyrio. Obiceiul spune că o khaleesi trebuie să călărească un cal demn de locul ei alături de khal.

Drogo păşi înainte şi-şi puse mâna pe mijlocul ei. O ridică la fel de uşor ca pe un copil şi o aşeză pe şaua Dothraki, mult mai mică decât cele cu care era ea obişnuită. Dany rămase acolo preţ de câteva momente. Nimeni nu-i spusese despre asta.

— Ce ar trebui să fac acum? îl întrebă ea pe Illyrio.

Ser Jorah Mormont fu purtătorul răspunsului.

— Luaţi frâiele şi călăriţi. Nu trebuie să mergeţi prea departe.

Emoţionată, Dany strânse frâiele în mâini şi-şi lăsă picioarele în scările scurte. Era o călăreaţă începătoare; j petrecuse mai mult timp călătorind cu corăbiile, cu căruţa sau lectica, decât pe spinarea cailor. Rugându-se să nu cadă şi să se facă de râs, îi dădu mânzei cea mai uşoară şi timidă atingere din genunchi. Şi, pentru prima oară după j multe ore, uită să-i mai fie frică. Sau poate că era pentru prima dată în viaţă.

Mânza argintiu-cenuşie avea un mers lin şi mătăsos, iar mulţimea se dădu la o parte făcându-i loc, toţi ochii fiind aţintiţi spre ea. Dany se pomeni călărind mai repede decât intenţionase, şi totuşi era mai degrabă entuziasmată decât înspăimântată. Calul o luă la trap, iar ea zâmbi. Dothrakii se repezeau să dispară din calea ei. La cea mai mică apăsare a picioarelor ei, la cea mai mică atingere a frâielor, mânza răspundea. O făcu să meargă la galop, iar acum Dothrakii strigau la ea pe când săreau din drum. Întorcându-să să meargă înapoi, văzu ridicându-se înainte un rug arzând, direct în calea ei. Erau oameni înghesuiţi pe ambele părţi şi nu mai avea cum să se oprească. O îndrăzneală pe care nu şi-o cunoscuse niciodată o copleşi, iar ea dădu frâu liber mânzei.

Calul argintiu sări peste flăcări de parcă ar fi avut aripi. Când se opri înaintea Magister-ului Illyrio, rosti:

— Spune-i lui Khal Drogo că mi-a dăruit vântul.

Grasul Pentoshi îşi mângâie barba lui galbenă şi repetă cuvintele în Dothraki, iar Dany îşi văzu soţul zâmbind pentru prima dată.

Ultima rază de soare dispăru în spatele zidurilor înalte din Pentos, spre apus. Dany pierduse şirul orelor. Khal Drogo porunci cavalerilor săi de sânge să-i aducă propriul său cal, un armăsar roşu, zvelt. Când khal-ul se urcă în şa, Viserys se strecură aproape de Dany, călare pe calul ei argintiu, îşi înfipse degetele în piciorul ei şi-i spuse:

— Fă-i pe plac, dulce surioară, sau jur că vei vedea balaurul trezindu-se aşa cum n-a făcut-o niciodată.

Teama îi reveni, odată cu vorbele fratelui ei. Se simţea din nou ca un copil de numai treisprezece ani, complet singură, nepregătită pentru ce urma să i se întâmple. Călăriră împreună pe când stelele începeau să clipească, părăsind khalasar-ul şi lăsând în urmă palatele de iarbă. Khal Drogo nu-i spunea nici un cuvânt, îşi mâna armăsarul la galop aprig prin întunericul tot mai adânc. Clopoţeii de argint din pletele sale lungi răsunau uşor pe când călărea.

— Sunt sânge din sânge de dragon, şopti ea apăsat gonind în urma lui, încercând să-şi menţină curajul. Sunt sânge din sânge de dragon. Sunt sânge din sânge de dragon. Dragonului nu i-a fost niciodată teamă.

Ulterior, nu ar fi putut spune cât de departe sau pentru cât timp călăriseră, dar era întuneric deplin când se opriră într-un loc cu multă iarbă, în apropierea unui pârâu. Drogo îşi opri calul şi o coborî pe ea de pe al ei. Se simţea fragilă ca sticla în mâinile lui, cu membrele la fel de moi ca apa. Rămase acolo, neajutorată şi tremurând în mătăsurile ei de nuntă, în vreme ce el priponi caii, iar când se întoarse să o privească, ea începu să plângă.

Khal Drogo se holba la lacrimile ei, cu un chip ciudat de golit de orice expresie.

— Nu, spuse el. Îşi înălţă mâna şi-i şterse apăsat lacrimile, cu un deget bătătorit.

— Vorbeşti Limba Comună? întrebă Dany uimită.

— Nu, spuse el din nou.

Poate că ştia doar acel cuvânt, se gândi ea, însă era cu un cuvânt mai mult decât crezuse ea că ştie şi, într-un fel, asta o făcu să se simtă puţin mai bine. Drogo îi atinse uşor părul, prefirând şuviţele blond-argintii între degetele sale, murmurând uşor în Dothraki. Dany nu înţelegea cuvintele, însă în tonul lui era căldură, o tandreţe la care nu se aşteptase din partea acestui bărbat. Îi puse un deget, sub bărbie şi-i ridică faţa până ce ajunse să-l privească direct în ochi. Drogo se înălţa deasupra ei, aşa cum domina pe oricine. Apucând-o uşor de subsuoară, o ridică şi o aşeză pe o piatră rotunjită de lângă pârâu. Apoi el se aşeză pe pământ, cu faţa spre ea, cu picioarele încrucişa-te sub el, cu faţa în sfârşit la nivelul ei.

— Nu, spuse el.

— Ăsta-i singurul cuvânt pe care-l cunoşti?

Drogo nu răspunse. Coada lui grea şi lungă era răsucită în noroiul de lângă el. O puse peste umărul drept şi i începu să-şi scoată din păr clopoţeii, unul câte unul, După câteva clipe, Dany se aplecă spre el să-l ajute. Când sfârşiră, Drogo gesticula. Ea înţelese. Încet, cu grijă, începu şi ea să-şi despletească părul.

Dură mult. În tot acest timp el rămase tăcut, privind-o. Când termină, el scutură din cap şi părul i se împrăştie pe spate ca un râu de întuneric, uns şi lucitor, nu mai văzuse niciodată un păr atât de lung, atât de negru şi de gros.

Apoi veni rândul lui. Începu s-o dezbrace. Degetele lui erau abile şi neaşteptat de moi. Îi dădu jos mătăsurile, una câte una, cu grijă, în timp ce Dany rămase nemişcată, tăcută, privindu-l în ochi. Când îi dezveli sânii mici, nu se mai putu abţine. Îşi feri ochii şi se acoperi cu mâinile.

— Nu, spuse Drogo. Îi dădu mâinile la o parte de pe sâni, cu blândeţe, dar ferm, apoi îi ridică chipul din nou şi o făcu să-l privească. Nu, repetă el.

— Nu, repetă şi ea.

O ridică în picioare şi o trase spre el, să-i dea jos ultimele veşminte. Răceala aerului nopţii ajunse pe pielea ei goală. Se înfiora, iar pe braţe şi pe picioare i se făcu pielea de gâscă. Îi era teamă de ceea ce va urma, dar pentru o vreme nu se întâmplă nimic. Khal Drogo rămase cu picioarele încrucişate, privind-o, scăldându-şi privirile cu trupul ei.

Apoi, după o vreme, începu să o atingă. La început uşor, apoi tot mai apăsat. Ea simţea puterea sălbatică a mâinilor sale, dar nu o duru nici o clipă. El îi ţinu mâna într-a lui şi-i mângâie degetele. Îşi plimbă încet o mână în jos, pe piciorul ei. Îi mângâie faţa, urmărind curbura urechilor ei, rătăcind cu un deget uşor, pe conturul buzelor ei. Îşi puse apoi ambele mâini în părul ei şi-l pieptănă cu degetele. O răsuci, masându-i umerii, iar degetele lui coborâră de-a lungul spinării ei.

Păru că trecuseră ore până ce mâinile sale îi atinseră, în cele din urmă, sânii. Mângâie pielea fină de sub ei până ce o furnică. Degetele sale îi atinseră sfârcurile, ciupindu-le între arătător şi degetul mare, apoi începu să le maseze, la început uşor, apoi din ce în ce mai insistent, până când sfârcurile ei se întăriră şi începură s-o doară. Atunci se opri şi o trase în poala sa. Dany era roşie la faţă şi cu respiraţia tăiată, inima zbătându-i-se în piept. Îi cuprinse faţa în mâinile sale mari şi o privi în ochi.

— Nu? spuse el, iar ea ştiu că era o întrebare. Îi luă mâna şi o duse spre umezeala dintre coapsele ei.

— Da, şopti ea şi îi împinse un deget în ea.