Frunze Uscate

ALDOUS HUXLEY

FRUNZE USCATE

în româneşte de IUBIE IONESCU Prefaţă de MARIAN POPA Editura VIVALDI Bucureşti, 1996

Ilustraţia copertei: THEODOR PETROSANU

THO&E BARREN LEAVES

by ALDOUS HUXLEY

£ t(L& \Vindus ^ Lond (c) Mrs. Laura Huxley 1925

HUXLEY MORALISTUL

-,; Poate că proza lui Huxley trece în lume printr-o criză de popularitate. Se găsesc cîteva explicaţii. Huxley a adoptat o schemă literară care constituia o noutate într-o vreme, acum patru sau cinci decenii. Dar în linia formalului romanesc, s-au produs ulterior inovaţii mult mai complicate, dacă nu şi rnai importante. Apoi, opera sa îşi bazează un procent din personalitate pe ceea ce, în genere, se numeşte livresc. Livrescul este prezent la Huxley la diverse nivele şi, dacă nu la toate, la unele supără. Recunoaştem o linie narativă „livrescă", rezistentă timpului, şi personaje.— suport pentru idei, personaje ce devin prin aceasta livreşti, realizînd un proces de devalorizare de care însuşi autorul era conştient în teoriile romanului, inteoduse rnai oriunde. Există, în sfîrşit, un caracter de lexicon artistic al probei lui Huxley, Oricare dintre romanele sale conţine sute sau mii de trimiteri la autori de literatură, de opere aparţinînd artelor vizuale, la idei politice şi oameni politici, la savanţi şi ştiinţe, la filozofi şi filozofii. Aceste trimiteri se pot împărţi în două mari categorii : vechi şi noi. Or, ambele suferă

un anumit proces de deteriorare. Ideile lui Huxley privitoare Ia prima categorie definesc atmosfera europeană de pînă la primul război mondial şi au marele neajuns că, nefiind suficient de vechi, par" cu totul banale, şi sînt cu adevărat curente. Ideile despra fenomenele mai noi au- un defect asemănător : fiind îndrăzneţe pentru epoca respectivă, ele devin inactuale prin inactualitatea relativă a numelor de care sînt legate. Fără doar şi poate că atunci cînd trimiterile vor fi suficient de bine uitate, Huxley îşi va regăsi suta toate raporturile o nouă

modernitate, şi el va poseda tot ceea ce se cere unui autor serios : adică toate acele date capabile să formeze o magazie de documente ale unei epoci. Pînă atunci, să vedem cart sint posibilităţile de supravieţuire a prozei sale. prin ce poate] lnc& atrage Huxley pe cititorii contemporani. I Aceasta este cu putinţă printr-o anumită plastică a grupului j uman, prin caractere, şi prin ideile morale profesate. Huxley este creatorul unei caracterologii ; în acest domeniu, el face destul pentru ca opera sa să intereseze moralismul. Caracterologia sa va avea evidente temeiuri sociale, morale, -mistice, literare şi ştiinţifice. Din punct de vedere sociologic, se poate constata că nici un alt autor englez nu a dat o imagine' mai adecvată a lumii artistice şi semiartistice naţionale din prima jumătate a acestui secol. Din punct de vedere literar, se va observa că, seîectîndu-şi parcimonios materia umană, Huxley conservă predilecţiile carac-terologiei umorale engleze, gustul pentru hobbpi pentru nonsens, pentru satiric şi grotesc, adică tot ceea ce particularizează o literatură de la Swift la Sheridan, şi de la Shakespeare şi Ben Jon-son la Thackeray şi Wilde. Dm punct de vedere ştiinţific, prozatorul optează pentru tipologia fundamentată pozitivist, dar teoriile acceptate pot suporta, iarăşi, trimiteri foarte depărtate. în sfîrşit, aspectele morale se bizuie pe utilitarismul englez Ia început, şi ajung a susţine,sau a se susţine prin doctrinele mistice orientale. Desigur, a urmări opera din punctul terminus al evoluţiei ei e mai instructiv şi mai clar.

La un prim nivel, descrierea personajelor create de Huxley s-ar putea face mai lesne pornind de la unele lecturi ale autorului, mărturisite destul de tardiv. Lui Huxley, comportamentul uman îi pare cel mai exact clasificat de către doctorul William Sheldon în The Varities of Human Physique şi în The Varities of Temperament. Sheldon delimitează trei clase umane principale, despre care îşi ia măsura de precauţie să afirme că nu apar în realitate în stare pură, dar că ele se ilustrează prin • manifestări ale echilibrului sau dezechilibrului comportamental. Temperamentul viscerotonic, asociat cu fizicul endomorf, are o trăsătură

dominantă în sistemul intestinal ; în condiţii favorabile el evoluează în direcţia amplorii formelor, grăsimii şi .greutăţii. Omul va iubi confortul, luxul ; gurmanderia e condiţionată, de consumul hranei în grup. Amabilitatea nu cunoaşte distincţii, solitudinea nu e suportată, dificultăţile pretind ajutorul semenÎT Ier, oamenii interesează mai mult decît activitatea, tipul se orientează către copilărie şi relaţiile familiale.

Temperamentul somatotonic e asociat fizicului mezomorf ; trăsătura principală o dă

musculatura. Omul e viguros, activ, afirmă prestanţa, mişcarea, aventura fizică, nevoia de risc, indiferenţa la durere, energia şi rapiditatea în decizie, setea de putere şt dominare, curajul în luptă, spiritul competitiv, claustro-fobia, insensibilitatea psihologică. Pentru el, scopul scuză

mijloacele, activitatea interesează mai mult decît oamenii ; este orientat către preocupările tineretului.

Temperamentul cerebrotonic, asociat cu fizicul ectomorf se defineşte prin predominanţa sistemului nervos, de unde sensibilitatea extremă. Se observă reţinerea în atitudine şi mişcare ; intensitatea deosebită a reacţiilor fiziologice duee Ja sexualitatea exacerbată. Alte particularităţi sînt : predilecţia pentru existenţa privată, excesul de atenţie şi înţelegere, tăinuirea sentimentelor şi reţinerea emotivă, aversiunea faţă de grup, timiditatea şi inhibiţia afirmării oratorice, agorafobia, rezistenţa la formarea obişnuinţelor şi incapacitatea de rutina, tendinţa spre introver-siime, conştiinţa proceselor mentale proprii, nevoia de singurâiate în caz de dificultăţi, orientarea către scopurile mr.luriUitii <\ bătrâneţii.

Lectura oricăreia dintre operele lui Huxley dă toarte precis măsura atenţiei acordate caracterologici canonizate. Aceasi.'i formalizare cuprinde pe Philip Quarles şi pe Rampion, pe Bidlake şi pe Herbert Comfrfiy, pe Zoe şi pe Coleman, pe Calamy şi pe Cardan, pe oricare alt personaj. Prin aceste convenţii prozatorul îşi obţine un prim nivel al verosimilului, şi al stabilirii reacţiilor în conflict. Iată un exemplu luat cu totul la întîmplare djn Foint Counter Point {Contrapunct — 1928). Lui Philip Quarles îi moare băiatul. Spandrell îi prezintă

condoleanţele. Huxley notează : „Philip mormăi ceva şi păru stingherit ca şi cum s-ar fi aflat htir-o situaţie penibilă. Nu putea suferi ca cineva să se amestece vi durerea lui îngrozitoare, li aparţinea, tainică, sacră. Suferea clnd Torhea despre ea, se ruşina". în funcţie de un anumit moment social şi religios, artistic sau moral, omul oricărei categorii va fi obligat să se manifeste dezechilibrat sau prin multilateralitatea echilibrului plenar. Dezechilibrul este însă

predominant în lume, şi el este ilustrat prin diferitele tipuri de contradicţii ale dualităţii, prin măşti, prin discontinuitatea funcţiilor temperamentale.

Dar, indiferent de temperament, există un al doilea nivel al formării umane, prin posibilitatea de a figura un ideal, în genere acela al perfecţiunii spirituale, indicînd comuniunea cu transcendentul. Graţie dezvoltării capacităjilor sale mentale, omul poate lua cunoştinţ-'î de Realitate .şi de Eternitate, printr-un exerciţiu de detaşare. Unii procedează în acest sens, alţii ignoră privilegiile perfecţiunii. Huxley opune aici idealul transcendent celui ima- j nent, pornind de la tradiţionalul Pater noster. Pentru ca să sej poată spune ,,Vie-mpărăţia Ta", trebuie ca anterior să se fi spus : „Moară împărăţia Mea". împărăţia personală a omului are, după Huxley, două provincii : pasiunile şi distracţiile sau mai bine | spus, distragerile..

Despre pasiuni s-a vorbit destul. Etica şi disciplinele legate de practicarea virtuţii s-au ocupat de ele. Mult mai importante, deşi ignorate, sînt distragerile, pe care Huxley le defineşte prin însuşirea lor de a fi obstacole în faţa unei vieţi unitare. Pasiunile prezintă în esenţă un scop, aduc un sfîrşit ; gîn-durile, emoţiile, fanteziile au: legătură cu scopurile reale sau imaginare propuse, dacă nu sînt chiar mijloacele prin care acestea pot fi atinse. în cealaltă extremă se află distracţiile, forme de manifestare a incoerenţei şi lipsei de scop în viaţă. Omul nu e o slugă credincioasă a pasiunilor şi impulsurilor biologice, şi nici cu exclusivitate raţional ; sîntem deopotrivă creaturi po-sedind o maşină psihofiziologică, spune Huxley, care îşi lansează în inconştientul nostru fragmente din indefinitul nftmăr de permutări şi combinaţii mentale constituite în timp ce funcţionează pr;.n hazard. Aceste permutări şi combinaţii n-au nimic de-a face cu pasiunile sau raţiunea : „sînt pur şi simplu imbecilităţi, simple deşeuri ale activităţii psiho-fiziologice". Cînd nu sînt folosite de pasiuni, vor deveni obstacole formidabile în calea oricărui progres spiritual. Imbecilul, observă Huxley, spre deosebire de nebun, rămîne în libertate, activ, şi pâre inofensiv. în corpul omenesc, imbecilul coabitează cu criminalul dement, cu animalul petrecăreţ, cu bunul cetăţean. Distragerea constituie păcatul originar al omului, dar abia civilizaţia modernă, societatea de consum am spune azi, a idealizat distragerea, transformînd-o în cea mai înaltă manifestare a activităţii umane. Aceste idei, fundamentale pentru explicarea prozei lui Huxtey, vor apare în eseul Ţhe Door of Perception (Poarta percepţiei — 1954), preluate însă din Grey Eminence (Eminenţa cenuşie — 1941). Dar ele sînt ilustrate în întreaga sa opşră romanescă

anterioară, de unde par

a fi extrase. Existenţa fără scop a personajelor sale este strîns' legată de teoria existenţei ca distragere. Denunţul distragerii oferă posibilitatea atitudinii moralizatoare, extinsă în toate do-meniile vieţii moderne. Toate tipurile de neînţelegeri, laşităţi, de drame ignorate, de subterfugii meschine, complexele de superioritate şi de inferioritate, minciunile, amabilităţile inutile şi sincerităţile inutile, timpul pierdut, contrapunctul, totul provine din distragere. Puţine vor fi personajele care vor urma drumul recluziunii şi detaşării, dar şi acestea o vor face la capătul unor experienţe ale distragerii. Philip Quarles pleacă în lume pentru a scăpa de durerile sale. Calamy din Frunze uscate (1925) alege sihăstria montană ca mijloc de concentrare şi iluminare. Se-bastian Barnack din Time Must. Have A Stop (Timpul trebuie să

se oprească — 1944) realizează acelaşi drum ca şi autorul, atras în ultima parte a vieţii de explicarea doctrinelor asiatice şi de mescaîină, în care găseşte în fond posibilitatea de a obţine legăturile absente ale totalităţii, fluidul, magicul suport mistic. La fel procedaseră altădată

scriitori ca Balzac sau Tolstoi, folosind ideile unor Swedenborg, Charles Bonnet, Hamann, Spalanzani. Eterni? tatea — iată ce aduce detaşarea, trăirea eternităţii fiind o obsesie a autorului şi a personajelor sale, care o caută, au impresia că o găsesc în diverse locuri şi situaţii, singuri, cuplaţi, în grupuri, îr, mase. Dar aici intervine ironia ; căci orice eternitate trăită c^te autentică, dincolo de substanţa şi modul în care se exercită. Experienţele erotice ale insignifiantului Burlap sînt echivalente cu cele metafizice ale lui Barnack, sau măcar sînt exprimabile prin aceleaşi cuvinte. Trăim în cea mai bună dintre lumi, susţine o formulare. de origine leibniziană preluată de Huxley ca titlu al unui roman utopic ; dar imaginile celei mai bune dintre lumi apar prin toate operele, personajele şi situaţiile evidenţiate de prozatorul sceptic, iar mecanismul de funcţionare a universului pare a folosi unei iminente evoluţii către parodie şi degradare. Nivelul de realizare a omului este condiţionat, în plus, de niiii mulţi factori, amintiţi în Seven Meditations (Şapte meditaţii). Huxley expune acolo cele şapte elemente care ar da, după el, unitatea omului cu universul : Dumnezeu, Frumuseţea, Dragostea, Pacea. Sănătatea, Graţia, Bucuria. Este evident că absenţa unuia sau a mai multor elemente din existenţa personajelor, ca şi percepţia lor falsă, deformată, imperfectă, oferă o caracteristică a umanităţii cunoscute de Huxley. Frumuseţea se naşte numai 9

atunci cînd părţile unui ansamblu au raporturi între ele şi c^ totalitatea, percepută astfel ca ordonată şi semnificativă. 'Contra-! punctul arată discontinuitatea, existenţa monadelor simple, şi nu a marii monade. Lipsa .congruenţei în 'viaţa individuală <şi 'colectivă explică

distragerea şi -"lacunele jnorale ale personajelor, în măsura în care frumuseţea arce rmai irtfîi de toate o valoare morală şi apoi una estetică. Josnicia morală, afirma iHuxley, Be.iraeşte din afirmarea unui "Eu case -strică raporturile "necesare între fiinţele superioare. Xa Iei, urîţenia

'estetică şi intelectuală TSC naşte cînd o parte a unui tot e ..excesivă

Pacea activă e creatoare : duşmanii ei sînt furia, violenţa şi invers, inerţia, gratuitatea.

Omul îşi pierde pacea atunci cînd işi dă eon-simţămîntul de participare la rebeliunile sau afirmaţiile Eului, ţinînd cu o parte oarecare a fiinţei, refuzînd totalitatea. Graţia reprezintă

darul gratuit dE salvare. 13a se pierde în mijlocul fap-telor curente, numeroase. Cînd Graţia e cultivată unilateral, cu obstinare, voinţa personală creează un univers închis,, ale cărui ziduri sînt impenetrabile pentru lumina spiritului, iar în interior totul devine un lanţ de erori.

.Evenimentele vieţii nu sînt fortuite, ci aranjate, ca probe de încercare : dacă se crede că

ordinea nu există, ea nu se va revela. Colaborarea dintre trăsăturile amintite dau unitatea fiinţei, eternul clipei oprite. Interesant este că la Huxley percepţia lor este reală şi falsă. Dacă

un savant preocupat de excremente în Contrapunct, sau altul care-şi face un scop al vieţii din urmărirea efectelor transpiraţiei în Antic Hay (Joc grotesc), reprezintă destul de exact graţia cultivată obstinat, Graţia nu este chiar numele unui personaj din Două sau trei graţii, femeia fiind graţia falsă pentru sine şi pentru alţii'? Asemenea duble interpretări, în ..ordinea terestrului şi spiritualului, vor fi necesare chiar şi ca măsură de precauţie în lectura operei unui sceptic.

Distragerea îşi găseşte forma de ilustrare într-un contrapunct acceptat pur mecanic. Conflictul dintre pasiuni şi distragere, co-10

jaibMotec- ' • :.AGA" Albi

--- JU-,., .... ., ,, | 1 ...

eiat cu cel, dintre spiritual şi economie defineşte relaţiile inter-bmane. Fenomenul e afirmat pretutindeni, deseori în eseuri, Iluxley avînd grijă să fixeze epoca, favorabilă, adică aeeea în care.. Valorile dexin iluzii, spiritualitatea nw. mai reprezintă decît dorinţele luate drept realitate, şi pe care sexul o dirijează rău". Niciodată, prin Huxley, senzualitatea nu e trăită direct ; în genere ea devine obiectul analizelor... jhterioai-e, al' teoretizărilor şi discuţiilor.. Trăirea e confundată. cu> teoretizarea ei, pentru care constituie un pretext. Omul reface drumul către realitatea afectivă, prin. intermediul, imaginilor culturale, asociaţiile provocînd degradarea, unuia, dintre termenii apropiaţi şi descalificarea cul-tur.ală< sau: sentimentală a personajului. Intivun cadru montan, tatăl. lui. Chelifer îi citează acestuia din Wordsworth, probabil cel mai important poet universal al misticii, naturii în The Prelude şi aiurea.; personajul e grav, reuşeşte să dea o sugestie a infinitului, după care îşi conduce fiul la. hotel, unde e redus la atracţia exercitată, asupră-i de mirosul de ceapă, prăjită, Chelifer, matur acum, este pe pun'ctul de a se îneca la fal ca Shelley şi în acelaşi ioc ; dar el nu se îneacă definitiv, şi. nu este nici Sheiley. Autori ■ geandioşi apar în receptări reduse, oportuniste, în derizorii parţia-■^lizări : Elver nu reţine din. Dante. deeît sugestia unei ambianţe Pîn. care şi-ar putea ucide sora» pentru a o moşteni. Infinitul şi absolutul, în fond idei poetice, sînt descalificate prin aplicări /concrete. In Joc gvotesc se vorbeşte despre fascinaţia etichetei k „Spirit absolut". Burlap din Contrapunct echivalează eternitatea

[.cu atmosfera erotică generată de o fată aproape bătrînă. A descalifica, sau. a degrada inconştient, a nu» ţine seama de funcţionaţi tatea celuilalt termen, iată distragerea, incompetenţa existenţială, într-un cadru natural splendid, Hovenden cu Irene, Mary Thri-plow cu Calamy sau cu Cardan degradează, natura ignorînd-o. I»a fel vor face Everard Webley cu. Elinor Quaiies în Contrapunct, sau tot acolo Spandrell cu. o nenorocită, prostituată, reeditînd o cunoscută postură baudelairianăi

, Aşadar, în funcţie de universul uman dat, se conturează o particularitate a prozei .lui Huxley t: ironia, generată de dubla funcţionare a ideilor, prin oameni. Există o competenţă a asumării ideilor, o compatibilitate între fiinţă şi ideea atribuită ei. Dar, ideile mari pot fi puse în.

legătură cu situaţii derizorii, cu un comportament nesincer, după cum sinceritatea neadecvată

poate trece drept prostie, afectare, cochetărie, dacă nu este cumva 11

tia învăţată, Iară a asculta ce spune conlocutorul, fără a fi \eresat dacă e înţeles sau ascultat.

Fiecare doreşte o poziţie .rivilegiată, din egoism, din comoditate. De aici rolul decisiv al iisimulării, apariţia conduitei duale, a cărei execuţie constituie _____ „Ciotului «i «n neelasi timD tristeţea moralistului. In

prinzătoare, întrucîtva paradoxale, cinice, şi exprimă o brutalitat eleganta. Ei nu-şi dau seama cît de serios este tot ce le spurX07d ne aflăm în prezenţa unor „-

------........_„--------, -

Ei nu văd tragedia şi delicateţea care stau la bază. Vedeilii «tragerea sau lăsîndu-se pradă ei, cînd una dintre ipostazele

■ . , _,*._!- Fixarea

'11, «l^JcUifcla U*J**v*wx*^_» t.it«u*w, ^ ______ _______, ilăcerea artistului şi în acelaşi timp tristeţea moralistului.

structuri contrapunctice, generînd

01 "» oaa trăgeam şi delicateţea care stau la bază. Vcdeţfcistragerea sau lăsîndu-se pradă ei, cind una aintre 1 dumneavoastră... încerc să realizez ceva nou : un compus chiroi*,Celuiasi individ intră în contact cu ipostazele altuia. din mai multe etemp/n.tet — n nnmhinnti» ,»„

„„™i„___ ..____,.^T . * _______» ,!„■,,;„» on+omn*- <-> mnnifpstare a SDirit din mai multe elemente — o combinaţie de nepăsare, tragedie frumuseţe, inteligenţă, fantezie, realism, ironie şi sentimentalism Cititorii n-o găsesc decît amuzantă." Această reţetă dă o imagin* a infatuării personajului ; dar ea este chiar cea folosită de Huxley, care o introduce printr-un personaj despre ale cărui aptitudini spirituale cititorul nu-şi poate face o opinie dintre cele mai favorabile. Burlap este pus să confrunte atitudinea sq cu universul luat absolut.

Sentimentul pierderii în infinit nu e trăit de personajele elevate, ci de cele foarte terestre. în schimb,

un Chelifer este legat prin salariu de o revistă zoologică. De-lo gradarea continuă prin tot felul de interferenţe; în Frunze M.scatâ|cu Cardan, cu ceilalţ

Calamy explică idei filozofice prin elemente de cofetărie, dup cum Philip Quarles în Contrapunct face acelaşi lucru prin cel aparţinînd bucătăriei propriu-zise. Liste de bucate similare schit; aceluiaşi muinu mu» JU „^.«„-v — .,---------- ....

acestor fenomene devine automat o manifestare a spiritului moralist şi satiric. Personajele sînt ceva şi vor să pară altceva, cu sau fără voia lor. Un torent de absurditate duce astfel pe oameni la degradare prin distragere. Irene este o fată simplă, cu reacţii naturale, dar se obligă faţă de o mătuşă să se exerseze în arte. Calamy acuză un mal de siecle dar continuă să facă ce nu-i place |şi uită că face ce nu-i place, pînă în finalul romanului, parcă iarăşi o parodie după

Sihastrul de Wordsworth, cînd personajul intră într-o fază ascetică necesară detaşării. Mary îşi compune

mască pentru Calamy, disimulează în raport cu amfitrioana, Cardan, cu ceilalţi. Ea este, astfel, inteligentă printr-un efort

:traordinar, prin refulare, prin defulare, prin timiditate, prin cinism, prin platitudinea altora, prin disponibilitatea atentă, în

— --■>- iJ~;i- ««««wţiio tunica Ac* n&\ ne. /»nrp-i extraordinar, prin refulare, prin defulare, prin timiditate, prin n, prin platitudinea altora, prin disponibilitatea atentă, în

_________ .......„„^ „.,„„ stare să adune personajele, ideile, expresiile emise de cei pe care-i Fielding odinioară, dar acum procedeul nu mai ilustrează un in-l întovărăşeşte la plimbare sau în pat. Iată deci un nou contrapunct : între inteligenţa reală a omului şi autoarea inteligentă

peul nu mai ilustrează un m-t

finit material, cît o relativitate esenţială. Ideile cele mii sedu-j datoare sînt avansate prin Cardan, omul cu comportamentul cel! mai insalubru.

i

Asociaţia unor elemente depărtate in scopul evidenţierii derizoriului e clară la începutul unui capitol din Frunze uscate, care începe cu frazele : „A fi sfîşiat între imperative diferite este soarta dureroasă a aproape oricărei fiinţe umane. Intre cer ţi demon, intre materie şi spirit, între dragoste şi datorie, intre raţiune şi venerata prejudecată..." Comentariul eseistic e continuat pe aproape o pagină, apoi se ajiT^e la concreta dilemă a Irenel : .,Pusă cu curaj, în forma *n '',0, mai concretă, problema era următoarea : ce să facă ? Să pitteze şi să scrie, sau să se apuce să-ţi eoasâ lenjeria ?"

Caracterul distras decurge şi din relaţiile interpersonaie. Oamenii lui Huxley nu sînt singuri, dar reuşesc cu mai mult sailj mai puţin dramatism să dea măsura infernului în comun, prir .necomunicare. în cele mai simple discuţii, personajele par a

n

ct : mire înieugeu^a irau a umu.1.1.1 v. „—.„_________o___

din cărţi. Illidge din Contrapunct se află întf-o situaţie similară Dar Huxley asocidză astfel de aspecte la nesfîrşit, prin simetrii Philip Quarles e pus să simtă foarte fizic lîngă Molly Exergillod, ■i vorbeşte însă de cultură, ignorîndu-şi sexul. Discuţiile -i- J,^ «»""«iii finomnei AirKvinkle fiaurează un mod

care-i . _.. ,

purtate de oaspeţii doamnei Aldwinkle figurează

„Kitsch" de avansare a banalităţilor drept adevăruri profunde şi, invers, a adevărurilor profunde drept banalităţi, domeniu în care lui Huxley cu greu i s-ar găsi un rival. Un alt tip de contrapunct trădînd masca, provine din opţiunile sociale ale personajelor» Există un fel de aspiraţie a celor cu trecut umil de a-şi ascunde originea joasă prin intrarea într-o lume bună, în care nu se simt în largul lor, dar al cărei comportament doresc să-l mimeze. în sensul opţiunilor sociale ale personajelor, respectînd de asemeni simetriile, Huxley nu uită nici ipostaza aristocratului preocupat de problemele clasei muncitoare, prin tînărul lord Hovenden care,

13

iarăşi Falx.

ironie, este fascinat

.

a

condiţii pedestre

o vreme de laburistul aristocratizAin Frunze uscate, Coleman din Joc grotesc, Paxton-Silenus din

v . JMonoclul-. Cinicul nu e însă

nociv ; ca să întrebuinţăm formula

™ "e°" ™S°a m comPGr'amentul social aduce chiar o schinAin titlul unui roman de Sol°Sub- ei" sînt diavoli meschini. Ei

aţii. Lordul Hovenden, tînărul imbecil din Fraiiajiu distrug pe nimeni, iar acţiunea lor demonică se înrudeşte cu un timid pieton care-şi capătă însă o nrr*r.n«v,+JM,ce">a a vechiului bufon. Catdan e parazitul doamnei Aldwinkle ; volanul "

. . . .

supună sufleteşte prm forţă o fată inhibă. Gregory din Monoclul îşi o Personalîtatlceea a vechiului bufon. Gatdan

PUtei'niC autom«M> un supraom gata Jentru a-şi asigura libertatea este însă în stare să se însoare fOrtă

£ată

cu

°

cal'e ^ condiţii pedt * redusă mintală. Nihilismul personajelor lui Huxley e îndulcit,

d lt

-chimh J i««wocMM iŞ1 pune un monoclu pentru a-Jtransformat în produs monden de salon. JB semmncauv, ae ait-

.,._: . personalltatea dispreţuită. Theodore Gumbril din JMan" 'n?aZa i° rba 5* timidului * *

substituie un „the c«w«te«Jdostoievskianul şi gidianul Spandrell, care se va sinucide apoi. , mascul nmr- r-Q™ ,„„„*„__, _ . ... «» sensul contrar cinismului, se vor sinucide cei slabi : femeile

Ipărăsite, legate de cîte o mască a celui iubit, ca în Contrapunct, sau artişti de felul lui Casimir Lypiatt din Joc grotesc, care capătă conştiinţa aparenţei artei lor.

O altă particularitate a operei lui Huxley e dată de stereoti-mascul cinic care acostează pe stradă pe necunoscuta Roşi Shearwater, transformată rapid în amantă. Dar, din nou prin simetriile acelui contrapunct oferit de mască, Gumbril Emify, apropiat asemănător cu e dificil

o va pierde

id exact ipostaza de care s-ar f| Gumbril, cel fără mască. Femeile se

*

comporţ

e comporţi

r CUpluri stabile sau efemere si poatJPia caracterologie! şi de numărul redus de roluri, de altfel ex-azul

ă

lor ° ă d t «iit d ăt Mry Thriplow e un Mer

disociat, în cazul lor, o mască de chip ; fiecare ehi e o mască, iar suma lor dă o imagine a relativităţii eternului fi minin. Mary Thriplow, s-a văzut, adopta o mască faţă de Ca4 lamy ; Elinor Quarles se realizează în chipuri diferite în ra?>ort| cu Everard Webley şi cu soţul ei, Philip Quarles. Roşie este

savantului

Sh'eafWater> devine

soţi

, -------- „the Great Lady", şi înj

această calitate, amantă a lui Theodore Gumbril, modelîiidu-sej pe masca de nnin o „««-

*...-- -.

acestuia ; îl caută pe Theodore şi dă pcst Mercaptan, libertinul preţios în stilul secolului al XVIH-len, şt devine amanta acestuia ; îl caută în continuare pe Theodore şi devine amanta violentului Coleman. Grace Peddley din Două sau trei graţii, reuşeşte să-.şi creeze o personalitate în cadrul domestic, şi altele în raport cu prietenul familiei, cu pictorul modernist Rodney Clegg, şi cu Kingham, următorul amant. în spatele acestor măşti se află egoismul cel mai mărunt, inconştienţa, într-un cuvînt, distragerea. Intîlnirfle umane nu se produc de aceea în sensul profunzimii, ci al efemerului.

în altă ordine de idei, este greu de deosebit datul organic de realitatea atribuită sau asumată a personajelor cu o conduită .fermă. Tabloul caracterologie! cuprinde bunăoară la Huxley un personaj cinic sa.ii dur, termen de referinţă extrem. Contrapunctul e realizat de personaje în raport explicit cu celelalte, atît ca acţiune cit şi ca raţionament. In acer.stii categorie intră

Cardnn

J4

plicate pozitivist, după cum s-a văzut. Mary Thriplow e un Mercaptan feminin ; ultimul seamănă cu Burlap. Elinor Quarles e o Grace Peddley, aceasta seamănă cu Moira Tarwin din Cura de odihnă, Irene Aldwinkle e o Moira în perspectivă. Parodia tipului o oferă Roşie Shearwater. Doamna Aldwinkle îşi găseşte o imagine fidelă în Hermione din Monoclul, amfitrioana care deteriorează tot ce atinge, hainele de pe ea, cuvintele, relaţiile umane. Dar amîndouă seamănă cu doamna Escobar din Naşa zînelor, filantroapa din egoism, dînd pachete inutile săracilor pentru a-şi satisface de sus o perversiune a carităţii. Această agresiune a stupidităţii se remarcă mai ales de sus în jos, de la stăpîn la subordonat, prin blocarea reacţiilor celor care trebuie să fie politicoşi. Un alt caracter al distragerii îl oferă femeile fatale, vampe, indolente sau cinice : Molly Exergillod, Lucy Tan-tamdunt, Molly Voles, Myra Veaveash. în sfirşrt, există o stereotipie a intelectualilor artişti : Philip Quarles seamănă în fond cu Mark Rampion, amîndoi amintesc de Calamy şi de Chelifer etc. Distragerea dă

contrapunctul în una din formele sale, afir-mînd o discontinuitate esenţială sau, pentru cei detaşaţi, o continuitate duală, relaţionată prin idee. Daj- contrapunctul poate avea şi o structură temporală, prin situarea afectivă a aceluiaşi individ în raport cu acelaşi obiect, dar în momente diferite. O dragoste a lui Chelifer este legată de o femeie vulgară şi fără ima-15

ginaţie. Chipul ei e acelaşi în ambele momente, dar relaţiile sîn altele. Mary TKriplow sau Myra Veaveash confruntă iubiri pre zente cu primele lor iubiri, dar totul decurge în sensul degradări prezentului, incomparabil cu situaţia erotică veche a personajelor Contrapunctul temporal va fi însă dezvoltat masiv abia prin Ori prin Gaza, prin zece serii cronologice intervertite, cuprinse întri anii 1902 şi 1935.

Un contrapunct extrem de personal lui Huxley este realiza prin mijlocirea raţionamentelor.

El este prezent pretutinden: gîndit de autor, de personajele sale, teoretizat sau exemplificai sursa a naraţiunii. In mod normal, o cauză nu se află în contra punct cu efectul ; dacă există

însă o succesiune de cauze şi d efecte, prima cauză formează prin raportare un contrapunct c ultimul efect. Prostia care se ignoră, a doamnei Aldwinkle, s< bizuie pe faptul că în diverse puncte ale globului, mii de oamen. trudesc pentru a-i aduna averea prin care ea are posibilitate să fie o imbecilă, ascultată politicos de parazitul Cardan, Mary Thriplow etc. A situa o mişcare individuală, o situaţie, într-un nivel de semnificaţii superior, a o integra în structuri superioare pentru a-i revela valoarea exactă prin ironie, esi aproape o obsesie a prozatorului intelectualist. Irene poartă o rochie fără mîneci, şi-i este frig.

Prozatorul comentează : „Căli dura brapilor ei goale era luată de vlnt, ceea ce făcea ca temperatura atmosferei înconjurătoare să crească cu o sutime di miliard dintr-un grad~. Prin aceste procedee, Huxley introduce in-' certitudinea asupra lumii aparent echilibrate ; poziţia sa e în fond a stoicului, a moralistului care crede în manifestarea universală simfonică, variantă a motivului lumii ca teatru. Iar uriaşul spectacol cuprinde şi rolurile oamenilor care nu cunosc lumea ca teatru, absolutizîndu-se pe ei şi conflictul lor insignifiant. Acest uriaş

ansamblu de simultaneităţi, care apropie pe criminal de leagănul unui copil, pe amîndoi de mişcarea astrelor, e perceput de Philip Quarles în Contrapunct, de Sebastian Barnack în Timpul trebuie să se oprească, de Calamy -în Frunze uscate. E interesant că în prima parte a creaţiei contrapunctul e mai ales manifestare a distragerii şi deci o posibilitate de funcţionare a moralismului prin satiră şi ironie ; dar în partea ultimă, în eseuri îndeosebi, contrapunctul e privit în sens absolut, leibnizian, ca armonie universală, şi pretext pentru moralizare şi predică, sau discurs mistic.

Nu lipsesc- la Huxley contrapunetete geografice< reductibile uneori la valori spirituale.

Acţiunea din Frunze uscate se petrece ţn Italia. Aşadar Nordul vizitează SuduL Antiteza e familiara romanticilor. Dar noutatea adusă de Huxley constă în schimbarea perspectivei asupra celui care se deplasează. Se cunoaşte în genere un călător englez care- călătoreşte fără să vadă altceva (Jecît ce-i indică ghidurile, şi care se stabileşte într-un loc străin doar pentru a-l ignora sub aspect uman. Acest călător, repudiat de toţi artiştii continentali, este privit din interior de Huxley. Heine observa că nu există probabil un lămîi italian care să nu aibă lîngă el o englezoaică fascinată de mirosul frunzelor lui. Huxley pare a prelungi situaţia, constatînd că poate nu există valoare arhitecturală italiană al cărei proprietar să nu fie englftz. Dacă în Cura de odihnă, o englezoaică reuşea să intre în contact cu stilul erotic macaronar, în Frunze uscate, există numai un decor italian pentru .drame engleze. Doamna Aldwinkle îşi ţine oaspeţii englezi în proprietatea ei închisă. Rătăcit în noapte, Cardan dă nu peste italieni, ci peste o familie de englezi. Calamy rămîne în munţii italieni pentru asceză.

Tot în Italia pleacă Philip Quarles, Siena urmînd să-i aducă o anumită linişte sufletească.

Dar locul care asigură contrapunctul nu se dovedeşte în cele mai numeroase cazuri decît un mijloc de a evidenţia şi mai pregnant deteriorarea unităţii interioare a omului.

In sfîrşit, o formă a contrapunctului priveşte chiar compoziţia romanelor. Huxley evită

naraţiunea cu acţiune liniară, dominată de un singur personaj, în favoarea montajelor eterogene, con-trapunctice. Totalitatea nu poate fi descrisă, dar ansamblul ei e posibil de sugerat prin părţi cît mai neasemănătoare. Romanele sale pot fi descompuse în povestiri autonome, povestirile autonome pot fi tăiate şi interferate sub forma unui roman, toate romanele şi povestirile pot fi luate la un loc şi amestecate într-un singur roman. Orchestrarea polifonică e prezentă şi sub aspectul genurilor : în Frunze uscate apare jurnalul inserat în naraţiunea propriu-zisă. Prin Chelifer se introduc versuri. în Contrapunct apare jurnalul lui Philip Quarles, în Joc grotesc o piesă care artticipă, altfel, teatrul absurdului. Timpul trebuie să se oprească foloseşte de asemeni jurnalul, ca şi diferitele decupaje.

In sfîrşit, contrapunctul trebuie realizat şi dincolo de opera în sine, prin raportare la orchestraţia romanescă a timpului. Romanul lui Huxley, eseistic, ironic, se realizează în fond ca un

17

contrapunct pentru romanul tradiţional. Romanul era un gen a acţiunii ; el devine unul al sporovăielii statice, la care participi autorul şi personajele monologînd interior sau exterior, prin dia-loguri-eseu ca în colocviile antice. Huxley iace în roman ceea, ce făcuse Shaw în teatru, vorbind la nesfîrşit despre orice, atră-; gînd, plictisind, iritînd prin orice mijloace şi pe orice temă. Este fără îndoială particularitatea cea mai greu de imitat din această operă atît de specifică unui secol alexandrin.

De asemeni caracteristică acestor romane este lipsa de finalizare. Nici unul dintre romane nu se termină, practic. Huxley nu pune punct unor destine, din raţiuni filozofice dintre cele mai diferite. Stoicul nu poate oferi o soluţie realităţii, sau el poate constata două serii de orientări ale oamenilor. Unele vor fi indi- ■ cate prin finalurile suspendate, în care ultimul episod aduce per^ sonaje ridicole :• Burlap în Contrapunct, Shearwater în Joc gro- : tesc; celelalte prin personaje purtătoare de cuvînt, ca Sebastian Barnack în Timpul trebuie să se oprească, sau Calamy în Frunze uscate. Contrapunctului îi lipseşte, desigur, începutul şi sfîrşitul: realitatea e o reţea încîlcită de fapte produse de marionete. Pentru a realiza contrapunctul universal, Huxley adoptă oj poziţie intelectualistă. Această poziţie îi dă

detaşarea, iar deta-j sarea îl conduce către evidenţa morală. Şi poate că puţini autori \ mai mari decît Huxley au făcut mai mult decît el pentru valo-i rile trainice, demne şi modeste ale speţei umane.

MARIAN POPA

PARTEA I

O seara ta doamna Aldwinkle

Hm.

i a*

Capitolul I

Orăşelul Vezza se află la confluenţa a două rîurî repezi care coboară prin văiugi adinei din munţii Ape-nini. Unindu-şi şuvoaiele, ele străbat grăbite localitatea — ea şi cum şi-ar mai aminti de izvoarele lor iuţi din munţi ; linişte în Vezza este sinonim cu vuietul neîntrerupt al apelor învolburate. Rîul îşi schimbă apoi cu încetul înfăţişarea : valea se lărgeşte, colinele rămîn în urmă, iar apele, line ca ale unui canal olandez, abia se strecoară printre pajiştile ţărmului, pierzîndu-se în unda liniştită a Mediteranei.

împlîntat între cele două văiugi, un promontoriu abrupt domină Vezza. Aproape de vîrf se înalţă o clădire impunătoare, străjuită de stejari şi chiparoşi scaieţi, a căror culoare sumbră se profilează distinct pe fundalul fumuriu al crîngului de măslini. Faţada-i solemnă şi geometrică

priveşte prin cele douăzeci de ferestre ale sale orăşelul, peste chiparoşii şi măslinii plantaţi în terase. Dincolo şi deasupra ei, tot felul de clădiri se caţără în dezordine pe colinele din spate.

întreaga scenă este dominată de un turn înalt şi zvelt, încununat, după modelul italian, de metereze. E reşedinţa de vară a familiei Cybo ^lalaspina, pe vremuri prinţi de Massa şi Carrara, duci de Vezza ; marchizi, conţi şi baroni, partînd numele multor alte sate din vecinătate.

o -j~.

2*

I

Abrupt este drumul care urcă de la Vezza la palatul Cybo Malaspina, cocoţat pe colină, chiar deasupra ora-şuhii. Soarele Italiei poate să-şi arate puterea şi în septembrie, iar frunzele de măslin nu prea ţin umbră. Un tînăr cu şapcă şi o geantă de piele, prinsă cu o curea pe după

umăr, îşi împingea încet şi fără vlagă bicicleta Ia deal. Din cînd în cînd se oprea, îşi ştergea obosit faţa şi ofta. „Pentru bieţii poştaşi din Vezza, gîndea el, ziua în care nebuna asta de englezoaică bătrînă, cu un nume atît de imposibil, a cumpărat castelul a fost o zi cu ghinion, o zi blestemată : şi, cu siguranţă, o zi şi mai blestemată atunci cînd s-a hotărît să vină să

locuiască aici." Pe vremuri, locul acesta era aproape pustiu. Doar cîteva familii de ţărani locuiau în clădirile anexe. Cel mult dacă se primea o scrisoare pe lună, cît despre telegrame — nimeni nu-şi aminteşte să fi venit vreuna pentru castel. Dar acum s-a zis cu zilele fericite; nu era zi, sau oră, fără ca cineva de la oficiul poştal să nu se opintească la deal, spre această blestemată casă, cînd ' cu colete şi ziare, cînd cu scrisori recomandate şi telegrame.

E adevărat că se dă bacşiş gras pentru o telegramă sau o recomandată,- se gîndea tînărul. Pe de altă parte, însă, dacă ar fi avut ,de ales, ca băiat isteţ ce era, ar j fi ales odihna şi riii banii.

Cheltuiala de energie nu putea fi compensată de cele trei lire pe care le va primi la capătul urcuşului. Banii nu-ţi dau nici o satisfacţie dacă trebuie să munceşti pentru ei; dacă munceşti ca să-i capeţi, nu mai aiiimp să-i cheltuieşti.

Idealul, reflecta el în timp ce-şi punea din nou şapca pe cap pornind la deal, idealul ar fi să

cîştige lozul cei mare. Dar să fie cu adevărat lozul cel mare: Scoase din buzunar o bucăţică de hîrtie pe care un cerşetor i-o dăduse chiar în dimineaţa aceea pentru doi bani. In cuvinte rimate i se prezicea viitorul — şi ce viitor j Cerşetorul fusese foarte generos. Se va căsători cu aleasa inimii lui, va avea doi copil?-va deveni unul dintre negustorii cei mai bogaţi din localitate şi va jtrăi pînă la vîrsta de optzeci şi trei de ani. Acestor preziceri nu le dădu însă prea multă crezare. Numai ultima strofă

20

1 se păru — nici el nu ar fi putut spune de ce — demnă de atenţie. I se dădea un sfat concret : Intanto se vuoi vincere vJ Un bel ternone al Lotto Giuoca ii sette e ii sedici Uniţi al cinquantotto. *

Reciti de mai multe ori strofa pînă o învăţă pe dinafară, apoi împături hîrtiuţa şi o puse la loc.

Şapte, şaisprezece şi cincizeci şi opt — nici vorbă că aceste numere aveau ceva fascinant.

Giuoca ii sette e ii sedici Uniţi al cinquantotto.

Era hotărît să facă tot ce i-a poruncit oracolul. Era o vrăjitorie, un descîntec de care soarta trebuia să asculte : nu puteai pierde cu aceste trei numere. Se şi gîndea ce-ar face cu cîştigul.

Tocmai se hotărîse ce marcă de automobil să cumpere •— unul din noile Lancia de 14—40

cai putere ar fi mai elegant decît un Fiat, şi mai ieftin (judecata sănătoasă şi spiritul de economie nu-l părăsiră nici acum cînd se scălda în belşug) decît. un Isotta Fraschini sau un Nazzaro.— cînd se pomeni în faţa treptelor de intrare în castel. îşi sprijini bicicleta de zid şi, oftînd adînc, sună. De data aceasta majordomul îi dădu numai două lire în loc de trei. „Aşa-i viaţa!" îşi spuse el, în timp ce cobora prin crîngul'de măslini argintii.

Telegrama era adresată doamnei Aldwinkle ; .dar, în lipsa gazdei care plecase, împreună cu toţi invitaţii, să-şi petreacă ziua pe plaja din Marina di Vezza, majordomul dădu telegrama domnişoarei Thriplow.

Domnişoara Thriplow se afla în acel moment într-o odăiţă întunecată, în stil gotic, din cea mai veche aripă a palatului şi îşi elabora, pe o maşină de scris „Corona", cel de-al patrusprezecelea capitol al noului său roman.

1 Dacă vrei sâ cîştigi Un premiu frumos la loto Joacă pe şapte şi pe 'şaisprezece ■

împreună cu cincizeci şi opt.

21

1

Era îmbrăcată într-o rochie ecosez cu carouri mari aU bastre pe fond alb, cu talia foarte ridicată şi fusta, foarte lungă şi largă : era o rochie demodată şi totodată extrem de modernă, simplă, ea o uniformă, de şcolăriţă şi totuşij emancipată, modestă dar în acelaşi, timp mult mai în-; drăzneaţă decît cele care se. purtau în saloanele dirt Chelsea. Faţa-i era foarte netedă, bucălată şi palidă, atî de netedă şi bucălată încît nimeni nu i-ar fi dat ce 30 de ani bătuţi pe muche. Avea trăsături delicate,, ocliii căprui închis, iar sprîneenele arcuite erau parcai trase cu penelul de un pictor oriental pe o mască, dii porţelan. Părul, aproape negru, strîns într-un coc boga« pe ceafă, îi lăsa fruntea literă.

Urechile, descoperite, erau foarte albe şi mici. Era o faţă inexpresivă, ca de păpuşă, dar o păpuşă extrem de inteligentă.

Luă telegrama şi o deschise.

— E de la domnul Calamy, îi spuse ea. majordomului. Soseşte cu trenul de 3.30 şi va. veni pe jos de la gară, Cred că ar fi bine să-i pregăteşti camera.

Majordomul plecă ; în. loc să-şi continue romanul, domnişoara se rezemă de spătar şi-şi aprinse gînditoare o ţigară.

Coborî la ora patru, după siestă, în salon. Nu mai purta aceeaşi rochie de dimineaţă, albă cu carouri albastre, ci-ş.i pusese cea mai frumoasă rochie a ei de după-amiază —

din mătase neagră cu volane ti\y.te cu alb. Pe acest fundal negru, colierul de perle căpăta, o strălucire deosebită. îşi împodobise cu perle şi. urechile mici şi albe, iar degetele şi Ie încărcase de inele. Crezuse de cuviinţă să facă toate aceste pregătiri,, după tot Ge auzise de la gazdă despre Calamy, şi era. bucuroasă că sosirea lui neaşteptată îi oferea prilejul să fie singură cu el la prima întîlnire. în felul acesta, era mai uşor să producă prima impresie justă şi favorabilă', ceea ce are întotdeauna o importanţă atît de mare.

. După cele povestite de doamna Aldveinkle, domnişoara Thriplow era încredinţată că ştia precis ce fel de om e Calamy. Bogat, frumos şi galant cu femeile! Doamna Aldwinkle se oprise bineînţeles îndelung şi cu admiraţie asupra acestei din urmă calităţi. Era solicitat (de cele mai elegante femei, agreat în cercurile cele mai şi mai înalte. Ţinuse însă să precizeze că domnul jCaxauiy nu era un fluture de salon. Dimpotrivă, era in--teligettţ, extrem de serios, îl interesau artele, etc. Mai mult deeît ^atit, părăsise lioWra $>e cînd se afla la apogeul succesului şi începuse să cutreiere lumea pentru --' îmbogăţi cunoştinţele. Da, Calamy era un bărbat ie poate de serios. Domnişoara Thriplow ascultase toate acestea cu oarecare îndoială ; cunoştea slăbiciunea doamnei Aldwinkle pentru oamenii celebri, iar atunci cînd celebrităţile consacrate lipseau, promova la asemenea rang cunoştinţele sale care nu -aveau nimic extraordinar. Re-dncînd, ca de obicei, cu 75% apologia făcută de doamna Aldwinkle, imaginea pe care şi-o făcuse despre Calamy era cea a unui privilegiat al soartei, stăpânit, aşa cum se întîmplă uneori cu această categorie de oameni, de un sentiment de simplă şi cucernică veneraţie pentru misterele artei;; în consecinţă, aceşti autodidacţi aristocraţi se simt obligaţi să frecventeze saloanele în care se adună crema intelectualităţii, să

ofere poeţilor mese foarte costisitoare, să achiziţioneze desene cubiste, şi să încerce chiar ei înşişi să scrie "versuri sau să picteze pe ascuns. „Da, da, se gîndea domnişoara T-hriplow, cunosc eu perfect de bine acest gen de oameni." De aceea a şi ■făcut toate aceste pregătiri: s-a îmbrăcat cu rochia neagră, care era o capodoperă a 'eleganţei, şi-a pus perle şi inele şi a adoptat o atitudine pronrajcatoaEe, ca a acelor cuconiţe aristocrate, spirituale, dar ca "un aer cam echivoc, la care, după spusele doamnei Aldwinkle, el se bucura de cele mai mari succese sentimentale. 'Căci domnişoara Thriplow nu dorea ca succesele pe care le-ar avea la acest tînăr — deşi în -general îi plăcea să aibă succes — să se datoreze faptului că era o cunoscută ro-nraneieră. Şi pentru că el era un privilegiat al soartei, avind întîmplător şi o slăbiciune pentru artişti, dorea, la rîndul ei, să-i apară tot ca o privilegiată a soartei, înzestrată, într-un mod tot atît de întîmplător şi neesenţial, cu un talent de scriitoare. Domnişoara Thriplow voia să-i arate că se afla la înălţimea poziţiei lui sociale, deşi fusese pe vremuri săracă şi, pe deasupra, guver-23

nantă (cunoscînd-o tot atît de bine pe doamna Aid winkle era convinsă că aceasta nu pierduse ocazia să-povestesscă toate amănuntele lui Calamy). De vreme c amîndoi erau privilegiaţi ai soartei,. se vor întîlni p picior de egalitate. Mai târziu, după ce o va plăcti pentru însuşirile ei deosebite, vor putea cobori amindq pe tărîmul artei şi el o va putea admira şi ca scriitoarj talentată, în aceeaşi măsură în care o admirase ca pj o tinără femeie spirituală făcînd parte din aceeaşi lum* ea şi dînsul.

în primul moment cînd îl văzu, se felicită că a \ ases ideea să-şi pună toate bijuteriile şi să

adopte o atitudin provocatoare. Tînărul pe care îl anunţă majordomul parcă tocmai coborîse de pe coperta unei reviste ilus« trate, desprinzîndu-se din îmbrăţişarea alesei inimii sale: Nu, de fapt era cam nedrept să-l descrie aşa. Nu er. chiar atît'- de intolerabil de frumos şi de stupid. Era pu şi simplu unul dintre acei tineri foarte drăguţi, bin crescuţi, nu prea cultivaţi, care sînt atît de binevenit uneori, după ce ai fost prea mult în compania intelectuj alilor. Brun, cu ochi albaştri, înalt şi impozant. Se v dea cît de colo că

venea din „înalta societate" ?i avi acea cuceritoare încredere în sine pe care o au cei c s-au născut bogaţi, cu o situaţie sigură şi privilegiată poate puţin cam insolent, pentru că era conştient d<3 frumuseţea şi succesele lui sentimentale. -Dar de-o insolenţă leneşă : prea-i cădeau toate mură-n gură, fără nici un efort. îşi coborî privirile cu o insolenţă arogantă

Domnişoara Thriplow îşi dădu imediat seama cu cîn< are de-a face. Ştia de pe acum totul despre el, absolu totul.

Stătea în faţa ei, privind-o de sus, zîmbind, cu sprîn-cenele ridicate interogativ, fără vreo urmă de sfialăJ Domnişoara Thriplow îl privi şi ea tot atît de nepăsător Cînd dorea, putea şi ea să fie insolentă.

— Domnul Calamy ? spuse în cele din urmă.

El încuviinţă din cap. i

— Sînt Mary Thriplow. Toţi sînt plecaţi de-acasă. Mă voi strădui să vă ţin de urit.

Calamy se înclină din nou, strîngîndu-i mîna.

Am auzit multe despre dumneavoastră de la Lilian

, spuse el.

„Ce, că fusese guvernantă ?" SP întrebă domnişoara 'hriplow.

__ Şi de la mulţi alţii, continuă el. Fără să mai vor-

esc de cărţile pe care le-aţi scris.

O, nici să au vorbim de ele — şi cu mîna schiţă n gest de parcă ar fi vrut să le dea la o parte.

;

Cărţile oastre mai vechi nu mai au nici o semnificaţie pentru irezent, de vreme ce sînt scrise de cineva care a încetat ă mai existe. Să lăsăm morţii cu morţii. Singura carte e are vreo însemnătate pentru scriitor este cea pe :are o scrie. Odată publicată, după ce alţii au început -o citească, ea îşi pierde actualitatea. Aşa încît un criitor nu este niciodată interesat să discute despre reuna din cărţile sale. Domnişoara Thriplow vorbea pu-;in tărăgănat, pe un ton languros, cu surîsul pe buze, 1 cu ochii abia întredeschişi. Să vorbim despre ceva ai interesant

— adăugă ea.

— Despre vreme, sugeră el. ■— De ce nu ?

— Ei bine, despre acest subiect; spuse Calamy, pot ă vorbesc în momentul de faţă cu un real interes, aş pune chiar cu căldură. îşi scoase din buzunar o batistă oloratâ din mătase şi îşi şterse faţa. Niciodată n-am trăbătut drumuri mai infernale şi mai prăfuite ca cel in vale.

Trebuie să mărturisesc că uneori lumina or-itoare din Italia mă face să tînjesc după

mohorîta

ndră, de sub umbrela ei de fum, după ceaţa care estompează contururile clădirilor şi ascunde după un văl [subţire orizonturile.

— îmi amintesc că am cunoscut un poet sicilian — spuse domnişoara Thriplow, inventîndu-l pe loc pe acest succesor al iui Teocrit — care spunea exact acelaşi lucru. Numai că prefera oraşul Manchester — „Bellissima Manchester! * Lşi ridică privirea în tavan şi bătu din Palme. Era un specimen din acea celebră menajerie pe care o întîlneşti la lady Trunion.

Numele acesta merita să-l laşi să-ţi scape ca din în-ml Salonul doamnei Trunion era dintre acelea

_ __ „*«*.^ uusurai şi. cam într-o ureche — într-

cuvînt, artişti. Folosind termenul de „menajerie*, dom şoara Thriplow se şi situa, împreună cu Calamy, «de «< laltă parte a grafiilor.

Cuvântul magic n-a avut însă asuipna lui efectul scontat.

— Tot se mai agită femeia asta îngrozitoare ? întrel el. Nu uitaţi că sînt plecat de un an de zile şi nu .na, sînt la -curent.

Domnişoara Thriplow îşi reajusta pe dată expres feţei'şi tonul. Surîzînd cu un .dispreţ ,plin de înţeleşii răspunse:

— Ea încă nu-i nimic în coniţparaţie »cu lady ' nu-i aşa ? Dacă vrei să vezi adevărate orori, acdl] trebuie să mergi. Casa aceaa e im -adevărat „tnaunai Şi mîinilc ei. încărcate de bijuterii, făcură gestul caj racteristic al celor care au avut prilejul să cunoasc groaza.

Calamy însă nu fu întru totul de aceeaşi părere. — Poate că-i mai vulgar, dar în orice caz la familj Giblct nu-i mai rău, rosti el pe un ton şi cu o expres cai'e avură darul s-o convingă pe domnişoara Thriplow că era sincer în cele ce spunea şi nu se dădea cîtuşi f puţin în vînt după

asemenea desfătări sociale. Să li: seşti — aşa cum s-a întîmplat cu mine — un an sau d şi, întorcîndu-te în lumea civilizată, să dai de aceia! oameni, făcând exact aceleaşi idioţenii, ţi se pare ce\ aproape neverosimil. M-aş fi aşteptat — nu ştiu de ce -ca totul să fie altfel: poate pentru că eu însumi am d. venit altul. Totul însă a rămas exact ca înainte : Gible Trunion şi, ca să fim sinceri, chiar şi gazda noastră -deşi ţin cu adevărat la scumpa Lilian.

Nimic nu s-, schimbat, şi asta-i mai mult decît neverosimil, e chia,: îngrozitor.

Abia acum domnişoara Thriplow îşi dădu seama ^ făcuse o greşeală enormă şi că apucase pe un drum ero nat. încă puţin şi această eroare oribilă în apreciere; 1 Loc rău famat (fr.).

-"■

26

poziţii sociale ar fi fost ireparabilă, ar fi fost pur simplu „o gafă", cum ar fi denumit-o în momentele \ de juvenilă exuberanţă. Şi domnişoara Thriplow era parte sensibilă la, asemenea gafe. Amintirea lor îi răs- lea sufletul, provocînd răni care, la drept vorbind, nu vindecau o

niciodată. Chiar şi cicatrizate, vechile răni i dor dîn cînd în cînd. Uneori aşa, dintr-o dată, în ijlocul nopţii, sau chiar în toiul celor mai vesele sin-rofii, îşi amintea, fără nici un motiv, de vreo gafă ;ehe—uite-aşa, d propos de bottes x, şi era cuprinsă [mediat de remuşcări şi de o ruşine retrospectivă. Şi u exista nici un remediu, nici o profilaxie spirituală, străduia să

născocească alternativele cele mai juste ;i mai potrivite la gafa săvîrşită — să-şi închipuie, de ildă, că a spus s-mrorii ei Fanny cuvinte împăciuitoare in locul acelor vorbe grele şi jignitoare

; că a părăsit iemnă şi nepăsătoare atelierul lui Bardolph, că a ieşit in străduţa sordidă, a trecut prin faţa casei cu colivia de canar atîmată la fereastră (amănunt delicios, acest canar), şi s-a du*s departe, departe — cînd de fapt (O ! Doamne, cît de ridicolă fusese atunci şi cît de nenorocită mai tîrziu !) rămăsese pe loc. Făcea tot ce putea ; niciodată însă nu era în stare să

se convingă că nu săvârşise gafa. Imaginaţia se poate strădui să şteargă o amintire odioasă; ea nu are însă puterea să câştige o victorie decisivă.

Chiar şi acum, dacă nu ar fi fost atentă, o nouă gaia i-ai? fi înveninat existenţa şi i-ar fi făcut memoria să supureze ca o rană. „Cum de-am putut fi atît de stu-pMă !" se gîndi ea, „cum de am putut?" Căci acum era evident că tonul provocator, travestirea ei după ultima modă, toate erau nepotrivite cu situaţia de faţă. Era evident că domnul Calamy nu aprecia cîtuşi de puţin acest gen ; poate că îl apreciase cîndva, dar acum categoric nu ! Dacă ar fi continuat tot aşa, l-ar fi determinat s-o catalogheze pur şi simplu ca frivolă, mondenă şi snoabă ; şi i-ar trebui timp şi eforturi enorme pentru a înlătura această primă impresie dezastruoasă.

1 Fără lirei o legătură (fr.)

Domnişoara Thriplow îşi scoase pe furiş inelul opal din degetul mic al mîimi drepte, îl ţinu cîtva ti: strîns în mîna stingă, iar apoi, cînd Calamy privi altă parte, îl vîrî în crăpătura dintre pemă şi spete; fotoliului acoperit cu creton, în care şedea.

— îngrozitor, repetă ea ca un ecou. Da, acesta e cuvântul. într-adevăr, îngrozitor. Statura valeţilor ! şi ridică mina deasupra capului. Diametrul căpşunilor ! îşi duse în faţă

amîndouă mîinile (din păcate îi prea strălucitoare cu bagajul lor de inele !) şi le ţ: la o depărtare de vreo 30 de centimetri una de ceala Stupiditatea vînătorilor de lei ! Răgetul leilor ! Acum mai avea nevoie să se servească de mîini; le lăsă t cadă în poală, profitînd de acest prilej pentru a se < barasa de şevalieră şi de inelul cu briliante. Şi, asei-nea unui.

prestidigitator care spune verzi şi uscate pen a distrage atenţia publicului de la trucurile sale, aplecă înainte şi începu să vorbească repede şi eît poate de serios. Intre noi fie vorba — continuă ea ci voce gravă, făcînd să dispară orice urmă de zhn-pentru ca faţa-i să devină uimitor de rotundă, serio; şi inocentă — cîte inepţii nu ascund răgetele aces lei ! Probabil că am dat dovadă de o naivitate îngrt toare, dar mi-am închipuit pe vremuri că celebrită trebuie să fie mai interesante decît ceilalţi oameni, nu sînt !

Se lăsă cu un gest dramatic pe speteaza fotoliul prinzîndu-şi ca din întîmplare mîna la spate.

O retra imediat, dar nu înainte ca şevaliera şi inelul cu bri: ante să dispară în ascunzătoare.

Nu rămăsese decît ii Iul cu smaragd ; acesta putea rămîne. Era foarte a Perlele, însă, nu va fi niciodată în stare să le sco< fără ca el să observe. Niciodată — deşi spiritul de servaţie al bărbaţilor este extraordinar de redus, inele a putut să se debaraseze cu uşurinţă, dar de colier... Şi nici măcar nu erau perle veritabile !

Calamy rîse.

— Mi-amintesc că am făcut aceeaşi descoperire, început, destul de dureroasă. Ai impresia că

ai fost-înşel tras pe sfoară. Ştii ce spunea Beethoven : „Rareori în execuţia celor mai înzestraţi virtuozi acea p„!«.■-- la care mă credeam îndreptăţit să sper".

Avem drep-il să ne aşteptăm ca celebrităţile să fie la înălţimea •putaţiei lor ; ele ar trebui să fie interesante.

Domnişoara Thriplow se aplecă din nou, manifestîn-i_şi asentimentul cu un entuziasm copilăresc.

— Cunosc o mulţime de oameni neînsemnaţi, spuse i, care sînt mult mai interesanţi şi mai originali, se

e, decît celebrităţile. Originalitatea contează în pinul rînd, nu-i aşa ? Calamy o aprobă.

— Cred că-i greu să fii tu însuţi, continuă domni-iara Thriplow, mai ales cînd eşti celebru, sau o perso-

[alitate cunoscută, sau ceva de acest gen. Apoi tonu-i leveni confidenţial : Sînt pur şi simplu înspăimîntată !înd îmi citesc numele în ziare, cînd fotografii se în-;hesuie în jurul meu, iar •

diferite persoane mă invită

cină. Mi-e tea.mă că-mi pierd ungherul meu obscur, 'riginalitatea se dezvoltă numai în întuneric. Ca ţelina.

Cit de mică şi de obscură era ea ! Cît de ..săracă, ar cinstită", ca să spunem aşa. Toţi acei „lei"

care „ră-eau" în saloanele doamnei Trunion, toate acele femei ilictisitoare care se dădeau în vînt după aceştia... Ce peranţă ar mai putea avea să treacă prin urechea acului !

— Mă bucură aceste vorbe, răspunse Calamy ; ce bine r fi dacă toţi scriitorii ar gîndi la fel !

Domnişoara Thriplow încuviinţă, respingînd cu mo-estie complimentul ce-i era adresat indirect prin această emarcă.

— Sînt ca Jehova, spuse ea : Nu sînt decît ceea ce înt, şi nimic mai mult. De ce să dau impresia că aş fi ltcineva ? Deşi, mărturisesc, adăugă cu o candoare Plină de îndrăzneală, că am fost atît de intimidată de reputaţia dumneavoastră îneît am încercat să mă prefac i mondenă decît sînt în realitate. îmi închipuiam că sînteţi extraordinar de monden şi de filfizon. Am simţit o imensă uşurare cînd mi-am dat seama că nu sîn-teţi.

28

— „Filfizon", repetă Calamy făcînd o strîmbătură.

— Din spusele doamnei Aldwinkle apăreaţi într lumină atît de mondenă !

Şi pe măsură ce rostea aceste cuvinte, se simţea <

devine din ce în ce mai obscură şi mai neînsemnat

Calamy rîse.

— Poate că pe vremuri m-am aflat şi eu prinia asemenea imbecili ; acum, însă, în sfîrşit, sper că m| trecut.

— îmi închipuiam, continuă domnişoara Thriploţ străduindu-se în ciuda obscurităţii sale să fie selipitoar îmi închipuiam că sînteţi unul dintre acele personaje „Sketch", care se plimbă

prin parc cu o „prietenă" ştiţi, o prietenă care pînă la urmă se dovedeşte ai cel puţin o ducesă

sau o distinsă scriitoare. Să nu întrebaţi cît am fost de nervoasă !

Se cufundă din nou în fotoliul adînc. Sărmana ! tuşi perlele, deşi nu erau veritabile, continuau s-o s jenească.

Capitolul II

i •

Cind doamna Aldwinkle se întoarse acasă, îi găsi pe-lerasa superioară, admirînd priveliştea.

Era ora cînd soa-f ele stă gata să apună. La picioarele lor, oraşul Vezza era"

:operit de umbra versantului enorm, care la extremita-" ;ea vestică a celor două văiugi domină

valea. Mai de-^

rte însă, cîmpul era încă luminat şi se desfăşura în âţa lor ca o hartă : drumurile erau albe, pădurile de irad de un verde închis, apele — nişte firicele argintii, 'goarele şi pajiştile —

carouri arămii sau ca smaragdul,

r calea ferată — o dungă de culoare închisă ce se în-[indea de la un capăt la altul. Dincolo de valea care se jfîrşea cu crînguri de pini şi plaje de nisip, se întindea area de un albastru închis. Spre acest tablou gigantic,

cadrat de munţii abrupţi — unul la răsărit, colorat că în portocaliu sub lumina ultimei raze, celălalt la pus, cufundat în întuneric — cobora o scară cu nenu-îărate trepte, tăindu-şi drum prin terasa de jos şi colo-adele de chiparoşi, şi îndreptîndu-se spre o mare poartă culptată, situată cam pe la jumătatea versantului.

Stăteau acolo tăcuţi, cu coatele rezemate de balustradă, domnişoara Thriplow se gîndea că, de cînd nu-şi mai ădea aere mondene, se înţelegeau de minune. Era con-tientă că îl atrăgea prin acel amestec de inocenţă mo-ala şi sofisticare intelectuală, de inteligenţă şi origina-tate. De ce, oare, încercase să se dea drept altcineva ecît o fiinţă simplă şi naturală ? La urma urmelor, 3ta şi era — sau cel puţin hotărîse să fie.

31

Din curtea de la intrare situată în aripa de vest palatului, se auzi un claxon şi vocile mai multor p soane.

— Au sosit, spuse domnişoara Thriplow.

— Aproape c-aş fi preferat să nu fi sosit, răspunse oftînd şi, îndrqptîndu-şi spinarea, îşi luă

rămas bun la peisaj şi intră în casă. E ca şi cum ai arunca un boi van într-un eleşteu liniştit —

mă refer la tot vacarn asia.

Considerîndu-se printre incîntările liniştite ale sej domnişoara Thriplow luă comparaţia drept un complime

— Ah, de cîte ori n-auzi cum se sparge cristalul jurul tău ! exclamă ea. Aproape în orice clipă, dacă mai sensibil.

Prin saloanele pline de ecouri ale palatului, se a tot mai aproape o voce. „Calamy", striga aceasta, ,, lamy" ! Şi cu fiecare silabă tonul urca tot mai sus, f, să treacă însă prin intervalele cunoscute în muzică, într-o succesiune întîmplătoare şi incoerentă. „Calamy !" ca şi cum un suflu de âer, venit de cine ştie un ar fi încercat să articuleze acest nume. Se auziră j grăbiţi şi foşnet de draperii. în cadrul impunător uşii, în capul scărilor care coborau spre terasă, ap silueta doamnei Aldwinkle. (

— în sfîrşit ! strigă ea în extaz. Calamy îi ieşi în îi tîmpinare.

Doamna Aldwinkle era una dintre acele femei îna şi frumoase, care pot fi văzute în tablourile vechilor mai tri şi care par să fie alcătuite din două părţi aparţini; unor persoane diferite : o statură de Junonă şi n umeri foarte laţi, din mijlocul cărora se înalţă un foarte subţire şi un cap mic, ca de copil. Aceste fen arată cel mai bine între 28 şi, să zicem, 35 de ani, cîi corpul a ajuns la maturitate, iar gîtul, căpşorul, trăsăfc rile feţei, încă nealterate, par să aparţină unei fete nere. Frumuseţea acestor femei devine mai frapantă mai atrăgătoare tocmai prin bizara discordanţă a corn nentelor sale.

— La treizeci şi trei de ani, obişnuia să spună do; nul Cardan, Lilian Aldwinkle-plăcea tuturor acelora

32

L mod instinctiv, sînt bigami, rămînînd însă credincioşi kceleiaşi femei. Era la mansardă ca o adolescentă, şi ca Măduva Didona la etajele de jos, Aveai impresia că eşti :u două femei în acelaşi timp. Foarte tulburător !

Din păcate, el vorbea de trecut, deoarece doamna Ald-vjnkle nu mai avea treizeci şi trei de ani de cel puţin oisprezece sau cincisprezece ani, sau chiar de mai mulţi, 'ormele sale de Junonă

mai erau încă impunătoare şi u deveniseră prea masive. Privit din spate, capul, aşe t

-at între

umerii laţi, mai părea, ce-i drept, ca de copil, 'aţa însă, care pe vremuri fusese într-o măsură

atît de lare elementul cel mai tînăr al acestei combinaţii, de-" iise, în cursa cu timpul, corpul şi era îmbătrînjtă şi ită, arătînd mai mult deeît adevărata ei vlrstă. Dar .hii mai păstrau ceva din tinereţe : mari, albaştri, strălucitori şi cam bulbucaţi, te priveau întotdeauna cu multă

insistenţă. Pleoapele erau însă zbîrcîte ca nişte pungi rechi. Două riduri orizontale îi brăzdau fruntea largă, la nas, coborau două cute adînci care se prelingeau lîngă gură, unde erau parţial întrerupte de o altă serie cute în prelungirea buzelor şi ajungeau la marginea inferioară a maxilarului, formînd un fel de linie de- demarcaţie, foarte bine conturată, între obrajii fleşcăiţi- şi bărbia puternica şi proeminentă. Gura .era mare cu buze vag conturate, ceea ce era şi mai bine accentuat de rujul aplicat foarte neglijent. Era ca un pictor impresionist; n-o, interesa decît efeetul de la distanţă, eteeortil teatral. Chiar cînd se afla în faţa oglinzii, nu avea răbdarea prerafaeliţilor de a migăli detaliile.

Se opri o clipă în capul scărilor ca o apariţie impunătoare şi maiestuoasă. Rochia-i lungă şi largă de un verde deschis îi învăluia corpul în falduri statuare. Voalul verde, prins în jurul pălăriei de pai cu bor larg, îi flutura pe umeri. De braţ îi atîrna o poşetă voluminoasă ; iar un întreg tezaur de obiecte din aur şi argint, pendula ia capătul unui lănţişor ce atîrna de cordon.

— Ai sosit! îl întîmpina ea pe Calamy, eu un surîs t^are pe vremuri fusese fermecător şi dulce.

Acum însă, din păcate, nu mai prezenta decît cel mult Un. interes istoric. Cu un gest exagerat de teatral şi, în

33

Frunze uscate

acelaşi timp inexpresiv, doamna Aldwinkle îşi desfăi deodată bravele în semn de bun veait şi cofaorî în fii] treptele pentra a-l întîmpi-na. Mişcările doam-nei Alsfcwi: kle erau tot atît de discordante şi nesigure ca şi voce Mersul îi era s.tîngaci şi rigid. Maiestuoasa-i înfăţişa dispăruse.

— Dragă Calamy ! strigă ea şi—1 prinse în braţe. T: buie să te sărut. Nu te-arn văzut de secole ! Apoi, ar cînd o privire bănuitoare domnişoarei Thriplow o între .De cîtă vreme e aici

?

— Dinainte de ora ceaiului.

— De ora ceaiului ? repetă doamna Aldwinkle ca ecou, cu o voce stridentă şi iritantă. De ce nu m-ai an' ţat din timp cînd soseşti ? continuă ea, adresîndu-i-se Calamy.

Era contrariată că acesta sosise în timp ce lipsea mai mult decît atît, că-şi petrecuse tot acest timp compania domnişoarei Thriplow. Doamna Aldwinkle veşnic obsedată de teama de a rata vreo ocazie extraor nară. De mai mulţi ani, parcă întregul univers conspî împotriva ei pentru a o ţine departe de acele locuri unde petrecea ceva interesant şi unde se spuneau lucruri min rtate. în dimineaţa aceasta o lăsase, cu îndoiala în sufl< pe domnişoara Thriplow singură.

Doamnei Aldwinkle nu' plăcea ca invitaţii ei să ducă o existenţă independen dincolo de cîmpul său vizual. Iar dacă ar fi ştiut, dacă ar bănuit cît de cît că în absenţa ei va sosi Calamy şi rămîne ore întregi en tete ă tete cu Mary Thriplow, ar mai fi coborît deloc pe plajă. Ar fi rămas acasă ori de atrăgătoare ar fi fost perspectiva unei băi de mari

— Văd că te-ai îmbrăcat foarte elegant pentru aceas' ocazie, continuă doamna Aldwinkle, privind perlele do nişoarei Thriplow şi rochia-i din mătase neagră cu voia tivite cu alb.

Domnişoara Thriplow admira priveliştea şi se prefă a nu auzi cuvintele amfitrioanei. Nu dorea deloc o disci ţie pe această temă •

— Ei, acum, se adresă doamna Aldwinkle noului săi ■invitat, trebuie să-ţi arăt priveliştea, casa şi toate c lelalte.

__Domnişoara Thriplow a fost foarte amabilă şi mi

|0-a şi arătat, spuse Calamy.

Doamna Aldwiakle para extrem de contrariată.

— Dar n-a pubJt să-ţi arate tDtul, răspunse ea, pentru ;ă nici nu ştie ce trebuie arătat. Şi, în aîară de asta, nici iu cunoaşte istoria palatului, nici pe cea a familiei Cybo

[alaspina, nu ştie nimic despre artiştii care au decorat alatul, nici~. făcu un gest care exprima că, de fapt, Mary rhriplow nu ştia absolut nimic şi era cu totul incapabilă să arate cuiva clădirea şi grădinile ce o înconjurau.

— în orice caz, spuse Calaaay care se străduia să nu facă vreo gafă, am văzut suficient ca să-

mi dau seama ;â locul este încântător.

Dar doamna Aldwinkle nu se mulţumi cu această admi-•aţie spontană, la care ea nu contribuise cu nimic. Era convinsă că nu văzuse cum trebuie frumuseţea priveliştii, ;ă nu a înţeles-o, n-a ştiut să discearnă farmecul tuturor letaliiksr. Se avîntă în descrierea acestora.

— Chiparoşii fac un contrast minunat cu măslinii, în-:epu ea să dea explicaţii dirijîndu-şi vîrful umbrelei în diferite direcţii, ca şi cum ar fi ţinut o conferinţă cu proiecţii de diapozitive în culori.

Bineînţeles, nimeni nu cunoştea toate acestea mai bine decît dînsa, ea era cea mai calificată să

aprecieze totul în cele mai mici amănunte. Doar acum şi priveliştea îi aparţinea. De aceea era şi cea mai frumoasă privelişte din lume ; şi numai ea avea dreptul să arate toate acestea.

întotdeauna sîntem înclinaţi să supraevaluăm tot ce ne aparţine. Galeriile de artă din oraşele de provincie sînt întotdeauna pline de tablouri de Rafael şi Giorgione. Dublin, după părerea locuitorilor săi, este metropola cea mai strălucitoare din întreaga lume creştină. Gramofonul Şi Fordul meu sînt mai bune decît ale dumitale. Ah ! şi cît de înduioşător de plicticoşi sînt acei turişti neînstăriţii dar înzestraţi cu o anumită cultură, care ne arată colecţia lor de ilustrate cu reproduceri după diferite tablouri, cu aceeaşi mândrie cu care ne-ar fi dezvăluit nişte °pere originale, dacă le-ar fi posedat.

Odată cu palatul, doamna Aldwinkle achiziţionase şi alte domenii vaste nespecificate în contract. Mai ,întîi, feili Cybo Malaspina, cu întreaga lor istorie. Această

familie — al cărei singur titlu de glorie era faptul _ cu puţin înainte de a se stinge, dăduse viaţă acelui prii cipe de Massa Carrara cu care fusese logodită bătrîna d\ Candide (pe vremea cînd era o tînără şi încîntătoare fi a unui papă) — devenise acum pentru doamna Aldvrinl la fel de strălucită ca familia Gonzaga, d'Este, Medici s_ Visconti. Pînă şi mediocra familie a ducilor de Modenj care - fuseseră proprietarii palatului după moartea ultf •mului Cybo Malaspina şi pînă la întemeierea Regatul? Italiei (cu excepţia scurtului interludiu napoleonian), pîri şi aceşti duci profitaseră de pe urma legăturii lor cu acesi meleaguri devenind, în imaginaţia doamnei Aldwinklj protectori ai artelor şi părinţi ai poporului. Iar sora \i Napoleon, Elisa Bacciochi —• care, pe vremea cînd fusea prinţesă de Lucea, petrecuse aici, pe aceste coline, o var întreagă —• fusese înzestrată de actuala posesoare a pal tului cu un entuziasm neţărmurit faţă de artă şi, „ce< ce în ochii doamnei Aldwinkle era şi mai minunat, acelaşi entuziasm neţărmurit faţă de dragoste. Găsise * Elisa Buonaparte-Bacciochi un suflet înrudit, pe car numai ea îl putea înţelege.

Acelaşi lucru se ,putea spune şi despre privelişte. Pri veliştea îi aparţinea pînă la linia cea. mai îndepărtată i orizontului şi numai ea, doamna Aldwinkle, putea evalul justa ei valoare. în afară

de aceasta, rit de mult îi aprecij ea pe italieni ! Din momentul în care cumpărase o cas în Italia, devenise singura persoană strădnă care îi ci ■noştea îndeaproape. întreaga peninsulă, cu tot ce era ,- ea, devenise proprietatea şi secretul său : arta, muzicj-melodioasa ei limbă, literatura, vinurile şi bucătăria, fruj museţea femeilor şi virilitatea fasciştilor. îşi însuş'i fire pasionată a italienilor ; cuore, amore, dolore * îi aparţi neau. Nu uită să cumpere nici clima Italiei — cea ma bună din Europa, nici fauna ei (cu cîtă rriîndrie citea îl ziarele de dimineaţă

că un lup devorase un vînător di] Pistoia, la 15 km de casă), flora ei — în special anemonei roşii şi lalelele sălbatice, vulcanii ei — atît de extraordj nar de activi, cutremurele...

1 Inimă, amor, durere (it.)

36

.— Şi acum, spuse doamna Aldwinkle, după ce termină ou peisajul şi-i întoarse spatele, acum trebuie să vedem casa ! Aripa aceasta a palatului- — îşi continuă ea expunerea — datează

aproximativ din anul 1630. Îşi îndreptă virful umbrelei în sus ; diapozitivele color erau axate acum pe teme arhitecturale. Un exemplar minunat al barocului timpuriu. Geea ce a mai rămas din vechiul castel, împreună cu turnul, constituie aripa de est a palatului...

Domnişoara Thriplow mai auzise toate acestea, dar asculta cu acea expresie de înmărmurire pe care o surprinzi uneori pe feţele copiilor care asistă la expunerile de la Royal Institution ; în parte, pentru a atenua în ochii doamnei Aldwinkle ofensa de a fi fost acasă în momentul sosirii lui Calamy şi, în parte, pentru a-l impresiona pe acesta prin capacitatea ei- de a se lăsa absorbită în mod sincer, total şi fără discernămînt, de micile evenimente ale clipei de faţă.

— Acum am să-ţi arăt interiorul palatului, sţmse doamna Aldwinkle ureînd treptele care duceau de la terasă spre apartamente ; bijuteriile-i zornăiau la capătul lănţişorului, la fiecare pas. Domnişoara Thriplow şi domnul Galamy o urmară supuşi.

— Majoritatea tablourilor, începu cu emfază doamna Aldwinkle, sînt opera lui Pesquale de Montecatini. Un ■mare pictor — îngrozitor de subestimat, clătină cu tristeţe din cap.

Domnişoara Thriplow se simţi puţin caro încurcată, cînd, auzind această remarcă, Calamy se întoarse spre ea cu o grimasă aproape imperceptibilă. Să-r surîdă confidenţial şi cu ironie, sau să ignore grimasa şi să-şi menţină expresia copiilor de la Royal Institution — aceasta era întrebarea. în cele din urmă, se hotărî să se prefacă a nu fi observat confidenţa tacită.

La intrarea în marele salon îî întâmpină o fată în rochie roz deschis, cu o faţă foarte tînără şi plinuţă (expri-•mînd o inocenţă de altă natură decît cea a domnişoarei Thriplow), o faţă care părea că priveşte printr-o feres-fruică dreptunghiulară, tăiată parcă într-un clopoţel de pâr arămiu şi lins. De sub bretonul drept, ca de metal, ^ priveau doi ochi mari, de un albastru palid. Avea năsu-V

ă !

cui în vînt. Buza superioară mai. scurtă, îi dădea ai patetic şi totodată vesel pe care îl au copiii.

Era Ire: nepoata doamnei Aldwinkle. îi întinse mîna lui Calamy.

— S-ar cădea să-ţi declar că ai crescut de cînd te-am văzut, îi spuse el. Dar am impresia că ai răi pe loc.

— Nu-i vina mea, răspunse fata, Sufleteşte, însăj Sufleteşte, Irene era mai bătrînă decît pietrele pe care erl clădit castelul. Nu degeaba petrecuse ea aceşti ultimi ci ni ani, cei mai plini de impresii din viaţa ei, sub aripa ocr titoare a mătuşii Lilian.

Nerăbdătoare, doamna Aldwinkle interveni :

— Priveşte plafonul, îl îndemnă pe Calamy. Ca ni găini care beau apă, toţi ridicară capul spre „Răpi Europei". Doamna Aldwinkle îşi coborî privirea : Uită' şi la această operă rustică, înfăţişînd un grup de zei marine. în două nişe mari, căptuşite cu cochilii şi pia ponce, nişte fiinţe imaginare cu cozi de peşte se zbat parcă cu furie. E un seicento adorabil, urmă ea.

între timp, Irene, considerîndu-se scutită să mai aco: prea multă atenţie acestor zeităţi care-i erau atît de miliare, observă că husele fotoliilor erau mototolite. Fii ordonată din fire, şi de cînd locuia împreună cu mătu Lilian trebuia -să fie ordonată pentru amîndouă, traven camera în vîrful picioarelor pentru a le netezi. Aplecî du-se asupra fotoliului celui mai apropiat, apucă

husa şi—1 scutură puternic înainte de a o aranja cu grijă la Io-Husa se umflă ca o pînză de catarg şi, ca şi cum Irenj ar fi executat un număr de prestidigitaţie, din ea se rj vărsară bijuterii strălucitoare, rostogolindu-se, zornăind, dale. Zgomotul o întrerupse pe domnişoara Thriplow contemplarea extatică şi infantilă a nişelor din pia ponce. Se întoarse la timp pentru a vedea un inel, ca din cauza ornamentelor, se rostogolea spre ea, sărind o minge peste dale.

Cînd ajunse mai aproape, îşi pieri viteza, se poticni şi căzu pe o parte. Domnişoara Thripl i\

ridică.

>— Ah ! sînt inelele mele, spuse cu un aer detaşat, şi cum era lucrul cel mai firesc ca inelele ei să sară di!

ifotolU în.momentulj

i nimic -Irâroăsese pironita

^Din^ericire doamna Aldwinkle era rele ce_i povestea lai Calamy despre cătini.

care Irene netezea husele. Lasă linişti pe Irene, care bijuteriile răspîndite tfi

■ r.r

• 'li:

38

Capitolul III

Cina fu servită în Salonul Strămoşilor. In imaginat înflăcărată a doamnei Aldwinkla, între aceste zidu ■— chiar cu secole înainte de a fi fost ridicate — avusesei loc minunate simpozioane şi festinuri intelectuale. Ai Toma d'Aquino împărtăşise unuia din primii Malaspin: îndoielile sale ascunse privind caracterul previzibil a relaţiilor şi, ţinînd in mînă o cupă cu vin, îi reproşaşi marchizului brigand slăbiciunea sinderezei sale. Dantq insistase asupra avantajelor de a avea o amantă plato-l nică, nemsiîntîinită de nimeni, care, la nevoie, ar putea fi identificată cu teologia. Petru din Picardia, în drum spre Roma, recitase aici din versiunea sa rimată t Physiologus-ului, versurile despre Hienă, o lighioană ca în afară de faptul că este hermafrodită, are în ochi şi piatră ; ţinută în gură, această piatră dă omului putere să vadă viitorul ; arătarea simbolizează totodată avariţi şi desfrîul. Beccaccio cel învăţat vorbise despre genealo-t gia zeilor. Pico della Mirandola susţinuse, citînd dir Cabala, doctrina sa privind sfînta treime, în timp ce 1 masă se servea un cap de mistreţ. Michelangelo descrises planurile sale pentru faţada bisericii San Lorenzo di: Florenţa, Galileo făcuse diferite presupuneri în legătu" cu faptul că pînă la înălţimea de 10 metri Natura teme de vid. Marini uimise adunarea cu extravaganţe sale.

Făcînd un pariu, Luca Giordano pictase, între frji tură şi desert, portretul în mărime naturală al lui Hann bal traversînd Alpii. Şi cîte minunate doamne nu dăd seră, prin prezenţa lor, o şi mai mare strălucire acest festinuri ! Frumoase, veşnic tinere, tot atît de desăvîrşiti ca protagonistele Curtezanului lui Castiglione, devotate \4

40

infinit amorului,- îi însufleţiseră pe oamenii de geniu să se avînte spre culmi şi mai înalte şi încununaseră vorbele l r de duh cele mai îndrăzneţe cu replici pline de graţie o

şi feminitate.

Chiar din momentul în care cumpărase palatul, doamna Aldwinkle nutrise ambiţia de a reînvia aceste splendori trecute. Se- şi vedea, prinţesă fără titlu, înconjurată de o pleiadă de poeţi, filozofi şi artişti ; de femei frumoase care, nutrind cele mai arzătoare sentimente de dragoste pentru bărbaţi gentili, ar pluti prin saloanele şi grădinile sale. Şi, pentru că apartamentele piticilor pe care, Cybo Malaspina, imitîndu-l pe Gonzaga, le indusese în palat, reclamau locatari corespunzători — în mod periodic, doamnele ar naşte, fără dureri, copii concepuţi cu geniile înconjurătoare. Chiar de la naştere, bebeluşii ar avea părul creţ, toţi dinţii şi vîrsta de doi ani : nişte copii minune bineînţeles, pleiade întregi de micuţi Mozart. într-un cuvînt, palatul Vezza ar deveni din nou ceea ce nu fusese niciodată decît în imaginaţia doamnei Aldwinkle. Iar ca să-ţi dai seama de ce fusefe el în realitate, era deajuns să priveşti portretele strămoşilor, după care se dăduse numele sălii de ospeţe-.

Din firidele circulare, construite sus în pereţii enormei săli dreptunghiulare, nobilii Msssa Carrara priveau peste secolele care trecuseră. Erau cu toţii adunaţi aici de jur împrejur, începînd de la stînga şemineului şi terminînd în dreapta acestuia cu penultimul Cybo Malaspina, cel care amenajase sala. Şi, pe măsură ce marchizii şi prinţii se succedau, devenea tot mai evidentă expresia de imbecilitate de pe chipul lor. Nasul acvilin şi maxilarul proeminent al primului marchiz-brigsnd se transformau treptat în pseudo-trompe ca la ursul-furnioar, în diformităţi caracteristice criminalilor congenitali. Cu fiecare generaţie fruntea se îngusta mai mult, ochii inexpresivi, ca de faianţă, priveau tot mai tîmp, expresia orgoliului afişat devenea tot mai pronunţată. Membrii familiei Cybo Malaspina se lăudau că nu au făcut niciodată mezalianţe Şi că moştenitorii lor fuseseră întotdeauna legitimi. Era deajuns să arunci o privire la ultimii trei prinţi ca să-ţi dai seama că mîndria lor era pe deplin justificată. Aceştia să fi fost oare prietenii Muzelor ?

41

■— Imaginaţi-vă splendoarea spectacolului, exclamă ex-tatie doamna Âldwinkle, pătrunzînd, la braţul lui Calamy în Salonul Strămoşilor. Candelabre fără număr, mătăsuri, bijuterii. Şi toată această mulţime păstrînd o ţinuţi cît se poate de demnă, potrivit regulilor celor mai stricte . ale protocolului. Ultimul reprezentant, deşi adopth al acestor prestigioase fiinţe — doamna Âldwinkle — îş înălţă şi mai mult capul şi, cu un aer şi mai impunătorj traversă salonul imens, îndreptîndu-se spre măsuţa undej într-un lux moderat, succesorii nobililor Cybo Malaspina urmau să ia cina. Trena rochiei de catifea de culoares coralului foşnea în urma ei la fiecare pas.

— Trebuie să fi fost foarte frumos, încuviinţă Calamy Desigur, din punct de vedere al pitorescului, am pierdu mult o dată cu renunţarea la etichetă. Mă întreb und< vom ajunge tot renunţînd la convenţionâlisme. La bătrl nete, domnul Gladstone a făcut o vizită la Oxford şi t fost îngrozit de noua modă la studenţi. Pe vremea lui orice tînăr care se respecta avea cel puţin o pereche d« pantaloni cu care nu se aşeza niciodată, de teamă să nu-i diformeze la genunchi, iar costumul cu care ieşea la plimbare nu costa mai puţin de 70 sau 80 de lire. Şi, cînd te gîndeşti, atunci cînd a avut loc vizita, studenţii mai purtau gulere scrobite şi melon ! Ce-ar mai spune domnul Gladstone dacă i-ar vedea acum ? Şi ce vom spune noi peste cincizeci de ani ? s Se aşezară în jurul mesei. Calamy, în calitate de nou venit, ocupa locul de onoare, la dreapta doamnei Âldwinkle.

— Aţi abordat un subiect foarte interesant, începu domnul Cardan, care stătea în faţa lui Calamy, în stînga gazdei. Foarte interesant, repetă el. despăturindu-şi şervetul.

Domnul Cardan era un bărbat de talie mijlocie şi robust. Cureaua pantalonilor săi descria o curbă geodezică amplă, umerii-i erau laţi, gîtul puternic şi scurt. Faţa roşie era aspră .şi noduroasă ca o măciucă. O faţă enig*' matică şi echivocă ; vulgară dar exprimînd un senzualism' rafinat : serioasă dar puţin cam batjocoritoare. Avea gura1 mică şi buze subţiri, care se îmbucau perfect, ca nişte pjese mobile ale unei maşinării desăvîrşite. Linia pe care 42

o formau era aproape dreaptă ; doar la un capăt devia puţin în jos, ca şi cum domnul Cardan ar fi vrut mereu să-şi stăpînească un surîs echivoc ce încerca, în mod inoportun, să-i tulbure atitudinea reţinută. Părul lins, argintiu, părea al unui sfînt. Nasul scurt şi drept, ca al unui leu, devenise cu vîrsta — şi din cauza traiului bun — cam borcănai. Din păienjenişul de riduri, te priveau doi ochi mici, strălucitori, de un albastru intens. In urma unei boli — sau poate datorită celor şaizeci şi cinci de ani ai săi — una din sprîncenele încărunţite era lăsată în jos.

Dacă-l priveai din profilul drept, aveai impresia că-ţi face cu ochiul în mod misterios şi confidenţial. Profilul stîng, dimpotrivă, era mîndru şi aristocratic, cu orbita lărgită parcă de un monoclu invizibil, prea mare pentru ea. Cînd vorbea, avea o expresie binevoitoare, dar în acelaşi timp caustică ; iar cînd rîdea, fiecare faţetă strălucitoare şi roşiatică a chipului său noduros iradia veselie, ca şi cum ar fi fost iluminat, subit, din interior. Domnul Cardan nu era poet, nici filozof, şi nici nu provenea dintr-o familie prea strălucită ; dar doamna Âldwinkle, care-l cunoscuse îndeaproape timp de mulţi ani, îi justifica prezenţa în suita sa prin aceea că

era unul din Marii Ignoraţi : un om care ar fi putut deveni orice, dar care, aşa cum se prezintă

lucrurile, din cauza indolenţei a rămas necunoscut.

Înainte de a-şi continua ideea, domnul Cardan înghiţi cîteva linguri de supă.

— Un subiect foarte interesant, repetă el Vccea-i era melodioasă, coaptă, plină de sevă, deşi puţin cam răguşită, ca vocea celor care au băut zdravăn, au mîncat bine şi au făcut dragoste din plin. Convenţionalismul, fastul, eticheta — dispariţia lor efectivă din viaţa modernă este într-adevăr extraordinară — dacă stăm să ne gîn-dim. Convenţionalismul şi fastul erau una din caracteristicile esenţiale ale vechilor forme de guvernămînt. Tirania, atenuată de efecte scenice — aceasta era formula tuturor formelor de guvernămînt din secolul al XVII-lea, în special în Italia. Dacă-i ofereai poporului cam o dată pe lună o procesiune, sau vreun alt spectacol de acest gen, puteai face orice. Aceasta a fost par excelience metoda papală Dar ea a fost imitată de toţi marii seniori

şi chiar de cei mai mărunţi conţi din această peninsula Priviţi cum arhitectura din acea epocă

era subordonat nevoii de paradă. Rolul arhitecţilor era de a face decoruj pentru necontenitele spectacole de amatori ale patronilc lor. Panorama vastă a saloanelor comunicante pentru de»|

îăşurarea ceremoniilor, bulevarde largi destinate procesij unilor, scări întinse pe care Marele Monarh să poatf coborî din cer. Nici un fel de confort : deoarece conforl tul este privat — în schimb fast cu ghiotura, pentru-impresiona pe spectatorul din afară. Napoleon a fost ultiJ mul suveran care a aplicat această metodă în mod siste-i matic şi ştiinţific, pe scară

mare. Parările, intrările şi] ieşirile triumfale, încoronările,' căsătoriile şi botezurile/ toate aceste efecte scenice pregătite cu grijă — iată i reprezenta jumătate din secretul succeselor sale ! Acun insă, fastul acesta a disparat. Conducătorii noştri sînl oare atît de stupizi şi dispreţuiesc într-atît învăţăminte^ istoriei îneît să neglijeze aceste auxiliare ale puterii Or poate că gusturile noastre s-au schimbat ; poate c masele nu mai au nevoie de aceste spectacole şi nu mal sînt impresionate de ele ? Adresez această întrebare prie-l tenilor noştri care se ocupă de politică. J

Domnul Cardan -se aplecă înainte şi, ocolind-o cu privirea pe domnişoara Thriplow, aşezată

la stingă sa, surise] tînărului care şedea alături de ea şi bărbatului mai vîrst-' nic de lîngă Irene Aldwinkle, de cealaltă parte a mesei. \ Tînărul, care părea încă şi mai tînăr decît era în< realitate — de fapt nu trecuseră mai mult de două luni • de cînd lordul Hovendcn atinsese majoratul — surise cu amabilitate domnului Cardan, clătină capul şi se adresă plin de speranţă vecinului din faţă.

— Nu ştiu se să spun, zise el. Hovendcn era sisiitJ Se părere avesi, domnule Falx ?

i

In timp ce aştepta răspunsul domnului Falx, pe faţa § sa copilărească şi plină de pistrui se aşternu o expresie de atenţie respectuoasă. Era clar că oricare ar fi fost răspunsul acestuia, lordul Hovenden l-ar fi considerat pro-* fetic. îl admira, îl venera chiar pe domnul Falx.

Şi, într-adevăr, domnul Falx inspira respect şi admiraţie. Cu barba-i albă, pletele cărunte şi onduiate, cu 44

într-adevăr un profet. Şi aparenţa nu era înşelătoare, într-o altă epocă, într-un alt mediu, este foarte probabil ă domnul Falx ar fi fost un profet : un acuzator, un craini c

c al cerurilor, ar fi

propovăduit salvarea sufletelor şi ar fi anunţat mînia divină. întrucît, însă, se născuse la mijlocul secolului al XlX-lea şi-şi petrecuse anii tinereţii practicînd meseria pe care şi-o doreşte orice băiat între vîrsta de trei şi şapte ani — şi anume aceea de mecanic de locomotivă

— devenise nu chiar profet, ci doar un lider laburist.

Lordul Hovenden, al cărui drept de a figura în suita doamnei Aldwinkle era asigurat de faptul că aceasta îl cunoscuse încă de pe vremea cînd era copil, că descindea din Simon de Montfort şi că eră putred de bogat, mai avea un merit : devenise un socialist înflăcărat. Un tînăr profesor plin de zel îi dezvăluise faptul — de care pînă atunci nu avusese decît o vagă

cunoştinţă —■ că există un mare număr de oameni sărmani, a căror viaţă este foarte nenorocită şi grea şi că dacă li s-ar face dreptate, soarta lor ar fi mult mai bună. Impulsurile sale de generozitate fuseseră astfel puse în mişcare. în entuziasmul său tineresc dorea să

precipite nişte evenimente milenare. E drept poate că entuziasmul âău avea o contingenţă şi cu ambiţia egoistă de a se remarca printre camarazi. La persoanele care prin naştere ocupă o poziţie privilegiată şi în acelaşi timp sînt bogate, chiar snobismul îmbracă uneori forme oarecum diferite de cele obişnuite. Este adevărat că aşa ceva nu se întîmplă întotdeauna ; există şi un mare număr de persoane înstărite şi nobile care privesc bogăţia şi titlurile de nobleţe cu acelaşi respect servil pe care îl manifestă şi cei care nu cunosc nobilimea Şi pliitocraţia decît din romane şi din paginile săptămîna-lelor ilustrate. Unii, însă, care nutresc ambiţia de a se ridica deasupra mediului lor, de a ajunge în sfere intelectuale dintre cele mai înalte, se contaminează de un snobism care-i atrage irezistibil spre lumea artelor şi politicii.

Acest gen de snobism — snobismul celor de sînge nobil care aspiră la nobleţea intelectuală —

s-a îmbinat la lordul Hovenden, chiar fără să-şi fi dat seama, cu elanurile sale pur umanitariste şi i-a dat aripi noi. Cînd l-s cunoscut pe domnul Falx, bucuria lordului Hovenden 45

a fost nemărginită ; iar gîndul că dintre toţi prietenii şj cunoştinţele sale numai el avea privilegiul de a-l cunoaşte pe domnul Falx, că numai el avea acces liber în lumea politică atît de interesantă în care trăia acesta, îi stimulase şi mai mult entuziasmul pentru cauza justiţiei sociale. Au existat însă momente — şi ele se cam înmulţiseră în ultimul timp — cînd lordul Hovenden îşi dădea seama că exigenţele vieţii intense pe care o ducea îi lăsau foarte puţin timp pentru domnul Falx, sau pentru socialism." Pentru cineva care dansa atît de des şi de mult ca dînsul, era foarte greu să mai acorde atenţie şi altor probleme, în răstimpurile dintre distracţii îşi amintea cu ruşine că nu-şi făcuse datoria conform noilor sale principii. Şi tocmai pentru a recupera din rămînerile în urmă faţă de elanurile de entuziasm, şi-a întrerupt el brusc vînătoarea de cocoşi de munte pentru a-l însoţi pe domnul Falx la o Conferinţă Laburistă

Internaţională care urma să aibă loc la sfîrşitul lunii septembrie, la Roma; lordul Hovenden mai sacrificase însă şi o altă lună de vînătoare propunînd ca, înainte de începerea conferinţei, să petreacă împreună cu domnul Falx cîteva săptămîni la doamna Aldwinkle. „Vino cînd vrei, şi invită pe cine vrei" —. aşa sunase -invitaţia primită de la Lilian. li telegrafiase doamnei Aldwinkle că domnul Falx avea nevoie de repaos şi că dorea să-l aducă. Ea îi răspunsese că

era îneîntată să-l găzduiască. Acum, amîndoi se aflau la castel.

Domnul Falx făcu o pauză înainte de a răspunde .la întrebarea domnului Cardan. Privi cu ochii săi negri ş: strălucitori comesenii, ca şi cum ar fi vrut să se asiguri că toată lumea îl ascultă ; apoi începu să vorbească cu vocea aceea melodioasa şi pătrunzătoare care entuziasmase de atîtea ori publicul :

— în secolul al XX-lea cercurile conducătoare respeelâ prea mult democraţia cultivată pentru a încerca s-o mis tifice şi s-o menţină, prin spectacole ieftine, într-o stare de falsă mulţumire.

Democraţiile cer raţiune.

— Haida-de, protestă domnul Cardan. Cum se explică! atunci agitaţia pe care o face domnul Bryan împotriva evoluţiei ? ■

46

__Mai mult decît atît, continuă domnul Falx ignorînd

întreruperea, noi, cei din secolul -al XX-lea, am depăşit aceste nimicuri.

.__ Se prea poate, spuse domnul Cardan. Deşi nu-mi

pot închipui cum de-am făcut aceasta. Ideile se schimbă __ fără îndoială — dar atracţia pe care o exercită spectacolele nu-i o idee. Ea se bazează pe ceva mai profund, ceva care nu are nici un motiv să se schimbe. Domnul Cardan clătină din cap. Aceasta îmi aduce aminte, continuă el după o mică pauză, de o altă schimbare tot atît de profund înrădăcinată şi pe care nu mi-o pot explica : schimbarea în ceea ce priveşte susceptibilitatea noastră la linguşiri.

Citindu-i pe moraliştii din antichitate e imposibil să nu găseşti la ei numeroase avertismente împotriva linguşitorilor. „Gura care linguşeşte pregăteşte ruina" — spune Biblia. Şi tot aici este arătată şi pedeapsa care îl aşteaptă pe linguşitor. „Pînă şi pe copiii celui care-şi linguşeşte prietenul ochii îi vor înşela" — deşi ameninţarea cu pedeapsa prin substituirea persoanei, ar fi putut-o face — în concepţia unora — mai puţin îngrozitoare. Dar, oricum, se pare că în vechime demnitarii şi oamenii bogaţi erau la cheremul linguşitorilor. Iar aceştia îşi exercitau meseria fără nici o reţinere şi în modul cel mai grosolan ! Oare plutocraţia luminată din acele vremuri se lăsa chiar aşa dusă de nas ? în orice caz, s-ar părea că acum se lasă mai puţin ; acum linguşeala trebuie să fie cu mult mai subtilă pentru a putea produce acelaşi efect. De altfel, nu am găsit în lucrările moralizatorilor moderni avertismente împotriva linguşitorilor. Fără îndoială că s-a produs o schimbare : dar de, ce, n-aş

putea spune.

— Poate că a existat un progres în evoluţia moralei,

sugeră domnul Falx.

Lordul Hovenden îşi îndreptă privirea, pînă atunci fixată cu multă veneraţie asupra domnului Falx, spre domnul Cardan, căruia îi surise cu un aer triumfător, ca Ş! cum l-ar fi întrebat : „Ei, ce-ai'de răspuns la aceasta ?"

— Poate, repetă domnul Cardan pe un ton mai degrabă

îndoielnic.

Calamy sugeră un alt motiv :

47

— Aceasta se datorează' cu siguranţă poziţiei diferit pe care o ocupă astăzi demnitarii şi oamenii bogaţi. Iii trecut, ei înşişi credeau, împreună cu toată lumea, că pozi-i ţia pe care o deţineau le revenea in virtutea unui drept divin. De aceea li se părea că şi linguşirile, chiar şi ceftj mai grosolane, li se cuveneau de drept. Acum, însă, drepj tul de a fi prinţ sau milionar pare să fie mai puţin divii decît în trecut. Linguşirile, care altădată erau doar expre sla respectului datorat, ni se par acum deplasate ; şi cee ce altădată părea să exprime un sentiment aproape sincer, acum se interpretează ca o ironie.

— S-ar putea să aveţi dreptate, spuse domnul Car-ţ dan. In orice caz, una din consecinţele crizei la bursa linguşirilor o constituie modificarea radicală a tehnicii] parazitului.

— Să fi suferit schimbări această tehnică ? întrebareaj pusă de domnul Falx, fu trecută mai departe de lordul Hovenden, cu un surîs interogativ, domnului Cardan. f Parazitul nu a fost oare, în toate timpurile, acelaşi — tră-j ind pe spinarea societăţii, fără să-şi aducă

contribuţia Jaj fondul comun ? j

— Vorbim despre genuri diferite de paraziţi — explicai domnul Cardan, privindu-l jovial pe profet. Paraziţii Ia] care vă referiţi dumneavoastră sînt bogătaşii care nu fac! nimic ; cei la care mă refer eu sînt săracii care nu faci nimic şi care trăiesc pe spinarea celor dinţii. Puricii mari] au purici mai mici ; mă refeream la teniile care au altei tenii în organismul lor. E una dintre cele mai interesantei specii de vieţuitoare, vă asigur; şi niciodată istoria natu-l rală a omenirii nu s-a ocupat cum trebuie de ea. Ce-ij drept, există monumentala operă a lui Lucian despre arta] de a fi parazit, care, de altfel, este şi foarte frumoasă. [ Numai că-i puţin cam demodată, în special în partea refe-j ritoare la linguşire. Mai valoros decît Lucian este Diderot.

1 Dar Le Neveu de Rameau se ocupă de un singur tip dej parazit, şi nu dintre cei mai reuşiţi şi demni de urmat. \ Nici domnul Skimpole din Bleak House * nu este de lepă-j dat. Dar e lipsit de fineţe ; el nu-i un model perfect! pentru o tenie în faza de ucenicie. Se pare că nici un]

1 Referire Ja romanul Casa umbrelor de Ch DiekPns.

scriitor, cel puţin după cîte ştiu eu, nu a aprofundat cum trebuie problema parazitismului.

Consider lacuna lor _. adaugă domnul Cardan aruneînd o privire mai întîi doamnei Aldwinkle, apoi celorlalţi invitaţi — aproape ca un afront personal. Eu care mă îniţiez — sau mai bine zis încerc să mă iniţiez — în misterele parazitismului, consider că această conspiraţie a tăcerii este de-a dreptul jignitoare.

— Cit eşti de absurd! exclamă doamna Aldwinkle. Aluziile pline de complezenţă la propriile-i defecte şi

slăbiciuni morale erau frecvente în convefsaţis domnului Cardan. Pentru a-i dezarma pe eventualii critici, luîn-du-le-o înainte, pentru a şoca şi a pune în încurcătură pe cei susceptibili de aşa ceva, pentru a-şi afişa elibera rea de prejudecăţile curente, recunoscînd cu uşurinţă de r

-

fectele pe care alţii ar fi vrut să le ascundă — pentru toate acestea, domnul Cardan era în stare să-şi expună defectele cu cea mai mare dezinvoltură.

— Absurd ! repetă doamna Aldwinkle.

— Cîtuşi de puţin, protestă energic domnul Cardan. Nu spun decît adevărul. Pentru că, din păcate, este adevărat că nu am fost niciodată un parazit reuşit; Aş fi putut fi un linguşitor destul de bun; din nefericire, însă, trăiesc într-un secol în care linguşirea nu mai are trecere ; aş fi putut fi un bufon acceptabil dacă aş fi fost mai prost şi ceva mai vesel. Dar, chiar dacă aş

ft putut fi bufon, m-aş fi gmdit de două ori înainte de a alege această branşă, a parazitismului.

£ primejdios să fii nebunul Curţii şi, pe deasupra, e şi o ocupaţie precară. Un timp eşti agreat; dar, plnă la-urmă, fie că devii plicticos, fie că-ţi ofensezi patronii. Le Neveu de Rameau al lui Diderot este cel mai ilustru personaj literar de acest tip; Ştiţi bine ce viaţă mizerabilă a avut.

Nu, parazitul care reuşeşte întotdeauna aparţine, cel puţin în ziua de astăzi, unui tip cu totul diferit, unui tip căruia, din păcate, ori-cîtă silinţă mi-aş da, nu mă pot conforma.

— Sper că nu, spuse doamna Aldwinkle ridieîndu-se în apărarea .a ceea ce avea mai bun domnul Cardan.

Acesta se înclină în semn de recunoştinţă şi continuă : ;: 48

— Toţi paraziţii cu adevărat reuşiţi pe care i-am tîln,it recent aparţin aceleiaşi specii. Sînt liniştiţi, K şi patetici, în felul lor. Ei mizează de obicei pe instin materne de protecţie. în.

general, sînt înzestraţi cu vi talent fermecător — niciodată apreciat de vulg, dar cunoscut de patron, în mare măsură, bineînţeles, s meritul acestuia ; este o linguşire dintre cele mai sub Nu jignesc niciodată, aşa cum face bufonul ; şi nici rii impun în mod ostentativ, ci-şi privesc stăpînul ca n cîini credincioşi ; se pot face aproape invizibili cînd zenţa lor devine obositoare.

Protecţia ce li se acordă tisface dragostea de putere şi instinctul matern altr care ne îndeamnă

să-i ajutăm pe cei slabi. AI putea s la nesfîrşit pe această temă, continuă domnul Car adresîndu-se lui Mary Thriplow. Ai putea face aceasta o carte voluminoasă şi profundă.

Aş fi făcut-o însumi dacă aş fi fost scriitor ceea ce, de-ar fi vrut Di nezeu, nu ar fi fost imposibil. îţi ofer dumitale id Domnişoara Thriplow îngînă ceva în semn de r turnire. în tot timpul mesei tăcuse chitic. După t riscurile prin care trecuse în după-amiaza aceea, du gafele pe care era cît pe-aci să le facă, se gîndise ca mai bine să stea- liniştită şi să arate cît mai inocentă ; nesofisticată cu putinţă. Cîteva mici retuşuri aduse toal" tei sale înainte de masă o transformaseră radical. M întîi îşi scosese colierul de perle şi chiar inelul cu sm raid, în ciuda castităţii modelului. „E mai bine aşa", i spusese în timp ce examina tînăra mărunţică

— îmbri cată în rochie neagră, modestă, fără nici o bijuterie, mîinHe atît de albe şi delicate, cu faţa atît de palidă i netedă —. care o privea din oglindă. „Cît de sincer \ inocent mă priveşte cu ochii ei mari şi căprui !" — şi închipui ea pe Calamy şoptindu-i lui Cardan; punsul lui Cardan, însă, nu şi-l putea imagina. E: atît de cinic ! Dintr-un sertar scoase un şal negru < m.ătase — nu pe cel veneţian cu franjuri lungi, ci unij mult mai puţin romantic, cum poartă femeile în Angli burgheză — pe care4 avea de la mama ei. îl aruncă pesfe umeri şi-i strânse capetele peste piept, ţihîndu-le cu amîri două mîinile, Persoana din oglindă semăna cu o călugî riţă, sau, şi mai bine-zis — se gîndi ea — cu o elevă

50

li şcoala de maiei — una din sutele de fete, în uniformă neag^» *n P80^01*'1 cu volănaşe de dantelă coborînd pînâ la gîCZI^ă, care se pErobă perechi, perechi, în rîn-dari lungii aidoma unor crocodili uriaşi cu capul de un metru cincizeci şi opt şi cu o coadă ce se subţie treptat oină ajunge la vreo 90 de centimetri. Dacă şi-ar fi înfăşurat capul în şal, ar fi părut şi mai modestă, şi mai săracă dar cinstită — ca una dintre muncitoarele în saboţi de leian> care fac să răsune caldarîmul străzilor ce duc spre filatura de bumbac. Dar ar fi însemnat să întreacă

măsura. Doar nu era o fetişcană din Lancashire. Teribil de cultivată, fără să fie pervertită de -

eultură ; inteligentă, dar simplă şi inocentă — asta era ea. în cele din urmă, coborî la masă

învelită in şalul negru. Mică şi tăcută ca un şoricel. Eleva fruntaşă de la şcoala de maici avea toate calităţile ; deocamdată, însă, nu va vorbi decît dacă I se va adresa cineva. De aceea îi mulţumi domnului Cardan într-un mod cît se poate de reţinut şi modest.

— între timp, continuă Cardan, nenorocirea este că nu am reuşit niciodată să conving pe cineva să mă ia complet sub oblăduirea sa. E adevărat că, am înghiţit zeci de kilograme din mîncărurile şi am băut hectolitri întregi din băuturile altora — îşi ridică paharul şi, privind-o pe amfitrioană pe deasupra acestuia, îl goli în sănătatea ei — lucru pentru care le sînt extrem de recunoscător. Dar nu am reuşit niciodată să trăiesc în mod permanent pe spinarea lor. De altfel, nici ei nu au manifestat nici cel mai mic indiciu că ar dori să mă reţină pentru totdeauna. Din păcate, nu-s făcut psntru aşa ceva. în primul rînd nu sînt patetic. N-am lăsat niciodată femeilor impresia că aş avea nevoie de ocrotire maternă. Adevărul este că dacă am avut un oarecare succes la ele — şi pot spune acest lucru fără să mă laud — aceasta s-a datorat mai degrabă puterii decît slăbiciunii mele. Acurii, însă, la şaizeci şî şase de ani... Dădu trist din cap. Ei, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să devenim şi mai Patetici !

Domnul Falx ale cărui concepţii morale erau simple ?i ortodoxe, clătină dezaprobator din cap

; nu putea fi î*e acord cu toate acestea. Şi, pe deasupra, domnul Cardan h intriga.

51

— In ce mă priveşte, începu el, ceea ce pot să sp este că, după ce.vom ajunge la putere, în scurt timp vor mai exista paraziţi de genul celor descrişi de dom: Cardan, pentru simplul motiv că nu, vor mai exista general nici un fel de paraziţi. Toţi vor trebui să-şi fi datoria.

■— Din fericire, replică domnul Cardan luînd încă porţie de salată de fructe, am să mor pînă

atunci. N-mai putea suporta o lume căreia domnul Falx şi prie! nii săi îi vor fi administrat praf de pirită şi viermifi Ah. voi tinerii, continuă el întoreîndu-se spre Mi Thriplow — ce îngrozitoare greşeală aţi făcut venind lume în această epocă !

— N-aş schimba-o pentru alta, îi răspunse domnişoi Thriplow.

—- Nici eu, adăugă Calamy.

— Şi nici eu, răsună ca un ecou glasul doamnei Aldj vvinkle, care se asocia cu entuziasm grupului celor tineri, Se simţea, doar, la fel de tînără ca şi ei. Chiar mai tînă; deoarece adolescenţa ei se scursese-pe vremea cînd lumea era mai tînără, şi ea reuşise să păstreze gînduri şi sentimentele unei generaţii ferite de griji, care a ajui calm la maturitate — sau poate nici nu a ajuns încă ea. Evenimentele care maturizaseră prin mijloace atît violente şi de nefireşti pe cei mai tineri decît ea, nu schimbaseră nicidecum, ca şi cum timpul s-ar fi oprit '

loc, după ce-i modelase imaginea o dată pentru totdeai Din punct de vedere spiritual, ei erau mai în vî decît ea. j

— O epocă mai pasionantă ca aceasta este de ne! chipuit, continuă Calamy. Senzaţia că

totul este cît poate de trecător şi de provizoriu — totul, de la insti ţiile sociale şi pînă la ceea ce am considerat pînă aci ca fiind adevăruri ştiinţifice sacre — senzaţia că i mic —

începînd cu Tratatul de la Versailles şi termini cu Universul care are o explicaţie logică — nu este tfl nic, convingerea intimă că se poate descoperi orice — alt război, crearea pe cale artificială a vieţii, dovada < tinuării existenţei şi dincolo de moarte — ei bine, t acestea sînt extrem de tonifiante.

52

— Chiar şi posibilitatea ca totul să fie distrus ? în-. bă domnul Cardan.

e

__Şi acest lucru este tonifiant, răspunse Calamy cu un

iurîs. ' .

Domnul Cardan protestă :

— Sînt poate prea prozaic ; dar mărturisesc că prefer o viaţă mai tihnită. Continui să cred că

aţi greşit venind pe lume într-o perioadă în care tinereţea voastră a coincis cu războiul, iar primii ani de maturitate cu această pace îngrozitor de precară şi de săracă. Eu, de pildă, mi-am aranjat existenţa incomparabil mai bine! Apariţia pe Iunie mi-am făeut-o pe la sfîrşitul deceniului al şaselea al secolului trecut —• aproape concomitent cu Originea speciilor... Am fost crescut în credinţa simplă a materialismului seeolului al nouăsprezecelea — credinţă

netul-burată de îndoieli şi nesofisticată încă de modernismul ştiinţific tulburător care-i în stare să-l transforme acum pe cel mai îndîrjit fizician-matematician într-un mistic. Pe vremea aceea eram cu toţii uimitor de optimişti, credeam în progres şi în posibilitatea ca pînă la urmă totul să poată fi explicat de fizică şi chimie, credeam în domnul Gladstone şi în superioritatea, noastră morală şi inter lectuală asupra oricărei alte epoci. Şi aceasta era cît se poate de firesc.

Deoarece, pe zi ce trecea, deveneam tot mai bogaţi..Clasele de jos, pe care aveam încă

îngăduinţa, să le etichetăm cu acest nume delicios, mai erau respectuoase, iar perspectiva revoluţiei era extrem de îndepărtată. Ce-i drept, tot pe vremea aceea am început să avem senzaţia vagă şi inconfortabilă că aceste clase de jos duceau o viaţă destul de neplăcută şi că legile economice nu erau poate chiar atît de neinfluenţabile de factorul uman, cum presupusese într-un mod atît de liniştitor domnul Buckle. Iar cînd dividendele ne soseau —

la acea epocă mai aveam dividende (domnul Cardan deschise o Paranteză şi oftă) — cu regularitatea solstiţiilor, aveam, ce-i drept, un fel de mustrări de conştiinţă ■socială. Reuşeam însă să ne înăbuşim aceste remuşcări, cu o părticică difr mărunţişul ce ne prisosea, şi cu un număr inutil de VesPasiene din faianţă albă pentru muncitori. Aceste vespasiane aveau pentru noi aceeaşi valoare ca şi indulgen- ™e. papale pentru contemporanii mai puţin iluminaţi de 53

pe vremea lui Chaucer. Cu factura acestor vespasien buzunar, ne puteam încasa cu conştiinţa pe deplin împăt dividendele noastre trimestriale. Ea ne scuza în c noştri şi micile destrăbălări. Şi ce destrăbălări ! Evi că procedam în mod discret. Deoarece pe vremea a nu puteam proceda char atît de fără perdea ca voi, as Şi totuşi, ne distram de minune. Parcă-mi aminte» petrecerile noastre nesfîrşite între burlaci, La care fi fermecătoare apăreau din torturi gigantice şi da „pas seuls" 1 pe masă, printre porţelanuri.

Cuprins de extazul amintirilor, domnul Cardan « —. Destul de idilic, interveni domnişoara Thri accentuînd ultimul cuvînt.

Era un obicei al ei să accentueze cu voluptate cir tele mai deosebite sau mai savuroase, care parcă-şi cr drum în propoziţiile, sale.

— Aşa a fost, într-adevăr, confirmă domnul Car Şi aceasta cu atît mai mult cu cit era contrar orie reguli ale acelor zile fericite şi trebuia să procedăm multă discreţie. Poate pentru că pur şi-simplu am im trînit şi mintea mi s-a îngroşat o dată cu arterele : am impresia că nici dragostea nu mai este astăzi la de palpitantă cum era pe vremea tinereţii mele. ^ fusta atingea pămintul, pînă şi vîrful unui pantof1 depăşea tivul îţi dădea fiori. Şi, pe vremea aceea, fr ascundeau totul. Nimic nu apărea la lumina zilei, ni fel de realitate palpabilă ; rămînea numai imaginaţia. E; ca nişte butoaie pline cu pulberea inhibiţiilor şi cea mică sugestie acţiona ca o seînteie. Astăzi, cînd tine umblă cu fuste scurte şi cu spinarea goală, ca nişte sălbatici, nu mai eşti cîtuşi de puţin excitat. Cărţile date pe faţă, imaginaţiei nu-i mai rămîne nimic. T este la vedere şi, în consecinţă, plictisitor. Ipocrizia afară de faptul că reprezintă tributul pe care viei1 aduce virtuţii, constituie totodată unul din artificiile care viciul se face mai interesant.

Şi, între noi vorba — spuse el în mod confidenţial — viciul n poate dispensa de aceste artificii. în La cousine Be,

1 Paşi sole (fr.)

^ Balzac, este un pasaj foarte interesant în această privinţă. Vă aud aduceţi aminte ?

I— Ce roman minunat î exclamă doamna Aldwinkle cu gcei entuziasm general nediferenţiat, pe care-l manifesta

faţă de orice capodoperă.

— Mă refer la pasajy 1 în careV baronul Huk>£ cade în mrejele doamnei Marneffe; bătrînul curtezan de pe timpul imperiului şi tînăra femeie crescută în spiritul unei Renaşteri romantice şi al virtuţilor epocii victoriene timpurii. Să încerc să mi-l amintesc. Domnul Cardan îşi încruntă sprîncenele, şi, ttapă câteva clipe de giadire, continuă, într-o franceză

apî»ape curgătoare: „Cei komme de Femptre, kabitue om genre ernpire, devait ignorer ab-sdument Ies faqons de l'amow moderne. Ies lumveaux scrapuies, Ies dijferentes cotwersations hwentees depuîs 1830, et ou. la «pauvre fenble f«mme» ftnit par se jaire can-âdirer comme la victime des disirsjde son amant, comm? ■am soeur de ckarite qui panse Ies blessures, cornme uit ■ ange qui se devoue. Ce nouvel ort tfaimer consomme enonnement de pardles evangeliques ă Voeuvre du diable. Ls. passion est vn martyre. On aspire ă Vlieal,«, Vinfini de part «t d'autre; l-on veut devenir meilleur par Vamour. Toutes ces belles phrases sont un pretexte ă met-tre encore plus d'ardeur dans la pratique, plus de rage dans Ies chutes, que par le passe. Cette hypocrisie, le caractere de notre temps a gangrena la galanterie". l Cît de clar sînt' exprimate toate acestea, spuse domnul Cardan, cît de cuprinzător şi de profund

! Nu pot fi însă 1 Acest bărbat de pe vremea Imperiului, obişnuit cu genul «empire", ignora complet, prin forţa împrejurărilor, manierele amorului modern, noile scrupule, modalităţile diferite, inventate după 1830, de a purta o conversaţie, cînd „sărmana femeie slabă* ajunge să

se considere drept o victimă a dorinţelor amantului ţî> o soră de caritate care alină rănile, un înger care se sacri-ncă. Această nouă artă de a iubi se foloseşte de o groază âe cuvinte pioase pentru desăvîrşirea operei diavolului. Pasiunea este ^ martiraj. De ambele părţi se aspiră spre un ideal, °Pre infinit; toţi doresc să devină mai buni prin dragoste. Toate aceste fraze frumoase sînt doar un pretext pentru se depune şi mai multă

ardoare în practica amorului, o înver-wnare şj mai mare jn momentele căderii. Această ipocrizie, ca-a«eristică vremurilor noastre, a cangrenat galanteria.

55

54

de acord cu sentimentul exprimat în ultima propoz;; Deoarece, dacă, aşa cum spune Balzac, ipocrizia insut'i şi mai multă ardoare practicii amorului şi duce la „o fo verşunare şi mai mare în momentele căderii", atunci nu $ poate spune că a provocat o cangrenare a galanteriei Dimpotrivă, a' îmbunătăţit-o, a tonifiat-o, a făcut-o ia interesantă. Ipocrizia secolului al nouăsprezecelea a fo| contemporană romantismului literar al acestui secoj ca şi acesta, ea a frst o reacţie inevitabilă împotriva cl| s'cismului excesiv al secolului al optsprezecelea, in ft ratură, clasicismul este intolerabil, pentru că impune m număr prea mare de reguli restrictive ; în dragoste t este intolerabil pentru că impune prea puţine. Ambele ai însă un lucru în comun, cu toate că în mod aparent & deosebesc, şi anume : sînt prozaice şi reci. Numai născo cind dragostei reguli ce pot fi încălcate, numai acordîn. du-i o însemnătate aproape supranaturală, ea poate f făcută interesantă. In jurul alcovului trebuie să ro;as|c deopotrivă îngerii, filozofii şi demonii ; altminteri, L baţii şi feme'lo inteligente n-au ce căuta în el. Aceste f sonaje lipseau în epoca clasică ; ca să nu mai vorbim cea neoclasică. întregul proces se desfăşura cum nici nu poate mai simplu,- prozaic, cotidian şi „terre-â-terr Devenise aproape tot atît de puţin interesant ca şi carea — ceea ce, să ne înţelegem, nu înseamnă că aş preţui-o, astăzi mai puţin ca oricînd; în tinereţe, î — domnul Cardan oftă — îi acordam mai puţină im tanţă. Dar, chiar şi acum, trebuie să recunosc, că a mî nu este nici ceva prea interesant şi nici prea poetic, mai în ţările unde există tabu-uri severe asupra mîncă satisfacerea foamei îmbracă un aspect romantic. I: închipui că un evreu din vremea lui Samoil, crescut respectul tuturor principiilor religioase, se simţea un tentat, în mod irezistibil, să mănînce un homar, sau animal cu copita despicată dar nerumegător. Mi-l chipui spunînd nevestei că merge la sinagogă şi, ci colo, furişîndu-se pe o ulicioară dosnică pentru a sep îndopa pe ascuns, într-un local rău famat, cu carne de

• homar cu maioneză. O dramă întreagă. Iţi cedez ideea, Gratuit, ca subiect de roman, o ^-

Vă sînt foarte recunoscătoare, repetă domnişoara

Banal (frj

56

— Şi, nu trebuie să uitaţi că, a doua zi dimineaţa, după o noapte de coşmar, el va fi şi mai habotnic, fariseul fariseilor, şi va trimite şi o sumă de bani Societăţii pentru apărarea moravurilor, şi o alta Ligii împotriva consumului de homar. Va scrie şi ziarelor, arătînd cît te de ruşinos

es

că se permite tinerilor romancieri 'ă publice cărţi cu scene revoltătoare în care se mănîncă şuncă într-o ambianţă dubioasă, se fac orgii în localuri unde se vînd stridii, şi în care se descriu şi alte obscenităţi culinare, prea oribile pentru a putea fi menţionate. Nu-i aşa că el va face toate acestea, domnişoară Mary ?

— Cu siguranţă. Şi aţi mai uitat să spuneţi, adăugă domnişoara Thriplow, uitîndu-şi rolul de elevă premiantă într-o şcoală de maici — că va insista mai mult ca oricînd ca fiicele sale să

fie crescute în cea mai deplină ignoranţă în ceea ce priveşte existenţa cîrnaţilor.

— Aşa este, întări domnul Cardan. Toate acestea arată numai cît de captivantă ar putea deveni pînă şi mîncarea, dacă i s-ar adăuga şl puţină religie ; agapele ar deveni taine, iar imaginaţia ar începe să lucreze, ori de cîte ori s-ar auzi gongul. Şi, dimpotrivă, cît de plictisitoare devine dragostea cînd este tratată pur şi simplu ca ceva de la sine înţeles, ca şi mîncarea. Pentru a nu muri de plictiseală, femeile şi bărbaţii de prin anii 1830 au fost obligaţi să născocească acea „pauvre jaible femme"1 martira, îngerul, sora de caritate, să

vorbească în citate din Biblie, în timp ce desăvîrşeau opera diavolului. Genul de dragoste practicată de predecesorii lor în secolul al optsprezecelea şi în timpul imperiului li se părea o îndeletnicire prea prozaică. Ei au recurs la ipocrizie numai din instinct de conservare.

Generaţia actuală, însă, care s-a săturat să se mai joace de-a Madame Marneffe, a revenit ta principiile Baronului Hulot din vremea imperiului... Nimic de zis, în felul ei, emanciparea este un lucru excelent. Dar, pînă la urmă, ajunge să anihileze ţelul în nu-1 Sărmana femeie neajutorată (fr.)

57

mele căruia se produce. Oamenii vor libertate ; dar îa cele din urmă nu se aleg decît cu plictiseală. Pentru toţi cei la care dragostea a devenit o îndeletnicire fireasca precum e mîncarea, şi pentru care nu există nici un fel de taine menite să-i facă să roşească, nici un fel de reticenţe, nici un fel de secrete care să le incite imaginaţia, ci numai nişte fapte naturale cărora trebuie să li sg spună pe nume — cît <3e hidoasă şi răsuflată trebuie să li se pară

tuturor acestora întreaga afacere ! Este nevoie de crinoline pentru a incita imaginaţia, şi de guvernante implacabile pentru a înflăcăra dorinţa şi pasiunea. Prea multele discuţii uşuratice despre complexul lui Oedip şi despre homosexualitate nu fac decît să tocească dragostea, în cîţiva ani, şi nu mă feresc să fac profeţii, voi tinerii veţi începe să vă şoptiţi din nou tot felul de cuvinte sublime despre îngeri, surori de caritate şi infinit. Veţi fi din nou cocoloşiţi şi veţi suspina pe după gratii. Iar dragostea, în consecinţă, vă va părea mult mai romantică, mai atrăgătoare decît în aceste zile de emancipare.

Domnul Cardan scuipă ultimele seminţe de strugure, dădu la o parte farfurioara de fructe, se lăsă pe speteaza scaunului şi se uită triumfător de jur împrejur.

— Cît de puţin înţelegeţi voi femeile ! exclamă doamna Aldwinkle în mod reprobator. Nu-i aşa, Mary ?

— Pe unele femei, în orice caz, încuviinţă domnişoaia Thriplow. Am impresia că aţi uitat, domnule Cardan, că Diana este un tip de femeie tot atît de reală ca şi Venus.

— întocmai, spuse doamna Aldwinkle. Nici nu te puteai exprima mai succint.

Acum optsprezece ani, ea şi cu domnul Cardan fus&H seră amanţi. Pentru o scurtă perioadă

de timp i-a urmaţi Elsevir pianistul, ca după aceea să vină la rînd lordtâl Trunion — sau poate doctorul Lecoing — sau amîndoiTl Acum, doamna Aldwinkle uitase toate aceste fapte. I cînd se întîmpla să şi le aducă aminte, ele îi apăreau al fel decît ar fi apărut în memorja celorlalte persoane — a domnului Cardan, de pildă. Acum totul i se părea nunat de romantic ; şi ea tot timpul fusese o Diană. -îs

— Dar sînt cu totul de acord cu dumneavoastră, răspunse domnul Cardan. Sînt cu totul de acord cu existenţa fui Artemis. Aş putea chiar să vă demonstrez acest lucru în mod empiric.

, A

__ Eşti foarte drăguţ, spuse doamna Aldwinkle, încer-

cînd să pară sarcastică.

— Singura făptură din Olimp pe care am considerat-o întotdeauna ca fiind pur mitologică, continuă domnul Cardan, fără nici o legătură cu faptele vieţii, este Atena. O zeiţă a înţelepciunii — o zeiţa ! repetă el cu emfază. Nu-i oare cam exagerat ?

Doamna Aldwinkle se sculă în mod maiestuos de la masă.

— Să mergem in grădină, decretă ea.

'ĂV

'3-

«1 Ol

_

----Capitolul IV

Doamna Aldwinkle achiziţionase chiar şi stelele.

— Cît sînt de strălucitoare ! exclamă ea ieşin(j| fruntea micului ci detaşament de oaspeţi pe terasă.^ cum sclipesc ! Cum palpită ! Parcă ar fi nişte fiinţe Niciodată nu arată aşa m Anglia, nu-i aşa, Calamy ?

Calamy încuviinţă. Descoperise că a fi de acord H un mijloc de a-şi cruţa eforturile, o adevărată necesită in acest Cămin Ideal. încerca întotdeauna să fie de acoi cu doamna Aldwinkle. T

— Şi cît. de clar se vede Ursa Mare ! continuă doamc Aldwinkle lansîndu-şi aproape perpendicular vorbele î înaltul' cerului. Ursa Mare şi cu Orionul erau aproar, singurele constelaţii pe care era în stare să le recunoasi Şi ce figuri stranii şi frumoase, nu-i aşa ?

Aproape s-fi putut spune că fuseseră desenate de un arhitect a] latului Malaspina.

— Foarte stranii, admise Calamy.

Doamna Aldwinkle îşi coborî privirea de pe boî cerească, se întoarse şi-i zîmbi insistent, uitînd că întunericul profund farmecele sale erau cu totul zada nice. In noapte se auzi vocea blîndă, puţin copilărc a domnişoarei Thriplovv.

— Ca nişte triluri pasionate ale tenorilor italieni, în gistrate pe firmament. Cu asemenea stele deasupra cap lui, nici nu-i de mirare că viaţa are tendinţa să devî uneori cam teatrală în această ţară.

Doamna Aldwinkle era indignată :

— Cum poţi spune asemenea blestemăţii despre stele Amintindu-şi apoi că împreună cu castelul achiziţiona

j muzica italiană, fără să mai vorbim de obiceiurile şi ^prinderile întregului popor italian, continuă : Şi ce sînt aceste glume ieftine despre tenori? La urma urmelor, aceasta este ultima ţară în care belcanto este încă... Făcu un gKSt cu mma- Şi îţi aminteşti cît de mult îl admira VVagner pe, cum îi spune ?...

— Bellini, îi şopti nepoţica pe cit putu de discret. O mai auzise pe mătuşă-sa vorbind despre această admiraţie a lui Wagner.

— Bellini, repetă doamna Aldwinkle. Şi, în afară de aceasta, viaţa nu este deloc teatrală în Italia. Este plină de pasiune adevărată.

Pentru un moment, domnişoara Thriplow nu găsi răspuns. Se pricepea la asemenea mici glume. Dar, în acelaşi timp, îi era extrem de teamă că oamenii ar putea-o considera doar deşteaptă, dar insensibilă, o tînără dură şi caustică. Fără îndoială că ar fi fost posibile o sumedenie de replici ; ar fi însemnat să uite însă că în fond era atît de simplă, atît de Wordsworthiană, ca violeta de lîngă piatra acoperită cu muşchi — mai ales în această seară.

Oricît de bună ar fi părerea pe care o avem despre capacităţile noastre intelectuale, şi oricît de puternică ar fi dorinţa noastră de a' le etala, de multe ori simţim că nu este momentul potrivit să ne lăudăm cu ele. In ceea ce priveşte însă calităţile noastre sufleteşti, sîntem mai puţin timizi ; vorbim fără reticenţe despre bunătatea noastră care este aproape o slăbiciune, despre generozitatea noastră, care ne determină să comitem acte aproape nebuneşti (încercăm să

atenuăm laudele pe care ni le aducem, arătînd că aceste calităţi sînt atît de exagerate încit ajung să fie defecte). Domnişoara Thriplow făcea totuşi Parte din acele persoane rar întâlnite a căror inteligenţă e atît de evidentă şi îndeobşte recunoscută, încît ar fi putut menţiona oricît. de des acest fapt, fără să stîrnească obiecţiuni. Oamenii nu ar califica această atitudine decît ca o autoapreciere pe deplin justificată. Dar domnişoara Thriplow se încăpăţîna să nu dorească să

fie apreciată Pentru inteligenţa ei. Se străduia să fie apreciată pentru sufletul ei. Atunci .însă

'Cînd se lăsa, ca de data aceasta, Prea tare antrenată de înclinaţia şa firească spre caustici-tate, sau cî,,n,d, tentară de dorinţa de a se face agrea| într-o societate de oameni inteligenţi, se surprindea sj nînd lucruri inteligente ce distonau cu imaginea pe cai voia s-o acrediteze, şi anume de persoană sinceră şi sofisticată, de fiecare dată se stăpînea şi începea în graţ să

îndrepte impresia greşită pe care o crease printre pei soanele de faţă. De aceea, după un moment de gîndir| se opri asupra unei replici care, se felicită ea, îmbina dr gostea cea mai autentică de natură cu o aluzie elegantă aceasta din urmă adresată în special domnului Carda care, fiind un gentleman de şcoală veche, ştia să apr cieze şi să admire erudiţia.

— Da, Bellîni, spuse ea în extaz, sesizînd referinţ din ultima frază a doamnei Aldwinkle.

Avea darul minis nat al melodiei, Casta diva, vă amintiţi ? Şi, cu o voce sub ţire, începu să

cînte prima frază, destul de lungă, linie melodică frumoasă ! Ca şi profilul acestor creste orizont !

Arătă cu mâna.

De cealaltă parte a văii, la vest de promontoriul pe car se afja amplasat castelul, se proiecta pe cer un lanţ munţi. De pe terasă, se vedea ca o masă enormă şi it punătoare... Spre ea arăta acum domnişoara Tliriplonj urmărind cu degetul conturul unduios şi zimţuit.

— în Italia, pînă şi natura este o operă de art adăugă ea.

Doamna Aldwinkle se mai linişti :

— Foarte adevărat. 4 Şi îşi începu plimbarea de seară de-a lungul teras

Trena rochiei de catifea foşnea în urma ei pe lespezii prăfuite. Nu-i păsa cîtuşi de puţin că se murdărea. Nur efectul general avea importanţa ; petele, praful, rămii relele care se agăţau de rochie şi miriapozii care mişunau toate acestea nu erau decît» detalii. în consecinţă, trata rochiile cu o nepăsare aristocratică. Micul deta| şament o urma.

Era o noapte fără lună ; numai stelele străluceau firmamentul de un albastru închis. Pe piedestalele Io de-a lungul balustradei, Hercule şi Atlas cel încovoie Di ana în tunica-i scurtă

şi Venus care îşi ascundea

amândouă mîinile farmecele, într-un gest de o pudoare seducătoare, îşi profilau siluetele negre şi plate pe cer, ca nişte dansatori pietrificaţi. Printre ele ae vedeau stelele. Jos, în valea întunecoasă, licăreau constelaţii de lumini galbene- De departe, din nişte bălţi invizibile, se auzea, abia perceptibil, dar foarte clar, orăcăitul neobosit al broaştelor.

— Asemenea nopţi, spuse doamna Aldwinkle, oprin-du-se şi privindu-l cu intensitate pe Calamy, te fac să înţelegi pasiimea Sudului.

Avea un obieei alarmant ca atunei cînd spunea cuiva nişte lucruri eare nu erau cîtuşi de puţin intime sau serioase, să-şi apropie foarte muit iaţa de cea a interlocutorului, să-şi deschidă

ochii la maximum şi să-i arunce o privire fixă şi pătrunzătoare, ca cea a unui oculist cînd îşi examinează pacientul.

Asemenea vagoanelor unui tren a cărui locomotivă a frînat brusc, musafirii doamnei Aldwinkle se opriră, po-ticnindu-se unii de alţii, când se opri şi ea.

— Aşa este, încuviinţă Galamy.

Chiar şi la lumina slabă a stelelor, reuşi să discearnă strălucirea alarmantă din ochii doamnei Aldwinkle, cînd îşi apropie faţa de a lui.

— In acest oribil secol burghez — în vocabularul doamnei Aldwinkle (Ca de altfel şi în cel al domnului Falx, dar din motive diferite) nu exista alt cuvînt care să exprime un mai mare dispreţ decît cel de „burghez" ■—■ numai oamenii din Sud mai înţeleg încă ce înseamnă

pasiunea, sau, cred eu, sînt stăpîniţi de ea.

Doamna Aldwinkle credea cu toată pasiunea în pasiune.

De după vîrful roşu al ţigării, domnul Cardan începu să vorbească. In întuneric, vocea lui părea mai coaptă şi roai plină de sevă ca orieînd.

— Aveţi dreptate, o asigură el pe doamna Aldwinkle. Foarte multă dreptate. Influenţa climei, bineînţeles. Căldura are un efect dublu asupra locuitorilor — direct şi indirect. Efectul direct nu are nevoie de explicaţii. Căldura cere căldură. E evident. Dar efectul indirect este tot atît de important. în ţările calde nimeni n-are nevoie

63

' 3 ^

I5.

p 3 P

p re

ap

i-S.^»

o

re

■