Evanghelia eseniană

CUVÂNT ÎNAINTE

Datorită valorii lucrării de faţă, a aspectelor sensibile legate de ea şi a complicaţiilor din context, avertizez pe semenul cititor al ei, că acest cuvânt explicativ va fi mai dezvoltat decât unul obişnuit. Şi pentru că sunt foarte numeroase aspectele pe care trebuie să le limpezim, va fi necesar să procedăm sistematic, cu o ordine riguroasă maximă.

Mai înainte de toate, fireşte, trebuie să lămurim ce reprezintă această lucrare, apoi cine este autorul ei şi, în final, să demonstrăm veridicitatea ei. Vom vedea, în cursul acestei prezentări, extraordinarele ei implicaţii.

Lucrarea de faţă, însumează toate cele patru cărţi apărute ca volume separate în Statele Unite, editate de International Biogenic Society (IBS) sub titlul generic The Essene Gospel of Peace (Evanghelia eseniană a păcii), dar având următoarele subtitluri pe volume, astfel:

1. — The Essene Gospel of Peace (Evanghelia eseniană a păcii);

2. — The Unknown Books of the Essenes (Cărţile necunoscute ale esenienilor);

3. — The Lost Scrolls of the Essenes (Manuscrisele pierdute ale esenienilor);

4. — The Teaching of the Elect (Învăţăturile celui ales).

Traducătorul şi istoricul lucrării este Edmond Bordeaux Szekely, născut la Cluj (probabil în 1905, cum rezultă din cartea sa referitoare la descoperirea manuscrisului aramaic după care a efectuat traducerea The Discovery of the Essene Gospel of Peace (Descoperirea evangheliei eseniene a păcii).

El a fost nepotul lui Alexandru Szekely, episcop unitarian de Cluj. Tatăl său, mare latifundiar din Transilvania, având moşii şi în Franţa, a fost de asemenea unitarian; mama sa, franţuzoaică, din familia de moşieri Bordeaux, a fost catolică.

Edmond Bordeaux Szekely a fost încă din adolescenţă un erudit. După cum mărturiseşte în cartea la care ne-am mai referit, la vârsta de 18 ani, el vorbea curent latina şi greaca, precum şi 10 limbi moderne, de circulaţie.

Cred că faptul că mama sa a fost catolică a prevalat probabil în educaţia lui, aspect care explică decizia lui, după terminarea studiilor ia Cluj, să meargă la mănăstirea catolică a ordinului Piarist, specializată în educaţie clasică, cu accent pe greacă, latină şi literatură ecleziastică. Planul său era ca după absolvirea acestei şcoli monastice, să meargă la Universitatea din Paris, ca să-şi completeze studiile la Sorbona, în vederea obţinerii doctoratului în filosofie.

În vederea obţinerii diplomei de absolvire la această şcoală, el şi-a luat teza: Să cânte Sfântul Francisc în inima noastră.

Pentru a obţine materialul biblic necesar, adecvat lucrării luate, directorul stareţ al mănăstirii, monseniorul Mondik, îi face o scrisoare de recomandare către monseniorul Mercatti, prefectul arhivelor secrete ale Vaticanului (fost coleg de şcoală cu el).

Sub îndrumarea directă a Monseniorului Mercatti, găseşte mai întâi material bibliografic referitor la Sfântul Francisc şi apoi la invitaţia expresă a acestuia, descoperă şi sursa: manuscrisele Sfântului Ieronim. Având în vedere deosebita importanţă a acestuia, să stăruim puţin asupra lor.

Sfântul Ieronim, născut la mijlocul secolului al IV-lea la Stridon (pe teritoriul actualei Yugoslavii), a fost de o mare erudiţie încă de tânăr. În afară de latină, el a învăţat greaca şi aramaica, precum şi ebraica de la ermiţii evrei şi rabinii care au trăit în micile localităţi din deşert. El a început să descopere fragmente ale vechilor manuscrise şi să le descifreze.

De asemenea, nu departe de valea ascunsă în care se afla, el a descoperit o aşezare de anahoreţi, de care Ieronim era sigur că sunt descendenţii misterioasei Fraternităţi din secolele trecute. Aceştia trăiau în mici barăci, cu grădini irigate. Ei mâncau curmale şi vegetale din grădinile lor. Aveau de asemenea în posesie fragmente ale vechilor manuscrise conţinând învăţăturile pe care şi-au bazat viaţa.

Ca urmare a unui conflict religios, el a părăsit deşertul şi s-a dus la Antiohia, unde a vizitat nazarinenii de la Beroce pentru a examina copia lor a Evangheliei iudaice, presupusă a fi originală. A tradus în latină 14 predici din „Ieremia”, 14 din „Iezechiel” şi 9 din capitolul 6 din „Isaia”.

S-a înapoiat la mănăstirea sa, însoţit de Innocent şi Heliodorus şi un grup de tineri discipoli. De aici a fost chemat la Roma de Papa Damasus.

Papa Damasus, care ulterior a fost canonizat ca Sfântul Damasus, a fost poet şi arheolog, fondatorul Bibliotecii Papale, iubitor de iluminare; el şi-a scris singur manuscrisele. Dar cel mai memorabil serviciu pe care l-a făcut culturii noastre a fost invitaţia sa, făcută lui Ieronim de a-şi părăsi iubitul său deşert şi de a deveni secretarul său particular. Pentru că, atunci când Papa a recunoscut profunda cunoaştere a manuscriselor din secolul I de către Ieronim, el nu numai că l-a făcut secretarul său particular, ci i-a dat ca serviciu suplimentar, să traducă Noul Testament.

Traducerile latine din secolul al II-lea, potrivit Papei, prin constanta copiere şi recopiere de către scribi, erau „pline de erori şi pasaje dubioase”, astfel încât fiecare copie devenea o versiune diferită. Acum Ieronim şi-a pus întreaga putere creatoare pe o abundenţă de material şi sub patronajul Papei Damasus, el nu numai că a completat şi revizuit Evangheliile, ci a tradus în latină, Septuaginta, „Psaltirea”, „Cântarea Cântărilor”, „Pildele lui Solomon” şi „Eccleziastul”. El a tradus de asemenea „Cartea Iuditei”, „Cartea lui Tobit” şi un număr de documente apocrife printre care şi vechile fragmente ebraice şi aramaice ale manuscriselor pe care le adunase de-a lungul timpului cu atâta răbdare. Acestea din urmă au provocat o furtună de critici şi calomnii.

Ieronim scrisese Papei Damasus: „Cât de mult pot rectifica limbajul acestei versiuni, ducând-o înapoi la primele zile ale copilăriei sale? Există vreun Creştin fie învăţat, fie neînvăţat, care să nu mă acuze cu un limbaj violent şi să nu mă denumească falsificator şi profanator, pentru că am avut îndrăzneala să adaug ceva la vechile manuscrise sau să fac vreo schimbare sau corecţie?”

Vorbele sale au fost profetice. În timpul vieţii Papei Damasus, autenticitatea traducerilor lui Ieronim n-a fost pusă la îndoială. Dar odată cu moartea protectorului său şi sub presiunea marelui său adversar, Fericitul Augustin, vocile care s-au ridicat împotriva sa au devenit un tumult, când la denunţarea traducerilor lui Ieronim congregaţiile greceşti au cerut episcopilor să cheme mărturia rezidenţilor evrei. Majoritatea i-au ţinut partea lui Ieronim, dar agitaţia continuă era prea mare pentru un filosof pacifist şi, în august 315, Ieronim părăsea „Babilonul” cu inimă grea reîntorcându-se în Ţara Sfântă.

El a luat iarăşi drumul deşertului şi a persistat în cercetarea fragmentelor ebraice, adunând tot mai multe din povestirile Fraternităţii Eseniene. El şi-a continuat lucrarea la Betleem, traducând în latină „Vechiul testament”, „Cronicile”, „Cartea lui Iov” şi lucrări ascetice în limba coptă printre altele. El a condus construirea unei mănăstiri în care a încercat să pună în practică o parte din Calea Eseniană. Până la moartea sa, n-a încetat nici o clipă cercetarea pentru adevăr, setea sa pentru cunoaşterea atotcuprinzătoare nefiind niciodată potolită.

După moartea Sfântului Ieronim manuscrisele sale au fost împrăştiate, inclusiv traducerile sale din ebraică şi aramaică, dar multe dintre ele au ajuns în sanctuarul Arhivelor Secrete ale Vaticanului şi în mănăstirea Monte Cassino.

Continuarea „firului” are loc prin Sfântul Benedict. Sfântul Benedict s-a născut la Nursia în apropierea actualei localităţi Spoleto, Umbria, Italia, în anul 480.

El s-a stabilit la mănăstirea Monte Cassino, unde a introdus „Regula Santa”, după modelul esenian al Fraternităţii. O parte din copiile de la Monte Cassino s-au pierdut în timpul invaziei lombarde, dar relicvele care fuseseră duse la Roma, s-au reîntors aici în secolul al VIII-lea, în timpul Papei Zaharia.

Alte copii au fost distruse în secolul al IX-lea de către sarazini şi, în final, în timpul războaielor napoleoniene, aproape întreg patrimoniul original al Sfântului Benedict s-a pierdut.

În 1943, înaintea atacului aliat asupra mănăstirii ca fortăreaţă de rezistenţă germană, peste 40000 de documente au fost puse de călugări în lădiţe şi transportate în Arhivele Secrete ale Vaticanului.

În sfârşit, reajungem la Sfântul Francisc, care reprezenta tema lui Edmond Bordeaux Szekely şi care a trăit şi activat în secolul al XII-lea în spaţiul actualei Italii, după modelul esenian.

Eruditul Edmond Bordeaux Szekely a început cercetarea în iunie 1923 (când avea 18 ani); cercetarea sa a durat 2 ani. În 1925 îşi citea cu voce tare (conform tradiţiei), teza sa la Sorbona, asupra descoperirilor efectuate la Vatican.

Să ne reîntoarcem însă la Arhivele Secrete ale Vaticanului şi să vedem ce spune Edmond Bordeaux Szekely în încheiere:

Ulterior, după cum avea să menţioneze în cuvântul înainte la ediţia în engleză de la Londra din 1937, el a găsit în biblioteca Habsburgilor de la Viena, un manuscris în slavona veche, reprezentând o copie a valorosului manuscris aramaic.

El crede că acest manuscris a ajuns în Europa, odată cu retragerea preoţilor nestorieni din faţa invaziei hoardelor lui Ghingis-han în secolul al XIII-lea.

În anul 1928, aflându-se încă la Paris, Edmond Bordeaux Szekely publică pentru prima dată, în limba franceză, prima parte a manuscrisului aramaic, intitulată L’ Évangile de la Paix de Jesus Christ par le Disciple Jean (Evanghelia Păcii a Domnului Iisus Hristos de discipolul Ioan).

Tot în 1928, el înfiinţează împreună cu scriitorul Romain Rolland, International Biogenic Society, (Societatea Internaţională Biogenică).

Prima ediţie publicată în Statele Unite a avut titlul The Essene Gospel of Peace by John (Evanghelia eseniană a lui Ioan), iar în ediţiile ulterioare, The Essene Gospel of Peace (Evanghelia Eseniană a Păcii), titlu generic pe care îl poartă astăzi şi celelalte volume.

Edmond Bordeaux Szekely mărturiseşte că atunci când a luat cunoştinţă de inestimabilul conţinut al Evangheliei Păcii şi şi-a dat seama de urgenta necesitate de a-l pune la dispoziţia semenilor în suferinţă de pe întreaga planetă, a hotărât să înceapă traducerea cu partea din manuscris care răspunde cel mai bine acestui deziderat.

După publicarea primei părţi a traducerii manuscrisului în limba franceză în 1928, Edmond Bordeaux Szekely începe să colinde lumea pe toate meleagurile pe care le-a considerat purtătoare ale izvoarelor de cunoaştere umană şi de spiritualitate.

Deşi înfiinţase I.B.S. în Statele Unite, el a locuit cu soţia sa, Norma Nilsson Bordeaux Szekely, în Orosi, Costa Rica (unde a funcţionat şi cea mai importantă ramură a I.B.S. – Centro International de Salubridad Biogenica, E.I.R.L.).

După moartea regretatului erudit, soţia sa s-a stabilit în Canada, la Nelson, Columbia Britanică, (B.C.), unde locuieşte şi în prezent: I.B.S. International Box 849, Nelson B. C. Canada V116A5.

Cele patru cărţi care compun ciclul complet al Evangheliei eseniene, nu au un caracter unitar; cartea întâi şi cartea a patra fac parte integrantă din inestimabilul manuscris aramaic discutat mai înainte, în timp ce cartea a doua doar parţial, textul fiind completat cu traduceri ale manuscriselor eseniene descoperite la Qumran (Marea Moartă), cu care Edmond Bordeaux Szekely a avut contact direct la faţa locului în 1947. Cartea a treia este alcătuită numai din astfel de texte.

Trebuie menţionat aici că, în toate textele în care vorbeşte Domnul Iisus Hristos, numele Său apare spus în clar, cu doar două excepţii: în fragmentul de text intitulat „Din cartea eseniană a Învăţătorului Virtuţii” din cartea a doua, unde apare denumirea de „Domnul” şi fragmentul de text intitulat „Cele şapte căi ale păcii” din cartea a patra, unde apare sub denumirea misterioasă de „Maivârstnicul”.

Faptul că aceste fragmente au neîndoielnic continuitate cu acelea în care numele Domnului Iisus apare în clar, precum şi un mod de exprimare asemănător, identifică şi în aceste fragmente de text pe Domnul Iisus.

Mai trebuie precizat aici că, Cartea a patra a apărut pentru prima oară la Orosi, Costa Rica, în 1981, adică la doi ani după moartea lui Edmond Bordeaux Szekely, conform instrucţiunilor sale testamentare.

Având în vedere importanţa textului Evangheliei eseniene, nu mi-am permis nici un fel de licenţe poetice, ci am tradus lucrarea cu rigoarea necesară unei traduceri tehnice, preferând chiar să fac concesii topicii englezeşti, pentru a păstra exprimarea cât mai exactă, cât mai apropiată de aceea a traducătorului din aramaică şi ebraică. De altfel, în prefaţa la cartea a doua, Edmond Bordeaux Szekely arătase că el a refăcut textul rigid al traducerii iniţiale la critica prietenului său, scriitorul Aldous Huxley, într-o formă mai „atractivă”.

Am mers atât de departe cu exigenţa în această direcţie, încât am păstrat atât grafica textului utilizată de autorul traducerii, cât şi forma veche a limbajului folosit de el, prin aceasta dovedind că a căutat la rândul său să fie cât mai apropiat de aura textului tradus.

Cuvintele scrise de Edmond Bordeaux Szekely cu majuscule, le-am scris şi eu cu majuscule.

Trebuie să recunosc aici că, totuşi, mi-am permis o licenţă faţă de autorul traducerii din aramaică şi ebraică şi anume faptul că, ori de câte ori a fost vorba de Mântuitorul Iisus, eu L-am scris cu „Domnul Iisus” şi nu simplu, „Iisus”. De asemenea, termenul „Master”, l-am tradus prin „Domnul” şi nu prin „Maestru”.

Să trecem acum la partea cea mai dificilă a acestui „Cuvânt înainte” şi anume la analiza sumară a ceea ce reprezintă textul de faţă sau, cu alte cuvinte, referitor la veridicitatea lui. Sau, încă mai clar formulată întrebarea: Sunt într-adevăr cuvintele rostite de Domnul Iisus Hristos, în textele din această carte, rostite în limba aramaică şi conţinute în manuscrisul de care vorbeşte Edmond Bordeaux Szekely, găsit de Sfântul Ieronim în secolul al IV-lea la supravieţuitorii esenieni sau urmaşii lor, în zona în care a vieţuit Fraternitatea Eseniană?

În ceea ce mă priveşte răspunsul este în modul cel mai categoric afirmativ. Să vedem care ar fi argumentele care pledează pentru o astfel de categorică susţinere.

În 1986, când am intrat în posesia lucrării La Vie Biogenique, care mi-a prilejuit primul contact cu Evanghelia eseniană a păcii, eu terminasem atât conturarea modelului „energiei-sursă de viaţă”(bioenergia), cât şi sinteza argumentelor fundamentale pentru modelul nutriţional uman corect şi anume cel frugivor - crudivor 100%; aceste texte, care constituiau conceptele fundamentale pe care am elaborat cărţile mele, Bioenergia darul Divinităţii[1] şi Nutriţia omului act sacru[2], primeau o extraordinară confirmare prin spusele Domnului Iisus Hristos din Evanghelia eseniană a păcii!

Pentru confirmarea afirmaţiilor mele, mă voi referi în cele ce urmează la două din aspectele nutriţionale fundamentale, din spusele Domnului Iisus:

La cererea expresă a mulţimii de bolnavi, de infirmi şi suferinzi de tot felul pe care El îi vindecase, nu în mod miraculos (deşi evident ar fi putut s-o facă printr-un simplu gest), ci prin explicarea Legii Sfinte a Tatălui Ceresc, Domnul Iisus le arată faptul, că de atunci înainte, ei nu mai trebuiau să mănânce carne şi mâncarea ce a cunoscut focul morţii, ci numai mâncarea „vie”, care a fost produsă de focul „vieţii”. Cu privire la carne, Domnul Iisus arată că interdicţia de a o consuma aparţine Tatălui Ceresc şi I-a dat-o lui Moise, odată cu permisiunea de a mânca „vegetale şi seminţele lor, fructele pomilor şi seminţele lor, precum şi laptele animalelor din grija lor, cărora El le-a dat iarba verde a pământului”.

Trebuie constatat din aceste spuse că, în mod foarte misterios, în „Facerea” sau „Geneza” (I, 29) lipseşte permisiunea de a consuma lapte, dar şi aceea cu privire ia interdicţia de a mânca carne!

Cu privire la mâncarea gătită, Domnul Iisus o consideră moartă şi provenind de la Satana, care este domnul suferinţei, al bolilor şi al morţii. Mâncarea „vie” este de la Tatăl Ceresc, Domnul cel Viu, care o dă pentru viaţă.

Marele chimist american, Linus Pauling, arăta în cartea sa Chimie generală, că toate organismele vii ce există pe planetă, de la virus la om, sunt alcătuite din proteine a căror molecule sunt constituite din aminoacizi cu chiralitate (adică cu „înşurubare” în spaţiu) levogiră (adică spre stânga).

Într-o valoroasă lucrare privitoare la cancer, dr. D. Ionescu Pantelimon, spune că toate ţesuturile necrozate (adică moarte) au aminoacizii dextrogiri (adică având „filetele şuruburilor” în spaţiu, invers celor vii, adică spre dreapta). De asemenea dr. Rada (1973), arată că după moartea celulelor, moleculele levogire se transformă în dextrogire. Ducând observaţiile mai departe, am constatat că toate energiile care se manifestă prin unde elicoidale dextrogire (cu excepţia celor generate pentru suportul material al vieţii ca la momentul Creaţiei) sunt malefice, generatoare de suferinţe, boli, distrugere, moarte şi aparţin lui Satana. Ele sunt acelea care măresc vertiginos entropia generală a planetei, ducând-o spre extincţie. Toate sentimentele negative, toate gândurile negative, care se manifestă prin unde elicoidale dextrogire, sunt malefice şi provin de la Satana.

Sentimentele de iubire, sentimentele pozitive, gândurile pozitive, sunt energii care se transmit prin unde elicoidale levogire.

Alimentele vii, fructe şi legume, seminţe, lapte crud, miere, etc., sunt benefice, levogire, antientropice; ele provin de la Divin, de la Tatăl Ceresc şi dau viaţă şi sănătate.

Alimentele vii supuse încălzirii în procesele culinare cunoscute, nu numai că distrug total enzimele exogame (la temperaturi de peste 500 °C) şi cea mai mare parte din vitamine (cele hidrosolubile, practic total), dar, prin procesul bine cunoscut în chimie de „racemizare”, 50% dintre moleculele levogire, vii, trec automat în dextrogire, adică sunt „omorâte”. La această devalorizare, se adaugă faptul, că toate substanţele bioorganice, vii, care sunt total solubile şi miscibile în orice proporţii cu limfa, sângele, etc., devin insolubile şi se stochează în organismele care practică o astfel de nutriţie contrară Legii Sfinte, cu consecinţele de rigoare: blocaje şi ecrane bioenergetice, generatoare de oribile şi grave boli.

S-ar părea că identificarea acestei polarităţi categorice, decisive, benefic/malefic = levogir/dextrogir = viaţă/moarte = Divin/satanic, nu poate conduce la o anumită tendinţă maniheană, care identifică Conducători Divini separaţi al Binelui şi al Răului. În Evanghelia eseniană a păcii nu există un astfel de pericol eretic, deoarece se exprimă clar („Comuniunea cu Tatăl Ceresc” din cartea a treia) că Tată Ceresc este Stăpânul Absolut şi al Luminii şi al Întunericului.

În „Comuniunea cu Îngerul Apei” tot din cartea a treia se exprimă clar următoarele:

„Legea Sfântă (a Tatălui Ceresc) este ca un râu care şerpuieşte prin pădure: toate creaturile se adapă din acesta. El nu se refuză nimănui (subl. ns.).

Acest pasaj este pur şi simplu extraordinar: el evocă faptul că Satana foloseşte tot energia Tatălui Ceresc, pe care o dextrogirizează, folosind-o în scopurile sale malefice, în calitate de ispititor tolerat, fapt ce se petrece de la căderea îngerilor luciferici.

O confirmare că şi în evangheliile canonice, Dumnezeu este Domnul Vieţii, o găsim în „Evanghelia după Luca” (20, 38): „Iar Dumnezeu nu este al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El”.

De asemenea, o cercetare atentă a Bibliei cu privire la nutriţie, confirmă că regimul frugivor-crudivor este cel corect şi anume, în afară de „Facerea” (1,29), „Isaia” (1,11–15 şi 19; 7, 14–15; 33, 15–16; 66, 17), „Psalmii” (1, 3; 22, 2; 26, 19; 80, 15), „Daniel” (1, 8–17), „Romani” (14, 2 şi 21) şi „Corintieni” (1, 7–8) – texte citate de dr. ing. Virginia Faur şi profesor Aurel Simionescu.

Este curios faptul că deşi Edmond Bordeaux Szekely a scris peste 80 de lucrări, dintre care 20 cu referire directă la esenieni, nu apare nicăieri citat în literatura de specialitate referitoare la aceştia, deşi printre lucrările sale a tradus şi cea mai importantă lucrare după părerea mea, în această privinţă. Este vorba de The Essene Code of Life (Codul esenian al vieţii) în care el redă faimoasa discuţie dintre istoricul roman Josephus Flavius şi Banus, esenianul, în timpul iniţierii lui Josephus, în învăţăturile eseniene.

Această precizare este necesară deoarece se remarcă o mare diferenţă între textele referitoare la esenieni date de exemplu de preot Athanase Negoiţă în Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă (Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1993) şi Noul Testament şi manuscrisele de la Qumran şi cele ale lui Edmond Bordeaux Szekely.

Alte argumente puternice privitoare la veridicitatea Evangheliei eseniene a păcii sunt următoarele aspecte la care se face referire clară în textul ei: structura integrală, holistică a fiinţei umane, natura Divină a holografiei şi identificarea Luminii Nepătrunse ca sălaş al Divinului, prin spaţiul zerodimensional al Universului.

În „Fragmente din Cartea Eseniană a Domnului Iisus” din cartea a doua în textul intitulat „Cele şapte căi ale păcii”, precum şi în textul cu aceeaşi denumire din cartea a patra, Domnul Iisus explică auditoriului Său, felul cum cele trei părţi ale omului, corpul, inima şi mintea, trebuie să realizeze pacea înşeptită, pentru a se împlini ca Fiu al lui Dumnezeu, prin devenirea intermediară, de Copil (Fiu) al Luminii.

Inima şi mintea se identifică cu sufletul, respectiv spiritul, structura integrală, holistică a fiinţei umane fiind deci cea trinitară: corp, suflet, spirit. Este de altfel, modul cel mai explicit şi corect ai semnificaţiei „creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”. A contesta o astfel de structură trinitară a fiinţei umane, înseamnă a nega manifestarea Trinitară a Divinului.

Mai mult decât atât, prin incursiunea în lumea supra-sensibilă pe care am reuşit să o facem datorită observaţiilor clarvăzătorilor, suprasenzitivilor, măsurătorilor radiestezice şi altele, expuse de mine în cele două cărţi ale mele menţionate, ştim că structura fiinţei umane are şapte corpuri energetice-informaţionale, sau emoţionale-mentale-spirituale, pe şapte niveluri spaţiale diferite, corespunzând şi aici în mod uimitor, structurii septenare a Arborelui Vieţii, realitate supremă ezoterică, cu cele şapte ramuri ale sale spre cer şi şapte rădăcini, de la care pare să fi plecat în mod concret întreaga magie reală a numărului şapte. Ar fi prea stupid să dea cineva o explicaţie materialist-carteziană a realităţii şeptenare, bazată pe întâmplare şi coincidenţă.

În ceea ce priveşte holografia, este uimitoare explicaţia simplă dată de Domnul Iisus Hristos în capitolul intitulat „Cele şapte căi ale păcii” din cartea a patra:

„În tărâmul Tatălui nostru Ceresc, există multe sălaşuri şi multe sunt lucrurile ascunse pe care încă nu le cunoaşteţi. Adevăr zic vouă, Împărăţia Tatălui nostru Ceresc este vastă, atât de vastă încât nici un om nu-i cunoaşte limitele. Cu toate acestea, întreaga Sa împărăţie poate fi găsită în cea mai mică picătură de rouă de pe o floare de câmp sau în mirosul ierbii proaspăt cosită pe câmpurile de sub soarele verii. Într-adevăr nu există cuvinte pentru a descrie împărăţia Tatălui Ceresc”.

Un fragment din „Cele şapte căi ale păcii” din cartea a doua, prin Cuvântul Domnului Iisus, ne dă un indiciu extraordinar la o problemă care a generat numeroase discuţii, fără finalitate clară, dar provocatoare de dezbinări, privind natura şi Sălaşul Tatălui Ceresc:

În cartea mea Bioenergia darul Divinităţii am discutat mai amplu acest aspect. Dar cum se poate ca Dumnezeu să fie în noi şi în acelaşi timp să nu fie?

În numeroasele discuţii care s-au purtat referitor la acest aspect, s-au propus diferite răspunsuri, cel mai cunoscut fiind acela că Dumnezeu este în noi, este spiritul nostru. Este baza panteismului care animă toţi gnosticii şi în general filosofia orientală şi extrem orientală ca bază a religiilor respective, în care Dumnezeu apare ca Principiu şi nu ca Persoană, ca Fiinţă Vie. Răspunsul privitor la Spirit în fiinţa umană, nu poate fi decât unul singur: el este proiecţia holografică a Tatălui Ceresc în om; este modelul care determină conştiinţa. Fiind o imagine, El este, dar în acelaşi timp, nu este în om.

Tot în cartea mea despre bioenergie am mai arătat cu privire la acest aspect al sălaşului Tatălui Ceresc, al Divinului, că totuşi mai există o soluţie care ne dă răspunsul că Tatăl Ceresc poate, şi există la propriu, în om: dar în lumea Sa aparte, a spaţiului zerodimensional, care deşi punctual, închide în el infinitul. În marele Infinit există o infinitate de manifestări zerodimensionale; doar în felul acesta Dumnezeu este omniprezent, dar fără a se amesteca cu nimeni şi nimic. Acest spaţiu zerodimensional, corespunde „Luminii nepătrunse şi neapropiate” după cum exprimă Sfântul Ciprian sălaşul Domnului.

Există încă multe argumente cu privire la veridicitatea textului Evangheliei eseniene. Printre acestea, ar fi asemănările până la identitate, cu texte ale Noului Testament canonic, cum sunt de exemplu: „Evanghelia după Matei” (6, 24-26; 23, 27), „Evanghelia după Marcu” (12, 27; 12, 30), „Evanghelia după Luca” (12, 22-24; 12, 27; 6, 13; 20, 38), „Evanghelia după Ioan” (1, 1-5 – cu excepţia faptului că termenul „Cuvântul” este înlocuit prin „Legea” = Legea Sfântă; 7, 19; 14, 27; 16, 12). La acestea se adaugă întreg capitolul 13 din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” care în fapt (aproape identic) este un fragment din ceea ce s-ar putea denumi cel mai extraordinar discurs despre Iubirea necondiţionată a Domnului Iisus. Este Legea Fundamentală a Tatălui Ceresc.

Am considerat acest text al Evangheliei eseniene atât de important încât am redat discursul Hristic în întregime în cartea mea Bioenergia darul Divinităţii. Iubirea necondiţionată apare în numeroase rânduri în Evanghelia eseniană ca Lege fundamentală. Aş putea zice că apare ca un laitmotiv. Faptul că textul citat din „Epistola întâi către Corintieni a Sfântului Apostol Pavel” (13, 1-13) este, după cum am menţionat, practic identic, cu cel din Evanghelia eseniană, cum ar trebui interpretat? Înseamnă că importanţa textului este atât de mare încât, atunci când a luat cunoştinţă de el, după acelaşi manuscris al Evangheliei eseniene a păcii sau o copie fidelă a acestuia, Sfântul Pavel l-a fixat definitiv în conştiinţa şi memoria sa.

În argumentarea veridicităţii textului Evangheliei eseniene a păcii sunt şi unele aspecte, indirecte poate, aş zice formale, dar care apar în consens.

De exemplu, expresia „S-a dus iarăşi în munte El singur”, cum apare în „Evanghelia după Ioan” (6, 15), este corespunzătoare modului în care este descrisă, în repetate rânduri, apariţia (sau plecarea) Domnului Iisus, la (de la) mulţimea de oameni care Îl aşteptau şi aveau nevoie de El.

Un alt exemplu: În cartea întâi, Evanghelia eseniană a păcii, pentru a explica mulţimii de bolnavi care nu reuşise să se vindece după „tratamentul” prescris, Domnul Iisus le spune parabola „Fiului risipitor”, menţionând că rostul parabolelor este de a ajuta pe toată lumea să înţeleagă mai bine cele spuse. Este cel puţin curios faptul că, în evangheliile canonice, parabola „Fiului risipitor” apare numai în „Evanghelia după Luca” (15, 11-32), cu doi fii şi cu un înţeles destul de confuz şi forţat, în comparaţie cu înţelesul clar, logic al parabolei din Evanghelia eseniană a păcii. Este curios cum s-a deturnat înţelesul rostului parabolelor, de la acela de „ajutătoare de înţeles”, la acela de „rebusuri”?

Printre argumentele „secundare” s-ar înscrie şi observaţia că, în cadrul textelor Evangheliei eseniană a păcii, toate denumirile calendaristice (ale lunilor) şi ale vegetaţiei din zonă, corespund cadrului geografic şi istoric la care se referă acestea.

Desigur, textul Evangheliei eseniene a păcii cuprinde şi unele aspecte foarte sensibile, cum ar fi fraternitatea omului cu arborii, îngerii şi mai ales acelea privind Maica Pământească.

Pierderea treptată a sensibilităţii ca urmare a practicării unei nutriţii eronate, poluării multilaterale şi stresului, precum şi ignorarea structurilor reale ale omului şi naturii înconjurătoare, ca efect al unei educaţii ştiinţifice şi spirituale reducţioniste, au făcut pe omul actual să nu mai simtă şi să nu mai înţeleagă legăturile sale strânse cu tot ce este viu şi în primul rând cu arborii. Acest lucru se petrece în pofida faptului că astăzi există lucrări, cum sunt acelea ale autorilor Peter Tompkins şi Christopher Bird (Viaţa secretă a plantelor) şi Robert Frederick (Plantele, o lume care gândeşte); în plus lucrările privind sensibilitatea plantelor ale dr. Marioara Godeanu, evocă natura uimitor de afectivă a plantelor faţă de om, precum şi inteligenţa lor. Acest aspect, este evocat destul de amplu în cartea mea Bioenergia darul Divinităţii.

Problema „Îngerilor”, a „angelologiei” în general, fireşte că a preocupat curiozitatea umană din cele mai vechi timpuri.

În prezent, în ciuda progresului tehnologic (sau tocmai din cauza lui), situaţia este aceeaşi din totdeauna: unii (mai puţini) cred în existenţa îngerilor, iar alţii (mai mulţi), nu. Persoanele sensibile, cu o anumită „permeabilitate” mistică normală, cred în ei şi chiar îi simt; persoanele insensibile, nu.

Este interesant de remarcat faptul că modul în care sunt prezentaţi îngerii în Evanghelia eseniană de către Domnul Iisus Hristos, se pare că nu este înţeles chiar de către autorul traducerii din aramaică, dr. Edmond Bordeaux Szekely. Felul cum îi evocă în alte lucrări ale sale, pare a se orienta mai degrabă către un înţeles simbolic şi dacă ne-am referi la îngerii din natura înconjurătoare, fiecare din aceştia (Îngerul Apei, Îngerul Aerului, Îngerul Pământului, etc.) evocă suma proprietăţilor fizice, chimice şi energetice ale mediului respectiv. Dar, atunci cum trebuie să înţelegem cele spuse de Domnul Iisus, în finalul recomandărilor Sale privind modul în care trebuie să mâncăm „De asemenea, în timp ce mâncaţi, gândiţi că aveţi deasupra voastră pe Îngerul Aerului şi dedesubt, pe Îngerul Apei”, iar atunci când se referă la „pâinea vie” şi „grâul încolţit”, spune că cei ce le prepară să umezească mai întâi grâul, pentru ca Îngerul Apei să poată intra în el?

Când Domnul Iisus s-a referit la Arborele Vieţii arătând că acesta este „Mister al Misterelor”, spune că El se află în mijlocul Grădinii Eternităţii, din Marea Eternităţii şi că are şapte ramuri către cer şi şapte rădăcini; cele şapte ramuri sunt alcătuite din cei şase îngeri ai Tatălui Ceresc împreună cu Tatăl Ceresc, iar rădăcinile sunt alcătuite din cei şase îngeri ai Maicii Pământeşti, împreună cu Maica Pământească. Cei şase îngeri ai Tatălui Ceresc sunt: Îngerul Înţelepciunii, Îngerul Puterii, Îngerul Creaţiei, Îngerul Vieţii Eterne, Îngerul Păcii şi Îngerul Iubirii. Îngerii Maicii Pământeşti sunt: Îngerul Soarelui, Îngerul Apei, Îngerul Aerului, Îngerul Pământului, Îngerul Vieţii şi Îngerul Bucuriei. Este evident că în această ipostază, „îngerii” capătă apoteoza lor şi anume devin mai degrabă diversele atribute ale lui Dumnezeu.

Unii autori par a identifica Arborele Vieţii cu Arborele Sefirotic din literatura cabalistică. Noi însă avem datoria să încercăm să lămurim aspectele ezoterice în noua cunoaştere sacrală-spirituală, decât să ne afundăm mai mult în acestea. De aceea noi trebuie să pledăm pentru înfiinţarea acestei cunoaşteri umane a mileniului al treilea, cât mai urgent posibil, pentru a determina efectele ecumenice cele mai puternice şi unificarea (sau mai bine zis, reunificarea) religiei cu ştiinţa, în adevărata cunoaştere umană.

Este interesant de remarcat că în multe fresce de pe zidurile Bisericilor Creştine Ortodoxe, în fundalul imaginei de prim plan a Sfintei Treimi, apare un arbore: Arborele Vieţii.

În sfârşit, în Evanghelia eseniană mai apar şi alţi îngeri, care se apropie foarte mult de imaginea celor nouă sau zece categorii de îngeri întâlniţi în Scripturile canonice.

Maica Pământească este cel mai sensibil şi delicat dintre aspectele care se întâlnesc în Evanghelia eseniană.

Ea apare ca parte a Divinului care este implicată în aspectul material ai Realităţii: cu alte cuvinte apare ca Stăpână a Materiei, a corpurilor fizice ale tuturor fiinţelor vii şi a sănătăţii lor.

Potrivit unor autori cunoscători ai literaturii ezoterice, Maica Pământească s-ar identifica cu Sfântul Duh sau Sfântul Duh ar avea implementat în El şi aspectul feminin, matern.

Din Scrisorile lui Thales din Argos către Empedocle atenianul, rezultă că Sfânta Maică Maria, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, a fost din totdeauna „Prea Sfânta Pururea Fecioară Maică” chiar de pe vremea Atlantidei.

În apariţiile de la Amsterdam, dintre anii 1945–1959, ale Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului, Ea s-a autointitulat în mesajele transmise, „Maica tuturor popoarelor”, cerând să ne rugăm Ei, ca Apărătoarea noastră în faţa Fiului, Domnul Iisus Hristos.

Îmi face impresia că un anumit misoginism endemic, moştenit de la toate cultele Asiei şi Orientului apropiat, preluat de către Bisericile Creştine şi în Europa şi în America, au făcut ca toate abordările femininului în Divin, să fie făcute cu anumite prejudecăţi. Acest lucru este în fond destul de curios, deoarece în hinduism, în Creaţiune alături de Tatăl apare Adi Sakti, principiul feminin, Mama Divină, iar la chinezi, după Laozi, Dao, prin xu („vid”), reprezintă Mama tuturor făpturilor şi lucrurilor existente, iar după tradiţia indiană, Kundalini este reflectarea în om, a Marii Zeiţe, a Mamei Divine.

După cum bine sesizează Dan Costian, referindu-se la existenţa Mamei Divine sau Mamei Primordiale, arată că de fapt, aspectul feminin este implementat în Tatăl, potrivit „Facerea” (1, 27): „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”.

Pe de altă parte, să nu uităm că orice om simte că în el există o Mamă, care este mai mult decât mama care l-a născut şi care este prima Fiinţă căreia îi lansează strigătul său de ajutor (chiar nemărturisit) în momentele sale de necesitate şi de durere.

În traducere eu am utilizat denumirea de Maica Pământească, considerând-o mai potrivită creştinismului ortodox. În engleză, denumirea era „Eartherly Mother” („Mama Pământească”).

N-aş putea încheia mai bine referirile la aspectul Divin feminin, decât redând cuvintele Sfântului Ambrozie (secolul V): „Cine n-are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată”.

Să trecem însă la noutatea cea mai extraordinară pe care o aduce Evanghelia eseniană:

Cartea a patra începe cu următorul text: „Şi Domnul Iisus îi adună pe Fiii Luminii pe malul râului, pentru a le revela ceea ce le rămăsese ascuns; trecuseră şapte ani şi toţi erau maturi pentru adevăr, la fel cum floarea se deschide, când Îngerul Soarelui şi Îngerul Apei o aduc la timpul înfloririi”.

Acest text, în afara faptului că suplimentar, constituie un argument pentru veridicitatea manuscrisului în discuţie, indicând perioada de şapte ani necesară regenerării tisulare complete a corpurilor celor vindecaţi, care acum deveniseră Fii ai Luminii, indică revenirea la ei a Domnului Iisus după şapte ani de la vindecarea lor, deci cele povestite în manuscris în primele două părţi, s-au petrecut cu şapte ani înainte de perioada „publică” din viaţa Mântuitorului.

Această constatare are o dublă mare importanţă:

— Una, că spulberă toate speculaţiile care s-au făcut cu privire la anii necunoscuţi din viaţa Domnului Iisus şi

— A doua, că precedând perioada publică din Palestina a Domnului Iisus, nu schimbă cu nimic canonul Bisericii Creştine Ortodoxe întemeiat pe Jertfa Răscumpărătoare a Mântuitorului.

Vechimea manuscrisului, dezvăluită prin cele de mai sus, arată că „Evanghelia după Ioan” este, în modul cel mai categoric, cea mai veche (şi nu cea mai nouă cum se acreditează pe argumente superficiale). În felul acesta se confirmă ipoteza evangheliei primitive, expusă, printre altele, de Oscar Cullman în cartea sa, Noul Testament (Bucureşti: Humanitas, 1993), în care se spune că cele trei sinoptice şi-ar avea originea într-o sursă comună de origine aramaică de care nu mai dispunem. De ipoteza evangheliei primitive e legat numele lui Lessing (1775). Eichborn, adoptă şi el aceeaşi soluţie.

Capătă de asemenea consistenţă argumentele autorilor care au arătat că „Evanghelia după Ioan” a fost scrisă mai întâi în aramaică şi apoi tradusă în greacă cum sunt C. F. Burney (1922); Charles C. Terrey (1923); W. F. Albright (1925); M. Black (1954); C. Daniel (Scripta Aramaica Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980).

În concluzie, nu încape îndoială că manuscrisele pe care Edmond Bordeaux Szekely a efectuat traducerile din aramaică şi ebraică sunt originale. Ele sunt pline de dezvăluiri extraordinare, începând de la rostul real al existenţei omului în această viaţă, de modul de purificare a lui pentru a deveni Copil al Luminii şi apoi Fiu de Dumnezeu. Este înţelesul apropiat pe care l-a exprimat şi regretatul nostru părinte Dumitru Stăniloaie în capitolul final „Despre Îndumnezeire” în cartea sa Spiritualitatea Ortodoxă.

Dar, după cum am arătat, cel mai extraordinar mesaj al Evangheliei Eseniene a Păcii, venind de la Domnul Iisus, este acela al IUBIRII NECONDIŢIONATE, care este prima lege fundamentală a tatălui Ceresc, Legea Sfântă.

Legea Iubirii Necondiţionate ca relaţie între oameni, nu este opţională. Nu este o alegere democratică. Fiind energia levogiră, benefică, cea mai puternică din câte există, ea este singura şansă de reducere urgentă a entropiei planetare, la nivelul de a o face în continuare viabilă.

Oricâte am spune despre Evanghelia eseniană a păcii, ar fi insuficiente şi inadecvate, şi avea dreptate Edmond Bordeaux Szekely când încheia „Prefaţa” la ediţia engleză de la Londra din 1937 astfel:

Fie ca Lumina Sfântă a Domnului Iisus, care se manifestă în fiecare an la Mormântul Sfânt de la Ierusalim la slujba de Înviere a Arhiereului Creştin Ortodox, Lumina Învierii, să pătrundă în sufletele noastre gonind toate răutăţile şi negativităţile din noi şi dintre noi şi luminându-ne minţile, să ne conformăm IUBIRII NECONDIŢIONATE, care rezolvă toate problemele omenirii şi ale Universului.

Pace vouă!

Radu Ilie Mânecuţă

Ucea de Jos