Evanghelia eseniană

Prefaţă

Prefaţa mea începe printr-o confesiune: această carte nu este prima, ci a doua versiune a cărţii a doua a Evangheliei eseniene. Într-adevăr, mi-au trebuit câţiva ani de muncă riguroasă pentru a elabora o prima traducere plină de nenumărate note filologice şi exegetice. Într-un elan de entuziasm şi de mândrie am prezentat lucrarea prietenului Aldous Huxley. Cincisprezece zile mai târziu, i-am cerut părerea. „Foarte rău”, mi-a răspuns el, „chiar mai rău decât acele tratate de scolastică pe care nimeni nu le citeşte! Ea nu-mi dă nici o poftă de cunoaşte cartea a treia, atât este de plictisitoare”. Cum eu am rămas uluit el a continuat: „Tu ar trebui să o rescrii şi să-i insufli viaţa care animă toate celelalte cărţi ale tale. Fă-o frumoasă, agreabilă, conformă gustului secolului XX. Eu sunt sigur că esenienii nu se exprimau cu atâtea note şi trimiteri în josul paginii! În forma sa actuală cartea ta nu va interesa decât câţiva cititori dogmatici care frecventează seminarele de teologie şi găsesc o plăcere masochistă în a citi astfel de lucrări”. „În schimb” a adăugat el surâzând, „ea este remarcabilă pentru a lupta contra insomniei; de fiecare dată când încerc s-o citesc, adorm imediat! Tu ai putea face publicitate într-o revistă de sănătate: descoperiţi un nou somnifer! Cu această carte, nu mai e nevoie de produse chimice nocive, ea te adoarme imediat! Ar fi cel mai bun mijloc de a vinde câteva exemplare”.

Această critică mi-a spulberat elanul şi am aruncat manuscrisul într-un sertar pentru mai mulţi ani, timp în care am continuat să primesc sute de scrisori cerând apariţia cărţii a doua şi a treia ale Evangheliei eseniene după cum promisesem în prefaţa cărţii întâi. În final, mi-am făcut curaj şi m-am pus pe muncă. Cu trecerea timpului, observaţiile prietenului meu mi-au apărut într-o lumină nouă şi am rescris întreaga carte considerând-o ca un text literar şi poetic asupra marilor probleme ale vieţii.

A rămâne fidel originalului şi a prezenta adevărurile eterne într-un stil adaptat pentru oamenii secolului XX, nu a fost o sarcină uşoară. Totuşi m-am străduit ca să fac cunoscut mesajul exemplar al esenienilor.

Prietenul meu Aldous Huxley nu mai este în viaţă pentru a citi această a doua versiune. Am impresia că el ar fi apreciat-o deoarece nu cuprinde nici o trimitere. Judecata finală revine totuşi cititorilor mei. Dacă cartea a doua şi cartea a treia vor deveni tot atât de populare ca prima, atunci toţi anii mei de eforturi vor fi recompensaţi.

San Diego, California

1 noiembrie 1974

EDMOND BORDEAUX SZEKELY

Introducere

Există trei căi care duc la Adevăr. Prima este calea conştiinţei, a doua este calea naturii, iar cea de-a treia este experienţa acumulată de generaţiile trecute pe care o primim prin capodoperele tuturor timpurilor. Din cele mai vechi timpuri omul şi umanitatea au urmat toate aceste trei căi.

Prima cale către Adevăr, calea conştiinţei, a fost urmată de marii mistici. Ei considerau conştiinţa ca fiind realitatea cea mai apropiată de noi şi cheia universului. În cursul mileniilor ei au descoperit că legile conştiinţei umane nu erau aceleaşi cu cele ale universului material.

Există în conştiinţa noastră o unitate dinamică şi, în acelaşi timp, unică şi multiplă. Într-adevăr, într-o fracţiune de secundă, conştiinţa noastră poate fi simultan ocupată de gânduri, idei, asociaţii, imagini, reminiscenţe şi intuiţii diverse care, toate, fac parte dintr-o aceeaşi realitate dinamică. Iată pentru ce legile matematice, care permit înţelegerea universului material, nu sunt valabile în domeniul conştiinţei unde doi plus doi nu fac în mod necesar patru. Misticii au descoperit de asemenea că măsurile greutăţilor, ale timpului şi spaţiului nu sunt aplicabile conştiinţei pentru care secundele pot deveni ore sau orele minute.

Câmpul conştiinţei noastre nu poate fi evaluat în dimensiuni „spaţiale” şi noţiunea sa a timpului îi este proprie. Misticii au înţeles că ea nu este numai realitatea noastră imediată şi profundă, ci şi o sursă unică de energie, armonie şi cunoaştere. Pentru esenieni pe drumul care duce din totdeauna spre Adevăr au apărut marile intuiţii, marile învăţături şi capodoperele umanităţii.

Din nefericire, intuiţiile geniale îşi pierd vitalitatea cu trecerea generaţiilor. Ele sunt deformate, modificate şi, în final, sunt transformate în dogme; adesea aceste valori sunt pietrificate în instituţii şi ierarhii organizate. Uneori, un căutător al Adevărului le redescoperă esenţa originară.

Exagerarea este marele pericol care îl paşte pe călătorul care urmează calea conştiinţei. El gândeşte că drumul său este unicul şi neglijează celelalte abordări. Adesea el aplică legile conştiinţei umane universului material unde acestea nu sunt valabile şi ignoră legile proprii acestuia. Misticul îşi creează adesea o lume artificială, din ce în ce mai depărtată de realitate, şi pierde contactul cu realitate sfârşind prin a trăi într-un turn de fildeş.

Cea de-a doua cale către Adevăr este calea naturii. În timp ce prima cale, a conştiinţei, porneşte din interior şi pătrunde în întregul univers, calea naturii procedează invers. Ea porneşte din lumea exterioară. Este calea ştiinţifică care s-a sprijinit întotdeauna pe experiment; metodele sale sunt inductive şi deductive, ea lucrează cu măsurători riguroase în spaţiu şi timp şi face toate corelaţiile posibile.

Cu telescoapele sale, ea pătrunde adânc în univers pentru a atinge diverse sisteme solare şi galactice. Prin analiza spectrală ea determină elementele constitutive ale diferitelor planete. În sfârşit, prin calcule matematice prevede mişcarea corpurilor cereşti. Aplicând legea cauzei şi a efectului, oamenii de ştiinţă stabilesc un lung şir de cauze şi efecte care îi ajută să măsoare şi să explice universul, şi chiar viaţa.

Dar, ca şi misticii, oamenii de ştiinţă exagerează uneori. În timp ce ştiinţa a transformat viaţa omenirii şi a creat mari valori pentru oamenii din toate timpurile, ea a eşuat în găsirea unei soluţii definitive pentru existenţa vieţii şi a universului. Oamenii de ştiinţă au un lung şir de cauze şi efecte în cele mai mici amănunte, dar nu au nici cea mai mică idee ce s-a întâmplat la capătul şirului. Ei nu au nici un punct solid de care să lege sfârşitul acestui şir. Astfel, calea către Adevăr prin natură şi universul material nu poate răspunde la marea şi eterna întrebare privind începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor.

Cei mai mari savanţi recunosc că, dincolo de lungul şir de cauze şi efecte, există şi altceva. Totuşi, există şi oameni de ştiinţă dogmatici care neagă orice altă apropiere de Adevăr în afară de a lor şi care consideră că ceea ce nu intră în categoriile şi clasificările lor este lipsit de realitate.

Calea către Adevăr, prin natură, nu este calea oamenilor de ştiinţă dogmatici, la fel cum prima cale nu este calea misticilor unilaterali. Natura este o mare carte deschisă în care poate fi găsit orice, dacă învăţăm să extragem de aici inspiraţia care a fost acordată marilor gânditori din toate timpurile. Dacă îi învăţăm limba, natura ne va revela toate legile vieţii şi universului.

De aceea, marii maeştri ai tuturor timpurilor s-au îndreptat spre natură: Zarathustra şi Moise în munţi, Buddha în pădure, Iisus şi esenienii în deşert, ceea ce le-a permis să urmărească simultan calea conştiinţei şi cea a naturii. Aceste două căi nu sunt contradictorii ci se completează armonios una pe alta. Astfel marii învăţători au ajuns la minunate şi profunde adevăruri care au inspirat milioane de oameni milenii de-a rândul.

A treia carte către Adevăr este reprezentată de înţelepciunea, cunoaşterea şi experienţa acumulată de marii gânditori ai tuturor timpurilor transmise în forma marilor învăţături, a scripturilor şi cărţilor sacre cât şi a marilor capodopere ale literaturii universale care formează împreună ceea ce astăzi se numeşte cultură universală. Pe scurt, deci, accesul nostru către Adevăr se poate face prin cele trei căi simultan: conştiinţă, natură şi cultură.

În capitolele următoare vom urma această cale întreită către Adevăr şi vom studia şi traduce câteva din marile scrieri sacre ale esenienilor.

Există diferite căi de a studia aceste mari scrieri. O cale – cea a tuturor teologilor şi a bisericii oficiale – este de a considera fiecare text ca unul literar. Aceasta este calea dogmatică care a rezultat dintr-un lung proces de pietrificare, în care adevărurile sunt transformate inevitabil în dogme.

Când teologii au urmat această cale uşoară, dar unilaterală, ei s-au încurcat în complicaţii şi contradicţii nesfârşite şi au ajuns la concluzii la fel de depărtate de Adevăr ca şi interpretările ştiinţifice ale acestor texte care le consideră fără valoare şi fără valabilitate. Abordările teologilor dogmatici şi oamenilor de ştiinţă exclusivişti reprezintă două extreme.

A treia eroare este de a crede, aşa cum fac câţiva simbolişti, că această carte nu are decât un conţinut simbolic. Cu modul lor de a exagera aceşti simbolişti fac mii de interpretări contradictorii ale acestor mari scrieri. Spiritul tradiţiilor eseniene este opus tuturor acestor trei căi de interpretare a acestor veşnic tinere scrieri şi urmează un mod de abordare complet diferit.

Metoda eseniană de interpretare a acestor cărţi este, pe de o parte, să le plaseze într-o corelaţie armonioasă cu legile conştiinţei umane şi ale naturii şi, pe de altă parte, să ia în considerare faptele şi evenimentele ţinând cont de timpul şi locul unde acestea au fost scrise. Această interpretare ia în considerare gradul de evoluţie şi de înţelegere al oamenilor cărora li se adresează mesajul.

Deoarece marii maeştri au trebuit să-şi adapteze învăţătura la nivelul ascultătorilor lor, a fost necesar ca aceştia să formuleze atât învăţături ezoterice cât şi învăţături publice. Mesajul public a fost inteligibil pentru toată lumea şi a fost exprimat în termenii unor reguli, forme şi ritualuri variate care răspundeau nevoilor de bază ale oamenilor şi perioadei istorice corespunzătoare. În paralel, învăţăturile ezoterice au supravieţuit de-a lungul timpului, parţial prin scrieri, parţial prin tradiţii orale, fără forme, reguli, ritualuri şi dogme, fiind păstrate şi practicate de mici grupuri de oameni.

În acest spirit au fost traduse evangheliile eseniene respingând atât metodele dogmatice de interpretare pur ştiinţifică şi literară cât şi exagerările simboliste. Am încercat să traducem Evanghelia eseniană în lumina conştiinţei şi a naturii şi, în acelaşi timp în armonie cu marile tradiţii ale esenienilor de a căror fraternitate aparţineau autorii Manuscriselor eseniene de la Marea Moartă.

Viziunea lui Enoh

Dumnezeu vorbeşte Omului.

„Îţi spun

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

Când te-ai născut.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

La prima ta privire.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

La prima ta vorbă rostită.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

La primul tău gând.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

La prima ta dragoste.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Ţi-am vorbit

La primul tău cântec.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin iarba păşunilor.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin arborii pădurii.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin văi şi dealuri.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin munţii sfinţi.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin ploaie şi zăpadă.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin valurile mării.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin roua dimineţii.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin pacea serii.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin splendoarea soarelui.

Fii liniştit

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin stelele strălucitoare.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin furtună şi nori.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin tunet şi fulger.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi vorbesc

Prin misteriosul curcubeu.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi voi vorbi

Când vei fi singur.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi voi vorbi

Prin înţelepciunea Părinţilor

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi voi vorbi

La sfârşitul timpului.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi voi vorbi

Când tu vei fi văzut îngerii Mei.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi voi vorbi

În toată eternitatea.

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.

Îţi spun:

Fii liniştit.

Să ştii

Că Eu

Sunt

Dumnezeu.”

Fragmente din Cartea eseniană a lui Moise

Şi muntele Sinai se afla în întregime în fum, deoarece Domnul pogorâse pe el în flăcări: şi fumul se înălţa ca fumul unui cuptor şi întregul munte se cutremura puternic.

Şi Domnul pogorî pe vârful muntelui Sinai; şi Domnul chemă pe Moise la El; şi Moise se duse, urcând la El.

Şi Domnul îl chemă pe Moise în afara muntelui, zicând: „Vino la Mine pentru că vreau să-ţi dau Legea pentru poporul tău, care va fi un legământ pentru Copiii Luminii.

Şi Moise merse la Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi spuse aceste cuvinte:

„Eu sunt Legea, Dumnezeul tău, care te-am scos din adâncimile robiei întunericului.”

„Tu nu vei avea altă Lege în afară de Mine.”

„Tu nu-ţi vei face nici o altă imagine a Legii nici în ceruri, nici pe pământ. Eu sunt Legea invizibilă, fără început şi fără sfârşit.”

„Tu nu-ţi vei face legi false, pentru că Eu sunt Legea şi întreaga Lege a tuturor legilor. Dacă tu te vei lepăda de Mine, vei avea parte de dezastre generaţie după generaţie.”

„Dacă tu păstrezi poruncile Mele, tu vei intra în Grădina Infinită, unde se înalţă Arborele Vieţii în mijlocul Mării Eterne.”

„Tu nu vei încălca Legea. Legea este Dumnezeul tău, care te va judeca.”

„Respectă pe Maica ta Pământească, ca zilele tale să fie îndelungate pe pământ şi respectă pe Tatăl tău Ceresc ca să ai viaţă eternă în ceruri, pentru că Pământul şi cerurile sunt date ţie de Lege care este Dumnezeul tău.”

„Tu vei saluta pe Maica ta Pământească în dimineaţa Sabatului.”

„Tu vei saluta pe Îngerul Pământului în dimineaţa celei de-a doua zi după Sabat.”

„Tu vei saluta Îngerul Vieţii în a treia dimineaţă după Sabat.”

„Tu vei saluta Îngerul Bucuriei în a patra dimineaţă de la Sabat.”

„Tu vei saluta Îngerul Soarelui în a cincea dimineaţă de la Sabat.”

„Tu vei saluta Îngerul Apei în a şasea dimineaţă de la Sabat.”

„Tu vei saluta Îngerul Aerului în a şaptea dimineaţă de la Sabat.”

„Tu trebuie să saluţi toţi aceşti îngeri ai Maicii Pământeşti şi să te consacri lor pentru a putea să intri în Grădina Infinită în care se înalţă Arborele Vieţii.”

„Tu te vei închina Tatălui Ceresc în seara Sabatului.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Vieţii Eterne în cea de-a doua seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Creaţiei în cea de-a treia seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Păcii în cea de-a patra seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Puterii în cea de-a cincea seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Iubirii în cea de-a şasea seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu Îngerul Înţelepciunii în cea de-a şaptea seară de la Sabat.”

„Tu vei face comuniuni cu toţi aceşti îngeri ai Tatălui Ceresc ca sufletul tău să se îmbăieze în Fântâna Luminii şi să intre în Marea Eternităţii.”

„Cea de-a şaptea zi este a Sabatului; tu îţi vei aduce aminte întotdeauna de această zi şi o vei păstra ca sfântă. Sabatul este ziua Luminii Legii, Dumnezeul tău. În această zi, tu nu vei lucra nimic, ci vei căuta Lumina, Împărăţia Dumnezeului tău şi toate lucrurile îţi vor fi date ţie.”

„Să ştii că şase zile tu ai lucrat cu îngerii, dar cea de-a şaptea tu o vei petrece în Lumina Domnului tău, care este Legea Sfântă.”

„Tu nu vei lua viaţa nici unei fiinţe vii. Viaţa vine numai de la Dumnezeu; El o dă, El o ia.”

„Tu nu vei strica Iubirea. Ea este dar sfânt al Tatălui Ceresc.”

„Tu nu-ţi vei vinde sufletul, dar nepreţuit al lui Dumnezeu, pentru că bogăţiile lumii sunt ca seminţele care au căzut pe pământ pietros şi, neavând rădăcini, trăiesc foarte puţin.”

„Tu nu vei fi martor fals al Legii şi n-o vei utiliza împotriva fratelui tău. Numai Dumnezeu cunoaşte începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor pentru că ochiul Său este unic şi El este Legea Sfântă.”

„Tu nu vei râvni la averea vecinilor tăi. Legea îţi dă mult mai multe daruri, chiar Pământul şi cerurile, dacă tu păstrezi Poruncile Domnului Dumnezeul tău.”

Şi Moise a ascultat vocea Domnului, şi a încheiat cu El legământul dintre Domnul şi Copiii Luminii.

Şi tablele au fost lucrarea lui Dumnezeu, şi scrierea era scrierea lui Dumnezeu gravată pe ele.

Dar poporul nu ştia ce s-a întâmplat cu Moise şi atunci s-au adunat, şi-au scos cerceii de aur din urechi, i-au topit şi au făcut un viţel. Şi ei au început să se închine idolului şi să-i ofere jertfe.

Şi ei au mâncat, şi au băut, şi au dansat în faţa viţelului de aur pe care l-au făcut ei, şi s-au abandonat corupţiei şi răului în faţa Domnului.

Şi s-a întâmplat ca Moise să treacă aproape de locul respectiv, unde el a văzut viţelul de aur, şi dansul, şi ticăloşia poporului; şi Moise s-a înfuriat tare şi a aruncat tablele din mâini, spărgându-le pe munte.

A doua zi dimineaţă, Moise a spus poporului: „Voi aţi făcut un mare păcat. Aţi negat pe Creatorul vostru. Voi urca la Domnul şi voi pleda pentru iertarea păcatului vostru.”

Şi Moise s-a înapoiat la Domnul şi a spus: „Doamne, Tu ai văzut pângărirea Legii Tale Sfinte. Copiii Tăi şi-au pierdut credinţa, şi se închină întunericului, şi au făcut un viţel de aur. Doamne iartă-i, pentru că sunt orbi la lumină.”

Şi Domnul i-a spus lui Moise: „Iată, la începutul timpului a existat un legământ între Dumnezeu şi om, şi flacăra sfântă a Creatorului intra în el. Şi el a fost făcut Fiul lui Dumnezeu şi i s-a dat lui păstrarea moştenirii, ca prim-născut, şi să facă fertil pământul Tatălui său şi să-l păstreze sfânt. Dar cine s-a lepădat de Creator, a fost aruncat din drepturile de prim-născut şi în ochii lui Dumnezeu nu există nici un păcat mai cumplit.”

Şi Domnul i-a mai spus: „Numai Copiii Luminii pot păstra Poruncile Legii. Ascultă-Mă ce-ţi spun: Tablele pe care tu le-ai spart nu vor mai fi niciodată scrise în cuvintele oamenilor. Aşa cum tu le-ai dat înapoi pământului şi focului, ele vor trăi nevăzute în inimile acelora care vor fi capabili să urmeze Legea lor. Poporului tău, de slabă credinţă, care a păcătuit faţă de Creator, chiar când tu şedeai pe pământ sfânt în faţa Dumnezeului tău, îi voi da o altă Lege. Ea va fi o lege neînduplecată care-i va încorseta pe oameni, pentru că ei nu cunosc încă Împărăţia Luminii.”

Şi Moise a ascuns Legea invizibilă în pieptul său şi a păstrat-o ca semn Copiilor Luminii. Şi Dumnezeu i-a dat lui Moise Legea scrisă pentru popor, şi a coborât la el, şi i-a vorbit cu inimă grea.

Şi Moise le-a spus: „Acestea sunt legile pe care vi le-a dat Dumnezeu vouă.”

Şi a fost o zi de jale şi de ispăşire pentru marele păcat faţă de Creator care nu s-a sfârşit. Şi tablele sparte ale Legii nevăzute trăiesc ascunse în pieptul lui Moise până ce au apărut Copiii Luminii în deşert şi îngerii au apărut pe pământ.

Comuniunile

Bolnavii şi chinuiţii mergeau pe malul unui râu pentru a-L reîntâlni pe Domnul Iisus. Şi asemenea copiilor, ei uitaseră Legea şi tot asemenea copiilor, căutau pe Tatăl lor pentru a-L ruga să le arate greşelile şi de a-i aduce pe calea cea bună. Şi când soarele se ridica la orizont, ei Îl văzură pe Domnul Iisus coborând de pe munte şi îndreptându-Se către ei, cu capul aureolat de lumină. El ridică mâna şi le zise zâmbind:

„Pace vouă!”

Dar lor le fu ruşine să răspundă la salut, căci fiecare în felul său se abătuse de la învăţăturile sfinte şi îngerii Maicii Pământeşti şi ai Tatălui Ceresc nu mai erau cu ei.

Un bărbat ieşi în faţă şi declară cu tristeţe:

„Doamne, avem nevoie de înţelepciunea Ta. Noi ştim ce este bine şi totuşi ne ataşăm răului. Noi ştim că pentru a intra în împărăţia cerurilor, trebuie să mergem cu îngerii zilei şi ai nopţii, dar picioarele noastre iau calea răului. Lumina zilei nu luminează decât mersul nostru către plăcere şi noaptea cade asupra nechibzuitei noastre letargii. Spune-ne, Doamne, cum putem să vorbim cu îngerii şi să rămânem în compania lor, astfel ca Legea să ardă în inimile noastre cu o flacără durabilă?”

Şi Domnul Iisus le-a zis:

Cineva exclamă: „Dar, Doamne, noi suntem doar oameni, nu îngeri! Cum putem noi spera să urmăm calea lor? Spune-ne ce trebuie sa facem?”

Şi Domnul Iisus le-a răspuns:

Şi toţi se adunară în jurul Domnului Iisus, şi feţele lor exprimau dorinţa de a auzi cuvintele ce aveau să le pronunţe buzele Sale. El Îşi ridică capul spre soarele care răsărea şi strălucirea razelor sale se reflecta în ochii Săi, în timp ce El vorbea:

A urmat o îndelungată tăcere, ca şi cum ascultătorii ar fi cântărit cuvintele Domnului Iisus. Exista o nouă putere în ei, iar dorinţa şi speranţa străluceau pe faţa lor. Şi atunci un om vorbi: „Doamne, noi suntem plini de ardoarea de a începe Comuniunile cu îngerii Maicii Pământeşti, Care a plantat Marea Grădină a Pământului. Dar care sunt îngerii Tatălui Ceresc care guvernează noaptea? Cum putem noi vorbi cu ei, care sunt atât de departe de noi şi care sunt invizibili ochilor noştri? Pentru că noi putem vedea razele soarelui, putem simţi apa rece a râului în care ne scăldăm şi strugurii sunt calzi la atingerea noastră, când s-au copt în vii. Dar îngerii Tatălui Ceresc nu pot fi văzuţi, sau auziţi, sau pipăiţi. Doamne, spune-ne ce trebuie să facem?”

Şi soarele dimineţii aureola capul Său cu glorie, în timp ce Domnul Iisus privindu-i, le spuse:

Şi deasupra cerurilor şi pământului se lăsă o mare tăcere şi pacea Tatălui Ceresc şi a Maicii Pământeşti străluci deasupra capetelor Domnului Iisus şi ale mulţimii.

Fragmente din Cartea eseniană a Domnului Iisus

Şi văzând mulţimile, Domnul Iisus urcă pe un munte, şi discipolii Săi precum şi toţi cei însetaţi de vorbele Sale, veniră la El. Şi văzându-i adunaţi în jurul Său, le vorbi astfel:

Fragmente identice cu Manuscrisele eseniene de la Marea Moartă

Fragmente din Cartea eseniană a Învăţătorului Virtuţii

Domnul mergea spre malul râului, acolo unde se adunase mulţimea avidă de a-l asculta cuvintele. După ce i-a binecuvântat pe toţi, El i-a întrebat ce îi preocupă. Unul dintre ei Îl întrebă:

„Doamne, spune-ne nouă, care sunt acele lucruri cărora trebuie să le acordăm cea mai mare valoare şi care sunt lucrurile de care trebuie să ne ferim?”

Şi Domnul le-a răspuns:

„Toate nenorocirile suferite de oameni sunt produse de acele lucruri care sunt în afara noastră; pentru că ceea ce este în interiorul nostru nu ne poate face niciodată să suferim. Un copil moare, o avere este pierdută, casa şi câmpul au ars şi toţi oamenii sunt lipsiţi de ajutor şi se plâng cu voce tare: «Ce mă fac acum? Ce se v-a întâmpla de-acum cu mine? Voi scăpa de acest lucru?» Toate acestea sunt cuvintele acelora care sunt descurajaţi sau se bucură de evenimente pe care ei nu le stăpânesc. Dar când noi ne întristăm de ceea ce nu este în puterea noastră, ne asemănăm copilului mic care plânge când soarele a apus. S-a spus strămoşilor voştri să nu râvnească la nimic din ceea ce aparţine vecinului şi acum Eu vă spun vouă să nu doriţi nimic din ceea ce nu este în puterea voastră, pentru că numai ceea ce este în voi vă aparţine; iar ceea ce este în afara voastră, aparţine altuia. În aceasta constă fericirea: să cunoaşteţi ceea ce vă aparţine şi ceea ce nu vă aparţine. Dacă vreţi sa aveţi viaţă veşnică, păstraţi eternitatea în voi şi nu vă agăţaţi de umbrele lumii oamenilor care poartă germenii morţii.”

„Nu sunt, toate cele ce vi se întâmplă, în afara puterii voastre? Ba da. Şi nu există în voi cunoaşterea despre bine şi rău? Ba da. Nu este deci în puterea voastră să trataţi tot ceea ce vi se întâmplă în lumina înţelepciunii şi iubirii, în locul disperării şi tristeţii? Ba da. Poate vreun om să vă împiedice să faceţi astfel? Nimeni nu poate. Atunci nu vă mai plângeţi: «Ce mă fac acum? Ce se va întâmpla de-acum cu mine? Voi scăpa de acest lucru?» pentru că orice vi s-ar putea întâmpla voi veţi judeca în lumina înţelepciunii şi iubirii şi veţi vedea toate lucrurile cu ochii îngerilor.”

„Pentru că dacă voi veţi cântări fericirea, potrivit celor ce vi se pot întâmpla, înseamnă să trăiţi ca sclavi. Iar a trăi ca îngerii care vorbesc în voi înseamnă a fi liberi. Voi veţi trăi în libertate numai ca adevăraţi Fii ai lui Dumnezeu şi plecaţi-vă fruntea numai la poruncile Legii Sfinte. Dacă voi trăiţi în acest mod, atunci când Îngerul Morţii va veni la voi, voi veţi putea întinde mâinile către Dumnezeu şi veţi putea spune: «Noi n-am neglijat Comuniunile pe care le-am primit de la Tine pentru a cunoaşte Legea Ta şi a merge pe căile îngerilor; noi nu Te-am dezonorat prin actele noastre; vezi cum am utilizat ochiul care vede în noi; Te-am blamat vreodată? Am ţipat împotriva a ceea ce ni s-a întâmplat, sau am dorit ca să fie altfel? Am dorit să încălcăm Legea Ta? Pentru că ne-ai dat viaţa Îţi mulţumim pentru lucrurile Tale pe care ni le-ai dat spre folosinţă atât de mult timp şi noi suntem mulţumiţi; ia-le înapoi şi pune-le unde doreşti, pentru că toate lucrurile sunt ale Tale din eternitate».”

„Să ştiţi că nici un om nu poate sluji la doi stăpâni. Să ştiţi că voi nu puteţi dori să aveţi lumea averilor şi de asemenea Împărăţia Cerurilor. Bogăţiile, pământurile şi puterea, nu aparţin omului, pentru că ele sunt ale lumii. Dar împărăţia Cerurilor este a voastră pentru totdeauna, pentru că ea este în voi. Şi dacă voi veţi dori şi veţi căuta ceea ce nu vă aparţine, atunci în mod sigur veţi pierde ceea ce este al vostru. Adevăr zic vouă, că nimic nu este dat pe nimic. Pentru că orice lucru, atât în lumea oamenilor cât şi a îngerilor, are un preţ. Acela care râvneşte după belşug şi averi, trebuie să alerge după ele, să sărute mâinile acelora pe care nu-i admiră, să irosească timp şi oboseală la alte uşi ale oamenilor, să spună şi să facă lucruri false, să dea cadouri de aur, argint şi uleiuri scumpe; toate acestea şi încă mai multe, trebuie să facă un om pentru a obţine bogăţii şi favoare. Şi când aţi obţinut acestea, ce aveţi? Vă va da acesta bogăţie şi putere siguranţă pentru eliberarea de teamă, pace minţii, o zi petrecută în compania îngerilor Maicii Pământeşti, o noapte petrecută în compania îngerilor Tatălui Ceresc? Doar nu vă aşteptaţi să primiţi pe degeaba lucruri atât de mari? Când un om are doi stăpâni, fie că iubeşte pe unul şi-l urăşte pe celălalt, fie că va ţine la unul şi-l va dispreţul pe celălalt. Voi nu puteţi servi lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să serviţi lumii.”

„Întâmplător puţul vostru a secat, uleiul preţios s-a vărsat, v-a ars casa, grădina s-a ofilit; dar voi trataţi tot ce vi se întâmplă cu înţelepciune şi iubire. Ploaia vă poate umple din nou puţul secat, casele pot fi din nou construite, alte seminţe pot fi semănate; toate acestea pot trece şi veni din nou şi trece iarăşi. Dar Împărăţia Cerurilor este eternă şi nu va trece. Să nu schimbăm, deci, ceea ce este etern pe ceea ce poate pieri într-o oră.”

„Când voi sunteţi întrebaţi de care ţară aparţineţi, să nu spuneţi că de cutare sau de cutare, deoarece dacă este adevărat că săracul corp fizic, aparţine unui colţişor oarecare de pe pământ, voi, O, Copii al Luminii, aparţineţi Fraternităţii care cuprinde toate cerurile şi dincolo de ele şi de la Tatăl vostru Ceresc au coborât nu numai seminţele taţilor şi bunicilor voştri dar a tuturor fiinţelor care au fost create pe Pământ. Într-adevăr, voi sunteţi Fii de Dumnezeu şi toţi oamenii sunt fraţii voştri. Şi având pe Dumnezeu, Creatorul vostru şi Tatăl vostru şi Păzitorul vostru, aceasta nu ne eliberează de toate supărările şi de teamă?”

„De aceea, vă spun vouă, nu vă gândiţi să adunaţi bunuri lumeşti, posesiuni, aur şi argint, pentru că acestea nu aduc decât corupţie şi moarte. Căci, cu cât mai mare va fi tezaurul bogăţiei voastre, cu atât mai groşi vor fi pereţii mormântului vostru. Deschideţi larg ferestrele sufletului vostru şi respiraţi aerul proaspăt al omului liber! De ce vă preocupaţi pentru veşminte? Priviţi cum cresc crinii de pe câmp; ei nu trudesc, nici nu deapănă şi vă spun totuşi că nici chiar Solomon în întreaga sa glorie n-a fost împodobit ca aceştia. De ce trebuie să vă preocupaţi de hrană? Priviţi darurile Maicii voastre Pământeşti, fructele coapte ale pomilor şi grăunţele aurii ale pământului Ei. De ce vă preocupaţi de casă şi de terenuri? Un om nu vă poate vinde ceea ce nu-i aparţine şi el nu poate fi proprietarul a ceea ce aparţine tuturor. Acest pământ întins este al vostru şi toţi oamenii sunt fraţii voştri, îngerii Maicii Pământeşti merg cu voi în timpul zilei, îngerii Tatălui Ceresc vă călăuzesc în timpul nopţii, iar în voi este Legea Sfântă. Fii de rege, încetaţi, deci, să mai poftiţi fleacuri. Luaţi, deci, loc la masa de sărbătoare şi îndepliniţi-vă moştenirea cu respect. Pentru că în Dumnezeu trăim, ne mişcăm şi avem lumea noastră. Într-adevăr noi suntem fiii Lui şi El este Tatăl nostru.”

„Este liber numai acela care trăieşte după cum doreşte să trăiască, care nu este împiedicat în actele sale şi a cărui dorinţe îşi găsesc finalitatea. Acela care nu este împiedicat este liber, dar acela care poate fi constrâns este în mod sigur un sclav. Dar cine nu este sclav? Numai acel om poate să nu fie sclav care nu doreşte nimic din ce aparţine altora. Dar care sunt acele lucruri ce vă aparţin vouă? Copiii Mei, numai împărăţia Cerurilor care este în voi, unde sălăşluieşte Legea Tatălui vostru Ceresc, vă aparţine vouă. Împărăţia Cerurilor este asemenea unui negustor în căutare de perle bune care, atunci când găseşte una de mare preţ, merge şi vinde tot ca s-o poată cumpăra. Şi dacă această perlă preţioasă îţi aparţine pentru totdeauna, de ce s-o schimbaţi pe pietre şi pietricele fără nici o valoare? Să ştiţi, casa voastră, pământul vostru, fiii şi fiicele voastre, toate bucuriile averii şi supărările nenorocirilor, nu vă aparţin, chiar dacă părerile altora v-o confirmă. Dar dacă voi poftiţi aceste lucruri, şi ţineţi tare la ele, şi vă îngrijoraţi, şi vă bucuraţi după ele, atunci sunteţi sclavi şi sclavi veţi rămâne.”

„Copiii Mei, nu permiteţi lucrurilor care nu sunt ale voastre să vă dezbine. Nu permiteţi atracţiei lumeşti să se dezvolte în voi, ca o viţă repede urcătoare pe stejar, ca să nu suferiţi când o veţi desprinde. Voi veniţi pe lume fără apărare în pântecele mamelor voastre şi tot fără apărare plecaţi. Lumea dă şi lumea ia înapoi. Dar nici o putere de pe pământ sau din cer nu vă poate lua Legea Sfântă care este în voi. Voi puteţi vedea părinţii voştri măcelăriţi, iar voi puteţi fi izgoniţi din ţară. Atunci voi veţi pleca cu inima voioasă pentru a trăi într-o altă ţară şi veţi privi cu milă pe ucigaşii părinţilor voştri, ştiind că şi ei la fel vor pieri. Pentru că voi ştiţi că voi şi Adevăraţii voştri Părinţi veţi trăi în siguranţă în adevărata voastră ţară. Pentru că Adevăraţii voştri Părinţi sunt Tatăl vostru Ceresc şi Maica voastră Pământească. Moartea nu vă poate separa de adevăraţii voştri părinţi şi pentru adevărata voastră ţară nu există exil. Şi în voi, ca o stâncă ce rezistă tuturor furtunilor, stă Legea Sfântă, fortăreaţa şi salvarea voastră.”

Fragmente din Evanghelia eseniana a lui Ioan

La început a fost Legea, şi Legea era cu Dumnezeu, şi Legea era Dumnezeu. Tot aşa a fost la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute de Dumnezeu; şi fără El n-a fost nimic făcut care a fost făcut. În El era viaţa. Şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina a strălucit în întuneric, şi întunericul n-a cuprins-o.

Din locuri îndepărtate ale deşertului veniră Fraţii pentru a purta mărturia Luminii, ca toţi oamenii prin ei să poată merge în lumina Legii Sfinte. Pentru că lumina adevărată iluminează pe fiecare om care vine pe lume, dar lumea nu cunoaşte acest lucru. Asemenea celor mulţi, ei au primit Legea, şi lor li s-a dat puterea de a deveni Fii de Dumnezeu şi de a intra în Marea Eternă unde se înalţă Arborele Vieţii.

Iar Domnul Iisus i-a învăţat spunându-le: „Într-adevăr, adevăr zic vouă, că dacă un om nu se naşte iarăşi, el nu poate vedea Împărăţia Cerurilor.”

Iar un om a întrebat: „Cum poate un om să fie născut, dacă el este bătrân? Poate el intra a doua oară în pântecul mamei sale şi să fie născut?”

Şi Domnul Iisus a răspuns: „Într-adevăr, adevăr zic vouă, dacă un om nu este născut de Maica Pământească şi Tatăl Ceresc, şi nu merge cu Îngerul Zilei şi Îngerul Nopţii, nu poate intra în Împărăţia Eternă. Ceea ce este născut din carne este carne; iar ceea ce este născut din Spirit, este spirit. Iar carnea corpului tău este născută de Maica Pământească, iar spiritul din tine este născut de Tatăl Ceresc. Vântul bate şi voi auziţi sunetul lui, dar nu ştiţi de unde vine. Aşa este şi cu Legea Sfântă. Toţi oamenii o aud, dar n-o cunosc, deşi de la prima respiraţie este cu ei. Dar dacă ei sunt născuţi din nou de Tatăl Ceresc şi Maica Pământească, ei vor auzi cu urechi noi şi vor vedea cu ochi noi, şi flacăra Legii Sfinte se va aprinde în ei.”

Un om a întrebat: „Cum pot fi aceste lucruri?”

Domnul Iisus le-a răspuns: „Într-adevăr, adevăr zic vouă, noi spunem ceea ce ştim şi mărturisim ceea ce am văzut; şi, iată, nu primiţi mărturia noastră. Pentru că omul este născut să meargă cu îngerii şi nu să caute pietre preţioase în nămol. Lui i-a lăsat Tatăl Ceresc moştenirea Sa, ca el să construiască Împărăţia Cerurilor pe pământ, dar omul şi-a întors faţa de la Tatăl său şi a început să se închine lumii şi idolilor ei. Şi aceasta este condamnarea: lumina să vină în lume, dar oamenii să iubească mai degrabă întunericul decât lumina, deoarece acţiunile lor au fost rele. Pentru că fiecare care a făcut rău, deşi a avut lumină, nu a venit la ea. Pentru că noi suntem Fiii lui Dumnezeu, şi în noi este glorificat Dumnezeu. Iar Lumina care străluceşte în jurul lui Dumnezeu şi al copiilor Săi, este Lumina Legii Sfinte. Dar acela care urăşte lumina neagă pe Tatăl său şi Maica sa care i-au dat naştere.”

Un alt om a întrebat: „Doamne, cum putem noi cunoaşte lumina?”

Şi Domnul Iisus i-a răspuns: „Într-adevăr, adevăr zic vouă, Eu vă mai dau o nouă poruncă: Să vă iubiţi unul pe altul, aşa cum vă iubesc pe voi aceia cu care lucraţi împreună în Grădina Fraternităţii. Prin aceasta oamenii vor şti că toţi sunt deopotrivă fraţi, întocmai după cum noi toţi suntem Fiii lui Dumnezeu.”

Un om a întrebat: „Toată povestirea Ta este despre fraternitate, dar noi nu putem toţi să aparţinem fraternităţii. Totuşi noi dorim să preamărim lumina şi respingem întunericul, pentru că niciunul dintre noi nu doreşte răul.”

Şi Domnul Iisus a răspuns: „Inima ta să nu se tulbure. Voi să credeţi în Dumnezeu. Să ştiţi că în casa Tatălui nostru sunt multe camere şi fraternitatea noastră nu este decât o sticlă întunecată reflectând Fraternitatea Cerească căreia îi aparţin toate creaturile cerului şi ale pământului. Fraternitatea este via, iar Tatăl nostru Ceresc este fermierul. Oricare ramură din noi care nu produce fructe, este aruncată; iar fiecare ramură care produce fructe este curăţată de El, ca ea să poată produce şi mai multe fructe. Rămâneţi cu noi şi noi să rămânem cu voi. Deoarece nu oricare ramură poate produce fructe prin ea însăşi, excepţia stă în viţa de vie, tot aşa şi voi progresaţi numai dacă rămâneţi în Legea Sfântă, care este stânca pe care se sprijină fraternitatea noastră. Acela care rămâne în Lege este ca acela care adună multe fructe; pentru că fără Lege voi nu puteţi nimic. Dacă omul nu rămâne în Lege, el este ca o ramură îndepărtată şi se veştejeşte; şi oamenii taie şi îndepărtează astfel de ramuri şi le ard în foc.”

„Şi întocmai ca fraţii care au rămas în iubire unul pentru altul, aşa cum i-a învăţat Îngerul Iubirii, tot aşa noi vă cerem să vă iubiţi unul pe altul. Nu există iubire mai mare între oameni, decât de a învăţa Legea Sfântă unul de la altul şi de a se iubi unul pe altul. Tatăl Ceresc este în noi şi noi suntem în El şi noi vă întindem mâinile cu iubire şi vă cerem să fiţi ca unul din noi. Gloria pe care ne-a dat-o nouă, noi v-o dăm vouă; ca voi să puteţi fi ca unul, aşa cum noi suntem ca unul. Pentru că Tatăl vostru din Ceruri v-a iubit înainte de crearea lumii.”

Astfel învăţau fraţii Legea Sfântă pe aceia care îi ascultau şi s-a spus că ei au vindecat bolnavii şi suferinzii cu diverse plante şi cu tratamente minunate ale soarelui şi apei. Şi, de asemenea, ei au făcut multe alte lucruri, încât cărţile care s-ar putea scrie n-ar putea încape în întreaga lume. Amin.

Fragmente din Cartea eseniană a Revelaţiilor

Iată, Îngerul Aerului Îl va aduce,

Şi toţi ochii Îl vor vedea,

Şi fraternitatea,

Întreaga vastă fraternitate a Pământului,

Îşi va ridica vocea ca unul Pentru a-l cânta.

Aşa să fie. Amin.

Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul;

Care este, care a fost şi care va fi în veci.

Şi vocea îmi vorbea şi eu m-am întors să văd

Vocea care îmi vorbea.

Şi, întorcându-mă, am văzut şapte candele de aur;

Şi, în mijlocul luminii lor strălucitoare,

Am văzut pe Cineva asemenea Fiului Omului,

Îmbrăcat în alb, alb ca zăpada.

Iar vocea Sa umplea aerul ca susurul unei ape curgătoare;

Iar în mâinile Sale erau şapte stele

Pline de lumina strălucitoare a cerurilor de unde au venit.

Iar când El vorbea, faţa Sa împrăştia lumină,

Luminoasă şi aurie ca o mie de sori.

Şi El a spus: „Nu te teme, Eu sunt cel dintâi şi cel de pe urmă,

Eu sunt începutul şi sfârşitul.

Scrie lucrurile care au fost, care sunt şi care vor fi de aici înainte,

Misterul celor şapte stele care

Îmi umplu mâinile

Şi al celor şapte candele de aur luminând cu lumina eternă.

Cele şapte stele sunt îngerii Tatălui Ceresc,

Iar cele şapte candele, îngerii Maicii Pământeşti.

Iar spiritul omului este flacăra

Care se împrăştie între lumina stelelor şi candelele strălucitoare:

O punte de lumină sfântă între cer şi pământ.

Aceste lucruri ţi le spune

Acela care ţine cele şapte stele în mâinile Sale,

Care merge în mijlocul flăcărilor celor şapte candele de aur.

Cel ce are urechi, să audă ce spune Spiritul:

„Aceluia care va birui, Eu îi voi da să mănânce din Arborele Vieţii,

Care se înalţă în mijlocul Paradisului strălucitor al lui Dumnezeu”.

Şi atunci am privit, şi, iată,

O uşă s-a deschis în cer:

Şi o voce care se auzea din toate părţile, asemenea unei trâmbiţe,

Mi-a vorbit: „Vino încoace,

Şi-ţi voi arăta lucruri care trebuie să se petreacă”.

Şi imediat am fost acolo, în spirit,

La pragul uşii deschise

Şi am intrat prin uşa deschisă

Într-o mare de lumină strălucitoare.

Iar în mijlocul oceanului orbitor de raze era un tron;

Iar pe tron era Cineva a cărui faţă era ascunsă.

Şi exista un curcubeu în jurul tronului,

Care avea aspectul unui smarald.

În jurul tronului se aflau treisprezece scaune înalte.

Şi pe aceste scaune am văzut şezând treisprezece bătrâni,

Învăluiţi în raze de lumină albă,

Iar feţele lor erau ascunse de nori de lumină în vârtej.

Şi şapte lămpi de foc ardeau în faţa tronului:

Focul Maicii Pământeşti.

Iar înaintea tronului străluceau şapte stele ale cerului:

Focul Tatălui Ceresc.

Înaintea tronului

Era o mare de sticlă asemenea cristalului:

Pe aceasta erau reflectate

Toţi munţii şi toate văile şi oceanele Pământului

Şi toate creaturile de pe acesta.

Iar cei treisprezece bătrâni care se închinau în faţa splendorii Aceluia

Care şedea pe tron, a cărui faţă era ascunsă

Din a căror mâini ţâşneau râuri de lumină, de la unul la altul,

Strigau: „Sfânt, Sfânt, Sfânt,

Domnul Dumnezeul Atotputernic,

Care a fost, este şi va fi.

Tu eşti binecuvântat, O, Doamne

Să primeşti gloria, şi onoarea, şi puterea,

Pentru că Tu ai creat toate lucrurile”.

Şi apoi am văzut în mâna dreaptă

A Aceluia care şedea pe tron,

A cărui faţă era ascunsă

O carte scrisă în interior,

Sigilată în partea din spate

Cu şapte sigilii.

Şi am văzut un Înger întrebând cu voce răsunătoare,

„Cine este demn să deschidă cartea,

Şi să-i desfacă sigiliile?”

Şi nici o fiinţă din ceruri, nici de pe pământ, nici de sub pământ

N-a fost capabilă să deschidă cartea, nici să-i desfacă sigiliile.

Şi eu am plâns că n-a putut fi deschisă cartea,

Nici nu eram capabil să citesc ce era scris.

Iar unul dintre bătrâni mi-a spus: „Nu mai plânge.

Ridică-ţi mâna, şi ia cartea,

Iată, chiar cartea cu şapte sigilii, şi deschide-o.

Pentru că ea a fost scrisă pentru tine,

Cel mai de jos dintre cei de jos,

Şi totodată cel mai de sus dintre cei de sus”.

Şi am întins mâna şi am apucat cartea.

Şi iată, coperta s-a deschis,

Şi mâinile mele au atins paginile aurite,

Şi ochii mei contemplară misterul celor şapte peceţi.

Şi am contemplat şi am auzit vocea multor îngeri

Din jurul tronului,

Iar numărul lor era de zece mii de ori zece mii

Şi mii de mii, spunând cu voce răsunătoare:

„Toată gloria, şi înţelepciunea, şi puterea,

Şi energia în vecii vecilor,

Aceluia care va revela misterul misterelor”.

Şi am văzut vârtejul de nori de lumină aurie

Întinzându-se ca o punte fierbinte între mâinile mele,

Şi mâinile celor treisprezece bătrâni,

Şi picioarele Aceluia care şedea pe tron,

Şi a cărui faţă era ascunsă.

Şi eu am deschis primul sigiliu.

Şi am văzut, şi am contemplat Îngerul Aerului.

Şi între buzele sale curgea suflul vieţii,

Şi el îngenunche pe Pământ

Şi dădu omului suflurile Înţelepciunii.

Şi omul inspiră.

Iar când el expiră cerul se întunecă,

Şi dulcele aer deveni respingător şi fetid,

Şi nori de fum rău atârnau în părţile joase ale Pământului

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al doilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Apei.

Şi între buzele sale curgea apa vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ

Şi i-a dat omului un ocean de Iubire.

Şi omul s-a băgat în apele limpezi şi strălucitoare.

Şi când el a atins apa râurile limpezi s-au întunecat,

Şi apele cristaline au devenit groase ca noroiul,

Şi peştele s-a sufocat în întunecimea respingătoare,

Şi toate creaturile au murit de sete.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al treilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Soarelui.

Şi între buzele sale curgea lumina vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului focurile Puterii,

Şi puterea soarelui a intrat în inima omului,

Şi a luat puterea şi a făcut cu ea un soare fals,

Şi prin aceasta el a răspândit focurile distrugerii,

Arzând pădurile, lăsând pustii văile verzi,

Lăsând numai oasele carbonizate ale fraţilor săi.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al patrulea sigiliu,

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Bucuriei.

Şi între buzele sale curgea muzica vieţii,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului muzica Păcii.

Şi pacea şi bucuria au înflorit în sufletul omului,

Ca o muzică,

Dar el a auzit numai discordanţele neînduplecate ale tristeţii şi nemulţumirii,

Şi el şi-a ridicat sabia,

Şi a tăiat mâinile făcătorilor de pace,

Şi a mai ridicat-o încă o dată,

Şi a tăiat capetele cântăreţilor.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al cincilea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Vieţii.

Şi între buzele sale

Curgea sfânta alianţă între Dumnezeu şi Om,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi i-a dat omului darul Creaţiei.

Şi omul a creat o seceră din fier de forma unui şarpe,

Iar recolta pe care a adunat-o a fost foametea şi moartea.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al şaselea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat Îngerul Pământului.

Şi între buzele sale curgea râul Vieţii Eterne,

Şi el a îngenunchiat pe Pământ,

Şi a dat omului secretul eternităţii,

Şi i-a spus să deschidă ochii,

Şi să contemple misteriosul Arbore al Vieţii din Marea Infinită.

Dar omul şi-a ridicat mâna şi şi-a scos proprii ochi,

Şi a zis că nu există eternitate.

Şi mi-am întors faţa de la această privelişte cu ruşine.

Şi am deschis cel de-al şaptelea sigiliu.

Şi am văzut şi am contemplat îngerul Maicii Pământeşti.

Şi el a adus cu el un mesaj de lumină strălucitoare

De la tronul Tatălui Ceresc.

Şi acest mesaj era numai pentru urechea omului,

Acela care merge între Pământ şi Cer.

Şi a şoptit acest mesaj în urechea omului,

Dar el nu l-a auzit.

Dar eu nu mi-am mai întors faţa cu ruşine

Ci, iată, mi-am întins mâna spre aripile îngerului

Şi mi-am îndreptat vocea spre cer spunând:

„Spune-mi mesajul pentru că eu aş vrea să mănânc fructul

Arborelui Vieţii care creşte în Marea Eternităţii”.

Şi îngerul m-a privit cu mare tristeţe,

Şi s-a făcut tăcere în ceruri.

Şi apoi am auzit o voce care era asemenea vocii

Care suna ca o trâmbiţă spunând:

„O, Omule, vrei tu să vezi răul pe care l-ai produs

Când tu ţi-ai întors faţa de la tronul lui Dumnezeu,

Când tu n-ai folosit darurile

Celor şapte îngeri ai Maicii Pământeşti

Şi ai celor şapte îngeri ai Tatălui Ceresc?”

Şi o teribilă durere am simţit în mine, ca şi cum aş fi simţit

Sufletele tuturor acelora care au fost orbiţi

Pentru a nu vedea decât dorinţele lor carnale.

Şi am văzut cei şapte îngeri care stăteau în faţa lui Dumnezeu.

Şi lor li s-au dat şapte trâmbiţe.

Şi un alt înger a venit şi s-a aşezat la altar,

Având o cădelniţă din aur.

Şi i s-a dat multă tămâie

Pe care el o va oferi ca ofrandă, împreună cu rugăciunile tuturor îngerilor

Spre altarul de aur care se afla în faţa tronului.

Şi fumul de tămâie se ridică în faţa lui Dumnezeu

Din mâna îngerului.

Şi îngerul luă cădelniţa,

Şi o umplu cu focul de la altar,

Şi-l aruncă pe Pământ,

Şi se auziră voci, şi tunete,

Şi fulgere şi cutremure,

Şi cei şapte îngeri care aveau cele şapte trompete

Se pregăteau să sune.

Şi primul înger sună,

Şi urmară grindină şi foc amestecate cu sânge,

Şi acestea au fost aruncate pe pământ,

Şi pădurile verzi şi pomii au fost arşi.

Şi toată iarba verde a fost transformată în cenuşă.

Şi sună şi cel de-al doilea înger împreună cu cel de-al treilea,

Şi un mare munte de foc

Se prăbuşi în mare,

Şi vapori de sânge se ridicau de la pământ

Şi sună şi cel de-al patrulea înger,

Şi, iată, se produse un mare cutremur de pământ,

Şi soarele se întunecă ca o pânză groasă,

Iar luna se făcu ca sângele.

Şi sună şi cel de-al cincilea înger,

Şi stelele cerului căzură pe pământ

Întocmai cum cad curmalele înainte de a le veni vremea,

Când sunt scuturate de un vânt puternic.

Şi sună şi cel de-al şaselea înger,

Şi cerul se retrase ca un sul care este rulat,

Şi pe întregul Pământ nu mai exista nici un pom,

Nici o floare, nici un fir de iarbă.

Şi eu şedeam pe Pământ,

Şi picioarele mele se afundau în solul moale şi gros amestecat cu sânge,

Când eu mă îndreptam pentru a scruta cu privirea orizontul.

Şi o mare linişte se aşternu asupra întregului pământ.

Şi sună şi cel de-al şaptelea înger

Şi am văzut o fiinţă puternică coborând din ceruri

Învăluită într-un nor,

Şi un curcubeu era deasupra capului său.

Şi faţa sa era ca soarele,

Şi picioarele sale ca stâlpi de foc.

Şi ea avea în mână o carte deschisă,

Şi îşi puse piciorul drept pe mare şi piciorul stâng pe uscat

Şi strigă cu o voce tare care era minunată de auzit:

„O, Omule, vrei tu ca această viziune să se realizeze?”

Şi eu am răspuns: „Tu ştii, O, Prea Sfinte

Că aş face orice

Ca aceste lucruri teribile să nu se petreacă.”

Şi El a spus: „Omul a creat aceste puteri ale distrugerii.

Ele au fost născocite de propria sa minte.

Omul şi-a întors faţa

De la îngerii Tatălui Ceresc şi ai Maicii Pământeşti,

Şi şi-a făurit propria sa distrugere.”

Şi eu am spus: „Atunci nu există nici o speranţă, înger luminos?”

Şi o lumină orbitoare ţâşni ca un râu din mâinile sale

Când El răspunse: „Există întotdeauna speranţă,

O, tu, pentru care au fost create cerul şi pământul.”

Şi apoi îngerul,

Cel care şedea cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat, îşi ridică mâinile la cer,

Şi jură pe Acela care trăieşte din eternitate,

Care a creat Cerul şi tot ce există în el,

Precum şi Pământul cu tot ce există în el

Şi marea cu tot ce conţine ea,

Că acest timp va înceta într-o zi.

Ziua în care vocea celui de-al şaptelea înger va răsuna,

Misterul lui Dumnezeu va fi revelat acelora

Care au mâncat din Arborele Vieţii

Care se înalţă pentru veşnicie în Marea Eternă.

Iar vocea vorbi iarăşi spunând:

„Mergi, ia cartea care este deschisă în mâinile îngerului

Care stă cu un picior pe mare şi cu celălalt pe uscat.”

Şi eu am mers la înger şi i-am spus:

„Dă-mi cartea,

Pentru că eu doresc să mănânc din Arborele Vieţii

Care se înalţă în mijlocul Mării Eterne.”

Şi îngerul mi-a dat cartea,

Şi eu am deschis cartea, şi am citit în ea

Tot ce s-a întâmplat, se întâmplă

Şi se va mai întâmpla.

Am văzut holocaustul care va cotropi pământul,

Şi marea distrugere

Care va îneca toate popoarele sale în oceane de sânge.

Şi am văzut, de asemenea, eternitatea omului

Şi iertarea infinită a Atotputernicului.

Şi am văzut sufletele oamenilor ca pagini albe în carte

Totdeauna gata pentru ca un nou cântec să fie scris.

Şi mi-am ridicat faţa

Către cei şapte îngeri ai Maicii Pământeşti

Şi cei şapte îngeri ai Tatălui Ceresc,

Şi mi-am simţit picioarele atingând sfânta frunte a Maicii Pământeşti,

Şi degetele mele atingând sfintele picioare ale Tatălui Ceresc,

Şi am înălţat un imn de Recunoştinţă:

Dar vocea vorbi iarăşi,

Şi iarăşi ochii mei fură covârşiţi

De splendorile împărăţiei luminii: „Atenţie, O, Omule,

Tu poţi păşi pe calea dreaptă

Şi poţi merge în prezenţa îngerilor.

Tu poţi cânta Maicii Pământeşti în timpul zilei

Şi Tatălui Ceresc în timpul nopţii.

Şi, prin fiinţa ta, poţi parcurge calea de aur a Legii.

Dar îi vei lăsa tu pe fraţii tăi

Să se cufunde în vâltoarea de sânge,

În timp ce pământul se cutremură de durere şi geme

Sub lanţurile sale de piatră?

Poţi tu să bei din cupa vieţii eterne,

Când fraţii tăi mor de sete?”

Şi inima mea a devenit grea de compasiune,

Şi eu am privit, şi, iată,

A apărut o mare minune în ceruri:

O Femeie îmbrăcată în soare şi cu luna sub picioare,

Şi pe capul Său o coroană de şapte stele.

Şi eu am ştiut că este izvorul apelor curgătoare

Şi Mama Pădurilor.

Şi am mers pe nisipul mării,

Şi am văzut o sălbăticiune ridicându-se din apa mării,

Iar din nările sale adia un aer respingător şi scârbos,

Şi unde se ridica din mare, apele limpezi se transformau în noroi.

Corpul său era acoperit cu o carapace neagră şi fumegândă,

Iar Femeia îmbrăcată cu soarele

A întins braţele sale spre fiara

Care se apropia şi a prins-o în braţe.

Pielea Ei se înfiora sub suflul viciat al animalului,

Căruia îi sfărâmă spatele între braţele Ei de stâncă,

Şi acesta se cufundă în mâl cu lacrimi de sânge.

Şi din gura fiarei ieşiră armate de oameni

Agitându-şi săbiile şi luptând unul cu altul.

Şi ei luptară între ei cu o teribilă furie,

Şi-şi tăiară membrele, şi-şi scoaseră ochii,

Până ce căzură într-o groapă de mâl

Urlând în agonie şi durere.

M-am apropiat de marginea hăului, şi mi-am băgat mâna în el,

Şi am putut să văd un vârtej de sânge,

Şi oameni în interior, prinşi asemenea unor muşte în pânză de păianjen,

Şi am vorbit cu voce tare spunând:

„Fraţilor, lăsaţi săbiile din mâini şi prindeţi-mi mâna

Încetaţi să mai murdăriţi şi să profanaţi pe Aceea

Care v-a dat naştere,

Şi pe Acela care v-a lăsat moştenirea,

Pentru că zilele târguielilor voastre au trecut

Şi trecute, de asemenea, sunt zilele voastre de vânătoare şi ucidere,

Iar acela care ţine în captivitate va avea parte de captivitate,

Şi acela care omoară cu sabia trebuie să moară de sabie,

Şi negustorii Pământului vor plânge şi vor jeli,

Căci nimeni nu va mai cumpăra nimic.

Negustori de aur, argint, de pietre preţioase,

De perle şi de lenjerie fină, de purpură, de mătăsuri şi de vopsele,

De marmură, de vite şi de oi, de cai,

De căruţe, de sclavi şi de suflete umane,

Toate acestea nu le veţi mai putea cumpăra, nici vinde,

Pentru că totul este afundat într-o mare de sânge.

Pentru că v-aţi întors capul de la Tatăl vostru Ceresc şi de la

Maica voastră Pământească

Şi pentru că voi veneraţi animalul care construieşte un paradis din piatră.

Aruncaţi săbiile, fraţii mei, şi apucaţi-mi mâna”.

În clipa în care degetele noastre se uniră

Am văzut în depărtare un mare oraş

Alb şi strălucitor, la orizontul îndepărtat lucitor ca alabastrul.

Şi se auziră voci şi tunete, fulgere ţâşniră

Şi un mare cutremur de pământ se dezlănţui,

De o amploare încă necunoscută pe pământ.

Atât de puternic şi de mare a fost cutremurul că

El împărţi marele oraş în trei

Şi oraşele noroadelor se prăbuşiră.

Şi marele oraş veni în amintire în faţa lui Dumnezeu

Bând până la fund cupa Asprei Sale Mânii.

Şi insulele porniră în derivă, iar munţii dispărură.

Şi căzu asupra oamenilor o mare grindină din cer,

Fiecare piatră având greutatea unui talant[6],

Şi un Înger puternic luă o mare stâncă asemenea unei pietre de moară

Şi o aruncă în mare spunând:

„Astfel cu violenţă va fi distrus oraşul cel mare

Şi nu va mai fi reconstruit.

Şi sunetele harpiştilor, şi muzicienilor, şi flautiştilor,

Precum şi a cântăreţilor, şi a trâmbiţaşilor

Nu vor mai fi auzite în tine.

Şi nici un meşteşugar de nici un fel ar fi

Nu se va mai găsi în tine,

Şi nici sunetul morilor nu vor mai fi auzite

Deloc în tine,

Şi nici lumina vreunei lumânări

Nu va mai lumina în tine deloc,

Nici vocile mirelui şi a miresei nu vor mai fi auzite

Deloc în tine,

Pentru că negustorii au fost marii oameni ai pământului

Şi prin vrăjitoriile tale au fost înşelate toate naţiunile.

În înlănţuirea ta a fost risipit sângele profeţilor, al sfinţilor

Şi al tuturor celor care au fost masacraţi pe pământ”.

Şi fraţii mei îmi prinseră mâna

Şi cu mare greutate se târâră afară din mâl,

Şi ei se aşezară rătăciţi, pe plaja de nisip,

Şi cerul se deschise şi spălă, cu ploaie, trupurile lor goale,

Şi am auzit o voce din cer, ca a multor ape la un loc,

Şi ca a unui mare tunet,

Şi am auzit vocea harpiştilor cântând cu harpele lor,

Şi ei cântară un nou cântec în faţa tronului.

Şi am văzut un alt înger zburând în mijlocul cerului,

Ducând cântecele zilei şi ale nopţii

Şi Evanghelia Eternă pentru a o predica celor

Care rămân pe Pământ,

Acelora care se târâseră din mâl

Şi şedeau goi şi spălaţi de ploaie în faţa tronului.

Şi îngerul strigă: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi glorificaţi-L

Pentru că ora judecăţii Sale a sosit

Şi închinaţi-vă Aceluia care a făcut Cerul şi Pământul

Şi marea, şi fântânile de apă.”

Şi am văzut cerul deschizându-se, şi am contemplat un cal alb,

Şi Acela care era aşezat pe el se numea Credinţa şi Adevărul,

Şi judeca cu Dreptate.

Ochii Săi erau ca flăcările focului,

Şi pe capul Său erau multe coroane,

Şi era învăluit în lumină albă strălucitoare,

Şi picioarele Sale erau goale,

Şi numele Său era Cuvântul lui Dumnezeu.

Şi Sfânta Fraternitate L-a urmat pe cai albi,

Îmbrăcată în ţesături fine, albe şi curate.

Şi ei au intrat în Grădina Infinită Eternă

În mijlocul căreia se înalţă Arborele Vieţii.

Şi mulţimea de oameni goi, spălaţi de ploaie, veniră în faţa lor,

Tremurând pentru a primi judecata lor

Pentru că păcatele lor erau multe şi au pângărit Pământul.

Mai mult decât atât, ei au distrus creaturile pământului şi ale mării,

Au otrăvit solul şi au stricat aerul,

Şi au îngropat vie, pe Maica ce le-a dat naştere.

Dar n-am văzut ce li s-a întâmplat deoarece privirea mi se schimbă,

Şi am văzut un nou Cer şi un nou Pământ,

Căci primul Cer şi primul Pământ dispăruseră,

Şi nu mai exista nici marea.

Şi am văzut oraşul sfânt al Fraternităţii

Venind de la Dumnezeu din cer,

Pregătit ca o mireasă împodobită de soţul ei.

Şi am auzit o voce puternică din cer spunând:

„Iată muntele Casei Domnului Ridicată în vârful munţilor

Şi înălţată deasupra colinelor.”

Şi toată lumea se îndreptă acolo.

„Veniţi să mergem la muntele Domnului,

La Casa lui Dumnezeu.

Şi El ne va învăţa căile Sale,

Şi noi vom merge pe aceste căi

Pentru că Legea Sa se va înălţa din Sfânta Fraternitate.

Iată, tabernacolul lui Dumnezeu este cu oamenii,

Şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Său,

Şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei şi va fi Dumnezeul lor.

Şi Dumnezeu le va şterge lacrimile din ochii lor,

Şi nu va mai exista moarte,

Nici tristeţe, nici plânsete,

Nu va mai exista nici un fel de durere,

Căci ceea ce a fost aparţine trecutului.

Aceia care se războiseră, transformară săbiile în brăzdare

Şi lănciile lor în cosoare.

Nici un norod nu va mai ridica sabia împotriva unei alte norod.

Nici nu vor mai învăţa războiul,

Pentru că ceea ce a fost aparţine trecutului.”

Şi El vorbi din nou: „Eu reînnoiesc toate lucrurile.

Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul.

Eu voi da să bea celor însetaţi

Din fântâna apei vieţii libere.

Iar acela care va învinge obstacolele va moşteni totul.

Şi Eu voi fi Dumnezeul lui, iar el va fi Fiul Meu.

Dar fricoşii şi necredincioşii,

Şi răii, şi criminalii, şi toţi mincinoşii

Îşi vor săpa propria lor groapă, unde vor fi îngropaţi cu foc şi sulf arzător.”

Şi din nou imaginea mi s-a schimbat,

Şi am auzit vocile Sfintei Fraternităţi ridicându-se într-un cânt

Care spunea: „Veniţi să mergem în lumina Legii.”

Şi am văzut oraşul sfânt,

Şi Fraţii care au pătruns acolo.

Şi oraşul nu mai avea nevoie de soare,

Nici de lună să-l lumineze,

Pentru că îl lumina gloria lui Dumnezeu.

Şi am văzut râul pur al Apei Vieţii,

Limpede ca un cristal, venind de la tronul lui Dumnezeu,

Iar în mijlocul râului se înălţa Arborele Vieţii

Care purta patrusprezece feluri de fructe

Şi le oferea celor înfometaţi de el.

Şi frunzele arborelui servesc pentru vindecarea naţiunilor.

Şi noaptea nu mai exista,

Şi ei nu mai aveau nevoie de lumânări, nici de lumina soarelui,

Pentru că Domnul Dumnezeu le dădea lumină,

Şi ei domniră pentru totdeauna.

Am atins vederea interioară.

Şi prin Spiritul Tău în mine

Am auzit secretul Tău minunat.

Prin intuiţia Ta mistică

Tu ai făcut ca un izvor de cunoaştere

Să se dezvolta în mine,

O fântână de putere antrenând ape vii,

Un torent de iubire şi o înţelepciune atotcuprinzătoare

Asemenea splendorii Luminii Eterne.