Frunze Uscate

Capitolul XI

Era noapte. Pe jumătate dezbrăcată, Irene stătea pe marginea patului şi cosea o cămaşă de mătase roz deschis. Capul îi era aplecat peste lucru, iar părul des,cădea perpendicular de o parte şi de cealaltă a feţei, făcînd unghi drept cu această. Braţele şi umerii goi erau învăluiţi în lumina care se reflecta şi pe rotunjimile scoase în evidenţă de ciorapii de mătase, bine întinşi pe picior. Expresia feţei era foarte gravă. Din cînd în cind îşi scotea şi limba printre dinţişori.

Era o treabă foarte grea.

In jurul ei, pe pereţii enormi ai camerei — care pe vremuri fusese dormitorul cardinalului Alderano Malas-pina — se desfăşura o întreagă armată de figuri in mişcare. Deasupra uşii trona Dumnezeu Tatăl. îmbrăcat intr-o tunică de crtpe de Chine albastră şi învăluit într-o mantie roşie de catifea care flutura în suflul divin ca un drapel. Mina dreaptă era întinsă : şi, ascultînd de acest gest, un escadron de îngeri pornea in zbor pe perete, în-dreptîndu-se spre fereastră. In faţa unui prie-Dieu, în colţul opus, stătea îngenuncheat cardinalul Malaspina de vîrstă mijlocie, îndesat, cu barbi.şon şi mustăţi, — semă-nînd, se gindea Irene, cu un bucătar francez în închipuirea britanicilor. Deasupra lui plutea in aer. in fruntea legiunii sale de îngeri, arhanghelul Mihail ; cu o expresie condescendentă şi respectuoasă — condescendentă pentru că era împuternicitul iui Padre Eterno- şi respectuoasă pentru că Eminenţa Sa era fratele prinţului de Massa Carrara — arhanghelul ţinea deasupra capului acestui prelat o pălărie roşie, simbolul Prinţilor Bisericii Catolice. Pe peretele opus, cardinalul se Lupta cu forţele întuntri-283

cului. îmbrăcat într-o robă roşie, el stătea neînfricat pe marginea unei prăpăstii fără fund. In spatele său era pictat cu grijă palatul Malaspina, iar la jumătatea distanţei, un grup de vasali şi de carete ; în imediata sa apropiere, se aflau nepoţii care îl susţineau prin rugăciunile lor. Din fundul prăpastiei veneau legiuni de diavoli hidoşi, bătînd din aripi. Dar cu Cardinalul nu era de glumit. Cu crucea ridicată deasupra capului el îi conjura să se întoarcă printre flăcările iadului. Şi diavolii răpuşi, scrîşnind din dinţi şi tremurînd de groază, erau precipitaţi înapoi în prăpastie. Cu capul în jos, cu cozile în vînt, în poziţiile cele mai năstruşnice, se prăvăleau spre podea. Cînd stătea culcată, Irene putea vedea vreo duzină dintre ei năpustindu-se asupra propriei ei făpturi ; iar cînd se trezea dimineaţa, privirea-i întîlnea o pereche de picioare care se zbăteau frenetic la mai puţin de un mfetru de ea. In spaţiul de deasupra ferestrelor erau celebrate în mod alegoric atributele culturale ale Cardinalului. Nouă Muze şi trei Graţii, înconjurate de un cortegiu de Ore, stăteau tolănite sau în picioare ; unele din ele executau dansuri savante; Cardinalul, care se afla îh mijlocul lor, le asculta vorbele şi le răspundea, fără

să bage de seamă cîtuşi de puţin că toate doamnele erau complet goale. Numai un gentleman desăvîrşit putea să dea dovadă în asemenea împrejurări de un perfect savoir vivre. J

In mijlocul acestei apoteoze a Cardinalului şi complet indiferentă la ea, Irene continua să-şi coasă cămaşa roz. O descoperise în coşuleţul de lucru tocmai cînd începuse să se dezbrace.

Nu putuse rezista tentaţiei de a continua să lucreze puţin la ea. Va fi una din capodoperele ei, cînd va fi gata. O luă, îndepărtînd-o puţin, şi o privi cu dragoste, dar şi cu un ochi critic. Pur şi simplu era prea frumoasă.

Chiar din ziua sosisrii lui Chelifer apăruse posibilitatea să lucreze cîte puţin la lenjeria ei.

Doamna Aldwinkle, absorbită de pasiunea-i nefericită, uitase complet că avea o nepoată care trebuia să scrie poezii lirice şi să picteze

1 Arta de a te purta în societate;

284

în acuarelă. In consecinţă, Irene fu liberă să-şi consacre timpul cusutului. Şi profită cît putu mai miilt de această ocazie. Din cînd în cînd, însă, avea mustrări de conştiinţă si se întreba dacă, la urma urmelor, era într-adevăr cinstit să profite de pasiunea funestă a mătuşii Lilian pentru a face ceva care nu-i plăcea acesteia. Se întreba dacă, din loialitate faţă de mătuşa sa, ri-ar trebui să se oprească din cusut şi să facă o schiţă, sau să scrie o poezie. In primele zile dădu chiar ascultare, o dată sau de două ori, glasului conştiinţei. Dar, după ce dusese într-o seară mătuşii Lilian, cu un aer oarecum triumfător, avînd con-* ştiinţa îndeplinirii unei acţiuni virtuoase, schiţa unui templu şi o poezie care începea cu: „O lună, cît de liniştit, pe cerul nopţi..." iar respectiva doamnă, cu gîndurile aiurea, nu acordase aproape nici o atenţie acestor mostre artistice ale afecţiunii şi datoriei sale de nepoată, Irene se simţi absolvită de obligaţia unor noi eforturi în practicarea unei vieţi elevate. In consecinţă, continuă să coasă. E adevărat că,- din cînd în cînd conştiinţa o mai mustra puţin, dar fără urmări concrete.

In seara asta conştiinţa nu-i era cîtuşi de puţin torturată. Cămaşa era atît de furmoasă, îneît era sigură că pînă şi mătuşii Lilian i-ar place. Era o operă de artă, o operă de artă care merita din plin acest titlu de onoare, la fel ca şi „O lună, cît de liniştit pe cerul nopţi...", poate chiar mai rnult.

Irene îşi împături capodopera în roz ncterminată, o puse la o parte şi continuă să se dezbrace.

In noaptea asta, se hotărî ca în timp ce se pieptăna, îi va spune mătuşii Lilian cită dreptate avusese în privinţa lordului Hovenden. Cu siguranţă că-i va face plăcere. „Cît de recunoscătoare îţi sînttt îi va spune, si-i va povesti ce mult îi place — aproape chiar la modul acela. Poate că încă nu chiar aşa, dar ceVa foarte asemănător; simţea ea că, foarte curînd, va ajunge şi la un asemenea stadiu. Şi va fi ceva autentic, ceva reai şi solid, nu inconştient şi spumos şi imaginar, ca în episoadele cu Peter, Jscqucs şi ceilalţi.

îşi puse capotul şi porni prin coridorul lung spre camera doamnei Aldwinkle, lăsîndu-l singur pe cardinalul

285

Alderano cu diavolii şi îngerii săi preaascultători, cu cele nouă Muze goale şi cu Tatăl Etern.

Cînd Irene intră, mătuşa Lilian stătea în faţa oglinzii, masîndu-şi faţa cu cremă.

— Se pare că există o maşină electrică de masaj, extraordinar de bună. Am uitat cine mi-a vorbit de ea, spuse Lilian privindu-se în oglindă cu aceiaşi ochi critici cu care Irene îşi admirase capodopera.

— Nu cumva lady Belfry ? îi sugeră Irene.

îşi aminti dintr-odată de faţa acelei doamne ; rotundă, netedă, roz ; o faţă tînără, dar exprimînd acea tinereţe falsă şi extrem de precară pe care o au frumuseţile conservate prin procedee ştiinţifice.

— Poate că dînsa ! îi răspunse doamna Aldwinkle. Trebuie neapărat să fac rost de ea.

Scrie-i mîine lui Harrod să-mi trimită una, iubito.

Irene începu ritualul nocturn, al pieptănatului. Se lăsă o tăcere adîncă. „Cum să înceapă

discuţia despre Hoven-den ?* — se întreba ea. Trebuia să înceapă într-un mod din care să

rezulte cît de real şi de serios era totul." In aşa fel încît mătuşa Lilian să nu mai aibă nici un motiv să rîdă de ea. Cu nici un preţ nu trebuia lăsată să vorbească pe acel ton batjocoritor de care se temea atît; în nici un caz nu trebuia să-i dea prilej să spună : „Tu chiar crezi că mătuşa ta bătrînă şi proastă n-a observat nimic ?u — sau ceva în acest gen. Irene medita adînc asupra acestei probleme. Soarta însă n-o ajută s-o rezolve, deoarece mătuşa Lilian, care meditase şi ea între timp, rupse la un moment dat tăcerea.

— Mă întreb uneori, începu ea, dacă în general îl interesează femeile. Cred că fundamental, inconştient, este homosexual.

— S-ar putea, spuse grav Irene care îl citise pe Have-lock Ellis.

In următoarea jumătate de oră, doamna Aldwinkle şi nepoata sa discutară numai despice această interesantă posibilitate.

Capitolul XU

Domnişoara Thriplow făcea adnotări în caietul ei ser creţ de note. „Există oameni, scria ea, care parcă nu sînt capabili de sentimente adînci şi puternice. E un fel de impotenţă

emoţională, pentru care nu poţi decît să-I compătimeşti. Poate că în zilele noastre numărul lor este mai mare. Dar această nu-i decît o impresie; nu există nici un fel de fapte pe care să te bazezi, nici un fel de documente justificative. Dar dacă totuşi aşa este, aceasta e o consecinţă, cred eu, a educaţiei noastre intelectuali-zante. Trebuie să ai o structură emoţională puternică

pentru ca să poţi rezista. Şi, în afară de aceasta, ducem cu toţii o viaţă atît de artificială, încît multe din instinctele noastre cele mai profunde capătă numai rareori prilejul de a se manifesta.

Frica, de pildă, şi toate celelalte pasiuni desperate trezite la viaţă de instinctul conservării de sine în prezenţa unui pericol sau a foamei. Mii de oameni civilizaţi trec prin viaţă condamnaţi la o ignorare aproape totală a acestor emoţii."

Domnişoara Thriplow trase o linie sub acest paragraf şi începu să scrie din nou, mai jos.

„Să iubeşti în mod primitiv, cu furie. Să nu mai fii un om civilizat, ci un sălbatic. Să nu mai fii critic, ci să-ţi dai frîu liber pasiunii. Nu o conştiinţă frămîntată şi plină de îndoieli, ci un corp tînăr şi sănătos, sigur şi neînduplecat în dorinţele sale. Animalul pe toate le ştie, spune unchiul IerQcika al lui Tolstoi. Nu, nu pe toate. Dar în orice caz ştie tot ce nu ştie intelectul. O

personalitate puternică, desăvârşită, trebuie să încerce atît ce ştie animalul cît şi ce ştie intelectul."

28?

Trase încă o linie.

„Mîinile-i sînt atît de vînjoase şi puternice şi în acelaşi timp atît de tandre, iar buzele-i sînt moi. In faţă, acolo unde gîtul i se uneşte cu trupul, între cele două tendoane puternice care converg, spre stern, e o depresiune adîncă în carne care parcă a fost modelată de degetele unui artist-zeu, atît este de frumoasă. Ah, cît e de frumoasă !..."

îi veni dintr-odată ideea ca s-ar putea scrie un excelent articol pe tenia frumuseţii masculine.

în Cîntarea 1 Cîntărilor ea este descrisă cu acelaşi lirism ca şi frumu- j setea feminină. Se întîmplă foarte rar ca poetele zilelor noastre să-şi exprime admiraţia în acest sens, cu a±îta; ;|

sinceritate. In saloanele de pictură din Paris predomină J nudul feminin ; al bărbaţilor este o excepţie, iar atunci* cînd e redat în întregime, pare cam scandalos. Ce deose- 1 bire, în comparaţie cu Pompei ! Domnişoara Thriplow îşi muşcă vîrful stiloului. Cu siguranţă că va fi un articol răsunător.

„Pielea-i este albă şi netedă, continuă ea să scrie. Şi cît e de puternic ! Are o privire adormită ; dar uneori pareă se trezeşte şi mă priveşte atît de pătrunzător şi de imperativ, încît mi se face frică. Dar îmi place să mi se facăirică — de el."

Trase încă o linie. Domnişoara Thriplow ar fi continuat să scrie mai mult pe această temă; dar îi era întotdeauna teamă că cineva îi va găsi cai'netul de note şi-l va citi. Nu voia să se întîmple aceasta, cît era în viaţă. Făcu un asterisc la prima notă din această seară. Pe marginea paginii goale, opuse, făcu un semn asemănător, pentru a arăta că ceea ce vrea să scrie acum era un fel de apendice, sau corolar, la ceea ce scrisese în prima notă.

„Unii oameni, începu ea să scrie, care prin însăşi natura lor nu pot avea sentimente profunde, sînt convinşi, totuşi, din punct de vedere intelectual, că trebuie să aibă asemenea sentimente.

Oamenii de elită, spun ei, sînt înzestraţi cu instincte formidabile. în consecinţă, vor să aibă şi ei asemenea instincte. Sînt nişte snobi emoţionali. Acest tip reprezintă ceva nou. în secolul al optsprezecelea J oamenii încercau să pară raţionali şi polisaţi. Cultul emo-288

ţiilor a început în secolul al nouăsprezecelea. A primit un nou impuls de la Bergsonism şi Romain Rollandism în secolul al douăzecilea. Acum e la modă să fii exact contrariul a ceea ce era la modă în secolul al optsprezecelea, aşa încît avem oameni impotenţi din punct de vedere emoţional care îşi simulează pasiunile cu ajutorul intelectului. Ca nişte ipocriţi ai intelectului ce sînt, deseori aproape că se înşală pe ei înşişi. Iar dacă sînt inteligenţi îi înşală pe toţi, cu excepţia celor dotaţi cu un mare simţ de observaţie. Ei reuşesc să reprezinte o emoţie chiar mai bine decît cei care o simt cu adevărat. E paradoxul lui Diderot despre actorul în viaţa de toate zilele ; cu cît simţi mai puţin, cu atît mimezi mai bine sentimentele. Dar în timp ce actorul de pe scenă joacă numai pentru spectatori, ce] din viaţa reală joacă atît pentru galeria interioară, cît şi pentru cea.exterioară ; el cere aplauze de la el însuşi, şi, mai. mult decît atît, le obţine ; deşi, îmi închipui că întotdeauna cu oarecare rezerve secrete. Ce tip curios ! Am cunoscut multe specimene de acest gen."

Domnişoara Thriplow încetă să mai scrie şi se gîndi la specimenele pe care le-a cunoscut. Un număr surprinzător de mare. Orice fiinţă umană este înclinată să vadă în alţii propriile sale calităţi şi defecte. Acest lucru este inevitabil, de vreme ce propriile sale atribute morale şi intelectuale sînt singurele pe care le-a experimentat personal. Omul care- vede tabla înmulţirii ca un tablou fantastic şi precis îşi închipuie că toţi ceilalţi o văd la fel. Un muzician nu poate concepe că există oameni care nu vibrează la muzică. Tot aşa, un om vanitos îşi închipuie că

toţi cei cu care vine în contact sînt animaţi de aceeaşi dorinţă de glorie şi putere. Senzualul vede pretutindeni senzualitatea. Meschinul este sigur că toţi sînt meschini. Dar aceasta nu înseamnă că cel ce este stăpînit de un viciu şi îl vede în semenii săi îl şi iartă. Numai.rareori le 6punem slăbiciunilor noastre pe nume ; sîntem convinşi de ele numai în mod .vag şi empiric.

Partea conştientă şi educată din noi este cea care condamnă viciul de care sîntem congenital stăpîniţi. în acelaşi timp, cunoaşterea viciului — o cunoaştere care nu este conştientă, sau de 289

l$'t— Frunze uscate

natură intelectuală, ci obscură, practică şi instinctivă —-tinde să dirijeze atenţia părţii superficiale, educate, a spiritului spre manifestări ale slăbiciunii respective, tinde chiar s-o facă să descopere asemenea manifestări acolo tinde acestea nu există ; în felul acesta, asistăm mereu la spectacolul grotesc al avarului care condamnă cu vehemenţă avariţia la alţii mult mai generoşi decît el, al destrăbălatului care se ridică împotriva destrăbălării, al lacomului care critică lăcomia. Educaţia pe care au primit-o i-a învăţat că aceste vicii sînt condamnabile, în timp ce cunoaşterea lor personală şi empirică îi determină să manifeste un interes deosebit faţă de ele, şi să vadă pretutindeni manifestări'ale acestor slăbiciuni.

Dacă numărul prietenilor domnişoarei Thriplow care făceau parte din categoria impotenţilor emoţionali era surprinzător de mare, aceasta se datora însăşi înclinaţiei domnişoarei Thriplow spre asemenea slăbiciuni spirituale. Fiind o fire mult mai pătrunzătoare şi autoanalitică decît majoritatea bărbaţilor şi femeilor care condamnă cu indignare la alţii propriile lor păcate înveterate, domnişoara Thriplow îşi dădea seama, criticîndu-i pe alţii, de existenţa unor defecte similare la ea. Cînd îi citea pe Dostoievski sau Cehov, nu se putea împiedica să nu suspecteze că era altfel alcătuită decit aceşti ruşi. I se părea că nu fusese niciodată stăpînită de sentimente atît de acute, de o bucurie sau o durere atît de completă, ca aceştia. Şi chiar înainte de a fi început să-i citească pe ruşi. domnişoara Thriplow ajunsese la concluzia dureroasă Că

dacă surorile Bronte erau normale din punct de vedere emoţional, cu siguranţă că ea era subnormală. Şi chiar dacă ele nu erau pe deplin normale, chiar dacă erau nişte exaltate, şi ea dorea să fie ca ele ; i se păreau admirabile. Tocmai faptul că era pe deplin conştientă de sub-normalitatea ei (pe care. de altfel, o atribuia lipsei de prilejuri — trăise doar o viaţă' atît de închisă, de artificială — de a-şi manifesta pasiunile şi emoţiile potenţiale) a determinat-o pe domnişoara Thriplow să fie un admirator atît de pasionat al sentimentelor spontane. A făcut-o, tn acelaşi timp, să accepte şi să dorească orice prilej pentru a-şi pune la încercare reacţiile.

Experienţa este

290

cea care ne face conştienţi de ceea ce sîntero ; dacă n-ar exista contactele cu lumea exterioară

nu am avea nici un fel de emoţii. Tocmai pentru a cunoaşte eul său emoţional latent dorea domnişoara Thriplow să aibă mai multă experienţă, să aibă cît mai multe contacte cu realitatea externă. Cînd această realitate externă avea un caracter neobişnuit şi promitea să fie deosebit de rodnică în revelaţii emoţionale, domnişoara Thriplow o căuta cu o şi mai mare lăcomie.

Aşa, de pildă, i se părea că o aventură amoroasă cu Calamy îi oferea cele mai interesante posibilităţi emoţionale. Nu-i vorbă că l-ar fi plăcut chiar dacă somnolenţa sa n-ar fi ascuns nici un fel de flăcări lăuntrice. Numai convingerea că există ceva „straniu-', cum spunea doamna Aldwinkle, şi primejdios la acest om, a făcut-o să-şi închipuie la fiecare eiapă a legăturilor lor intime că îl plăcea mai mult decît în realitate ; a făcut-o să dorească să treacă la etapa următoare în speranţa că, pe măsură ce i se va dezvălui, o vor aştepta revelaţii şi mai ample, şi mai interesante ale propriului său suflet ascuns. Şi şi-a primit răsplata ; Calamy a speriat-o într-adevăi», s-a dovedit a îi de o brutalitate excitantă.

„Mă exasperezi într-atît, îi spusese el, incit îmi vine să-ţi sucesc gîtul".

Şi erau momente cînd aproape că-i venea să creadă că o va ucide într-adevăr. Era un nou fel de iubire. Şi ea i se abandonă cu o ardoare pe care o găsi, luîndu-i temperatura, drept demnă

de toată admiraţia. Se lăsă dusă de valul pasiunii ; domnişoara Thriplow îşi nota pe parcurs senzaţiile şi spera că in viitor vor veni senzaţii noi şi mai intense.

*

m

19*

Capitolul XHI

Calamy stătea întins pe spate, complet nemişcat, şî privea în întuneric. „Acolo sus, se gîndea el, atît de aproape încît ajunge să ridici mîna pentru a da la o parte perdeaua de întuneric ce-l ascunde, acolo sus, chiar deasupra mea, pluteşte marele secret, frumuseţea şi misterul. Să

priveşti în adîncurile acestui mister, să aţinteşti ochii spiritului asupra frumuseţii strălucitoare şi enigmatice, să scrutezi secretul pînă .ce simbolurile sale încetează a fi opace şi de dinqolo începe să se filtreze lumina — nimic altceva nu mai are valoare, cel puţin pentru mine, în această viaţă ; nimic altceva nu mi-ar putea oferi vreo satisfacţie."

Acum toate acestea erau evidente. Şi-i era, de asemenea, evident, că nu poate face două

lucruri dintr-odată ; nu putea să se aplece asupra tăcerii de dincolo de zgomotele şi de zarva zadarnică — asupra tăcerii spirituale care sălăşluieşte dincolo de trup, nu putea face un asemenea lucru şi, în acelaşi timp, să participe la viaţa tumultuoasă ; şi, din moment ce dorea -

să privească adîncurile spiritului, nu trebuia să interpună alte preocupări legate de poftele trupeşti.

Ştiuse toate acestea foarte bine, de mult ; şi totuşi a continuat să ducă aceeaşi viaţă. Ştia că

trebuie să se schimbe, să facă ceva diferit; şi-i era extrem de ciudă că ştia. Dinadins parcă, acţionase în mod contrar. In loc să facă un efort pentru a scăpa de tumultul şi zarva care-l înconjurau, să se elibereze de sclavia în care căzuse, şi să făcu ceea ce trebuia să facă. ceea ce ştia că doreşte cu adevărat şi în mod sincer s£ facă, nu o dată, tocmai cînd legăturile sale păruseră a fi pe punctul de a se desface singure, le strînsese el singur în mod deliberat. îi era ciudă pe această necesitate de schimbare, deşi ea nu i se impunea dinafară ci îi era dictată de ceea ce ştia el că reprezintă partea cea mai conştientă

a fiinţei sale. îi era frică, de asemenea, că dacă se va schimba, va fi ridicol. Nu mai dorea să

trăiască aşa cum trăise pînă acum un an. Nu mai putea să suporte acea rutină searbădă şi obositoare a plăcerilor ; renunţase definitiv la ea. îşi imaginase un fel de compromis latin graţios, o îmbinare epicuriană a spiritului şi corpului. La ora,nouă micul dejun. Lecturi serioase între zece şi unu. Un prînz preparat de un excelent bucătar francez. După-amiază o plimbare şi convor-.biri cu prieteni inteligenţi. Ceai cu brioşe într-o societate feminină dintre cele mai graţioase. O cină frugală dar aleasă. Trei ore de meditaţii asupra absolutului şi apoi, la pat, nu singur... Părea ceva încîntător. Şi totuşi, n-ar fi mers. Celui care ducea o astfel de viaţă desăvîrşită, secretele, misterul şi frumuseţea refuzau să-şi dezvăluie semnificaţia, deşi se puteau preta la o analiză atentă. Dacă vrei într-adevăr să le cunoşti, trebuie să faci ceva mai mult decît să meditezi asupra lor, seara, între capodopera frugală a unui bucătar francez şi odihna în doi în cursul nopţii. în asemenea circumstanţe încîntătoare, secretul, misterul şi frumuseţea se reduc la zero. Te gîndeşti la ele pentru că sînt amuzante, şi pentru a face să

treacă vremea ; dar nu sînt cu adevărat mai importante decît ceaiul şi brioşele, cina vegetariană şi repaosul amoros. Dacă vrei să fie ceva mai mult decît acestea din urmă, trebuie să te cufunzi total în contemplarea lor. Nu poate exista nici un compromis.

Calamy ştia acest lucru. Şi totuşi a avut relaţii amoroase cu Mary Thriplow, nu pentru că îl amuza, ci pentru că drăgălăşenia ei, falsa ei inocenţă îi biciuiau simţurile şi, mai mult decît atît, pentru că simţise că o legătură amoroasă cu ea l-ar absorbi destul de mult şi l-ar împiedica să se mai gîndească la altceva. Şi totuşi nu a fost 292

293

aşa. Frumuseţea şi misterele continuau să plutească, chiar deasupra lui, pe cînd stătea culcat singur în întuneric Erau acolo ; legătura cu Mary Thriplow nu făcuse decît să-l împiedice să se apropie de ele.

Orologiul din vale bătu ora unu. Sunetul îi aminti că-i promisese să vină la noapte. Se surprinse gîndindu-se la ce se va întîmpla cînd se vor întîlni, la sărutări, la mîn-gîierile date şi primite. Furios, încercă să-şi îndrepte gîn-durile în altă parte ; încercă să se gîndească la misterul şi frumuseţea care pluteau acolo, deasupra, după perdeaua de întuneric. Dar imaginile trupeşti, oricît încerca el să le alunge, îi reveneau mereu în minte.

„N-am să mă duc" îşi spuse; era însă conştient--—chiar în timp ce-şi spunea aceste cuvinte —

că se va duce. Şi-o imagină cu o plasticitate extraordinară, în braţele lui, extenuată, lipsită de vlagă1 şi străbătută de fiori., ca pe scaunul de tortură. Da, ştia că se va duce.

Noţiunea de tortură continua să-l preocupe* Se gîndea la acele fiinţe nenorocite care, acuzate de vrăjitorie, admiteau, după trei zile de torturi, că într-adevăr s-au lăsat purtate de vînt, au trecut prin gaura cheii, s-au prefăcut în lupi şi s-au unit cu diavolul; cine n-ar fi recunoscut nu numai asemenea lucruri ci, după încă o oră pe scaunul de tortură, şi faptul că avuseseră

complici, că cutare bărbat, femeie, sau copil erau de asemenea vrăjitori şi slujitori ai diavolului. Sufletul e dîrz, dar trupu-i slab la durere, dar şi mai slab, reflectă el, neiertat de slab, la plăcere. Supus frămîntărilor plăcerii, cîte laşităţi, cîte trădări ta adresa lui însuşi şi a altora nu-i în stare să să-vîrşească ! Cu cîtă uşurinţă va minţi şi se va înşela pe sine însuşi ! Cu cîtă uşurinţă, printr-un singur cuvînt. îi va condamna pe alţii la suferinţă. Cît de abject va renunţa la fericire şi aproape la viaţa însăşi, pentru încă o clipă de delicioasă tortură ! Ruşinea care-l va cuprinde apoi nu va fi decît reacţia sufletului, trista sa indignare în faţa sclaviei şi umilinţei.

Supuse la tortura plăcerii, se gindea el, femeile sînt mai slabe decît bărbaţii. Slăbiciunea lor flatează conştiinţa

294

puterii amanţilor, le satisface dorinţa de putere. Faţă de cel de acelaşi sex, un bărbat îşi exercită dorinţa de putere făcîndu-l să sufere ; faţă de femeie, supunînd-o plăcerii. Un amant se desfată mai mult de zbuciumul plăcerii pe care o provoacă, decît de plăcerea care îi este provocată.

Şi de vreme ce bărbatul este mai puţin slab, continuă să mediteze Calamy, de vreme ce la el plăcerea nu este niciodată atît de anihilatoare incit să nu poată găsi o mai mare plăcere în chinuirea călăului său, nu este el oare mai puţin scuzabil că a fost necredincios faţă de sine însuşi şi faţă de alţii, atunci cînd s-a aflat sub efectul delicioasei torturi sau al dorinţei şi anticipării acesteia? Bărbatul are mai puţine justificări fizice pentru slăbiciunea şi robia sa.

Femeia, prin însăşi natura ei, este supusă înrobirii — prin dragoste, prin copii. Din cînd în cînd, se naşte totuşi un bărbat care trebuie să fie liber. E ruşinos pentru un asemenea bărbat să

cedeze la torturi.

„Dacă m-aş putea elibera, se gîndea el, cu siguranţă că aş putea face ceva: nimic folositor, bineînţeles, în sensul obişnuit al cuvîntului, nimic care să fie de un deosebit folos altora : dar ceva ce pentru mine ar fi de cea mai mare importanţă. Misterul se află chiar deasupra mea.

Ah, dacă aş fi liber, dacă aş avea timp, dacă aş putea să mă gîndesc, să reflectez şi să învăţ

treptat să exploatez tăcerile spiritului.. "'

Chipul domnişoarei Thriplow i se înfăţişă din nou înaintea ochilor. Zăcea fără vlagă în braţele sale, tremu-rind ca după tortură. închise ochii ; îşi scutură furios capul. Imaginea nu-l părăsea.

,.Ah, dacă aş fi liber, îşi repeta el, dacă aş fi liber...u In cele din urmă se ridică din pat si deschise uşa. Coridorul era bine luminat ; un boc fusese lăsat să ardă toată noaptea. Calamy fu pe punctul să iasă, cînd o altă uşă se deschise violent şi domnul Falx păşi grăbit, cu picioarele-i subţiri şi păroase, care-i ieşeau de sub cămaşa de noapte. Calamy se x'etrase în cadrul umbrit al uşii. Cu expresia neliniştită şi torturată a celui care e

295

cuprins de crampe, domnul Falx trecu grăbit pe lingă el; fără să privească la dreapta sau la stînga. O luă pe alt coridor care dădea ceva mai încolo în coridorul principal şi dispăru ; se auzi o uşă trîntindu-se. După ce domnul Falx dispăru, Calamy păşi cu grijă, dar repede, deschise a patra uşă pe stînga şi dispăru în întuneric. Ceva mai i tîiv.iu, domnul Falx se înapoie încet în camera sa.

PARTEA A IV-a Călătoria

Capitolul I

Despărţit de automobilul său, lordul Hovenden era o fiinţă cu totul diferită de cea care stătea alene, cu un aer de înşelătoare nepăsare, la volanul unui Vauxhall Velox. O jumătate de oră

petrecută în vîrtejul vitezei automobilului, îl transforma dintr-un băiat timid şi neîncrezător în puterile sale, într-un erou cu sînge rece, cura-jos nu numai în problemele rutiere ci şi în cele ale vieţii. Vîntul puternic îi spulbera neîncrederea ; viteza îl ameţea mai mult decît îşi dădea seama. Toate victoriile sale fuseseră repurtate pe cînd se afla la volan. Acum optsprezece luni, de pildă, înainte de a atinge majoratul, abia în maşină îndrăznise să-i ceară tutorelui său să-i mărească alocaţia : a început să gonească pînă ce, îngrozit, tutorele i-a satisfăcut doleanţele.

Numai la volanul Velo-sului său îndrăznise să-i spună doamnei Terebinth, care era cu 17 ani mai în vîrstă decît el, avea patru copii şi-şi adora soţul, că era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată ; i-o spusese pe nerăsuflate cînd au ajuns la 75 mile pe oră pe Great North Road. La 60, la 65, .la 70 mile îi lipsise încă curajul, dar la 75 a atins limita necesară ca să spună ce-a avut de spus. Iar cînd ea a rîs auzindu-i vorbele şi i-a răspuns că-i un ştrengar neruşinat, nu s-a simţit cituşi de puţin abătut ; a rîs şi el, a accelerat şi mai mult şi, cînd acul indicatorului de viteză a ajuns la 80, a strigat, acoperind cu vocea sa vîjîitul 297

vîntului şi duduitul motorului: „Dar te iubesc". Din păv cate, însă, curînd după aceea au ajuns la destinaţie ; pînă la urmă, toţi şoferii ajung mai devreme sau mai tîrziu la destinaţie.

Afacerea Terebinth nu avu urmări. „Ah, ofta lordul Hovenden, de-ai putea să-si petresi toată

viasa într-un Velox !" Dar Veloxul avea şi dezavantajele sale. Au existat momente cînd eul eroic şi ameţit de viteză l-a pus pe pietonul timorat în situaţii dificile. O dată, pe cînd mergea cu 60 mile pe oră, i-a promis în mod uşuratic unuia dintre amicii săi politici progresişti că va lua eu-vîntul la un miting. Cînd mergi cu 60 pe oră, o asemenea perspectivă ţi se pare nu numai acceptabilă, ba chiar foarte atractivă. Dar prin ce momente de agonie a trecut cînd, la sfîrşitul călătoriei, a simţit din nou pămîntul sub picioare ! Cit de imposibil i s-a părut acest angajament formidabil. Cît de amarnic s-a căit de nebunia de a fi acceptat propunerea ! In cele din urmă, a fost nevoit să telegrafieze că doctorul l-a trimis urgent în sudul Franţei. A-luat-o pur şi simplu, ruşinos, la sănătoasa.

Astăzi Veloxul avusese asupra lui efectele obişnuite. La plecarea din Vezza fusese timid şi supus. Acceptase în mod umil toate dispoziţiile pe care doamna Aldwinkle le-a dat şi le-a contramandat după fiecare cinci minute, oricît de contradictorii şi de imposibile îi păruseră.

Nu avusese curajul necesar să propună ca Irene să vină în maşina sa ; nu datorită manevrelor lui dibace, ci dintr-o simplă întîmplare, mulţumită ultimului capriciu dinainte de plecare al doamnei Aldwinkle, o găsi aşezată alături de el, cînd, în cele din urmă, porniră din faţa porţii castelului. In spate şedea domnul Falx singur, înconjurat de geamantane. Lordul Hovenden i-a promis chiar, în mod respectuos, că nu va depăşi 25 mile pe oră. Sclavia de pieton atinsese limita maximă.

Prima porni, greu încărcată, limuzina doamnei Aldwinkle. Domnişoara Elver — care s-a rugat să i se facă această favoare specială — se aşeză în faţă, lîngă şofer. Faţa-i strălucea de o fericire deplină şi absolută. Ori de cîte ori maşina trecea pe lîngă un om, tînăra începea să

scoată strigăte ascuţite şi să facă semne cu batista. Din fericire, nu-şi dădea seama de sentimentele de dezgust şi

298

indignare pe care conduita sa le provoca şoferului ; acesta era englez, şi pe deasupra extrem de distins; ţinea la reputaţia ţării şi a impecabilei sale limuzine. Cînd colo, această persoană îşi flutura batista şi ţipa de parcă s-ar afla în căruţă. Domnişoara Elver făcea semne chiar şi vacilor, şi cailor," striga şi cînd vedea pisici sau pui.

în spate, luară loc doamna Aldwinkle, doamna Cheli-fer, Chelifer şi domnul Cardan. Calamy şi domnişoara Thriplow declaraseră că n-au timp să meargă la Roma şi fuseseră lăsaţi — fără

nici o obiecţie din partea doamnei Aldwinkle —• la palat. Peisajul se derula placid de o parte şi de cealaltă a şoselei. Domnul Cardan şi doamna Chelifer discutau despre dansurile tradiţionale.

La o distanţă de cîteva sute de metri în urma limuzinei, lordul Hovenden aspira, dezgustat, aerul plin de praf.

— Cît de intolerabil de înset conduse bătrînul Ernest! ii spuse el Irenei.

— Mătuşa Lilian nu-i dă voie să meargă cu mai mult de 30 mile pe oră, îi explică fata.

Hdvenden replică dezgustat :

— Treizesi ! Şi trebuie chiar să le înghisim praful tot timpul drumului ?

— Poate c-ar fi bine să rămînem mai în urmă, îi sugeră Irene.

— Sau să-i întresem ?

— Cum crezi... îi răspunse Irene pe un ton ezitant. Nu cred că-i drept s-o silim pe biata mătuşa Lilian să înghită praful stirnit de noi.

— N-o să aibă prilejul să-l înghită mult, dacă bătrînul Ernest n-are voie să depăşească 30 de mile.

— In acest fcaz.. făcu Irene cu conştiinţa că şi-a îndeplinit datoria faţă de mătuşa Lilian.

Lordul Hovenden acceleră. Drumul larg, neted şi drept nu era prea circulat. Timp de două

minute doamna Aldwinkle înghiţi mica şi inevitabila sa porţie de praf, după care aerul se limpezi din nou. Undeva departe, pe drumul alb, un nor de praf, care se deplasa repede, era tot ce se mai putea zări din Veloxul lordului Hovenden..

*:■

299

— Slavă Domnului! exclamă bucuros lordul Hoven-den, acum putem nierge cu o viteză

rezonabilă. Zîmbi. Se simţea ca un tînăr gigant în extaz.

Şi Irene se simţea exaltată de viteză. Sub masca de mătase cenuşie care în loc de ochi avea două sticle bombate, buzele-i schiţau un zîmbet voios, lăsînd să se vadă dinţişorii albi.

— Cit de plăcut! exclamă ea.

— Îmi pare bine că-si plase, răspunse Hovenden. E splendid.

Dar o bătaie pe umăr îi aminti că mai era şi altcineva în maşină, în afară de dînsul şi de Irene.

Domnul Falx nu era deloc de părere că totul e splendid. Răscolită de vînt, barba-i albă se mişca şi se agita ca o fiinţă cuprinsă de spasmele morţii. Prin ochelarii lui fumurii se putea distinge o privire îngrijorată.

— Nu mergi cam repede ? strigă aplecîndu-se înainte, pentru a se putea face auzit.

— Cîtusi de pusin, îi strigă la rîndul său lordul Hovenden. Viteza obişnuită. Sîntem în deplină siguransă.

Eul său normal de pieton nu şi-ar fi putut închipui vreodată că ar fi putut să facă ceva contrar dorinţelor venerabilului său maestru. Dar tînărului gigant de la volanul Veloxului nu-i păsa de nimeni. Mergea pe calea sa proprie.

Trecură prin mahalalele sordide din Viareggio, prin păduricea solemnă de pini, înveşmîntată

în umbrele ei cenuşii şi pline de miresme. Apoi, bazilica albă, care se înălţa ca o insulă în mijlocul poieniţei de iarbă încadrată de ziduri crenelate, turnul alb cu arcade care se menţinea într-un echilibru miraculos, gata parcă să cadă, baptiste-riul alb şi rotund păreau că meditează

în tăcere la timpurile de glorie trecută, la dominaţia Pisei, la arta şi filozofia acesteia, la misterele religiei, la destinul cel impenetrabil, la tainele de nedezlegat ale dumnezeirii, la ni-micnicia şi măreţia omului.

— Ei, drăsie, cum de nu cade ? exclamă Hovenden la vederea turnului aplecat din Pisa.

Trecură pe lîngă casa de pe malul apei, în afara, oraşului, unde Byron s-a plictisit luni de zile, care i s-au

300

părut o veşnicie. După Pontedera drumul deveni şi mai dezolant. Urcară spre Volterra, mărginiţi de coline pustii, golaşe, care îşi dezvăluiau solul livid printre ierburile îngălbenite.

Peisajul avea un aspect de infern : cit vedeai cu ochii se întindeau coline aride şi văi seci, ca valurile unui ocean împietrit. Pe creasta celui mai înalt val se înălţa Volterra — capitala acestui straniu infern ; pe cer se profilau trei turnuri, un dom, un brîu de ziduri inexpugnabile, iar destul de departe de ele — încă destul de departe, dar înaintînd mereu, an după an, în direcţia lor — o rîpă devoratoare îşi croia drum în coasta colinei, înghiţind operele civilizaţiilor succesive, morminte etrusce, vile romane, mănăstiri şi fortăreţe medievale, biserici din epoca Renaşterii şi case construite recent.

— într-un oraş ca ăsta viasa trebuie să fie tare monotonă, reflectă cu voce tare Hovenden, luîncl virajele bruşte cu o virtuozitate care îl înspăimânta pe domnul Falx.

— Din moment ce te-ai născut în el, n-ai ce face,

îi răspunse Irene.

j — Ah, dacă amîndoi ne-am fi născut aisi, reflectă lordul Hovenden stimulat de viteză şi de îndrăzneală, n-ar

.fi fost de loc rău.

Lăsară Volterra în urmă. Peisajul infernal începu să fie

-atenuat de verdeaţă şi de alte indicii pămînteşti. Cobo-

arîră strada abruptă care traversează Colle. Peisajul era

%cum cît se poate de terestru. Pămîntul colinelor era roşu, ca cel din care Dumnezeu l-a creat pe Adam. Pe povîr-

'nişurile abrupte ale colinelor erau plantaţi în şiruri drepte

, copăcei tunşi, de ale căror ramuri, răsucite si negre, era, legată viţa de vie. Ici şi colo se zărea printre copaci cîte o pereche de boi albi care trăgeau alene un plug.

—- Acum avem un drum ecselent, declară lordul Hovenden.

Pe o porţiune mai dreaptă reuşi să atingă 88 mile pe oră. Barba domnului Falx se frămînta şi se răsucea ca lin animal în cuşcă. Fu extrem de fericit cînd se opriră în sfîrşit în faţa hotelului la Siena. ;Lî

- m

— Minunată maşină, nu-i asa ? ii întrebă lordul Hovenden după ce se opriră.

— Mergi mult prea repede, îi răspunse domnul Falx sever.

Faţa lui Hovenden se lungi :

— îmi pare foarte rău. In locul tînărului gigant se afla acum din nou pietonul docil. Se uită la ceas. Seilalsi nu cred că vor fi aisi, decît sel pusin peste trei sferturi de oră, adăugă el în speranţa că-l va calma prin această Informaţie pe domnul Falx.

Dar domnul Falx nu se calmă deloc. Iar cînd după prînz sosi vremea de plecare mai departe spre Peruggia, îşi exprimă cu hotărâre preferinţa de a se muta în limuzina doamnei Aldwinkle S-a hotărît să schimbe locul cu domnişoara Elver.

Aceasta n-avea nimic împotriva vitezei. Din contra, îi plăcea. Cu cît mergeau mai repede, cu atît strigătele ei de salut şi rămas bun erau mai ascuţite, cu atît făcea semne mai violente cu batista cîinilor şi copiilor. Singurul dezavantaj al vitezei era că vîntul îi tot smulgea batistele.

După ce-şi pierdu astfel toate cele patru batiste, domnişoara Elver izbucni în plîns. Lordul Hovenden fu nevoit să oprească şi să-i dea fularul lui colorat, din mătase. Domnişoara Elver fu încîntată de culorile vii ale acestuia. Pentru a o asigura împotriva asalturilor vîntului prădal-nic, o rugă pe Irene să i-l lege de încheietura mîinii.

—• Acum totul va fi în ordine, exclamă ea triumfătoare şi, scoţîndu-şi ochelarii de soare, îşi şterse ultimele urme ale recentei supărări.

Lordul Hovenden porni din nou. La orizont, mult deasupra platoului pe care călătoreau, îl întîmpină de departe silueta solitară a Muntelui Amiato. Cu fiecare milă pe care o străbăteau spre sud, coarnele boilor înjugaţi la căruţe deveneau tot mai lungi. Un strănut — şi riscai să fii găurit; un moment de neatenţie şi te puteai trezi înşfăcat de aceste suliţe tari şi ascuţite.

Trecură prin San Quirico ; dinspre parcul tainic şi melancolic, înconjurat de zidurile citadelei în ruină, venea un miros de lemn încălzit la soare. La Pienza găsiră întruchipată concepţia lui Platon despre cetate, oraşul cu O mare ; o poartă stră-

30?

juită de ziduri, după care urma o stradă scurtă, o piaţă — cu o catedrală şi cu palate dispuse pe celelalte trei laturi —• o altă stradă scurtă, o altă poartă şi din nou ogoare, cu porumb, viţă de vie şi plante oleaginoase; vîrîu] albastru şi semeţ al lui Monte Amiato privea în jos spre această ţară a belşugului. La Montepulciano erau şi mai multe palate şi biserici ; dar în locul frumuseţii raţionale, dominate de simetrie, domnea o confuzie pitorească şi haotică.

— Fir-ar să fie ! exclamă lordul Hovenden în timp ce se strecura frînînd mereu pe strada principală, care iniţial fusese proiectată doar pentru catiri şi măgari. Din ferestrele cu fronton, străjuite de pilaştri, ale palatelor îi priveau feţe curioase. Dvipă ce trecură prin Renaştere şi pe sub un arc medieval, se pomeniră din nou în cîm-piile eterne. Din Montepulciano coborîră

spre lacul Tra-simene.

— Parcă a fost o bătălie pe aici ? se interesă Irene, după ce citi numele pe hartă.

Şi lordul Hovenden avu impresia că ceva asemănător se petrecuse pe aici prin apropiere.

— Dar asta n-are o prea mare importansă, nu-i asa ? Irene dădu din cap ; într-adevăr n-avea prea mare importanţă.

— Nimic ri-are importansă —- se strădui să se facă auzit lordul prin vîntul a cărui viteză era, conform indicatorului de kilometraj, 45 de mile pe oră. Nimic — în afară de — vîntul îi dădu curaj — în afară de tine. Şi adăugă în grabă, pentru a preveni o eventuală ripostă severă din partea Irenei : Se plictisitor e să cobori pe un drum atît de întortocheat ca ăsta. Nu te posi aventura să acselerezi mai mult.

După ce pătrunseră într-o vale întinsă, pe ţărmul apusean al lacului, faţa i se lumină.

— Asta îmi plase mai mult.

Vintul care le sufla în faţă se înteţi ; din simple rafale, se transformă în furtună, iar din furtună

aproape în uragan. Curajul lui Hovenden crescu odată cu viteza. Bu-zele-i se crispară într-un surîs extatic. Pe după ochelarii fumurii, oehi-i străluceau.

303

— E splendid, exclamă el.

— Splendid ! răspunse ca un ecou Irene.

Zîmbea şi ea sub masca-i de mătase. în spaţiul dintre ochelari şi clapele bonetei de piele, vîntul şuiera triumfător. Era fericită.

Drumul coti la stînga, urmînd ţărmul sudic al lacului.

— Vom ajunge curînd la Peruggia, spuse cu regret Hovenden. Se plictiseală ! , Irene, care nu răspunse nimic eră în sinea ei de aceeaşi părere.

Continuau să meargă înainte cu toată viteza. Vîntul puternic le sufla în' faţă. La un moment dat ajunseră la o bifurcaţie. Lordul Hovenden o luă la stînga. Apa cea albastră dispăru.

— La revedere, Trasimene ! rosti cu regret Irene. Era un lac frumos ; tare ar fî vrut să-şi amintească

ce s-a întîmplat pe aici.

Drumul începu să urce în serpentină. Vîntul se mai domoli. Din vîrful colinei, Irene zări din nou cu surprindere apele albastre, de care abia se despărţise pentru totdeauna, strălucind la două sau trei sute de picioare în jos, la stînga. In faţa acestei privelişti superbe, domnişoara Elver bătu din palme şi începu să strige.

— Ei ! exclamă surprinsă Irene, dar cum se explică asta ?

— Am luat-o pe un drum greşit, o lămuri Hovenden. Ne îndreptăm din nou spre nord pe partea răsăriteană â lacului. îl vom ocoli. Ar fi prea plictisitor să ne oprim şi să ne întoarsem.

Continuară să gonească mai departe. Mult timp cei doi nu scoaseră nici o vorbă. în spatele lor, domnişoara Elver striga la vederea oricărei fiinţe vii pe care o în-tîlneau în cale.

Erau fericiţi şi veseli ; ar fi dorit să meargă aşa la infinit. Goneau într-una. Pe ţărmul- nordic, drumul deveni din nou drept şi neted. Vîntul deveni mai răcoros, în depărtare, cocoţate pe colinele lor, Cortona şi Montepulciano se deplasau încet, aidoma unor stele fixe, în timp ce treceau în viteză pe lîngă ele. Acum erau din

304

nou pe ţărmul apusean. Din vîrful promontoriului său, Castiglione del Lago se privea placid în apă.

— E splendid ! strigă lordul Hovenden, încercînd să acopere cu vocea sa tumultul uraganului. Dar ia spune-mi, adăugă el, nu cumva Hannibal, sau cam asa seva, a avut o bătălie aisi ? Cu elefansi, sau seva de genul asesta ?

— S-ar putea, îi răspunse Irene.

— Nu că ar avea vreo importantă.

— Nici vorbă, îl asigură Irene, sub masca de mătase. Hovenden rîse. Era fericit, vesel şi plin de îndrăzneală.

— Te-ai mărita cu mine dacă si-aş sere-o ?

întrebarea urma în mod firesc după discuţia lor despre Hannibal şi elefanţii săi. Nu o privi cînd îi puse această întrebare ; cînd mergi cu 67 mile pe oră trebuie să ai ochii aţintiţi asupra drumului.

— Nu spune prostii, îi răspunse Irene.

— Nu spun prostii, protestă lordul Hovenden. Te-am întrebat numai. Vrei să te mărişi cu mine ?

— Nu.

— De se, nu ?

— Nu ştiu.

Trecură de Castiglione. Cele două stele fixe — Montepulciano şi Cortona — rămăseseră în urmă.

— Nu-si plac ? îi strigă lordul Hovenden. Vîntul se transformă în uragan.

— Ştii doar bine că-mi placi.

— Atunsi de se ?

— Fiindcă, fiindcă... Oh, nu ştiu. Aş vrea să nu mai vorbeşti de asta.

Automobilul continua să gonească cu toată viteza. Erau din nou pe ţărmul sudic. Cu o sută de metri înainte de bifurcaţie, lordul Hovenden rupse tăcerea.

— Vrei să te mărişi cu mine ?

— Nu, răspunse Irene.

Lordul Hovenden coti la stînga. Drumul urca şi se încolăcea în spirală ; vîntul se mai domoli.

— Opreşte ! îi strigă Irene. Iar ai greşit drumul.

305

Dar Hovenden nu opri. Ba chiar acceleră şi mai mult. Dacă automobilul lua totuşfvirajele, asta se datora mai degrabă unei minuni decît legilor lui Newton sau alt naturii.

— Opreşte ! strigă din nou Irene. Dar automobilii} continua să gonească.

Din vîrful colinei văzură din nou lacul.

— Vrei să te mărişi cu mine ? o întrebă din nou lordul Hovenden. Ochii-i erau aţintiţi asupra drumului. Pe faţă i se întipărise un zîmbet extatic, triumfător. Nu s-a simţit niciodată mai fericit ca-acuma, mai plin de curaj, mai puternic. Vrei să te mărişi cu mine ?

— Nu ! îi răspunse Irene. Era agasată ; Doamne cit e de stupid !

Mai multe minute se, scurseră în tăcere. La Casti-glione del Lago o întrebă din nou. Irene îşi repetă răspunsul.

— Sper că nu intenţionezi să repeţi trucul ăsta de circ ? ,îl întrebă ea cînd se apropiară

de bifurcaţie.

— Depinde dacă te mărişi cu mine sau nu, îi răspunse el. De data aceasta rîse puternic şi atît de contagios, încît Irene, a cărei enervare ,era doar o suprapunere artificială asupra fericirii de care era cuprinsă, nt: se putu stăpîni să nu rîdă şi ea. Vrei 'sau nu ? o întrebă el.

— Nu.

Lordul Hovenden o luă la stingă.

— Vom ajunge tîrziu la Peruggia ! spuse el.

r— Ah ! exclamă domnişoara Elver, cînd ajunseră îii vîrful colinei. Ce frumos ! Bătu din palme. Apoi, aple-cîndu-se, o bătu pe Irene pe umăr. Ce multe lacuri sînt pe-aici ! spuse ea.

Pe ţărmul nordic, lordul Hovenden o întrebă din nou. Martori erau Cortona şi Montepulciano.

— Nu văd de ce m-aş lăsa tiranizată, răspunse Irene. Lordul Hovenden aprecie acest răspuns ca fiind mai

promiţător decît cel dinainte.

— Dar nu eşti deloc tiranizată.

— Ba sînt, insistă ea Vrei să mă sileşti să-ţi dau imediat un răspuns, fără să mă gîndese

•?

«ir — Ei, nu, răspunse Hovenden, asta-i prea de tot. Te silesc eu să-mi dai imediat un răspuns

?• Dimpotrivă. îşi dau timp să te gîndesti. Dacă vrei, ne invîrtira toată noaptea în jurul lacului.

La un sfeit de milă înaintea bifurcaţiei, îi puse din nou întrebarea.

— Eşti o bestie, replică Irene. 3, -— Asta nu-i un răspuns,

.(•;; ■—■ Nu vreau să răspund.

— Nu-si ser să-mi dai un răspuns presis, concedă el. Vreau numai să-mi spui se crezi despre asta. Spune-mi numai că „poate"4.

— Nu vreau, insistă Irene. Erau acum foarte aproape de bifurcaţie.

— Numai un „poate". Spune-mi numai că ai să te gîndesti la asta.

— Bine, am să mă gîndese, îi răspunse Irene. Dar bagă deseamă, asta nu mă leagă cîtuşi...

Nu apucă să termine propoziţiunea, că automobilul, care se îndreptase spre stînga, se abătu brusc spre dreapta cu atîta putere, încît Irene fu nevoită să se apuce de scaun pentru a nu fi proiectată în afară :

— Doamne !

-— Totu-i în ordine ! o linişti lordul Hovenden.

Mergeau acum liniştiţi pe drumul din dreapta. Zece minute mai tîrziu, după ce trecură de o mică trecătoare, văzură Peruggia strălucind în soare, pe deal. Cînd ajunseră la hotel aflară că

ceilalţi sosiseră demult.

— Am luat-o pe un drum greşit, le explică lordul Hovenden. Si fiindcă veni vorba, adăugă el, adresîndu-se domnului Cardan, lacul pe care l-am ocolit, nu cumva Hannibal, sau altsineva...

— Atît de multe lacuri, îi povesti domnişoara Elver doamnei Chelifer. Atît de multe !

■— Numai unul singur, îţi spun cu siguranţă, draga mea, insistă cu blîndeţe doamna Chelifer.

— Multe de tot!

■■■71 Doamna Chelifer oftă cuprinsă de milă.

307

20*

1 înainte de cină, Irene şi lordul Hovenden plecară să facă un tur prin oraş. Uriaşele palate din piatră îi priveau cum trec. Soarele coborîse atît .de mult, încît numai ferestrele de la etajele superioare, acoperişurile şi cornişele erau luminate. Umbra cenuşie a pămîntului învăluia partea de jos a palatelor, în timp ce acoperişurile erau pictate în corai şi roşu aprins.

— îmi plase aisi, spuse lordul Hovenden. în împrejurările de faţă i-ar fi plăcut chiar şi oraşele Wigan sau Pittsburg.

— Şi mie, îi răspunse Irene.

Prin ferăstruica părului ei des privea o faţă zîmbi-toare, cuprinsă de o fericire copilărească.

Părăsind cartierele nobile ale oraşului, se aventurară în labirintul aleilor abrubte, al pasajelor şi scărilor întortocheate din spatele catedralei. Clădite la întîmplare pe povîrnişul dealurilor, casele înalte păreau că se suprapun, ca părţile componente ale unui edificiu imeţns şi fantastic, străbătut de alei ca de nişte coridoare. Drumul, cînd se înfunda printre case formînd un tunel lung şi întunecos, cînd se lărgea şi se transforma în pieţe mici, ca nişte fîntîni deschise spre cer. Prin uşile date la o parte, la capătul scărilor exterioare, puteai vedea la lumina puternică a becurilor cîte o familie adunată la cină. Drumul se transformă apoi în trepte şi trecu prin-tr-un alt tunel, cu aspect mai vesel, datorita luminilor unei cîrciumi la subsol, care dădea în el. Din gura largă a cavernei venea un miros de băuturi spirtoase, se auzeau voci şi rîsete puternice.

Apoi, ieşind de sub clădirile înalte, se pomeniră pe marginea unui povîrniş abrupt, de unde se vedea panorama vastă a cerului palid de seară, festonat de profilurile albastre ale munţilor şi cu o lună rotundă, strălucitoare, ce domina solemn întregul peisaj. Aplecîndu-se peste parapet, văzură jos, la cîţiva zeci de metri, acoperişurile unui alt cartier al oraşului. în timp ce culorile acestei lumi se mai luptau încă cu întunericul devorator, municipalitatea generoasă însăila străzile cu lumini galbene. Prin aerul pur şi transparent se răspîndi un miros slab de fum şi carne friptă. Liniştea care pogora din cer era atît de profundă şi înălţătoare încît zgomotele oraşului — puzderie de detalii distincte pe întinderea unei. vaste cîmpii —• nu făceau decît s-o adîncească şi mai mult, să atragă atenţia asupra imensităţii ei, în contrast cu zarva meschină din inima spectatorului.

— îmi plase aisi, repetă lordul Hovenden.

Statură aşa mult timp, cu coatele sprijinite pe parapet, fără să scoată o vorbă.

— Ascultă, începu brusc Hovenden. Pe faţa sa apăru expresia umilă, timidă, a pietonului. Îmi pare îngrozitor de rău de tot se am făcut în jurul lacului asela afurisit.

Tînărul gigant de la volanul unui Vauxhall Velox se retrase împreună cu automobilul său în garaj, lăsîndu-l pe Hovenden, cel mult mai puţin formidabil, să continue campania pe care o începuse cu atîta măiestrie. Luna, frumuseţea încîntătoare a feţei care privea gînditoare prin ferăstruica de păr, liniştea enormă şi zgomotele abia perceptibile, ca bătăile unei inimi, mirosul de fum şi de carne friptă — toate acestea conspirau pentru a transforma acea însufleţire veselă de care fusese cuprins lordul Hovenden, într-o melancolie blîndă şi dulce.

Faptele pe care le săvîrşise în după-amiaza aceasta i se păreau, în condiţiile noii sale stări de spirit, de o violenţă condamnabilă, îi era teamă că prin comportarea sa brutală a compi-omis cauza. Ar putea, oare, să-l ierte vreodată pentru o asemenea purtare ? Era copleşit de

.remuşcări. Singura sa şansă era să ceară iertare.

— îmi pare extrem de rău.

— Adevărat ? Irene se întoarse spre el şi-i zîmbi. I se vedeau dinţişorii albi sub buza de sus puţin răsfrîntă. Ochii larg deschişi, de copilă, străluceau de fericire. Mie, nu. Cîtuşi de puţin.

^

Lordul HoVenden îi luă mina într-a lui.

— Nu eşti supărată ? Deloc ? Ea-şi scutură capul.

— îţi aminteşti de ziua aceea sub măslini ?

— Am fost o brută, şopti el plin de remuşcări."

309

— Am fost o proastă, îi răspunse Irene. Dar m-am schimbat acum.

— Doar nu vrei să spui că...

Ea îşi scutură pletele. Se întoai'seră la hotel ţinîndu-se de mînă. Hovenden vorbi şi rîse tot" drumul. Irene era tăcută. Sărutarea o făcuse şi pe ea fericită, dar într-alt mod.

\N f.A^A"

Alba

LTI

Capitolul II

Timp şi spaţiu, materie şi spirit, subiect, obiect — cît de strîns se împletiră aceste noţiuni a doua zi pe drumul spre Roma. Călătorul simplu care-şi închipuie că voiajează liniştit prin Umbria şi Latium se pomeneşte dintr-odată azvhiit dintr-o perioadă istorică în alta, rostogolit cu cea mai mare viteză prin tot felul de sisteme economice, pus să escaladeze culmi ale filozofiei şi reli-Irsgi, să treacă vertiginos.de la o concepţie estetică la n\alta. Dimensiunile sînt multiplicate într-un ritm ameţi-Ccstor şi automobilul care pare că merge liniştit pe drum ~

■ este angajat, în realitate — cu viteza pe care i-o pot ^imprima cei 40 de cai putere şi inteligenţele umane din sjj interior -— pe o serie de alte trasee care duc în mod siirmltan în toate direcţiile.

Părăsiră Peruggia pe o dimineaţă senină. Pe cerul albastru, deasupra lui Subasio, pluteau cîţiva nori albi şi masivi. Coborîră în tăcere pe drumul care se încolăceşte în jurul muntelui.

La picioarele acestuia, la adăpost de soare, în răcoarea delicioasă a cavoului lor familial, volumnii cei graşi stăteau tolăniţi pe capacele sarcofagelor de marmură ca pe banchetele din jurul meselor de ospeţe. într-o eternă anticipare a următorului fel de mâncare suculent, zîmbeau cu acelaşi zîmbet secular. „Ne-a plăcut viaţa, păreau ei să spună, şi nu ne-a înspăimîntat moartea. Gîndul morţii era condimentul care făcea ca cele douăzeci şi cinci de mii de mese luate pe acest pămînt să ni se pară şi mai gustoase."

Cîteva mile mai departe, la Assisi, mumia unei sfinte zace într-un sicriu de sticlă, iluminat puternic de becuri

311

ascunse cu grijă. „Gîndeşte-te la moarte, spune sfînta, nu uita că toate lucrurile sînt pieritoare, că viaţa asta de sub lună este şi ea trecătoare. Gîndeşte-te, gîndeşte-te mereu ; şi în cele din urmă viaţa însăşi îşi va pierde savoarea şi moartea o va corupe ; îţi va fi ruşine de trupul tău; vei fi dezgustat de el. Meditează profund asupra morţii şi vei ajunge să negi frumuseţea şi sanctitatea vieţii." De fapt mumia fusese pe vremuri o călugărita.

— Cînd Goethe a sosit la Assisi, spuse domnul Car-dan după ce ieşiră din cavoul sfintei Clara, singurul lucru pe care l-a admirat a fost porticul unui templu de categoria a doua, de pe vremea romanilor. Poate că Goethe n-a fost chiar atît de stupid pe cît îl socotim noi.

■— Tfn loc admirabil de jucat halma, exclamă Chclifcr cînd intrară în Tcatro Mctastasio.

Această scenă rococo a fost făcută special ca arta să se proslăvească pe sine. Pretutindeni, de peste două sute de ani încoace, arta nu face decît să se proslăvească.

Dar în bisericile, superioară şi inferioară, ale Sfîntu-lui Francisc, Giotto şi Cimabue au arătat că arta a proslăvit pe vremuri şi altceva decît pe ea însăşi. Acolo arta-e slujitoarea religiei, sau,

— cum ar spune psihanaliştii, într-un mod mai ştiinţific — erotismul anal este de cele mai multe ori concomitent cu homosexualitatea incestuoasă.

— Mă întreb, spuse domnul Cardan dus pe gînduri, dacă Sfîntul Francisc a reuşit într-adevăr să facă sărăcia atît de demnă, de fermecătoare şi atractivă, pe cît se spune. In zilele noastre cunosc foarte puţini oameni săraci care să arate într-adevăr frumos.

O privi pe domnişoara Elver care ţopăia ceva mai încolo, pe drum, ca o pasăre de apă pe uscat. Capătul fularului colorat al lordului Hovenden se tîra în urma ei în praf ; îi fusese legat de încheietura mîinii, dar uitase de acest lucru. „Douăzeci şi cinci de mii de lire", se gîndi domnul Cardan şi oftă, Sfîntul Francisc şi Budha şi-au aranjat altfel treburile. Dar în zilele noastre-i greu să cerşeşti cu oarecare demnitate.

Se urcară din nou în automobile ; fluturîndu-şi fularul, domnişoara Elver îşi luă rămas bun de la sfinţii care s-au gîndit atît de mult la moarte îneît au trebuit să-şi mortifice viaţa. în răcoroasele lor palate de vară, vo-lumnii cei graşi zîmbeau dispreţuitori. „Noi nu ne gîn-deam la moarte. Noi făceam copii, ne înmulţeam turmele, ne extindeam ogoarele pogon după

pogon, proslăveam viaţa." Lordul Hovenden acceleră ; cele două înţelepciuni — legea veche şi cea nouă — ramaseră în urmă.

Spello se prăvăli peste colină pentru a-i privi. La Fpligno era zi de tîrg. Era atît de multă lume, îneît domnişoara Elver obosi să'tot facă semne şi să tot strige. Pe muntele său conic, Trevi părea un oraş din cărţile cu poze. De o parte şi de alta a drumului, în cîmpia cea mănoasă, se înălţau fabrici ; coşurile înalte erau ca nişte imitaţii mai zvelte ale turnurilor de castele cocoţate pe coline. în vremurile noastre sigure şi civilizate, tîlharii coboară din viziunile lor din munţi şi-şi clădesc turnurile de pază în văi. Călătoreau prin progres ; prin progres, cu o milă pe minut. Şi, deodată, la dreapta lor, se dezvălui miracolul rece şi seînteietor al Clitumnusului ; izvorul sacru ţîsnea din coasta muntelui şi se revărsa într-un bazin debordant.

Malurile îi erau acoperite de un gazon verde, aproape ca cel englezesc. în mijloc se înălţau insuliţe verzi ; sălciile plîngătoare, aplecate deasupra apei, punţile arcuite, transformaseră

acest lăcaş roman într-un peisaj chinezesc.

— Alte lacuri, strigă domnişoara Elver.

La Spoleto se opriră pentru a lua masa şi pent'u frescele lui Filippo Lippi, un pictor pe care doamna Aldwinkle îl admira în mod deosebit pentru că — fiind călugăr — a avui curajul să

răpească o fată dintr-o şcoală mănăstirească. în abside semiobscure, formele pioase şi elegante, culorile clare şi pure. se armonizau perfect. Erotismul anal era încă servitorul homosexualităţii incestuoase, dar nu în mod exclusiv. Aceste forme luminoase de erotism anal sugerau ceva mai mult decîl erotismul anal. Dar desenatorul acestui narthex din cmquecento mai mult decît roman, situat în partea de

312

313

apus a bisericii, fusese cu siguranţă un coprofil pup şi j autentic. Cit de încîntătoare este divina filozofie ! Astrologia, alchimia, frenologia şi magnetismul animal, razele N, ectoplasma şi caii socotitori ai lui Elberfield au fost la modă la vremea lor şi au dispărut. Nu trebuie să-i regretăm deoarece ne putem lăuda şi noi cu o ştiinţă tot atît de populară, tot atit de facilă şi atotştiutoare cum fuseseră pe vremuri frenologia sau magia. Gali şi Mes-mer au cedat locul lui Freud. La timpul său, Filippo Lippi a avut bosa artei. Astăzi e un homosexual incestuos, cu înclinaţii spre erotism anal. Ne mai putem oare îndoi că inteligenţa omenească se află

în progres şi se dezvoltă ? Peste 50 de ani, ce interpretare curentă i se va da lui Filippo Lippi ?

Cu siguranţă că ceva mai profundă, mai întemeiată chiar decît excrementele şi incestul infantil

; putem fi siguri de acest lucru. Dar ce interpretare anume numai Dumnezeu ştie. Cit de încîntătoare este divina filozofie !

— Îmi plac picturile astea, îi şopti lordul Hovenden Irenei.

0 porniră din nou. Străbătură trecătoarea Somma şi coborîrâ printr-un defileu lung şi întortocheat spre Terni. Traversară valea înconjurată de munţi prăpăstioşi si ascuţiţi, urcară

spre Narni — Narni cel suspendat în mod primejdios deasupra unei văi adinei — şi-şi continuară drumul spre Colinele Sabinelor.

Sabinele, Sabinele... Numele acesta avu darul să abată brusc automobilele din drum. Kheu, jugaces ', cum zboară timpul — n-au fost rostite oare pentru prima oară aceste cuvinte, în mod elegant şi peremptoriu, la o fermă sabină ? Dar femeile sabine ! Numai Rubens a ştiut cum arătau şi cum a trebuit să fie răpite. Cît de corpolente şi blonde erau ! Ce veşminte strălucitoare de mătase aveau, şi ce perle ! Iar răpitorii lor romani erau bronzaţi ca nişte indieni. Muşchii le ieşeau in evidenţă : ochii şi armura străluceau. De pe spinările cailor fremătători, ei plonjau direct în marea înspumată a corpurilor feminine care se învolbura şi se rostogolea sălbatic în jurul lor. Arhitectura însăşi devenea tumultuoasă şi orgiacă. Ce 1 Horaţiu, Ode, III.

vremuri ! După ce urcară de la Narni. pătrunseră chiar în inima acestor vremuri. Dar şi alţi pictori, în afară de Peter Paul au trecut pe aici. El a pictat numai sabinele. Ceilalţi, decorul. Un cioban bătrîn apăru dintre ruinele Piranesei şi-i privi, sprijinindu-se în toiag, de pe o stîncă c6

domina drumul. O turmă de capre, rumegînd tolănite la umbra unui stejar, cu boturile lor negre şi bărboase, cu coarnele răsucite profilîndu-se pe cerul albastru şi luminos, stăteau grupate cu mult simţ profesional ; doar studiaseră arta compoziţiei picturale de la cei mai mari maeştri — şi acum nu aşteptau decît sosirea lui Roşa da Tivoli. Şi cu siguranţă că acelaşi olandez italienizat era răspunzător şi pentru turma de oi prăfuită, pentru cîinl, pentru copilandrii cu ciomege şi pentru ciobanul mătăhălos, îmbrăcat ca un caprîpcd, în pantaloni din piele de capră şi călare pe un măgăruş a cărui micime scotea în evidenţă prin contrast demnitatea chipeşă a călăreţului. Dar olandezii şi flamanzii nu au fost singurii străini care au zugrăvit pe pînză aceste meleaguri italiene. Au existat arbori, poiene, stînci care, în virtutea dreptului cuceritorului, i-au aparţinut lui Nicolas Poussin. Ajunge să închizi ochii pe jumătate şi stînca cenuşie devine un cavou în ruine : Et ego in Arcadia '...; satul de colo, pe vîrful colinei, de peste vale, se transformă într-o cetă-ţiiie cu colonade, cupole şi arcuri de triumf ; iar ţăranii care îşi lucrează ogoarele devin cetăţeni ai unei Arcadii transcendentale, angajaţi cu toată gravitatea şi sobrietatea in urmărirea Adevărului, a Binelui şi a Frumosului. Acestea ar constitui primplanul şi planul al doilea. Dar, deodată, de pe creasta unei coline, după care începea o lungă coborîre, se dezvălui fundalul îndepărtai şi vast al lumii ideale a lui Poussin : valea Tibrului, cîmpia ondulată a Campagniei, iar în mijloc — fantastic şi neverosimil —

conul solitar al muntelui Soracte, profilîndu-se în mantia s.a azurie de ceaţă pt cerul albastru.

» Inscripţie pe celebrul tablou „Pastorii din Arcadia" al lui Nicolas Poussin, 314

Capitolul HI

De pe culmea Pincio, domnul Falx denunţă oraşul care se întindea la picioarele sale.

— Minunat, nu-i aşa ? exclamase doamna Aldwinkle. Roma era una din proprietăţile sale private.

— Dar fiecare piatră, începu domnul Falx, a fost ridicată prin munca sclavilor. Fiecare piatră

! Milioane de nenorociţi au muncit din greu şi au pierit aici! Vocea domnului Falx deveni mai puternică, vocabularul mai colorat, şi el începu să gesticuleze ca la un miting. Pentru ca aceste palate, aceste biserici grandioase, aceste forumuri, amfiteatre, şi mai ştiu eu ce să fie prezente astăzi aici pentru" a vă desfăta privirea. Merită, oare, aceste sacrificii, vă întreb eu

? Desfătarea de o clipă a cîtorva indivizi fără treabă constituie oare un motiv suficient pentru oprimarea seculară a milioane de fiinţe omeneşti — fraţii, egalii lor în faţa lui Dumnezeu

? Merită oare, vă întreb eu încă o dată ? Nu, de o mie de ori nu ! — şi domnul Falx lovi cu pumnul drept în palma stingă. Nu !

— Uitaţi, însă, i se adresă domnul Cardan, că există o ierarhie naturală.

Aceste cuvinte parcă îi amintiră de ceva. Se uită împrejur. De cealaltă parte a drumului, la una din măsuţele de lingă o estradă pentru orchestră, domnişoara Elver, îmbrăcată în sacul ei de stofă de mobile înflorată, înfuleca unul după altul, cu o expresie de extaz întipărită pe faţa mînjită cu cremă, ecleruri de ciocolată şi meringuri. Domnul Cardan se întoarse şi continuă :

— Există un număr mic de britanici care nu vor fi niciodată sclavi şi un foarte mare număr care nu numaî

316

că vor fi sclavi, dar care se vor simţi complet pierduţi dacă vor fi lăsaţi liberi. N-am oare dreptate ?

— Numai în mod aparent, îi răspunse sever domnul Falx. Dar vă autorizează oare acest argument să stoar-ceţi vieţile a milioane de fiinţe omeneşti de dragul cîtorva opere de artă ?

Cîtc mii de muncitori, cu neveste şi copii, n-au dus oare o viaţă de mizerie pentru ca biserica Sfîntului Petru să fie ceea ce este ?

— La drept vorbind, catedrala Sfîntul Petru nu prea e operă de artă, spuse pe un ton dispreţuitei' doamna Aldwinkle, avînd impresia că a marcat un punct decisiv în discuţie.

— Dacă e vorba de vieţi trăite în mizerie, interveni Chelifer, permiteţi-mi să mă ridic în apărarea mai mult a clasei mijlocii dccît a celei muncitoare. Din punct de vedere material, poate că o duce ceva mai bine ; dar din punct de vedere moral şi spiritual, vă asigur că se si-tuează în însăşi inima realităţii. Intclectualiceşte, bineînţeles, burghezii nu se deosebesc de muncitori. Numai o minoritate neglijabilă şi instabilă, din ambele clase, face parte din cele trei categorii inferioare ale lui Galton. Din punct de vedere moral şi spiritual, burghezii o duc însă

mult mai rău ; ei suferă de pe urma unei dependenţe mai mari de opinia publica, sînt torturaţi de snobism, trăiesc mereu într-o stare de teamă şi ură. Pentru că nu numai muncitorilor le este teamă că-şi pot pierde slujbele, ci şi burghezilor, şi din motive mai întemeiate — au mai mult de pierdut, au de căzut mai de sus ; dintr-un paradis precar în abisurile sărăciei fără

de speranţă, unde-i aşteaptă1" azilul şi oficiile de plasare supraaglomerate ; şi vă mai miră

că trăiesc mereu cu teamă ? Cît priveşte ura — cea a proletariatului faţă de burghezie este floare la ureche în comparaţie cu ura pe care burghezia o nutreşte faţă de proletariat.

Burghezul nostru îl urăşte pe muncitor pentru că îi este frică de el. El este înspăi-raîntat de revoluţie care poate să-l azvîrle din paradisul Râu aristocratic în infern. Cu cită invidie, cu ce resentimente amare priveşte burghezul nostru cea mai neînsemnată îmbunătăţire a existenţei muncitorului ! O consideră întotdeauna ca o îmbogăţire pe seama sa. Vă mai amin-Slî

tiţi de perioada războiului şi a prosperităţii care a urmat, cînd pentru prima oară în istorie muncitorii au primit salarii ce le-au permis să trăiască în condiţii oarecum confortabile ; vă

amintiţi de asemenea cu cită furie, cu cîtă ură sălbatică şi plină de veniri au denunţat clasele mijlocii excesele violente la care se deda sărăntocul în clipele lui libere ? închipuiţi-vă !

Monştrii cumpărau pînă şi piane — piane ! De atunci încoace aceste piane au fost revîndute.

Mobilele inutile au luat calea tuturor lucrurilor de care omul se poate dispensa. Pînă şi paltonul de iarnă a fost amanetat. Burghezul, deşi vremurile sînt şi pentru el grele, se simte mai fericit; e răzbunat. Poate să ducă o viaţă relativ * mai liniştită. Şi ce viaţă ! O viaţă după

chipul poftelor sale, dar timorată şi convenţională ; distracţiile îi sînt furnizate de societăţi anonime ; nu are nici o religie, doar un mare respect pentru convenţiile aristocratice, care nu au nici măcar justificarea originii divine. A auzit vorbindu-se despre artă şi filozofie şi repetă

cele auzite pentru că modelele pe care vrea să le imite fac la fel; capacitatea sa intelectuală. şi lipsa de cultură nu-i permit să obţină însă satisfacţii reale de pe urma artei şi filozofiei. In consecinţă, este mai sărac decît sălbaticul care, chiar dacă nu a auzit niciodată de artă sau ştiinţă, e bogat în schimb în religie şi cunoştinţe transmise prin tradiţie. Viaţa unui animal sălbatic are o oarecare demnitate şi frumuseţe ; numai despre viaţa unui animal domestic se poate spune că este degradată. Burghezul este un animal uman perfect domesticit. Iată de ce, adăugă Chelifer, iată de ce oricine doreşte să trăiască cu adevărat în inima realităţii umane trebuie să trăiască în mijlocul burgheziei. De altfel, în scurt timp, nu va mai fi nevoie de o distincţie — care să suscite invidia — între clase. în curînd toţi vor fi burghezi. Farmecul claselor de jos a constat în trecut in aceea, că erau compuse din animale umane aflate într-o stare de relativă sălbăticie. Ele aveau o înţelepciune tradiţională şi superstiţii tradiţionale ; aveau propriile lor distracţii vechi şi simbolice. Mama poate să vă spună tot ce vă interesează

în această privinţă, urmă el făcînd o paranteză. Faptul că Tolstoi i-a preferat pe ţăranii ruşi prietenilor săi bogaţi şi cultivaţi este foarte explicabil. Ţăranii erau sălbatici. Ceilalţi. în fond tot nişte brute, erau dezgustător de domesticiţi. Mai mult decît atît : erau nişte cîini de lux de o rasă complet inutilă ; ţăranii făceau cel puţin ceva pentru a-şi justifica existenţa. In alte ţări din Europa şi în Lumea Nouă sălbaticii sînt pe cale de dispariţie rapidă. Ziarele vîndute în milioane de exemplare, precum şi radiourile îi domesticesc într-un ritm vertiginos.

Puteţi umbla mult şi bine prin Anglia zilelor noastre pînă să daţi de un animal cu adevărat sălbatic. Ele mai există, totuşi, la ţară şi chiar in cartierele infecte şi necivilizate ale oraşelor.

Iată de ce, repet încă o dată, trebuie trăit în mijlocul burgheziei suburbane. Animalele degradate şi domesticite sînt prototipul animalelor umane din zilele noastre ; ele vor fi cele care vor moşteni pămîntul în generaţiile următoare ; ele sînt cele care caracterizează realitatea modernă. Cele sălbatice nu mai sînt tipice ; ar fi caraghios să fii adeptul lui Tolstoi acum, în Europa occidentală. Cît priveşte bărbaţii şi femeile în adevăratul înţeles al cuvîntului, în opoziţie cu animalele umane — cele sălbatice sau domestice — aceştia constituie o excepţie atît de extraordinară îneît nici nu avem dreptul să ne gîndim la aşa ceva. Această cupolă — şi Chelifer arătă silueta cupolei Sfîn-tulul Petru care se înălţa deasupra caselor de cealaltă parte a oraşului — a fost proiectată de Michelangelo. Şi

0 foarte frumoasă. Dar ce legătură există între ea sau

01 şi noi ?

— Blasfemie ! exclamă doamna Aldwinkle, ridieîn-clu-sc în apărarea lui Buonax-roti.

Domnul Falx dădu glas unui resentiment mai veci ii :

— Calomniaţi natura umană, spuse el.

— Toate sînt adevărate şi cît se poate de evidente, începu domnul Cardan. Dar nu văd de ce nu ne îngăduiţi să ne amuzăm cu Michelangelo, dacă vrem. Numai Dumnezeu ştie cît de greu este pentru vin om să înfrunte viaţa ; de ce să-l lipseşti de micile lui plăceri în această sarcină

grea ? De pildă vinul, lectura, ţigările şi conversaţia, arta, bucătăria, religia pentru cei cărora le place. sportul, dragostea, umanitarismul, haşişul şi celelalte.

;ît8

Orice om are reţeta lui proprie pentru a-şi uşura viaţa. De ce să nu i se permită să profite în pace de narcoticul lui ? Voi tinerii sînteţi al dracului de intoleranţi. Şi asta o spun mereu. Nu sînteţi decît nişte prohibiţionişti.

— Şi totuşi, interveni doamna Chelifer cu vocea-i blinda şi melodioasă, nu puteţi nega că prohibiţia a făcut mult bine în America.

Se înapoiară la cofetăria de unde plecaseră cu cîteva minute mai înainte pentru a admira priveliştea. Domnişoara Elver tocmai termina un ccler. în faţa ei se aflau doua farfurii goale.

— Ţi-a plăcut ? o întrebă domnul Cardau. Domnişoara Elver dădu din cap ; avea gura plină şi nu putea vorbi.

— Mai vrei prăjituri ? o întrebă el.

Domnişoara Elver se uită la cele două farfurii goale, apoi la domnul Cardan. Era cît pe ce să

spună da. Doamna Chelifer, însă, se aşeză lingă ea şl—i puse o mină pe umăr.

— Nu cred că Grace mai doreşte cu adevărat prăjituri, interveni ea.

Grace se întoarse spre bătrînică ; privirea ei exprima dezamăgire şi tristeţe, dar după o clipă se însenină. Zîmbi, luă mina doamnei Chelifer şi o sărută.

— Vă iubesc ! îi spuse.

Pe dosul mîinii, buzele lăsaseră o pată cafenie de ciocolată topită.

— Cred că ar fi bine să-ţi ştergi faţa cu şerveţelul, o sfătui doamna Chelifer. Poate înmoi mai întîi un colţ în apă caldă...

Se făcu linişte. Dinspre estrada de dans, amenajată sub copaci la vreo sută de metri mai încolo, se auziră sunetele, puţin înăbuşite de distanţă si de zgomotul constant al Romei, ale unei orchestre de jaz. Monoton şi fără întrerupere banjourile îngînau o melodie de dans. Din cînd în cînd se auzea un sunet mai ascuţit, indicînd prezenţa unei viori. O trompetă insista plictisită pe tonice şi dominante acoperind cu sunetele-i clare toate celelalte instrumente ; saxofonul mieuna voluptuos. La această distanţă, toate melodiile păreau identice. Deodată, însă, de

320

pe estrada cofetărioarei în care se aflau, un pian, două viori şi un violoncel intonară

Corul Pelerinilor din Tannhăuser.

Irene şi lordul Hovenden dansau înlănţuiţi, uşor şi elegant, pe ringul de beton. Urmînd imboldurile jazului, alte patruzeci de cupluri dansau în jurul lor. Infiltrîn-du-se în mod insidios prin palisada care despărţea ringul de dans de restul lumii, frînturi din Corul Pelerinilor se interferau cu muzica de jaz.

— Ascultă, îi spuse Hovenden. Asculfară continuînd să danseze. Se nostim e cînd le auzi pe amîndouă deodată !

Dar muzica de dincolo de palisada nu era destul de puternică îneît să le strice ritmul.

Ascultară cîteva clipe, zîmbind de absurditatea acestei muzici de dincolo, şi-şi continuară dansul. După un timp, nici nu se mai osteniră să asculte.

X'.

•v;

J

Y. 0

Xs

21 — Frunze uscate

Capitolul IV

Domnul Falx nu se aştepta, odată ajuns la Roma, să întîmpine vreo dificultate în reducerea discipolului său la, ceea ce considera el, o stare de spirit mai bună şi mai serioasă. Sperase că

in atmosfera tonifiantă a unei Conferinţe Laburiste Internaţionale, lordul Hovenden îşi va redobîndi forţele morale şi intelectuale. Ascultmd cu-vîntările, întîlnind tovarăşi de idei străini, el va uita farmecul corupător al vieţii duse sub acoperişul doamnei Aldwinkle şi-şi va îndrepta atenţia spre lucruri mal nobile şi mai importante. Mai mult decît atît, era de aşteptat ca asupra unui spirit tînăr şi generos ca al său, perspectiva unor eventuale persecuţii din partea fasciştilor să constituie un stimulent; faptul de a se afla în opoziţie, ar fi trebuit să-i înflăcăreze şi mai mult sentimentele în favoarea unei cauze care nu se bucura de popularitate. Acestea fuseseră calculele domnului Falx.

Evenimentele au demonstrat, însă, că se înşelase. Odată ajuns la Roma, lordul Hovenden păru să manifeste un interes şi mai redus faţă de politica de avangardă decît în ultimele două sau trei săptămini petrecute k Vezza. Se lăsă totuşi dus, manifestînd o indiferenţă prea evidentă

pentru a nu fi remarcată de domnul Falx la cîteva şedinţe ale conferinţei. Atmosfera lor

;

intelectuală tonifiantă nu avu insă nici un efect stimulator asupra lordului, care în tot timpul şedinţelor nu făcea decît să caşte şi să se uite extrem de frecvent la ceas. Seara, cînd domnul Falx îi cerea să meargă împreună cil el la vreun distins tovarăş, lordul Hovenden fie că aducea vreo scuză vagă, fit- că pur şi simplu dispărea. A

322

doua zi domnul Falx afla cu amărăciune că îşi petrecuse jumătate din noapte la bar cu Irene Aldwinkle. Nu i-a mai rămas altceva decît să spere în plecarea doamnei Aldwinkle. Conform înţelegerii stabilite înainte de a pleca din Anglia, lordul Hovenden trebuia să răminâ cu el la Roma pină la sfîrşitul conferinţei. Domnul Falx putea spera că, după înlăturarea tuturor tentaţiilor frivole, lordul Hovenden îşi va redobîndi eul său cel bun. Şi totuşi, din cînd in cînd, lordul Hovenden mai avea mustrări de conştiinţă.

— Uneori am impresia că-l cam neglijez pe bătrinul Falx, se destăinui el jenat Irenei in cea de-a doua seară petrecută la Roma. Dar nu poate avea pretensia să-mi petrec toată ziua cu el.

Se zişi ?

Irene fu de acord că intr-adevăr nu putea.

— In afară de aseasta, continuă lordul Hovenden, din-du-şi asigurări suplimentare, cred că n-am se căuta in compania prietenilor săi. As mai înselege dacă ar fi singur. Dar are de discutat cu atîta lume ! Ştii. am impresia că într-adevăr l-as stînjeni.

Irene încuviinţă. Orchestra începu să cinte din nou. In aceeaşi clipă, cei doi tineri se ridicară

şi, ţinindu-se de mină, păşiră pe ringul de dans. Cabaretul în care dansau era sordid şi dezgustător, fiind frecventat de un public internaţional şi italian de cea mai proastă speţă. Femeile erau în majoritate prostituate. într-un colţ se afla un grup gălăgios de tineri englezi şi americani beţi, cu două localnice oacheşe, care arătau prea treze : cuplurile care se aflau pe ring dansau inir-un mod prea exagerat de intim. Irene şi lordul Hovenden discutau despre data căsătoriei şi găseau cabaretul delicios.

Peste zi, cind Hovenden reuşea să scape de conferinţă, hoinăreau prin oraş cumpărînd pentru viitorul lor cămin tot, ce-şi închipuiau că sint antichităţi. O îndeletnicire inutilă, intrucit cuprinşi de febra delicioasă a cumpărăturilor, uitau că viitorul lor cămin era tot un cămin ancestral.

— Se servisiu de masă drăgus ! exclama, bunăoară, lordul Hovenden şi, intrind in prăvălie îl cumpăra ime-323

21*

diat. Cam siurucuri — dădea el din cap — dar n-are | importansă.

Printre cele douăzeci şi trei de servicii de masă preţioase pe care le deţinea viitorul lor cămin, exista unul din aur masiv şi altul, pentru ocazii mai «puţin importante, din argint. Şi totuşi era atît de distractiv să fad cumpărături, să hoinăreşti prin magazine. Sub cerul albastru şi străveziu de toamnă, oraşul- alterna între auriu şi negru — auriu acolo unde razele soarelui cădeau pe zidul de stuc sau travertin — şi negru în locurile umbrite ; negru închis sub arcade, sub portalul bisericilor, negru lucios acolo unde sculpturile fîntînilor străluceau ude în bătaia neîncetată a apei. In locurile deschise, soarele ardea ; dinspre mare, insă, adia mereu o boare proaspătă, iar din străduţele înguste, unde de o mie de ani nu mai pătrunsese soarele, venea o răcoare ca de cavou. Umblau ore întregi fără să simtă oboseala.

între timp, doamna Aldwinkle făcea, împreună ei Chelifer, turul locurilor pitoreşti. Ea sperase că poate Capela Sixtină, Via Appia- în apus de soare, Colosseumul în bătaia lunii, grădinile de la Villa d'Este vor trezi la Chelifer emoţii care, la rîndul lor, vor genera o dispoziţie romantică

faţă de ea. Ştia din propria-i experienţă că diferitele emoţii nu sînt strict compartimentate; şi cînd una din ele este stimulată, le acţionează şi pe vecinele ei. Se fac mai multe cereri în căsătorie în taxi în drum spre casă după o operă de Wagner, în faţa unui peisaj impresionant, în labirintele vreunui palat în ruină, decît în holuri stereotipe, sau pe o stradă din West Kensington. Dar nici Via Appla — chiar şi atunci cînd, în asfinţit, pinii solitari îşi profilau siluetele negre> iar în cavourile în ruină fantomele cîntau din oboi, nu pentru urechile muritorilor; nici Colosseumul, chiar şi în bătaia lunii; nici chiparoşii, cascadele şi fîntinlle de jad din Tivoli n-avură nici o eficacitate. Chelifer nu se lăsa sedus ; atitudinea sa continua să

fie curtenitoare şi corectă.

Aşezată pe o coloană răsturnată, printre ruinele Vilei lui Adrian, doamna Aldwinkle ajunse pînă acolo încît începu să-i povestească despre unele întîmplări amoroase 324

din viaţa ei. Ii relata, de pildă — aducînd unele mici corecturi faptelor, corecturi în care, în mod implicit, ea însăşi începuse demult să creadă — povestea dragostei ei cu Elzevir, pianistul, — un artist, ce mai !... pînă în vîrful degetelor ; cu lordul Trunion — un grand seigneur de şcoală veche ! Relaţiile cu Cardan le trecu însă sub tăcere. Nu pentru că facultăţile mitopoetice ale doamnei Aldwinkle nu ar fi fost capabile să facă ceva extraordinar şi romantic din figura domnului Cardan. O, nu ! — ii descrisese ea de multe ori celor care nu-l cunoşteau

: era un fel de Hampden rural, un Erou Necunoscut, care ar fi putut face orice — absolut orice

— numai de şi-ar fi dat osteneala. Un mare Don Juan, în adevăratul înţeles al cuvîntului, nu numai din punct de vedere potenţial, avocatul şugubăţ al diavolului dacă nu chiar diavolul în persoană. Şi toate acestea numai pentru că a fost neînţeles — neînţeles de toţi, în afară de doamna Aldwinkle. în fond era un om sensibil, cu o inimă de aur. Trebuia, însă, să fii înzestrat cu harul intuiţiei pentru a putea descoperi toate acestea etc. Făcuse un mit din el. Dar o prudenţă instinctivă o împiedica să prezinte fără nici o reţinere miturile ei celor care cunoşteau originalele. Chelifer nu l-a întîlnit niciodată pe lordul Trunion sau pe nemuritorul Elzevir. L-a întîlnit în schimb pe domnul Cardan. Efectul confidenţelor fu, însă, la fel de neînsemnat ca şi cel al peisajelor romantice şi al marilor opere de artă. Ele nu l-au încurajat pe Chelifer fie să facă confidenţe, la rîndul lui, fie să urmeze exemplul lui Elzevir sau al lordului Trunion. Asculta cu atenţie, îşi exprima, la sfîrşitul povestirii, simpatia în cuvinte bine alese

— ca atunci cînd unor cunoştinţe le mor bunicile — şi, după o tăcere destul de lungă, spunea, uitîndu-se la ceas, că era timpul să se întoarcă la hotel : promisese mamei s-o intîlnească la ora ceaiului, după care, adăuga el, o va conduce să viziteze o pensiune. Avînd în vedere că va sta toată iarna la Roma, trebuia să depună toate eforturile pentru a-i găsi o locuinţă

agreabilă; nu-i aşa ? Doamna Aldwinkle fu nevoită să se declare de acord. O porniră prin Campagna cea aridă spre oraş. Tot timpul drumului doamna Aldwinkle păstră o tăcere melancolică.

325

In drum de la liotei la ceainăria din Piazza Venezia doamna Chelifer, domnişoara Elver şi domnul Cardan trecură prin Forul lui Traian. Cele două bisericuţe Işi înălţau turlele gemene, poleite cu aur, spre cer. De pe solul forumului, aflat sub nivelul străzii — se lasă cu cîte 30 cm In fiecare an — se ridica măreaţa columnă ; pilaştrii răsturnaţi şi blocurile de piatră erau împrăştiate in dezordine în jurul bazei. Se opriră să privească.

— Eu am fost întotdeauna protestantă, întrerupse tăcerea doamna Chelifer. Şi totuşi, ori de cîte ori am venit aici, am avut senzaţia că Roma reprezintă ceva aparte; că Dumnezeu a deosebit-o de celelalte oraşe, hărăzindu-i cele mai măreţe Intîmplări. E un loc semnificativ, un loc important — deşi n-aş putea spune de ce. Simţi pur şi simplu că e important, şi atît. Priviţi această piaţă, de pildă: două bisericuţe înzorzonate din perioada contrareformei ; preţiozitatea înşelătoare şi nici un fel de evlavie ; tot felul de clădiri obişnuite împrejur, iar în centrul acestui amalgam, un uriaş monument păgîn pentru comemorarea unui masacru. Şi totuşi, nu ştiu din ce motive, toate acestea mi se par că au o semnificaţie, un înţeles spiritual; sînt importante. Şi aceasta e valabil pentru tot ceea ce se află în acest loc extraordinar. Nu poţi privi indiferent Roma, ca pe oricare alt oraş.

— Şi totuşi, interveni domnul Cardan, un foarte mare număr de turişti şi toţi localnicii reuşesc cu deplin succes să manifeste tocmai o asemenea atitudine.

— Asta numai pentru că n-o privesc cum trebuie, ii răspunse doamna Chelifer. După ce ai privit-o o dată cum se cuvine...

Fu întreruptă însă în mijlocul frazei de o exclamaţie a domnişoarei Elver, care se îndepărtase de ei şi se uita peste grilaj în forumul scufundat.

— Ce se întîmplă ? o întrebă domnul Cardan, după ce trecură strada şi se apropiară grăbiţi de ea.

— Priviţi! strigă domnişoara Elver arătînd cu mîna în jos. Priviţi... pisicile !

într-adevăr, erau acolo. Pe marmura încălzită de soare a unei coloane prăbuşite, stătea tolănit un motan enorm. O familie de pisoi roşcaţi se juca dedesubt. Cîţiva 326

tigrişori se plimbau printre blocurile de piatră. O panteră neagră în miniatură se ridicase pe picioarele de dinapoi şi-şi ascuţea ghearele pe scoarţa unui copăcel. La baza coloanei zăcea un cadavru descarnat.

■— Pisss, pisss, strigă cu vocea-i ascuţită domnişoara Elver.

— Nu te mai osteni, o sfătui domnul Cardan. Nu înţeleg decît italieneşte.

Domnişoara Elver îl privi :

— Atunci, poate că ar fi bine să învăţ puţin italieneasca pisicilor.

In acest timp, doamna Chelifer privea foarte serios în jos, în forum.

■— Dar sînt cel puţin douăzeci — spuse ea. Cum de-au ajuns aici ? *

— Cei care vor să scape de pisici vin să le arunce peste grilaj în forum, îi explică domnul Cardan.

•— Şi nu pot ieşi de acolo ?

— Se pare că nu.

Pe faţa blinda a doamnei Chelifer se aşternu o undă de durere.

— Ţţ, ţţ, ţţ ! exclamă ea şi dădu tristă din cap. Sărmanele de ele ! Şi cum trăiesc ?

— Habar n-am, ii răspunse domnul Cardan. Poate că se devorează reciproc. Fără îndoială că

din cînd în eind şi oamenii le aAincă ceva de inîncare.

,— E una moartă, acolo, în mijloc, observă doamna Chelifer; în vocea ei răsună o notă de reproş, ca şi cind domnul Cardan ar fi fost de vină de acel cadavru mic care zăcea la baza coloanei triumfale.

— Moartă de-a binelea, confirmă domnul Cardan.

Îşi continuam drumul. Doamna Chelifer tăcea. Părea că o preocupă ceva.

Capitolul V

— An pris caruns flucuthukh; domnul Cardan făcu semn ghidului : Adu lampa mai aproape, spuse el în italieneşte ; după ce lampa fu adusă mai aproape, continuă să

silabisească slove primitive greceşti pe peretele mor-mîntului: flucuthukh nun tihuial

khues khathe anulis mului vizile ziz riin puiian acasri flucuper pris an ti ar vus ta aius

muntheri flucuthukh. Se ridică. Fermecătoare limbă, exclamă el, fermecătoare ! De cînd am învăţat că etruscii îl numeau pe zeul vinului Fufluns am început să mă interesez îndeaproape de limba lor. Fufluns ^- cît de incomparabil mai potrivit este acest nume, în comparaţie cu Bachus sau Liber sau Dionisos ! Fufluns, Fufluns, repeta el încîntat. Nici că se poate găsi ceva mai bun. Aveau un autentic geniu lingvistic fiinţele acelea ! Ce poeţi trebuie să fi avut! Cînd Fufluns flucuthukh-a zis-vl — imagi-naţi-vă nişte ode în cinstea vinului care ar fi început aşa ! Sînt sigur că în engleză nu veţi putea îmbina opt silabe suculente, beţive, de acest gen, nu-i aşa ?

— Dar ce spuneţi de „Ale in a Saxon rumkin" * îi sugeră Chelifer.

Domnul Cardan dădu din cap:

— Nu se compară cu etrusca. Nu are suficiente consoane. E ceva prea uşor, prea spumos şi trivial. Parcă ar fi vorba de apă gazoasă.

— Dar după cum prea bine ştiţi, urmă Chelifer, „flucuthukh1' ar putea să

însemne în etruscă şi apă gazoasă. Fufluns.. vă dau crezare, e un nume foarte potrivit-Dar poate că şi acest nume e doar o întîmplare fericită.

1 Bere într-o cupă saxonă (engl.).

N-aveţi nici o dovadă că şi în ce priveşte alte noţiuni făceau să se potrivească atît de bine sonoritatea cuvintelor cu sensul lor. Cînd Fufluns flucuthukh-a ziz-ul" ar putea fi tradus şi

„cînd Bachus îşi subţie vinul cu apă gazoasă". N-aveţi de unde să ştiţi.

— Aveţi perfectă dreptate, încuviinţă domnul Cardan. Nu ştiu. De altfel, nici alţii. M-am lăsat purtat de entuziasmul meu pentru Fufluns. S-ar putea ca flucuthukh să nu aibă acea semnificaţie suculentă pe care un cuvînt cu o asemenea sonoritate ar trebui să o aibă. Ar putea chiar să însemne, după cum afirmaţi, apă gazoasă. Şi totuşi, continui să sper în mai bine ; am încredere în etruscii mei. într-o bună zi, cînd se va găsi cheia pentru a se descifra această

limbă fosilizată, cred că mi se va da dreptate. Atunci se va descoperi că flucuthukh e un cuvînt tot atît de adecvat sensului ca şi Fufluns — ţineţi minte ce vă spun ! E o limbă

extraordinară, afirm încă o dată. Cine ştie ? Poate că peste vreo cîteva generaţii un nou Busby sau Keat vor scanda pe spinările băieţilor noştri din Anglia regulile sintaxei şi prozodiei etrusce. Nimic nu mi-ar da o satisfacţie mai mare. Latina şi greaca au o oarecare valoare practică infinitezimală. Etrusca este, însă, total şi absolut nefolositoare. Ce altă disciplină mai bună pentru educaţia unui gentleman ar mai putea fi descoperită ? E marea limbă moartă a viitorului. Dacă etrusca n-ar exista, ar trebui inventată.

— E tocmai ce vor avea de făcut pedagogii, spuse Chelifer, întrucît nu există nici un fel de literatură etruscă în afară de inscripţiile şi galimaţiile de pe fîşiile în care sînt înfăşurate mumiile de la Agram.

— Cu atît mai bine, replică domnul Cardan. Dacă am scri-o noi înşine, am găsi poate că

literatura etruscă este interesanta1. O literatură etruscă scrisă de etrusci ar fi tot atît "de plictisitoare ca orice altă literatură din antichitate. Dar dacă poemele epice ar fi scrise de dumneavoastră, dialogurile socratice de mine, iar istoria de vreun maestru al ficţiunii ca domnişoara Thriplow, atunci am fi în posesia unei culegeri în care puţinii elevi, capabili să profite de pe urma educaţiei ce li se dă, ar putea fi într-adevăr "interesaţi.

Iar cînd, după încă o generaţie,

328

329

Ideile noastre vor fi considerate la fel de depăşite ca şi cele ale lui Tulius sau Horaţiu, literatura Etruriei va fi scrisă da descendenţii noştri. Fiecare generaţie va folosi această limbă

moarta pentru a-şi exprima propriile idei. Şi exprimate într-un idiom atît de bogat ca acel pe care îl consider eu că este etrusca, ideile vor părea şi mai importante şi memorabile. Căci de multe ori am observat că o idee, care, exprimată în limba natală respectivă, pare obtuză, mediocră şi opacă, devine dară pentru ochii minţii, capătă o nouă semnificaţie, cînd i se dă un veşmînt străin, nefamiliar. Un dicton în latină are mai multă greutate, pare mai adevărat, decît acelaşi dicton în engleză. Pe legea mea, dacă studiul limbilor moarte este in general de vreun folos, ceea ce mi-ar părea rău să admit, acesta constă tocmai în dezvăluirea importanţei mediului verbal în care sînt exprimate ideile. A cunoaşte acelaşi lucru în mai multe limbi, înseamnă a-l cunoaşte (în cazul în care nu eşti complet lipsit de inteligenţă) mai profund, mai bine decît într-una singură. Tînărul care învaţă că zeul vinului se numeşte în etruscă Fufluns, are o cunoaştere mai profundă a atributelor acestui personaj divin decît tînărul care îl cunoaşte numai sub denumirea de Bachus. Doresc ca arheologii să descopere cheia limbii etrusce numai pentru a pătrunde mai adine semnificaţia unui obiect sau a unei idei exprimată de cuvinte atît de somptuoase ca jlucuthukh sau khathe. De rest nu-mi pasă. înţelesul acestor inscripţii este o problemă care mă lasă complet indiferent. Căci, la urma urmei, ce-ar putea descoperi ? Nimic din ceea ce nu cunoaştem. Ar descoperi că înainte ca romanii să fi cucerit Italia, oamenii mîncau şi beau, se iubeau, adunau averi, îi oprimau pe vecinii mai slabi, se distrau făcînd sport, întocmeau legi etc. Toate acestea le-ai putea descoperi şi coborînd pe Piccadiîly în orice zi a săptămînii. Şi apoi, sîntem în posesia imaginilor lor. Arătă cu mîna.

Ghidul care ascultase răbdător acest discurs de neînţeles pentru el, răspunse la acest gest ridieîndu-şi lampa de acetilenă. Readuse în mod miraculos la existenţă, de lumina albă şi puternică, o mulţime de forme în culori vii apărură pe pereţii cavoului. încadraţi de arbori stilizaţi, o pereche de luptători de "un

330

roşu inclus, cu ochi de egipteni şi profiluri de greci, aşa cum le cunoaştem de pe cele mai vechi vase. căutau să se apuce unul pe celălalt. De o parte şi de cealaltă, dincolo de copaci, stăteau două perechi de cai negri, cu picioare lungi. Deasupra lor, în segmentul de cerc dintre linia superioară a acestei picturi şi boltă, zăcea culcat un mare leopard, cu blana albă şi pete negre, aidoma Clinilor şi pisicilor din porţelan chinezesc dintr-o epocă mai tirzie. Pe peretele din stingă era înfăţişat un banchet : etrusci de culoare roşu închis stăteau tolăniţi pe banchete ; femei albe ca de porţelan formau cu partenerii lor bronzaţi acelaşi contrast voluptuos ca între nimfele palide şi durdulii ale lui Boucher şi păstorii negricioşi — amanţii lor. Cu gesturi de hieratică simpatie, ei închinau cupole de vin. Pe peretele opus, nişte păstrări mînuiau praştia sau plasa. Cerul era plin de zburătoare ; pe marea albastră se prindea peştele cu ostia. O lungă

inscripţie brăzda peretele de la dreapta la stingă. Pe tavanul boltit erau pictate carouri roşii negre şi albe. Deasupra uşii scunde şi înguste care dădea în anticameră stătea îngenuncheat un taur alb şi binevoitor. Acum două mii cinci sute de ani, aici şi-au plîns ei mortul.

— Ii vedeţi vînînd, bînd, jucîndu-se, iubind — continuă domnul Cardan. Ce altceva v-aţi fi putut aştepta să facă ? Aceste inscripţii nu ne vor spune mai mult decît ceea ce cunoaştem. E

adevărat că şi eu vreau să ştiu ce înseamnă. Dar numai pentru că sper că bărbatul cel negricios îi spune albei sale doamne : „Flucuthiikh cu ochii tăi," sau cuvinte care să exprime acelaşi lucru, „şi eu mă voi fluciithukh cu ochii mei." Dacă într-adevăr aceasta este ceea ce îşi spun.

noţiunea de a te îmbăta ar apărea într-o lumină cu totul nouă.

—• Nu însă şi noţiunea de a iubi, în cazul în care sînt amanţi, interveni doamna Aldwvnkle.

cu aceeaşi mină sumbră.

— Cum a£a ? exclamă mirat domnul Cardan. Să presupunem, atunci, că jluciitkukh s-ar dovedi că înseamnă nu a bea, ci a iubi. Vă asigur că şi în acest caz sentimentele astfel nominalizate ar fi total diferite de cele pe care le rezumă noţiunea „a iubifc. Puteţi foarte bine ghici după

L

rezonanţa acestui cuvînt in diferite limbi, ce înţeleg prin dragoste cei ce îl rostesc : Amonr, de pildă, — acest ou prelungit, care se termină cu un r, dat parcă de-a dura, cît de semnificativ este ! Ou — îţi ţuguie buzele ca pentru a săruta. Apoi, brusc rrr — mîrîi ca'un cîine. Ce altceva ar putea exprima mai bine acea lascivitate de la sine înţeleasă care trece drept dragoste în nouăzeci la sută din romanele şi piesele de teatru franţuzeşti ? Dar Liebe — ce rezonanţă

languroasă, de clar de lună, sentimental, are acest ie prelung ! Şi ce bine se potriveşte labiala behăită ce o urmează : — be, be. O oaie a cărei voce e sugrumată de emoţie. Tot romantismul german e în rezonanţa acestui cuvînt. Şi acelaşi romantism german, puţin cam detraque, se transformă în mod firesc în expresionismul şi extravaganţa erotică şi sălbatică a literaturii germane contemporane. Iar cît priveşte englezescul Love — este tipic de neangajant şi timid.

Această monosi-labă obscură ilustrează perfect reticenţa englezilor de a spune lucrurilor pe nume. Este simbolul refulăr.ii noastre naţionale. întreaga ipocrizie şi toată frumuseţea platonică a poeziei noastre se află în acest cuvînt: Love... Domnul Cardan murmură- acest cuvînt impunînd tăcere, cu degetul ridicat în sus. îşi ciuli apoi urechile pentru a prinde ecoul slab al vocii sale răsfrînt de pereţi sub bolta sepukrală : „Love"... Cît de mult se deosebeşte emoţia noastră englezească de ceea ce se exprimă prin cuvîntul Amore ! Amore — a doua silabă aproape că o cînţi, cu o yoce baritonală, din piept, şi cu un uşor tremolo terminal, pentru a o face să răsune şi mai palpitant. Amore 7— este numele unei calităţi pe care Stendhal o admirase atît de mult la italieni şi a cărei absenţă la compatrioţii săi şi in special la compatrioatele sale l-a determinat să clasifice Parisul după Milano şi Roma. Este mijlocul cel mai adecvat şi perfect de exprimare a pasiunii.

■— Cît e de adevărat! exclamă doamna Aldwinkle, care se mai însenină la faţă. Acest compliment făcut scumpei sale limbi italiene şi temperamentului italian o emoţiona şi-i făcu plăcere. Rezonanţa însăşi a cuvîntului amore este plină de pasiune. Dacă englezii ar fi ştiut ce înseamnă

pasiunea," ar fi găsit cu siguranţă un emint mai expresiv ciecît Iove. Dar- ei nu ştiu.

Oftă.

— Exact, încuviinţă domnul Cardan. Amore, nu poate, după cum vedeţi, exprima altceva decît pasiunea sudică, dar închipuiţi-vă acum că s-ar dovedi că flucuthukh înseamnă în etruscă

dragoste. Ce s-ar întîmpla atunci ? Amour înseamnă lascivitate, Liebe — sentiment, Amore —

pasiune. La ce aspect al fenomenului complex al dragostei s-ar referi flucuthukh? Microbul staphiloccocus pyo-genes produce la unii pacienţi abcese, la alţii urcioare, în . unele cazuri el este chiar răspunzător de Keratitis punctata. La fel şi cu dragostea. Simptomele variază în funcţie de indivizi. Dar datorită sugestibilităţii şi spiritului de imitaţie, care la om sînt nemărginite, simptomele cele mai comune într-o anumită perioadă tind să devină generale la societatea respectivă. Popoare întregi manifestă aceleaşi simptome de boală : unul suferă de amour, altul de liebe ş.a.m.d. Dar imaginaţi-vă acum un popor la care dragostea ar însemna flucuthukh. Care să fi fost simptomele caracteristice ale bolii generate de dragoste, pentru a i se da un asemenea nume ? Nu putem-ghici. Cel puţin e fascinant să facem speculaţii.

Ieşiră unul după altul pe uşa îngustă, străbătură anticamera cavoului şi urcară treptele abrupte care duceau la suprafaţă. Se aflau acum pe colina golaşă' şi bătută de vînturi, orbiţi de lumina acelei după-amiezi senine.

Era un loc singuratic. Arcadele unui apeduct în ruină •făceau paşi de gigant de-a lungul coamei şi, urmîndu-le cu privirea cum se pierdeau în zare, dădeai de zidurile şi turnurile înalte ale oraşului Corneto. La stînga. colina abruptă cobora spre marc ; acolo unde se termina cîmpia îngustă, începea Mcditerana. La dreapta se afla o vale adîncă, închisă la un capăt de un deal mare şi rotund. Povîrnişurile acoperite cu iarbă erau brăzdate şi sfîrtecate de ceea ce fusese pe vremuri munca unor oameni. Pe acest .deal se înălţase în trecut cetatea sacră a etruscilor Tarquino. Colina prelungă şi golaşă pe care stăteau ei fusese —• timp de cîte secole, oare ? — necropola ei. în căsuţe scobite în stîncile de calcar dormeau somnul de 332

veci niorţi fără de număr. Ici, colo, ci te o boltă era surpată şi din groapa întunecată

adia, chiar în toiul verii,

0 boare imemorabilă. Suprafaţa colinei era pe alocuri bombată, formînd un fel de movile rotunde acoperite cu iarbă. Ieşiseră tocmai din străfundurile unei astfel de movile. Ghidul puse jos lampa şi trînti uşa peste fantomele etrusce. Parcurseră cîteva sute de metri prin timpuri geologice — între mare, coline şi nori ; la orizont, Evul Mediu îşi proiecta turlele ; relicvele înnegrite şi strivite ale Etruriei abia se zăreau sub covorul de iarbă ; dinspre drumul roman din cîmpie se auzea huruitul unui automobil.

Sunetul claxonului o trezi pe lrene din starea de transa în care, tristă şi îngîndurată, cu faţa de un patetism copilăresc, se afla de cîtva timp. Devenise tăcută şi melancolică de ieri dimineaţa, de cînd părăsiseră Roma. Lordul Hovenden rămăsese acolo cu domnul Falx. Sunetul prelung al claxonului electric păru că-i aduce aminte de ceva. Privi spre cîmpia care se întindea pînă la mare. Un noi de praf alb înainta pe drumul Maremmei dinspre Civitta Vecchia. Cam o jumătate de milă norul rămînea opac. după care devenea, treptat transparent spre coadă. La cap, unde praful era cel mai dens, un mic obiect negru înainta ca o insectă rapidă prin cîmpia care se desfăşura la picioarele lor aidoma unei hărţi, tîrînd după el norul. Din direcţia opusă, venea o altă cometă de praf, cu capul negru. Păreau doi şerpi albi care se apropiau unul de celălalt, gata să se încaiere. Aproape, tot mai aproape, lrene se opri pentru a-i privi. Avu o presimţire groaznică.

1 se părea imposibil ca cele două automobile să nu se ciocnească. Mai aproape, şi mai aproape. Capetele celor doi şerpi aproape că se atinseră. Dacă unul din automobile este al lui... Ciocnirea era inevitabilă. Se vor zdrobi — ah! Ce îngrozitor! lrene închise ochii.

După cîteva secunde îi deschise. Cei doi şerpi albi se uniseră» formind unul singur — foarte gros şi opac. Micile lor capete negre nu se puteau distinge. Pentru o clipă, care i se păru teribilă, crezu că s-au distrus reciproc. Dar după un timp apărură din nou, îndepărtîndu-se unul de celălalt. Cei doi

334

şerpi formau încă unul singur, dai' cu doua capete, o lungă amfisbenă. Apoi, treptat, mijlocul amfisbenei începu sâ se subţieze, să devină transparent ; se zări prin el un pîlc de arbori, la început neclar, apoi din ce în ce mai distinct. Amfisbenă se rupse în două şi cei doi şerpi albi se tîrîră mai departe, vinul spre nord, celălalt spre sud. Spaţiul dintre cozile lor transparente se lărgea tot mai mult. lrene scoase un suspin de uşurare şi alergă după ceilalţi. Avusese impresia că asistase la o catastrofă care fusese evitată în mod miraculos. Se simţi ceva mai veselă decît la începutul zilei. Pe un drum alb. două automobile se încrucişaseră. Şi atît.

Ghidul deschidea uşa de intrare într-o altă movilă scobită. îşi reaprinse lampa şi-i conduse pe aceleaşi scări abrupte în cavou. Pe un perete, etruscii călăreau şi se luptau, în mod hieratic, toţi din profil. O zeiţă, sau poate că nu era decît primăreasa oraşului, cu o coafură în chip de bonetă, pe care matroanele romane o împrumutaseră mai tîrziu de la vecinele lor, distribuia premiile. Pe un alt perete, etruscii benchetuiau. Bărbaţi cafenii şi doamne albe stăteau tolănite pe ricliniumuri. Alături de ele era un muzicant care cînta dintr-un flaut dublu, iar o dansa-toare, îmbrăcată în ceva ce semăna a costum persan, executa dansul vălurilor pentru a-i distra pe comeseni.

— Se pare că aveau gusturi simple, spuse domnul Cardan. Nu-i absolut nimic sofisticat sau fin de siecle aici — nici lupte între femei acrobate şi tauri, ca la Cnos-sos, şi nici lupte de gladiatori, masacre de animale, meciuri de box în mănuşi cu ţinte de aramă, ca în arenele romane. îmi par nişte oameni drăguţi, care se comportă ca nişte elevi cuminţi. Se vede Că erau insuficient de civilizaţi pentru a fi exigenţi în plăcerile lor.

— Şi mai insuficient de civilizaţi, adăugă Chelifer, pentru a fi cu adevărat vulgari. în această privinţă sint cu mult în urma ultimilor romani. Cunoaşteţi marele mozaic din muzeul Lateran ? Provine dintr-una din băile imperiale, nu-mi amintesc din care, şi se compune din portretele principalilor eroi sportivi ai epocii — boxerii şi luptătorii —- precum şi ale antrenorilor şi suporterilor lor. Aceştia din urmă sînt trataţi foarte-respectuos de 335

autorul mozaicului, care îi reprezintă îmbrăcaţi în togi, avînd cele mai nobile atitudini. Dintr-o singură privire îţi dai seama că sînt nişte gens bien 1, nişte sportivi amatori. Intr-uci cuvînt, oameni care reprezentau un interes pecuniar. Atleţii, însă, sînt reprezentaţi fidel, aşa cum erau în realitate, chiar într-un mod atît de fidel, îneît poţi foarte uşor confunda un boxer de categorie grea cu o gorilă căreia i s-ar fi îndepărtat părul. Sub fiecare portret figurează numele eroului reprezentat. Totul seamănă perfect cu o pagină dintr-o revistă ilustrată — numai că e o pagină de 12 m pe 9 şi executată nu din pastă lemnoasă, ci din cele mai durabile materiale inventate vreodată de ingeniozitatea oamenilor pentru întruchiparea şi eternizarea vizuală a ideilor lor. Şi cred că tocmai mărimea şi durabilitatea cvasi-eternă a acestei opere oribile o face să fie mult mai îngrozitoare decît o pagină similară din revistele noastre ilustrate. Să faci eroi efemeri din nişte sportivi de profesie şi vînători de premii e destul de reprobabil; dar ca oamenii să dorească să le imortalizeze gloria, aceasta este cu siguranţă indicele unei şi mai profunde vulgarităţi şi decăderi. La fel ca şi gloata din Roma, gloatele din capitalele noastre moderne se delectează şi ele cu sporturile şi exerciţiile pe care nu le practică ; dar cel puţin faima profesioniştilor noştri nu durează decît o zi după triumf. Noi nu le executăm efigiile pe plăci de marmură care să dureze sute de generaţii. Le executăm pe paste lemnoase, ceea ce e aproape la fel cu a-i picta pe apă. Este reconfortabil gîndul că în anul 2100, din întreaga noastră creaţie publicistică, literară şi filozofică se va alege praful şi pulberea. Mozaicul, însă, va continua să rămână în aceeaşi, stare în care îl vedem astăzi. Numai dinamita sau vreun cutremur vor putea eventual distruge efigiile boxerilor imperiali. Şi aceasta va fi o binefacere pentru viitorii istoriografi ai Romei. Căci nimeni nu poate pretinde că a înţeles cu adevărat Imperiul roman pînă ce nu a studiat acest mozaic. E ca un vas plin de chintesenţa realităţii romane. O singură pictură din această realitate este suficientă pentru a spulbera toate utopiile retrospective pe

1 Oameni bine (fr.).

3*6

care le-a ticluit sau le-ar putea ticlui vreodată istoria pe baza cronicilor Romei Antice. Oricine va examina acest mozaic nu va mai putea nutri iluzii generoase despre oamenii caro l-au admirat sau care au admirat epoca în care a fost executai. l\\ dai seama că civilizaţia romană

era pur şi simplu Ja fel de sordidă ca a noastră, dacă nu chiar şi mai şi. După ce ai privit însă

aceste bolţi etrusce — adăuga Chelifer privind frescele de pe ziduri — nu pleci cu acea impresie de bestialitate organizată şi eficientă pe care ţi-o lasă mozaicul roman. Din aceste distracţii, reprezentate aici. se degajă o anumită prospeţime, cum foarte bine a spus domnul Cardan, un fel de veselie şcolărească. în acelaşi timp, nu nutresc, bineînţeles, nici un fel de îndoieli că o asemenea impresie este cu totul înşelătoare. Arta lor are un anumit farmec arhaic

; dar probabil că artiştii erau tot atît de sofisticaţi şi de respingători ca şi succesorii lor romani.

— Ei ! Dar nu uitaţi că-l numeau pe zeul vinului Fufluns, interveni domnul Cardan. Cel puţin daţi-le ce li se cuvine.

— Dar şi romanii aveau o limbă minunată, obiectă Chelifer. Şi totuşi reproduceau în dimensiuni imense, pe plăcuţe de marmură aşternute pe un strat de ciment, pagina de sport din Daily Sketch.

Ieşiră din nou la lumină. Treptele erau atît do înalte, îar picioarele domnişoarei Elver atît de scurte, îneît a trebuit să fie ajutată. Cavoul răsuna de rîsetele şi ţipetele ei ascuţite. în sfîrşit, ieşiră de sub pămînt.

Pe vîrful unei movile înalte, la vreo două sau trei sute de metri mai încolo, se profila pe cer silueta unui bărbat. Stătea cu mina streaşină la ochi, căutînd parcă ceva. Deodată, Irene roşi toată.

— Ei ! Cred că-i Hovenden, spuse ea cu o voce pe care se străduia s-o facă nepăsătoare.

Aproape simultan, bărbatul îşi întoarse faţa spre ei. Ridică în semn de salut mîna pe care o ţinuse streaşină la ochi. Un voios „Hullo !" răsună peste morminte ; sări, apoi, de pe movilă şi alergă spre ei. într-adevăr era Hovenden ; Irene văzuse bine.

337

— Mă uitam peste tot după voi, le explică el gîfîmcU cînri ajunse mai aproape. Strinse cu căldură mîinilti| tuturor celor prezenţi ; pe Irene o ocoli în mod diplomatic, i Mi-au spus în oraş că un grup de străini se află aisi susl pentru a visita simitirul sau asa seva. Asa îneît am traşi o fugă încoase după voi, l-am văzut pe bătrinul F.rnstl cu maşina la marginea drumului. Asi fost înăuntru ?l Privi spre intrarea întunecoasă a cavoului. Nu-i de mirare|

că nu v-am...

Doamna Aldvvinkle îl întrerupse :

— Dar de ce nu eşti la Roma cu domnul Falx ?

Faţa pistruiată, de copil, a domnului Hovenden se făcuj roşie ca para focului.

— De fapt, răspunse el. cu privirea în pămint. nul m-am prea simţit bine. Doctorul mi-a spus că trebuie sal plec imediat din Roma. Aerul de ţară. ştiţi. Aşa Incit;I am lăsat un bilet domnului Falx şi... lată-mă aisi. '

Ridică din nou ochii, zîmbind.

Capitolul VI

iiCJ

;f: — Dar la Montefiascone — spuse domnul Cardan, încheind povestea episcopului german care a dat faimosului vin de Montefiascone un nume atit de curios — la Mon-tefiascone servitorul episcopului Defuck a găsit vin bun în orice prăvălie şi circiumă : şi cînd stăpinuî său a sosit în oraş, a descoperit pe sute de uşi inscripţia cu creta după cum se înţeleseseră : Est. Est. Est. Oraşul era plin de inscripţii. Şi atît de mult i-a plăcut episcopului vinul îneît s-a hotărît să rămină ia Montefiascone toată viaţa. Toată viaţa e numai un mod de a spune, deoarece a băut atît de mult. incit în scurt timp se dovedi că venise aici de fapt ca să moară. L-au înmormintat in biserica aceea de jos. Pe piatra de mormint, servitorul său a gravat portretul episcopului însoţit de acest epitaf scurt : .,Est Est Jo Defiick. Propter nimitmi hic est. Dnviinus meus mortus est" '. De atunci, i s-a spus vinului din partea Jocului Est, Est, Est. Vom comanda o sticla şi pentru că e o băutură serioasă îl vom bea sec. Pentru desert vom comanda o sticlă

de moscata dulce, care e o băutură uşoară ca pentru femei. Şi acum hai să vedem ce se poate mînca aici.

Luă meniul şi, ţinindu-l la distanţă — pentru că era ■prezbit din cauza bătrîneţii — începu să

citească rar numele diferitelor bucate, insoţindu-le de comentarii. Domnul Cardan era întotdeauna cel care comanda meniurile (deşi în general lordul Hovenden sau doamna Aldwinkle erau cei care le plăteau) ; exista un consim-1 Este este Jo Defuck. Zaep aici din pricina excesului. Stă-pînnl meu a murit.

339

ţămînt tacit şi unanim că domnul Cardan era expert în mîncăruri şi băuturi, un gurmand de profesie, un băutor priceput şi erudit.

Văzîndu-l pe domnul Cardan că citeşte meniul, patronul se apropie frecîndu-şi mîinile şi zîmbind cordial — un Rolls Royce plin de străini avusese efectul său — pentru a primi comanda şi a face recomandările.

— Peştele — îi împărtăşi el domnului Cardan — peş~ tele-i specialitatea noastră. îşi duse degetele la gură şi le • sărută. E din Bolsena, din lacul de acolo. Arătă cu degetul spre fereastra întunecată.

Undeva, departe, în acest întuneric se afla lacul Bolsena.

Domnul Cardan îşi ridică mîna.

— Nu, nu, protestă el cu hotărîre, scuturînd din cap. Nu-mi vorbi de peşte. Niciodată în aceste localităţi mici nu poţi avea garanţia că e proaspăt, explică el însoţitorilor săi. Şi mai ales pe o vreme atît de călduroasă. Şi, în afară de asta, imaginaţi-vă ce ar însemna să

mîneăm peşte din Bolsena — un loc unde se produc miracole, unde ostiile sfinte sî-ngerează

spre convingerea credincioşilor şi ca o demonstraţie de transsubstanţiere. Nu, nu, repetă

domnul Cardan. Oricum peştele din Bolsena e suspect. Să perseverăm în ouă prăjite şi muşchi de viţel. Sau poate puţin clapon fript...

— Vreau peşte, interveni domnişoara Elvcr. Tonul serios şi plin de pasiune al vocii ei contrasta în mod izbitor cu tonul glumeţ şi ironic al domnului Cardan.

— Nu te-aş sfătui, repetă domnul Cardan.

— îmi place peştele.

— Dar s-ar putea să fie stricat. Nu poţi şti niciodată-

— Dar eu vreau, insistă domnişoara Elvcr. îmi place peştele. Buza de jos, groasă, începu să

tremure şi ochii i se umplură de lacrimi. Vreau.

— Bine, dacă vrei îl vei avea, spuse domnul Cardan, grăbindu-se s-o consoleze. Dacă îţi place într-adevăr. îmi era numai teamă că nu-i proaspăt. Dar s-ar putea să fie.

Domnişoara Elver se linişti, îşi suflă nasul şi zîmbi.

340

•— Mulţumesc, Tomy, spuse ea si roşi c-înd pronunţă numele.

După cină, ieşiră în piaţă să bea cafea şi lichior. Piaţa era plină de lume şi bine luminată. în centrul ei, fanfara Societăţii Filarmonice din localitate dădea concertul obişnuit de duminică

seara. întreaga scenă era dominată de marea biserică a lui Sammicheli clădită pe o ridicătură

de teren. Zidurile străjuite de pilaştri erau luminate direct : cupola se profila insă neagră

pe cer.

— Se pare că n-avem de ales. spuse domnul Cardan privind piaţa, decît între Cafe Moderno şi Bar Ideale. în ce mă priveşte prefer idealul, păcat numai că într-un bar trebuie să stai în picioare, in timp ce într-o cafenea, în ciuda materialismului cras, poţi sta jos. Mi-e teamă că Moderno se impune de la sine.

Porni în direcţia cafenelei.

— Şi fiindcă veni vorba de baruri — deschise vorba Chelifer după ce se aşezară la o măsuţă

in faţa cafenelei —^ v-aţi gîndit vreodată la cuvintele englezeşti care au intrat în circuitul internaţional ? E o selecţie cam curioasă şi care pune într-o anumită lumină natura şi semnificaţia civilizaţiei noastre anglo-saxone. Cele trei cuvinte din limba lui Shakespeare, care au o circulaţie cu adevărat universală, sînt : Bar, Sport şi W.C. Ele sînt acum în aceeaşi măsură finlandeze, ca şi engleze. Fiecare din aceste cuvinte şi-a format, aş putea spune, o familie. în jurul noţiunii de Bar sînt grupate o serie de alte cuvinte internaţionale ca : biţter, cocktail, whisky, şi altele de acest gen. Cuvîntul „Sport" se laudă cu o mare familie : match, de pilda, Touring Club, verbul a boxa, Cycle-Car, performanţă (în sens sportiv) şi multe altele. Noţiunea de instalaţie sanitară hidraulică nu are decît o odraslă de care îmi amintesc acum şi anume tub 1. Acest cuvînt pare straniu de învechit în limba engleză contemporană. în Iugoslavia, însă, este foarte la modă. Şi în felul acesta ajungem la acea. clasă extrem de bizară de cuvinte englezeşti internaţionale care niciodată n-au făcut parte din engleza bună. Smoking, de pildă, dancing, jive-o'clock ■—

aceste cuvinte n-au avut o existenţă decît pe continen-

1 Cadă (engl.).

341

tul european. în ceea ce priveşte high-life-u\, cuvint care este atît de popular la Atena, unde se scrie pe litere cam aşa —■ yota, gama, lamda, yota, fi — el ^oate fi localizat în istoria culturii noastre naţionale în epoca victoriană îndepărtată. r

—■ Şi spleen, .interveni domnul Cardan, aţi uitat spleenul. El provine şi mai demult. E un cuvînt aristocratic, foarte frumos : am fost proşti că l-am lăsat să moară. Acum trebuie să te duci în Franţa ca să-l poţi auzi din nou.

— Poate a dispărut cuvîntul, spuse Chelifer, în schimb acea stare de spirit pe care o exprimă

nu s-a manifestat, cred, niciodată mai pregnant ca acum. Cu cit înaintăm pe calea progresului material, cu cit sîntem mai bogaţi şi avem mai mult timp la dispoziţie, cu cit dispunem de mai multe distracţii standard, cu atît sîntem mai plictisiţi. E ceva inevitabil, e o lege a naturii. Cei care au suferit întotdeauna de spleen şi care se numără şi acum printre principalele lui victime, sînt cei care au avere, timp la dispoziţie şi educaţie. Deocamdată aceştia formează o minoritate reiativ restrînsă; în statul utopic, însă, în care toţi vor fi rnstăriţi. educaţi şi vor avea timp disponibil, va domni un plictis general: numai dacă nu cumva, bineînţeles, din cine ştie ce motive ascunse, aceleaşi cauze nu vor mai produce aceleaşi efecte. Doar vreo două sau trei sute de oameni dintr-un milion ar putea supravieţui într-un stat utopic cu adevărat eficient. Ceilalţi pur şi simplu ar muri de spleeji. Poate că numai pe această cale va acţiona selecţia naturală în direcţia formării unui supraom. Numai un om inteligent va fi în stare să suporte povara aproape intolerabilă a lipsei de ocupaţie şi a prosperităţii. Restul, fie că

se vor vesteji, fie că îşi' vor tăia beregata — sau poate că (şi asta este cel mai probabil) vor reveni, de disperare, la deliciile barbariei şi-şi vor tăia reciproc beregata, fără să mai menţionăm beregatele celor inteligenţi.

— Acesta pare.să fie sfîrşitul cel mai firesc şi verosimil, spuse domnul Cardan. Dacă din două alternative posibile una este în armonie cu aspiraţiile noastre eele mai.înalte, iar cealaltă

este absolut inutilă şi de prisos din

punct de vedere uman, atunci puteţi l'i sigur că Natura o va alege pe cea de-a doua.

La zece şi jumătate seara, domnişoara Elver se plinse că nu se simte bine. Domnul Cardan oftă şi dădu din cap.

— Peştele acela miraculos ! Se înapoiară la hotel.

—■ Ce noroc, comentă doamna Aldwinkle în timp ce Irene îi pieptăna părul înainte de culcare, ce noroc că n-am avut copii. Deformează atit de îngrozitor corpul.

— Totuşi, se aventură să obiecteze Irene, cred că sint amuzanţi.

Doamna Aldwinkle pretextă că o doare capul şi o trimise la culcare aproape imediat. La două

şi jumătate, Irene fu trezită din somn de nişte gemete şi seîncete care veneau din camera de alături : „Oo, oo ! Oh !■' era vocea domnişoarei Elver. Irene sări din pat şi alergă să vadă ce se întîmplă. .O găsipe domnişoara Elver zvîrcolindu-se de durere pe patu-i' răvăşit.

— Ce s-a intîmplat ? întrebă ea.

Domnişoara Elver nu reuşi să articuleze nici un cuvint. „Oo, oo !•' repeta ea mereu, răsucindu-

şi capul, ca şi cum ar fi vrut să scape de durerea sfredelitoare care o chinuia.

Irene alergă spre camera de culcare a mătuşii ei, cipcăni la uşă şi, neprimind nici un răspuns, intră.

— Mătuşă Lilian, strigă ea în întuneric. Iar apoi şî tare : Mătuşă Lilian !

mai

Nu se auzea nici un zgomot. Irene pipăi comutatorul şi aprinse lumina. Patul doamnei Aldwinkle era gol. Fata rămase o clipă locului, uitîndu-se intrigată la pat şi în-cereînd să facă

fel de fel de presupuneri. Dinspre coridor se auzeau văicărelile repetate ale domnişoarei Elver.

Trezită din stupoarea ei de aceste gemete, Irene se întoarse, traversă vestibulul şi începu să

bată la uşa domnului Cardan.

Ii

342

-----------------Capitolul VII-----------------

SELECŢIUNI DIN ÎNSEMNĂRILE LUI FRANCIS CHELIFER

în calendarul sportiv evenimentele cele mai importante sînt prevăzute pentru lunile de toamnă.

Primăvara nu se vînează. Chiar şi în Italia există un sezon în care este interzisă vînătoarea de păsări cîntătoare şi care durează de la venirea privighetorilor şi pînă la plecarea ultimelor rîndunele. Distracţia, adevărata distracţie, începe de abia toamna. Vînătoarea de prepeliţe, vînătoarea de potîr-nichi — iată veselele preliminarii. Dar ziua cea mare este întîi octombrie cînd începe masacrul fazanilor aurii. Pac ! Pac ! — puştile cu două ţevi îşi fac auzită muzica îfl pădurile ce încep să-şi lepede veşmîntul. Puţin mai tîrziu se adaugă corul armonios al cîinilor, în timp ce copitele cailor, cum spune foarte bine poetul latin, fac să vibreze pămîntul reavăn in ritmul lor sacadat. Iarna devine veselă în larma vînătoarei.

Aşa se întîmplă şi în anii critici ai unor vieţi <\e femei. Bang ! Bang ! — la 1 octombrie ies şi ele la vînătoare de fazani. După cîteva săptămîni — iată-le ia ! — începe vînătoarea de vulpi, iar ceva mai tîrziu începe sezonul vînătoarei de bărbaţi. Cînd m-a cules de pe plaja de la Marina di Vezza, gazda mea ajunsese la punctul ei critic, situat undeva între vînătoarea de fazani şi cea de bărbaţi. Se spune că vulpilor le place să -fie vînate ; îndrăznesc însă să pun la îndoială adevărul acestei ipoteze reconfortante. Experientia o confirmă, precum spune babacul doamne.i Micawber (ha, ha, din partea domnului Toft)... etc.

344

Dacă a iubi fără a fi iubit poate fi considerat drept o experienţă dintre cete mai dureroase, a fi iubit fără să iubeşti este cu siguranţă una dintre cele mai plictisitoare. poate că nici o altă

experienţă nu reuşeşte să ne convingă mai bine de deşertăciunea pasiunii. Cînd vezi pe cineva într-o situaţie ridicolă îţi vine să rîzi. Cind tu însuti te afli într-o asemenea situaţie, plîngi. Dar atunci cînd nu eşti nici în situaţia de imbecil activ şi nici în cea de spectator dezinteresat, ci cauza involuntară a prostiei altuia — atunci te simţi cuprins de acea plictiseală si dezgust care constituie o reacţie firească a omului la orice manifestare de prostie animalică profundă, care se află la rădăcina tuturor relelor.

De două ori în viaţa mea am experimentat aceste orori salutare ale plictiselii : o dată din propria mea vină, pentru că am vrut să fiu iubit, fără să iubesc ; iar, altă dată, pentru eă am avut nenorocul să fiu cules de pe plajă, flasc ca o algă marină, la o dată situată între 1

octombrie şi ziua vînătoarei de oameni. Experienţele au fost dezagreabile tot timpul cît aii durat; pe de altă parte, însă, au fost pline de învăţăminte. Prima din ele încheia, ca să zic aşa, lecţia pe care am primit-o de la Barbara. Al doilea episod a fost înscenat.de Providenţă, cîţiva ani mai tîrziu,. pentru a-mi aminti" de primul şi pentru a-mi întipări şi mai bine în minte ceea ce americanii ar numi „mesajul" său. Providenţa a fost remarcabil de persistentă în. eforturile ei de a mă trezi la realitate. In ce scop, habar n-am.

Biata domnişoară Masson ! A fost o secretară foarte bună. Spre sfîrşitul lui 1917 ştia tot ce se putea şti despre tuburile de cauciuc şi uleiul de ricin. A fost o nenorocire pentru amîndoi că

Providenţa a destinat-o să mă instruiască şi mai profund în groaznicele mistere; ale dragostei.

E adevărat că eu însumi am fost cel care am a-tras nenorocirea pe capul meu. De data aceea Providenţa şi-a propus să acţioneze indirect şi să dea vina pe mine. Am acceptat-o cu atît mai mult cu cît acţiunea mea demonstra într-vin mod cît se poate de pregnant care sînt consecinţele, îngrozitoarele consecinţe ale prostiei. Exista o anumită satisfacţie în a demonstra pe propria-ţi piele

345

adevărul propriilor tale precepte pline de înţelepciuni', acţionînd împotriva lor.

Da, eu însumi am atras nenorocirea pe capul meu. Pentru că eu am fost cel care am făcut primele avansuri. Eu am fost cel care, dintr-un simplu capriciu, am provocat tigrul adormit, sau cel puţin bine disciplinat, care stătea ascuns în inima domnişoarei Dorothy Masson ; am vîrît bastonul între gratii şi, încâlcind toate regulile, l-am împuns brutal între coaste. Şi am cules ceea ce am semănat.

M-am comportat ca acel negrişor ştrengar din cărţile cu poze comico-mizantropice ale lui Busch.

Ein Mohr aus Bosheit unde Plăsier Schiesst auf das Elefantentier '

Cu săgeata sa micuţă, l-a înţepat pe placidul pachiderm, iar pachidermul s-a răzbunat, minuţios, în cele paisprezece gravuri care au urmat.

Singura mea scuză •— anume că nu trecuse decît puţin timp de la acea catastrofă ridicolă cu care s-a încheiat povestea tragică cu Barbara — era o scuză ce putea servi in egală măsură şi ca argument de a nu face ceea ce am făcut; după ce mă fripsesem cu ciorbă ar fi trebuit să

suflu şi în iaurt. Dar în starea de mizerie morală în care mă aflam, am sperat că a doua arsură

îmi va distrage atenţia de la prima. Şi nici această scuză nu e tocmai cinstită ; deoarece nu anticipasem nici un moment că mă voi frige pentru a doua oară. M.-am aşteptat pur şi simplu la un fel de diversiune nevinovată şi nu Ia ceva dureros. E adevărat că atunci cînd am descoperit cit de serioasă ameninţa să devină pentru Dorothy Masson întreaga poveste ar fi trebuit să prevăd că în-curînd va deveni serioasă şi pentru mine şi să mă retrag. Dar, animat de acea nepăsătoare iresponsabilitate — care de atunci am ajuns să o admir atît de mult la specimenele umane fireşti şi brutale — am refuzat să iau în considerare eventualele consecinţe şi am continuat cursa pe

1 Un maur din răutate şi plăcere A tras iii elefant (germ.).

346

care mă angajasem. N-am fost cîtuşi de puţin îndrăgostit de acea femeie ; şi nici persoana ei nu mi-a suscitat cine ştie ce dorinţi. Forţele care au motivat acţiunea mea au fost suferinţa, însoţită de o oarecare exasperare şi o vagă stare de excitare, generată de apetitul care îmi revenise. Mai mult de jumătate din poveştile de dragoste nu au la bază motive mai precise.

Plictiseala şi starea de excitaţie sînt primele lor cauze. în mod subsidiar poate interveni imaginaţia şi aşa se naşte iubirea. Experienţa poate da naştere unor dorinţi specifice, şi poate face ca una din părţi să devină necesară fericirii celeilalte, fiecare necesar celuilalt. Sau, poate să.nu existe nici o evoluţie şi întreaga poveste să se încheie în mod placid, aşa cum a început, cu acea stare vagă de excitaţie şi plictiseală.

Există. însă, cazuri, cum a fost de pildă cazul meu, cind una din părţi poate fi animată de un capriciu, despre care am mai vorbit, în timp ce cealaltă cade pradă imaginaţiei şi se îndrăgosteşte. Biata Dorothy ! Cînd o sărutam, ochii ei căpătau o expresie pe care n-am mat văzut-o nici înainte şi nici după în privirile vreunui om. Era expresia pe care o vezi în ochii unui dine cînd stăpî-nul este supărat şi-şi înalţă cravaşa — o expresie de umilinţă totală, amestecată cu teamă. Era îngrozitor să vezi asemenea expresie in ochii unei femei. E

scandalos să vezi o fiinţă umană redusă în braţele tale la starea de cîine speriat şi plin de adoraţie. Cu atit mai mult cu cit în cazul respectiv îmi era complet indiferent dacă era sau nu în braţele mele. Cînd îşi ridica. însă, faţa şi mă privea pentru o clipă cu ochii aceia trişti şi îngroziţi, nu-mi mai era pur şi simplu indiferent ; ci pur şi simplu îmi era scîrbă de mine.

Vederea acelor ochi cu pupilele dilatate în care nu mai exista nici un fel de seînteie de raţiune umană ci doar groază animalică şi umilinţă, mă făcea să mă simt dintr-odată vinovat şi. pe deasupra, furios. înciudat şi ostil.

— De ce mă priveşti aşa ? am întrebat-o eu odată Cu şi cum ţi-ar fi frică de mine.

Nu mi-a răspuns. Şi-a ascuns doar faţa în umărul meu Şi m-a strîns şi mai tare în braţe.

Tremura toată. Distrat,

în virtutea obiceiului, o mîngîiam. începu să tremure şi mai .tare.

— Nu, mă imploră ea în şoaptă. Nu !

Par mă strînse şi mai tare în braţe.

Se pare că era îngrozită nu de mine, ci de ea însăşi, de 'ceea ce dormitase în străfundurile fiinţei ei, şi a cărui trezire ameninţa să covîrşească, să măture din cale acel eu ordonat şi rezonabil care o dirijase în viaţa obişnuită. Era speriată de acea forţă din ea care ar fi putut-o face să devină altceva decît fiinţa cu care se obişnuise, îi era frică să nu-şi piardă stăpînirea de sine. Dar, în acelaşi timp, asta era tot ce dorea. Acea forţă latentă din ea începuse să se mişte şi nu i se mai putea împotrivi, încercările în acest sens erau zadarnice. Ba, dimpotrivă, îi intensificau şi mai mult dorinţa de a ceda. îi era frică, dar în acelaşi timp îmi cerea sărutări care s-o trezeasdâ-din amorţeală. Şi în timp ce mă implora în şoaptă s-o cruţ, mă strîngea şi mai tare în braţe. începusem, între timp, să-mi dau seama de întregul potenţial de plictiseală

implicat de această situaţie. Şi vai, ce plictiseală! Să fii mereu urmărit de căldură, cînd singurul lucru pe care îl doreşti este linişte şi răcoare ; să fii acuzat mereu, şi pe drept cuvînt, că nu răspunzi la dragostea ce ţi se oferă şi să trebuiască să respingi slab acuzaţiile, numai din politeţe ; ce nenorocire, ce martiraj să petreci ore întregi într-o companie plictisitoare ! La un moment dat mi-a fost milă de acele femei drăguţe care sînt mereu curtate de un roi de bărbaţi.

Dar aceste femei drăguţe, mi-am dat eu seama, au asupra mea avantajul că însăşi natura le-a făcut să fie mult mai interesate în amor decît eram eu. Amorul e îndeletnicirea lor firească, raţiunea lor de a fi; cavalerii lor, oricît de neplăcuţi ca indivizi, nu pot fi pentru ele la fel de plicticoşi şi de nesuferiţi, ciim ar fi, de pildă, pentru o persoană care, în situaţii similare, consideră amorul ca ceva cu totul neinteresant. Pînă şi cel maî plicticos amant compensează

întrucîtva, în ochii femeii căreia îi face curte, faptul că este insuportabil ca' individ, prin consideraţiunea generală că este amant. Am descoperit că atunci cînd din naştere eşti lipsit de 348

entuziasm pentru amor e mai greu de suportat martirajul de a fi iubit de domnişoara Masson.

îmi veţi obiecta că şi acesta este un caz real, tipic. Aveţi dreptate : dar în vremea aceea nu credeam în latura realistă şi serioasă a vieţii aşa cum cred acum. Chiar şi în prezent găsesc că-

i prea de\tot să fii implicat în nişte realităţi deosebit de pregnante. Un om lucid, în cazul in care este raţional- şi curajos,'trebuie să-şi petreacă viaţa între Gog's Court şi Pensiunea domnişoarei Carruthers. Asta nu-l obligă, însă, să facă curte domnişoarei Fluffy. Asta ar fi prea de tot — cel puţin aşa mi se pare mie acum ; deşi, poate că va veni vremea cînd mă voi simţi suficient de puternic ca să iau realitatea în asemenea doze puternice. Există o maşină

electrică folosită de maseuri, care face ca iodul să pătrundă în articulaţiile înţepenite.

Dragostea are acelaşi rol : ea face ca personalitatea unuia dintre îndrăgostiţi sa pătrundă în personalitatea celuilalt. Acum sînt suficient de puternic ca să mă bălăcesc printre personalităţii 3 animalelor umane obişnuite ; m-aş sufoca, însă, sau aş leşina dacă aceste lături murdare ar fi pompate în sistemul meu spiritual de electricitatea penetrantă a dragostei.

Domnişoara Masson se afla pe scara lui Galton cu o treaptă mai sus decît domnişoara Carruthers sau Fluffy. O femeie din patru e o Fluffy, dar numai una din şase este o Dorothy Masson. E o diferenţă mică, dar perceptibilă. Şi cu toate acestea, vai cît am avut de suferit !

Cînd i-am dus în dar cîteva orhidee şi am remarcat că sînt atît de frumoase pentru că seamănă

cu nişte flori artificiale, ea mi-a mulţumit şi mi-a spus că adoră orhideele, adăugind, după ce se gîndi puţin, că îi plac pentru că arată ca nişte flori artificiale. Zîmbi apoi cu un aer satisfăcut, aştcptînd din partea mea aplauze încurajatoare. Fie şi numai pentru asemenea procedee aş fi asasinat-o. Dar solicitudinea ci, reproşurile pe care mi le făcea, în mod expres sau tacit (căci făcea rareori scene, doar mă privea numai cu ochii ei căprui trişti), dorinţa permanentă de a fi lîngă mine, de a mă atinge, a mă săruta şi de a primi sărutări — erau suficiente ca să mă împingă la sinucidere. Toate acestea au durat mai 349

mult de un an, aproape o veşnicie şi, din punct de vedere tehnic, mai durează încă ; pentru că

n-am rupt niciodată ou ea, n-am părăsit-o în mod dramatic ; ci pur şi simplu | am dispărut liniştit şi treptat din viaţa ei, ca pisica de Cheshire din ...ilke în Ţara minunilor'. Ne mai intîlnim, \ chiar, uneori. Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat, o mai iau în braţe şi o sărut, pînă ce-i apare în ochi acea jalnică expresie de teroare, pînă ce mă imploră, cu o voce sugrumată de dorinţă, să-i cruţ sufletul bine disciplinat de flecare zi şi să nu-l dau pradă acelui eeva îngrozitor care se trezeşte în ea din somnul cel mai letargic. Şi în timp ce-mi spune aceste cuvinte, continuă să mă | siringă şi mai tare, oferindu-şi gîtul pradă sărutărilor ... Şi înainte, şi după, discutăm despre politică şi despre prietenii noştri comuni. Şi, la fel ca pe vremuri, ea con- j tinuă să repete ca un ecou ultima .propoziţiune pe care am rostit-o, zîmbeşte satisfăcută şi aşteaptă să-i admir ideile originale. In cele din urmă, îmi iau rămas bun.

— Ai să mai vii curînd ? mă întreabă privindu-mă cu ochii trişti şi plini de teamă, de întrebări nerostite, de reproşuri neexprimate.

îi sărut mina şi îi răspund : ,.Bineînţeles". Şi plec, strâ- f duindu-mă să nu mă gîndesc, în timp ce cobor strada, la obiectul gindurilor ei.

Se pare, însă, că Providenţa a apreciat că legătura mea cu Dorothy nu-mi este suficient de instructivă. La urma urmei, Dorothy nu avea decît 26.de ani. pe vremea cînd povestea noastră

a început. înseamnă că nu depăşise încă acel sezon al florilor în care, chiar şi în Italia, nu se vînează păsările cîntătoare. Alai trebuie să treacă vreo douăzeci de ani pină să ajungă la acel 1

octombrie ai ei, şî vreo treizeci pînă să înceapă pentru ea sezonul de vinatoare de bărbaţi. Şi-apoi eu am fost cel care a făcut primele avansuri. Dacă nu ar fi fost exhibiţia mea de ? Bosheit und Plăsier povestea asta plictisitoare nici n-ar fi început. Din dorinţa ei de a-mi da, din motive încă de neînţeles, o nouă lecţie memorabilă, Providenţa a mers însă atît de departe incît, ca să mă dea pe mîinile unei persoane adecvate, era gata să mă înece. Mai aveam de 350

învăţat nu numai cit de plictisitoare, ci şi cit de respingător de ridicolă poate fi dragostea.

De data aceasta n-am întreprins nici un fel de avansuri ; chiar de la început n-am făcut altceva decît să bal in retragere. Cele două semnale albastre de alarmă ale doamnei Aldwinkle s-au oprit în faţa mea ; aidoma unui pieton agil în traficul londonez, am ştiut să mă feresc. Cînd m-a întrebat ce femei m-au inspirat i-am răspuns că nimic nu m-a inspirat în afară de magherniţele londoneze şl vulgaritatea doamnei Giblet. Cînd mi-a spus că după faţa mea se vede că am fost cîndva nefericit, i-am răspuns eă mă miră acest lucru, întrucit întotdeauna am fost cit se poate de fericit. Cind mi-a vorbit de experienţă, în sensul pe care îl atribuie acestui cuvînt în general femeile, adică pur şi simplu amor, i-am răspuns printr-un discurs despre experienţă in lumina Teoriei Cunoaşterii. Cînd m-a acuzat că port o mască, am protestat afirmîndu-i că-mi expun sufletul gol în văzul tuturor. Cînd m-a întrebat dacă am fost vreodată

îndrăgostit, am ridicat din umeri şi am zîmbit, pentru a-i arăta că despre aşa ceva nici nu merită să vorbeşti, iar cînd m-a întrebat odată, direct, dacă am fost vreodată iubit, i-am dat un răspuns foarte adevărat, spunîndu-i că am fost. dar că asta m-a plictisit.

Şi totuşi, şi-a reînnoit cu îndărătnicie atacurile. Ar fi putut avea ceva măreţ această hotărîre a ei inflexibilă, dacă n-ar fi avut ceva grotesc. Providenţa mi-a dat încă o lecţie că o viaţă

nechibzuită este anostă şi zadarnică şi că, de fapt, este cea pe care. cu foarte rare excepţii, o duce toată lumea. Cel puţin acest lucru, cred eu, că încerca Providenţa să mă convingă. Dar, în acest proces s-a folosit în mod destul de brutal — cred eu — de doamna Aldwinkle. îmi părea rău de biata doamnă. O forţă iraţională, lăuntrică, ascunsă, o îndemna să se maimuţărească, să

se pună in situaţii ridicole, să spere lucruri stupide şi să-şi contorsioneze faţa în tot soiul ck-grimase. Dar n-avea ce face. Nu asculta decît de nişte imperative. încercînd să le execute cit se poate de bine : acest cît se poate de bine era însă ridicol. Şj nu numai 351

ridicol, ci şi grotesc. Parcă eua un bufon cu un craniu in mină.

Îşi juca tenace rolul deplorabil ce i-a fost repartizat, în fiecare zi îmi aducea flori. „Vreau să

înflorească în versurile dumitale", îmi spunea ea. La rîndul meu, îi dădeam asigurări că, singurul miros care mă inspiră să scriu, este cel de măcelărie, în serile de iarnă din Harrow Road. Ea îmi răspundea zîmbind : „Să nu crezi că nu te înţeleg. Te înţeleg prea bine". Se apleca înainte şi ochii i se aprindeau. Parfumul ei mă învăluia, eram acoperit de valuri de heliotrop. îi vedeam foarte bine ridurile mărunte din jurul ochilor, urmele neglijente de ruj la colţurile buzelor. „Te înţeleg", repeta ea.

într-adevăr mă înţelegea... într-o noapte (eram la Montefiascone, la înapoierea din Roma), pe cînd citeam în pat, am auzit un zgomot. Mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe doamna Aldwinkle închizînd cu grijă uşa în urma ei. Purta un capot de mătase verde marin. Păru-i era strîns în două cozi lungi care-i cădeau pe umeri. Cînd se întoarse, am văzut că faţa îi era fardată şi pudrată cu mai multă grijă decît deobicei. Traversă în tăcere camera şi se aşeză pe marginea patului meu. Era învăluită într-un parfum de ambră gri şi heliotrop.

I-am zîmbit politicos, am închis cartea (ţinînd totuşi un deget între file pentru a marca locul) şi am ridicat uşor sprîncenele în semn de întrebare „Cărui fapt, dorea să exprime mimica mea, îi datorez această onoare ?..."

îl datoram, se pare, nevoii urgente a gazdei mele de a-mi spune încă o dată că mă înţelege.

— Nu puteam suporta gîndul, îmi spuse ea pe nerăsuflate, că eşti aici singur cu acea durere secretă care te apasă. Cînd am schiţat un gest de protest, m-a oprit. Să nu crezi, continuă ea, că

nu ţi-am văzut faţa prin masca pe care o porţi. Singur, cu durerea aceea secretă...

— Nici vorbă de aşa ceva... am reuşit eu să pronunţ. Doamnei Aldwinkle nu-i plăcea însă să

fie întreruptă.

— Nu mai puteam suporta gîndul că eşti atît de teribil de singur, continuă ea. Doream să ştii că există cel puţin o fiinţă pe lumea asta care te înţelege.

352

Se aplecă asupra mea, zîmbind, dar buzele-i tremurau. Deodată ochii i se umplură de lacrimi, iar faţa i se contorsiona într-o teribilă grimasă de durere. Gemu încet şi, prăbuşindu-se pe pat, îşi îngropa faţa în genunchii mei. „Te iubesc, te iubesc !..." repeta ea cu voce sugrumată.

Corpul i se cutremura în timp ce plîngea cu sughiţuri.

Mă gîndeam ce trebuie să fac ? Asta nu mai intra în program. Cînd te duci la vînătoare de bărbaţi, sau de fazani, nu începi să plîngi deasupra victimei. Dar neno-rocirea-i că femeile care vînează bărbaţi se consideră ele însele victime. Hic Mae lacrimae 1. Este imposibil ca două fiinţe umane să cadă complet de acord asupra unui lucru. Quod homines — acum că am deschis Dicţionarul de Citate Uzuale, pot să continui să-l folosesc — Quod homines, tot disputandum est. 2 Nu există acorduri nici asupra adevărurilor ştiinţifice. Unul e geometrician; altul nu poate înţelege decît analiza. Unul nu înţelege decît ceea ce poate reproduce prin experiment; altul doreşte ca adevărul său să fie cît mai abstract cu putinţă. Cînd ajungi, însă, în situaţia de a decide care din doi este victima şi care antropofagul, te laşi păgubaş. Mai bine să-l laşi pe fiecare cu părerea lui. Oamenii care reuşesc cel mai bine în viaţă sînt cei care nu admit niciodată validitatea opiniilor altora, care neagă însăşi existenţa lor.

— Dragă Lilian, începui eu (insistase să-i spun Lilian după o zi sau două de la sosirea mea), dragă Lilian... Nu mai găseam altceva ce să spun. Un om care a reuşit în viaţă ar fi spus, cred, ceva brutal de sincer, ceva care ar fi făcut să apară clar doamnei Aldwinkle care din doi, după

părerea sa este victima, şi care antropofagul. N-am avut puterea necesară. Doamna Aldwinkle continua să

plîngă :

— Te iubesc. Nu mă poţi iubi şi tu puţin ? Numai puţin ? Aş fi sclava ta. Sclava ta ; aş fi sclava ta ! repeta ea tot timpul.

1 De aici acele lacrimi (lat.). * Cîţi oameni, atîtea păreri.

333

23 — Frunze uscate

Şi cîte n-a mai spus ! O ascultam, cuprins de milă — da, fără îndoială de milă — dar, şi mai mult, de jenă şi de furie împotriva persoanei care m-a adus într-o asemenea situaţie.

— N-are rost — protestam eu. E imposibil.

Dar asta o făcea s-o ia iar de la început, cu disperare.

Cit de mult s-ar fi prelungit această scenă şi ce s-ar fi întîmplat în acest caz, nu ştiu. Din fericire, însă, o agitaţie grozavă zgudui hotelul din temelii. Se auziră uşi trîntite, voci, zgomot de paşi pe coridoare şi pe scară. Surprinsă şi alarmată, doamna Aldwinkle se ridică, se duse la uşă, o întredeschise, şi privi pe coridor. Cineva trecu grăbit. Repede o închise la loc. Cînd trecerea fu liberă, se strecură afară şi se îndepărtă în vîrful picioarelor, lăsîndu-mă singur.

Alarma a fost provocată de agonia domnişoarei Elver. După ce a decis că acţiunea de educaţie întreprinsă asupra mea a progresat suficient, Providenţa a întrerupt lecţia. Trebuie să adaug că

mijloacele pe care le-a folosit au fost destul de violente. Un om vanitos ar fi fost mulţumit de gîndul că o femeie a fost făcută să sufere numai pentru a i se administra lui o lecţie, iar o alta, a murit — ca regele John, de pe urma intoxicaţiei cu ţipari — pentru ca lecţia să fie întreruptă

înainte de a fi ajuns prea dezagreabilă. Din întîmplare, însă, nu sînt prea vanitos.

-Capitolul VIE

519 ■'

De la bun început, nimeni n-a avut încredere prea mare în medicul din localitate ; însuşi aspectul său inspira neîncredere. Cînd începu însă să flecărească pe deasupra corpului sleit de puteri al bolnavei în comă, şi anume că este absolvent al Facultăţii din Siena, domnul Cardan se hotărî să trimită după un alt medic.

— Siena e renumită, spuse el cu voce joasă celorlalţi. E locul în care se fac medici toţi imbecilii care nu reuşesc să obţină o diplomă la Bologna, Roma sau Pisa.

Doamna Aldwinkle, care îşi făcuse brusc apariţia în mijlocul vacarmului (spre stupoarea Irenei), era îngrijorată. Doctorii erau una din specialităţile ei ; se arăta foarte pretenţioasă în această privinţă. Avusese tot felul de boli interesante în timpul vieţii : trei depresiuni nervoase, o apendicită, gută şi diferite gripe, pneumonii, şi altele de acest gen — toate însă

boli aristocratice şi mărturisibile; căci doamna Aldwinkle făcea o distincţie netă între afecţiunile vulgare şi cele nobile. Con-stipaţia cronică, hernia, varicoza — acestea erau, evident, boli vulgare, de care n-ar fi putut suferi nici o persoană decentă, sau dacă ar fi suferit în nici un caz n-ar fi vorbit despre ele. Maladiile sale au fost întotdeauna extrem de rafinate şi, în mod corespunzător, costisitoare. Ceea ce nu ştia ea despre doctorii englezi, francezi, elveţieni, germani, suedezi şi chiar japonezi nici nu merita să se ştie. Observaţia domnului Cardan despre universitatea din Siena o impresiona profund.

23*

— Singurul lucru pe care-l avem de făcut, spuse ea pe un ton energic, este să-l trimitem pe Hovenden direct la Roma pentru a se întoarce cu un specialist. Şi asta fără nici o întîrziere.

Avea un ton peremptoriu. Era o consolare pentru ea, în starea de spirit nenorocită în care se afla, că poate face ceva, să organizeze, să dea dispoziţii, să execute ea însăşi unele treburi mărunte.

— Principesa mi-a dat numele unui om extraordinar. L-am însemnat undeva. Vino ! şi se îndreptă spre camera sa.

Lordul Hovenden o urmă docil ; îşi notă numele miraculos şi plecă. Chelifer îl'aştepta jos.

— Aş dori să plec cu dumneata, dacă n-ai nimic împotrivă, spuse el. N-aş fi decît o piedică pentru Cei de aici.

Era aproape cinci şi jumătate cînd plecară. Soarele nu răsărise încă, dar se luminase de zi.

Cerul era cenuşiu deschis. Nori negri acopereau orizontul. Văile erau cufundate în ceaţă.

Aerul era rece. Cînd ieşiră din oraş, întîlniră un şir de catîri încărcaţi cu poveri, care urcau încet, în clinchetul clopoţeilor, strada abruptă ce ducea spre piaţă.

Viterbo mai dormea cînd trecură prin el. Soarele le apăru în faţă abia cînd ajunseră pe crestele munţilor Cimini. La ora şapte erau la Roma. Obeliscurile, cu vîrfurile lor ascuţite luminate de soare, acoperişurile şi cupolele aurite, se ridicau din umbra nopţii spre cerul albastru. Urcară

Corso. In Piazza di Venezia se opriră la o cofetărie, comandară cafea şi se interesară de adresa doctorului după care îi trimisese doamna Ald-winkle. Acesta locuia într-un cartier nou, în apropierea gării.

— Vorbiţi dumneavoastră cu el, îl rugă Hovenden pe însoţitorul său. în timp ce-şi sorbea cafeaua. Nu prea sînt tare la limbile străine.

— Dar cum te-ai descurcat alaltăieri, cînd ai fost dumneata la doctor ? îl întrebă Chelifer.

Lordul Hovenden roşi. /..«- >.»-^t. :eij'< .< i 356

— In sfirşit... bîlbîi el, de fapt doctorul pe care l-am consultat era englez. Dar acum e plecat

— adăugă în pripă de teamă ca Chelifer să nu-i propună să-l aducă pe acest doctor englez ; a plecat la Neapole — specifică el, în speranţa că amănuntele vor face povestea mai verosimilă

— la o operaţie.

— înseamnă că e chirurg ? Chelifer ridică mirat din

sprîncene.

Hovenden dădu afirmativ djn cap.

— Chirurg, repetă el şi-şi ascunse obrazul în ceaşcă. Porniră mai departe. Cînd cotiră

din piaţă spre

Forul lui Traian, Chelifer observă o mică mulţime, formată în special din copiii de pe stradă, care se îmbulzeau în faţa grilajului, de cealaltă parte a forumului, în mijloc stătea o femeie subţire şi palidă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie ; chiar de la această distanţă puteai afirma că-i englezoaică, în nici un caz italiancă. Doamna în cenuşiu era aplecată peste grilaj şi cobora cu multă grijă o crăticioară din aluminiu plină cu lapte, legată la capătul unei sfori; alte patru sfori, petrecute, cu multă ingeniozitate prin găurile făcute în marginea recipientului şi legate de prima, asigurau ca aceasta să ajungă, fără să se răstoarne, pînă la fundul forumului scufundat. Dar- nici nu apucă să atingă pămîntul, că vreo jumătate de duzină de pisici însetate se şi repeziră mieunînd şi torcînd şi începură să lipăie laptele. Celelalte le urmară ; din fiecare crăpătură de zid ieşea cîte o pisică. Motani jigăriţi săreau de pe piedestalele lor de marmură şi traversau forumul cu mişcări suple şi unduitoare de leopard. Pisoi de o lună se tîrau ca vai de ei pe lăbuţe nesigure. în cîteva secunde, crăticioara fu asediată de o hoardă de pisici. Copiii ţipau de bucurie.

— Pe legea mea, exclamă lordul Hovenden, care încetinise pentru a admira această scenă

duioasă, cred că e mama dumneavoastră.

— Cred că ea este, îi răspunse Chelifer, care o recunoscuse încă de mult. :1 M

m

— Vreţi să opresc? întrebă Hovenden. Chelifer protestă :

— Cred că ar fi mai bine să ajungem la doctor, cit de repede cu putinţă.

Privind în urmă, în timp ce se depărtau de forum, Chelifer văzu cum mama lui, fidelă

principiilor vegetariene, arunca în bîrlogul pisicilor pîine şi cartofi reci. Ştia că scara o să vină

din nou în acelaşi loc. Nu i-a trebuit mult pînă să-şi găsească o ocupaţie la Roma.

Capitolul IX

înmormîntarea nu putea să aibă loc înainte de apusul soarelui. Purtătorii, coriştii, groparul, preotul însuşi, erau probabil cu toţii la culesul strugurilor. Cît era zi aveau ceva mai important de făcut decît să îngroape morţii. Morţii cu morţii, iar viii cu facerea vinului.

Domnul Cardan era singur în toată biserica. Singur ; ceea ce fusese pe vremuri Grace Elver, zăcea în sicriu, pe catafalc, în mijlocul bisericii. Asta nu însemna că era cu cineva; puţină

materie într-o cutie. Faţa lui roşie şi noduroasă era imobilă ; dispăruse orice urmă de veselie, de animaţie. Era ca o faţă de mort care trebuia să fie cu morţii. Stătea acolo trist şi îngîndurat, cu bărbia sprijinită în mîini, cu coatele pe genunchi.

încă trei mii şase sute cincizeci de zile, se gîndea el; asta în cazul că ar mai avea de trăit zece ani; trei mii şase sute cincizeci, iar apoi totul se va sfîrşi; numai viermii îşi vor mai croi tunelul prin trupul său. Există atîtea feluri oribile de a muri. Pe vremuri, cu mulţi ani în urmă, avusese o frumoasă pisică gri de Angora. A mîncat prea mulţi gîndaci negri de bucătărie şi a murit, vomitînd bucăţi din.stomacul ei sfîşiat de elitre. Se gîndea de multe ori la pisica aceea. Intr-o bună zi ai putea muri şi tu la fel, scuipîndu-ţi viscerele. Desigur nu pentru că ai înghiţit prea mulţi gîndaci, ci pentru că ai mîncat peşte stricat. Efectele nu sînt prea diferite. Bătrîn caraghios ce eşti! se gîndea el privind sicriul. A avut o moarte oribilă: dureri, vomismente, colaps, agonie, apoi — sicriul; iar acum fermenţii har-359

nici ai putrefacţiei şi viermii desăvîrşeau opera. Un final nici prea demn şi nici prea încurajator. Nici un fel de cuvinte de adio, de stări consolatoare de luciditate, ceva în genul

„micuţei Nell, sau Paul Dombey". Singurul moment oarecum dickensian a fost atunci cînd, în-tr-o străfulgerare de luciditate, îl întrebase despre urşii pe care îi va primi după căsătorie.

— Or să fie mari, sau pui ?

— Pui, îi răspunse el şi Grace zîmbise fericită. Acestea fuseseră aproape singurele cuvinte articulate

pe care le rostise. în tot cursul lungii agonii au fost singurele mărturii ale existenţei sufletului ei. în rest, nu fusese decît un cjrp bolnav, inconştient, care plingea şi gemea. Tragedia suferinţei şi morţii trupeşti nu cunoaşte catharsis. Ea îşi urmează scrupulos, pas cu pas, drumul sumbru şi degradant spre deznodămîntul final. Şi nu-l înnobilează nici pe cel ce suferă, nici pe cel care priveşte. Numai tragedia spiritului te poate elibera şi înălţa. Dar cea mai mare tragedie a spiritului este că mai devreme sau mat tîrziu cedează în faţa trupului. Mai devreme sau mai tîrziu este sufocat de corpul bolnav ; mai devreme • sau mai tîrziu ajungi să

nu mai gîndeşti ; simţi doar durere, vomiţi, şi te cuprinde amorţeala. Tragediile spiritului nu sînt decît nişte simple fanfaronade şi gesturi retorice pe marginea vieţii, iar spiritul însuşi nu este decît o exuberanţă accidentală, produsul supraabundenţei de energie vitală, ca şi penele de pe capul pupezei sau mulţimea fără de număr de spermatozoizi inutili, condamnaţi dinainte la pieire. Spiritul nu are nici o însemnătate ; nu există decît corpul. Cînd e tînăr, este frumos şi puternic ; pe măsură ce îmbătrî-neşte încheieturile-i încep să scîrţîie, se vestejeşte şi începe să

miroasă urît; se năruie, viaţa îl părăseşte, şi el se descompune ; oricît de frumoase ar fi penele de pe capul unei pupeze, ele pier odată cu ea. Iar spiritul — podoaba cea mai frumoasă —

piere şi el. „Farsa e hidoasă, se gîndea domnul Cardan, şi de cel mai prost gust. Proştii nu-şi dau seama că farsa nu-i decît o farsă. De aceea sînt şi cei mai fericiţi. înţelepţii îşi dau seama, 360

dar se străduiesc să nu se gîndească la ea. In aceasta constă înţelepciunea lor. Ei se dedau la tot felul de plăceri — atît spirituale, cit şi trupeşti — în special la cele spirituale, deoarece acestea sînt cu mult mai variate, au mai mult farmec şi-ţi procură mai multă delectare — iar cînd vine vremea, se resemnează cu maximum de eleganţă la descompunerea trupului şi la stingerea sufletului. între timp, însă, ei nu se gîndesc prea mult la moarte — e o temă prea puţin distractivă ; nu insistă prea mult asupra caracterului de farsă al dramei pe care o joacă, de teamă să nu se dezguste de rolurile lor, şi să nu se mai poată amuza cu piesa.

Cele mai groteşti comedii sînt cele despre oameni care una predică şi alta fac, care ridică

pretenţii impresionante şi eşuează în mod lamentabil în procesul realizării lor. Predicăm nemurirea şi practicăm moartea. Tar-tuffe şi Volporie nu fac parte din această categorie.

Un om inteligent nu se gîndeşte la moarte pentru a nu-şi strica plăcerea. Dar există momente cînd viermii dau buzna prea brusc pentru a mai putea fi ignoraţi. Uneori, moartea se impune minţii de la sine şi atunci e greu să mai găseşti plăcere în ceva.

Acest sicriu, de pildă, — cum poate un om să mai găsească plăcere în admirarea frumuseţii bisericii în care se află această cutie plină cu materie în descompunere ? Ce poate fi mai frumos decît să priveşti în sus, într-o mare biserică, şi să vezi la capătul unui lung şi întunecat şir de bolţi în semicerc un fragment puternic luminat al tamburului cupolei — cercul orizontal con-trastînd în mod armonios cu semicercurile perpendiculare ale arcadelor. Dar sicriul zace aici, sub aceste arcade, anunţîndu-i estetului că nu există altceva decît corpul si că "corpul suferă, în mod degradant, moare şi-i mîncat de viermi."

Domnul Cardan se gîndea cum va muri. încet, sau dintr-o dată ? După chinuri lungi ?

Conştient, uman încă ? Sau ca un idiot, ca un animal care horcăie ? Acum, în orice caz, va muri sărac. Prietenii vor pune mînă de la mînă şi-i vor trimite din cînd în cînd cîteva 361

lire. „Bietul domn Cardan, nu-l putem lăsa să moară într-un azil. Trebuie să-i mai trimitem vreo cinci lire. Ce plictiseală. Extraordinar cum de reuşeşte să reziste atît! De fapt, de cînd îl ştim, a fost ca un diavol care nu se lasă răpus cu una, cu două. Bietul de el !"

Se trinti o uşă ; ecoul unor paşi răsună în biserica goală. Era paracliserul. Venise să-i spună

domnului Cardan că în curînd vor începe. S-au grăbit în mod special să vină din vie. Strugurii nu sînt nici atît de mulţi şi nici atît de buni ca anul trecut. Dar să-i mulţumim lui Dumnezeu şi pentru atît.

„Fericiţi sînt cei proşti, se gîndea domnul Cardan, pentru că nu văd nimic. Sau poate că văd, şi văzînd, se consolează totuşi cu credinţa în compensaţii viitoare şi în dreptatea veşnică. In orice caz — fie că nu văd, fie că văd dar cred — sînt nişte proşti. Şi totuşi, a crede reprezintă

poate cea mai bună soluţie, continuă să reflecteze domnul Cardan. Pentru că îţi permite să

vezi şi nu să ignori. Iţi permite să accepţi faptele şi să le justifici. Un sicriu sau două nu poate împiedica pe un credincios să aprecieze arhitectura lui Sammicheli."

Purtătorii intrară şi ei, aducînd din vie un miros sănătos de transpiraţie. Erau îmbrăcaţi special pentru această ceremonie, purtînd ceva care, fără îndoială, trebuia să fie stihare, dar care, de fapt, nu erau decît nişte halate albe contra prafului, destul de murdare şi mototolite. Arătau ca o echipă de cricket, alcătuită numai din arbitri. După purtători, veni şi preotul, urmat de ufi arbitru în miniatură, al cărui halat contra prafului .era atît de scurt, încît i se vedeau genunchii goi. Serviciul divin începu. Preotul îşi depăna cu atîta viteză formulele latineşti de parcă ar fi făcut un rămăşag în acest sens ; purtătorii dădeau răspunsuri de neînţeles, zbie-rînd discordant, la unison. In timpul rugăciunilor mai lungi vorbeau între ei despre cules. Băieţelul începu să-şi scarpine întîi capul, apoi, posteriorul şi, în sfîrşit, nasul. Preotul oficia atît de repede, încît toate cuvintele se îmbinau şi formau unul singur. Domnul Cardan se întrebă de ce biserica catolică nu permite folosirea unor maşini

362

pentru rugăciuni. Un motoraş electric simplu, cu şase sau opt mii de rotaţii pe minut, ar executa un volum uimitor de mare de slujbe religioase pe zi şi ar costa mai puţin decît un preot.

. „Bee, bee, buu-buu, baaa," — behăia preotul. a „Buuu* — îi răspundea turma din răsputeri.

Continuînd să se scobească în nas, micuţul arbitru, care îşi cunoştea la perfecţie rolul, ca un cîine de circ, îi dădu preotului cădelniţa. Tot agitînd-o, acesta înconjură de cîteva ori catafalcul, turuindu-şi formulele sacramentale în latineşte şi împrăştiind miasma cea simbolică

şi sacră ; ca semn şi simbol al spiritului, ea se amestecase pe vremuri în staulul din Bethleem cu mirosul amoniacal al dobitoacelor. Fumul albastru s-a ridicat şi s-a pierdut, purtat de vînt.

Pe suprafaţa pă-mîntului, dobitoacele au continuat să se înmulţească ; întregul pămînt nu-i decît o baltă colcăind de carne vie. Mirosul ei cald şi apăsător acoperă totul. Ici şi colo, se ridică efemer fumul de tămîie. Mirosul dobitoacelor persistă.

„Bee, bee" — continua preotul.

„Buuu, buu" — îi replicau coriştii, cu o cvintă mai jos. Băieţelul aduse apă şi un fel de şomoiog. Preotul îndonjură încă o dată catafalcul, stropindu-l cu ajutorul şomoiogului; micuţul arbitru îl urma, ţinîndu-l de capătul odăjdiilor. Intre timp, purtătorii discutau serios între ei despre recolta de struguri.

„Uneori, îşi spunea domnul Cardan, spiritul îşi joacă rolul atît de solemn şi bine încît nu poţi să nu crezi în realitatea şi în semnificaţia sa finală. Un ritual executat cu gravitate este extrem de convingător, cel puţin în momentul respectiv. Dar, de îndată ce este executat neglijent şi de mîntuială de oameni care nu sînt preocupaţi de ceea ce simbolizează, îţi dai imediat seama că

nu există, nimic în spatele simbolurilor, că numai gestica este cea care contează — acele mişcări deliberate ale corpului — şi că cprpul cel condamnat la pieire, este unica şi înfiorătoarea realitate."

383

Slujba se sfîrşi; purtătorii luară sicriul şi-l transportară în dricul care aştepta în faţa bisericii.

Preotul îi făcu semn domnului Cardan să-l urmeze în sacristie. In timp ce micuţul arbitru punea jos cădelniţa şi şomo-iogul, el îi prezentă acolo nota de plată. Domnul Cardan plăti.

PARTEA a V-a Concluzii

Capitolul I

r*

— La ce te gîndeşti ?

— La nimic, răspunse Calamy. • ■ — Ba da, te gîndeşti la ceva.

■— La nimic special, repetă el. : — Spune-mi, insistă Mary. Vreau să ştiu şi eu.

— Bine, dacă ţii atît de mult... începu Calamy încet... " Dar ea îl întrerupse :

— Şi de ce ţii mîna aşa, cu degetele răsfirate ? Ştii că o pot vedea şi eu ? E-n dreptul ferestrei.

în cameră era întuneric beznă, dar dincolo de fereastra deschisă se aşternea o noapte înstelată. Calamy rîse — un rîs cam jenat.

— Ah, ai văzut-o ? Ei, bine, de fapt, tocmai la mîna mea mă gîndeam.

— La mîna ta ? exclamă neîncrezătoare Mary. Un subiect cam curios de reflecţie.

— Dar interesant, dacă te gîndeşti la el destul de mult.

. — Mîinile tale, spuse ea blînd, cu altă voce. Mîinile tale. Cînd mă ating...

Cu un gest tipic feminin de recunoştinţă, de mulţumire pentru tot ce a primit, se lipi şi mai strîns de el. H sărută pe întuneric.

— Te iubesc prea mult, îi spuse ea în şoaptă, prea mult.

885

Şi în. clipa aceea, aproape că era adevărat ceea ce spunea. „O personalitate" puternică, totală, consemnase în carnetul ei de note, trebuie să fie capabilă să iubească cu furie, în mod sălbatic, fără rezerve." Ea se considera, nu fără mîndrie, o personalitate puternică şi totală. O dată, la un dineu, avusese ca vecin un argentinian mare şi măsliniu ; desfăcîndu-şi şerveţelul, el îşi rotise ochii negri şi, arătîndu-şi dinţii strălucitori ca de sidef începuse conversaţia într-o franceză trans-pireniană, singura limbă pe care o cunoştea în afară de castiliană : „Je vois que vous avez du temperamenk". „Oh, a re-vendre" i — îi răspunsese ea veselă, transpunîndu-se în rolul de pariziană uşuratică. Ce amuzant a fost ! Viaţa, viaţa trăită din plin. Raportase de mult incidentul într-o schiţă. Argentinianul o apreciase cu un ochi de expert; avusese dreptate.

— Te iubesc prea mult, şopti ea în întuneric. Da, era adevărat, era aproape adevărat, în clipa aceea, în împrejurările acelea. Ii luă mîna şi i-o sărută. Iată ce gîndesc eu despre mîna ta.

Calamy o lăsă să-i sărute mîna, dar şi-o retrase de îndată ce socoti că, .în limitele decenţei, acest lucru era posibil. Pe întuneric, fără să fie văzut, făcu o mică strîmbătură de nerăbdare.

Deocamdată nu era interesat de sărutări-.

— Da, spuse el pe un ton meditativ, e şi ăsta un mod de a gîndi despre mîna mea, un mod al ei de a exista, de a fi reală. Aşa este. La asta mă gîndeam şi eu — la diferitele moduri în care aceste cinci degete — le ridică din nou şi le resfiră în dreptul ecranului de întuneric ceva mai palid al ferestrei — sînt reale şi există. La cele mai diferite moduri, repetă el. Dacă te gîndeşti numai cinci minute la acest lucru, te simţi cufundat în cele mai extraordinare mistere. Tăcu pentru o clipă ; apoi adăugă enigmatic : Şi cred că dacă cineva ar avea tenacitatea să se gîndească într-adevăr în mod intens la un lucru — la această mînă, de exemplu — timp de

mai multe zile, sau săptămîni, sau luni, ar ajunge să-şi

------------- ;.n».

1 „Văd că aveţi temperament" (în franceză incorectă). „O, chiar prea mult".

366

croiască un drum prin acest mister şi să obţină ceva — ar ajunge la un adevăr, la o explicaţie.

Se opri şi-şi încruntă sprîncenele. „Adînc, tot mai adînc, prin întuneric, se gîndea el. încet, anevoie, ca Demonul lui Milton, croindu-şi drum prin haos ; la sfîrşit ai ajunge, poate, la lumină, ai reuşi să vezi universul, sferă cu sferă, atîrnînd de tavanul cerului. Ar fi, însă, un proces lung, laborios ; pentru că ţi-ar trebui timp şi libertate. Libertate — mai presus de orice."

— De ce nu te gîndeşti la mine ? îl întrebă Mary Thriplow. Se ridică într-un cot şi se lipi de el. Cu cealaltă mînă îi zbirii părul. Nu merit ? îl întrebă ea.

Apucă un smoc din părul lui des şi începu să tragă încet, ca pentru a-i încerca rezistenţa, în cazul că ar vrea să-i facă un rău şi mai mare. Dorea să-i provoace o durere. Chiar cînd era în braţele ei, îi scăpa ; pur şi simplu era absent.

— Nu merit să te gîndeşti la mine ? repetă ea, tră-gîndu-l şi mai tare de păr.

Calamy nu răspunse. „De fapt, se gîndi el, nu merită să mă gîndesc la ea. Ca şi la multe alte lucruri. Viaţa de toate zilele nu-i decît un patinaj pe o pojghiţă subţire de gheaţă, goana unei insecte de apă pe luciul adîncurilor. E de ajuns să calci mai apăsat, să insişti mai mult, că te-ai şi prăbuşit; şi te pomeneşti zbă-tîndu-te în acel element periculos şi străin.- Dragostea aceasta, de pildă, pur şi simplu nu rezistă dacă te gîndeşti mai mult la ea ; te ţine la suprafaţă numai dacă nu te opreşti să te gîndeşti. Reflecţia, însă, este necesară ; trebuie să treci o dată prin acea pojghiţă subţire şi să te afunzi în adîncuri. Şi, totuşi, continui să patinezi, disperat, nebuneşte."

— Mă iubeşti ? îl întrebă Mary. . — Bineînţeles, răspunse el.

Dar tonul vocii lui nu era prea convingător.

Ameninţătoare, ea îl trase de smocul de păr pe care-l încolăcise pe după deget. Era furioasă

că-i scapă, că nu-i al ei în întregime ; şi senzaţia, de ranchiună, pentru că n-o iubea suficient, îi întări convingerea că îl iubeşte prea mult. Furia, combinată cu recunoştinţa 367

fizică, o făcu să se simtă şi mai pasionată în clipa aceea. Se pomeni dintr-odată că joacă în mod spontan şi fără nici o dificultate rolul unei grande amoureuse, al pasionatei de Lespinasse.

— îmi vine să te urăsc, îi spuse eă cu ciudă, pentru că mă faci să te iubesc atît de mult.

— Dar eu ? o întrebă Calamy gîndindu-se la libertatea sa. N-am oare şi eu dreptul să urăsc ?

— Nu. Pentru că nu mă iubeşti atît.

— Dar nu asta-i problema, răspunse Calamy uitînd să mai protesteze împotriva acestei acuzaţii. Nu sînt împotriva dragostei ca atare, ci împotriva faptului că vine în conflict cu alte lucruri.

— O ! am înţeles, exclamă supărată Mary. Era prea rănită în amorul ei propriu ca să

mai dorească să-l tragă de păr. Se întoarse cu spatele. îmi pare rău că sînt un obs'tacol în calea ocupaţiilor tale importanţe, îi răspunse ea pe tonul cel mai sarcastic. Ca de pildă, să te gîndeşti la mîna ta.

Rîse batjocoritor. Se aşternu o lungă tăcere. Calamy nu încercă să o rupă ; era supărat că

fusese luat în de-rîdere un subiect care pentru el era foarte serios, într-un fel, chiar, sacru.

Mary fu cea care rupse tăcerea.

— Vrei să-mi spui aşadar la ce te gîndeşti ? îl întrebă supusă, întorcîndu-se spre el. Cînd iubeşti, îţi înăbuşi mîndria şi cedezi. Vrei să-mi spui ? repetă ea întrebarea şi se aplecă

peste el.

Ii luă mîna şi începu să o sărute ; îl muşcă apoi atît de tare de deget, incit îl făcu să ţipe de durere.

— De ce mă faci atît de nefericită ? îl întrebă printre dinţi.

Se şi văzu, în timp ce rostea aceste cuvinte zăcînd cu faţa-n jos pe patul ei şi plîngînd amarnic.

Trebuie să ai un suflet mare ca să poţi fi cu adevărat foarte nefericită.

— Te fac nefericită ? îi repetă Calamy iritat cuvintele. Muşcătura îl mai durea încă.

Dimpotrivă, te fac extraordinar de fericită.

— Mă faci să sufăr, îi răspunse ea.

368

— In acest caz aş face mai bine dacă aş pleca şi te-aş lăsa în pace.

Îşi retrase mîna petrecută pe după umerii ei, ca şi cum s-ar fi pregătit într-adevăr să plece. Dar Mary îl cuprinse în braţe.

— Nu, nu, îl imploră ea. Nu pleca. Nu te supăra pe mine. îmi pare rău. M-am purtat îngrozitor. Spune-mi te rog, ce gîndeai despre mîna ta. Mă interesează cu adevărat să ştiu.

Crede-mă.

Spuse toate acestea pe un ton copilăresc de serios, ca o elevă scoasă la tablă.

Calamy nu se putu stăpîni să nu rîdă.

— Ai reuşit aproape să-mi înfrîngi entuziasmul pentru acest subiect. îmi vine greu să încep să

vorbesc din nou despre el, la rece.

— Te rog, insistă Mary.

Deşi ofensată, ea era cea care cerea iertare, cea care căuta să se-mpace. Cînd iubeşti...

— M-ai făcut să nu pot discuta cu tine decît fleacuri, obiectă Calamy.

Dar, în cele din urmă, se- lăsă convins. Ezitînd, stingherit — '■ întrucît atmosfera spirituală în care rumegase aceste idei se şi risipise, iar judecata i se zbătea în gol, în vidul cel rece, ca să

spunem aşa — începu să-şi expună ideile. Pe măsură, însă, ce vorbea, vechea stare de spirit îi reveni ; lucrurile pe care le spunea îi deve-niră din nou familiare. Mary îl asculta cu atenţia încordată, fapt de care îşi dădea seama chiar pe întuneric.

— In sfîrşit, iată, începu el anevoie, cam asta voiam să spun. Mă gîndeam la modurile diferite în care poate exista un lucru : mîna mea, de pildă.

— înţeleg, îl încuraja Mary în mod inteligent.

Dorea foarte mult să arate că îl ascultă, că înţelege orice, că a putut să vadă şi ceea ce nu putea fi văzut.

— E extraordinar, continuă Calamy, cînd te gîndeşti cîte moduri de existenţă are un lucru. Şi cu cît te gîndeşti mai mult, cu atît orice lucru devine mai obscur şi mai misterios. Tot ce ţi se pare evident şi inteligibil devine extrem de misterios. In jurul tău încep să se 369

deschidă abisuri — din ce în ce mai multe abisuri, ca şi cum un cutremur ar despica pămîntul.

Cred totuşi că dacă ai continua să te gîndeşti suficient de mult şi suficient de intens, ai putea străpunge, ai putea ieşi cumva de cealaltă parte a întunericului. Dar unde anume ? Iată întrebarea. Tăcu cîteva momente. „Dacă ai fi liber, îşi spuse el, ai putea să explorezi întunericul.

Dar trupu-i slab ; sub ameninţarea delicioasei torturi, el devine laş şi trădător."

— Şi ? interveni în sfîrşit Mary. Se lipi şi mai tare de el ; uşor, buzele-i atinseră faţa, îi mîngîiară delicat umărul şi braţul. Mai departe.

— Ei bine, continuă el serios, îndepărtîndu-se puţin de ea. îşi ridică din nou mîna în dreptul ferestrei. Priveşte. Nu e decît o formă care întrerupe lumina. Pentru un copil care n-a învăţat încă să înţeleagă ceea ce vede, nu-i altceva decît o pată colorată, de o formă oarecare, cu nimic mai semnificativă decît una din ţintele colorate care reprezintă capul şi umerii unui om la care te antrenezi să tragi. Să presupunem acum că încerc sâ privesc acest lucru ca un fizician.

— Perfect, încuviinţă Mary Thriplow. Şi din mişcarea unei şuviţe de păr ce-i trecu peste umăr, el ştiu că făcuse un semn afirmativ cu capul.

— Prin urmare, continuă Calamy, îmi imaginez un număr aproape infinit de atomi, fiecare constînd din-tr-un număr mai mare sau mai mic de unităţi de electricitate negativă, rotindu-se de mai multe milioane de ori pe minut în jurul nucleelor de electricitate pozitivă.

Vibraţiile atomilor aflaţi la suprafaţă cern, ca să spunem aşa, razele electromagnetice care cad asupra lor, permi-ţînd să atingă ochiul nostru numai acele raze care ne dau senzaţia de'

culoare brun-roşcată. In treacăt fie spus, comportarea luminii este explicată în mod satisfăcător de o teorie a electro-dinamicii, în timp ce comportarea electronilor din atomi nu poate fi explicată decît printr-o teorie care nu se potriveşte deloc cu prima. In interiorul atomului, ni se spune acum, electronii se mişcă de pe o orbită pe alta, fără să fie nevoie de timp pentru acest voiaj şi fără să străbată spaţiu. într-adevăr, 370

în atom nu există nici timp, nici spaţiu. Etc. etc. Cele spuse mai sus nu trebuie să le iau drept adevărate, căci din toate acestea nu înţeleg aproape nimic, sau numai atît cît să mă apuce ameţeala, cînd mă gîndesc la ele.

— Da, ameţeala, aprobă Mary, ăsta-i cuvîntul. Ameţeala — insistă mult pe litera ţ.

•— Iată. deci. două moduri de existenţă ale murai mele — continuă el. Dar mai există şi un mod chimic. Aceşti atomi, care constau din mai mulţi sau mai puţini electroni ce se învîrt în jurul unui nucleu cu o încărcătură mai mare sau mai mică, sînt atomi de elemente diferite care se leagă după nişte tipare arhitectonice în molecule complicate.

Inteligentă şi plină de solicitudine, Mary repetă :

„Molecule."

— Şi acum, dacă aidoma lui Cranmer, mi-aş vîrî mîna dreaptă în foc pentru a o pedepsi că a făcut ceva rău sau nedemn (de altfel aceste cuvinte nu au nimic comun cu chimia), dacă

mi-aş pune mîna în foc, aceste molecule s-ar desface în atomii lor componenţi, care apoi s-ar lega din nou în alte molecule. Dar aceasta ne transpune dintr-o dată într-o cu totul altă

realitate. Deci, dacă mi-aş vîrî mîna în foc, aş simţi durere ; şi dacă n-aş face, aidoma lui Cranmer, un enorm efort de voinţă pentru a o menţine acolo, aş retrage-o ; sau, cel mai probabil este că aş retrage-o chiar fără să-mi dau seama, şi înainte de a şti ce fac, pentru că

sînt viu şi această mînă este o parte a unei fiinţe a cărei primă lege este conservarea. Fiind vie, această mînă a mea, în cazul în care m-aş frige, s-ar apuca să se refacă. Văzută de un biolog, mîna apare ca un agregat de celule, fiecare cu funcţia sa bine determinată, coexistînd în mod armonios şi fără să se stînjenească una pe alta, fără să se dedea la aventuri sălbatice de creştere, ci trăind, murind şi dezvoltîndu-se cu o singură finalitate — ca întregul pe care îl alcătuiesc să-şi atingă menirea — şi ascultînd parcă de un plan preconceput.

De jur împrejurul arsurii, celulele sănătoase vor genera celule noi care să umple şi să acopere locurile vătămate.

371

— Ce frumoasă-i viaţa ! exclamă . Mary Thriplow. Viaţa...

— Mina lui Cranmer, continuă Calamy, a făcut ceva nedemn. Mina constituie o parte a unei fiinţe care nu numai că este vie, ci ştie să şi facă distincţia între bine şi rău. Această mină a mea ştie să facă lucruri bune şi lucruri rele. A ucis un om, de pildă ; a scris tot felul de cuvinte

; a ajutat un om care a fost lovit; ţi-a atins corpul. îşi lăsă mîna pe sînii ei ; ea tresări şi, fără să

vrea începu să tremure sub mîngîierea lui. Ar fi trebuit să fie măgulit de acest lucru, nu-i aşa ?

Era un semn al puterii lui asupra ei — al puterii ei, din păcate, asupra lui. Şi cînd îţi atinge corpul, continuă Calamy, îţi atinge şi spiritul. Iat-o cum se plimbă nu numai pe epiderma, ci şi prin conştiinţa ta. Şi intelectul meu este cel care îi ordonă acest lucru. îmi aduce corpul tău în conştiinţă. El există în conştiinţa mea ; este o realitate care face parte din sufletul meu, la fel ca şi din al tău.

Domnişoara Thriplow se gîndi fără să vrea că toate acestea îi ofereau material pentru o foarte largă digresiune într-unui din romanele sale. „Această tînără scriitoare plină de idei"... se va cita din părerile criticii pe coperta viitoarei ei cărţi.

— Continuă, îi ceru. Calamy continuă :

— Iată, deci, cîteva — şi bineînţeles că sînt considerabil mai multe — din modurile în care mîna mea există şi este reală. Această formă care întrerupe lumina — e deajuns să te gîndeşi la ea tirnp de cinci minute pentru a-ţi da seama că există simultan în vreo duzină de lumi paralele. Există ca sarcini electrice, ca molecule chimice, ca celule vii, ca o parte a unei fiinţe morale, ca instrument al binelui şi al răului, în lumea fizică şi în conştiinţă. Şi, inevitabil, îţi pun, atunci, întrebarea : ce relaţii există între aceste moduri diferite de existenţă ? Care este elementul comun între viaţă şi chimie ? între bine, rău şi sarcinile electrice; între un ansamblu de celule şi conştiinţa unei dezmierdări ? Aici încep să se deschidă abisurile. Pentru că nu există nici o legătură — în orice

372

caz nu una vizibilă. Un univers se suprapune peste celălalt, un strat peste altul, distincte şi separate...

— Ca o casată.

Gîndurile lui Mary prinseră imediat din zbor această comparaţie fantastică şi neaşteptată.

„Această tînără scriitoare plină de idei..." Citatele figurau de pe acum pe copertă.

Calamy rîse :

— Perfect, ca la o casată, dacă vrei. Ceea ce-i adevărat în stratul de ciocolată de la fundul îngheţatei, nu-şi mai găseşte confirmarea în vanilia de deasupra. Şi adevărul unei lămîi este diferit de adevărul unei căpşune. Şi fiecare dintre ele are acelaşi drept la existenţă şi este la fel de reală. Şi nu poţi explica pe una din ele cu ajutorul celeilalte. Este evident că nu poţi explica vanilia cu ajutorul straturilor inferioare, că nu poţi explica conştiinţa ca fiind pur şi simplu viaţă, sau o entitate chimică, sau fizică. Cel puţin acesta-i un lucru cît se poate de evident şi de la sine înţeles.

— Evident, se declară de acord Mary. Şi care-i concluzia ? Eu n-o văd.

— Nici eu — răspunse Calamy şi rîse cu melancolie. Singura speranţă, continuă el încet, este că dacă ai continua să te gîndeşti îndeajuns de mult şi de intens, ai ajunge poate la o explicaţie a ciocolatei şi a lămîii cu ajutorul vaniliei. Poate că într-adevăr totul e doar vanilie, totul e numai conştiinţă, numai spirit. Restul nu-i decît aparenţă, iluzie. Dar nimeni n-are dreptul să

afirme acest lucru înainte de a fi meditat îndelung, în libertate.

— în libertate ?

— Mintea trebuie să fie deschisă, netulburată, debarasată de tot ce nu e semnificativ, liniştită.

Gîndurile n-au ce căuta într-o minte numai pe jumătate deschisă, confuză. Ele nu vor intra într-o minte plină de vacarm; gîndurile sînt timide şi rămîn în ascunzătoarea lor obscură, undeva dedesubt, şi nu pot fi aduse la suprafaţă atîta timp cît mîntea-i plină de altceva şi în ea domneşte vacarmul. Cei mai mulţi dintre noi trec prin viaţă fără să-şi dea seama de existenţa lor. Dacă vrei să le ademeneşti, trebuie să le pregăteşti un loc curat, să deschizi 373

larg mintea, şi să aştept'. Şi nici un fel de preocupări nesemnificative nu trebuie să-ţi mai dea tîrcoale. Trebuie să scapi de ele.

— De aici deduc că sînt una din preocupările tale nesemnificative, spuse Mary Thriplow după o scurtă pauză.

Calamy rise dar nu protestă.

— Dacă e aşa, urmă Mary, de ce m-ai dorit ?

Calamy nu răspunse. „într-adevăr,- de ce ?" Şi-a pus şi el de multe ori această întrebare.

— Cred că ar fi mai bine, adăugă ea după ce se scurseseră cîteva clipe în tăcere — să

punem capăt acestei istorii.

Va pleca, va suferi în tăcere.

— Să-i punem capăt ? repetă Calamy. Dorea, evident, şi el acest lucru. Mai presus de orice.

Să pună capăt — să fie liber. Dar se surprinse adăugind, cu un rînjet care-i altera vocea : Şi te crezi în stare să-i pui capăt ?

— De ce nu ?

— Să presupunem că ţi«-aş interzice ! îşi închipuie ea oare că nu e în stare, că nu poate s-o facă să asculte ori-cînd de voinţa lui ? Iţi interzic, îi porunci şi vocea-i tremură de rîsul care-l năpădea. O cuprinse în braţe şi începu s-o sărute şi s-o dezmierde.

„Ce nebunie !" îşi spunea singur.

— Nu, nu.

Mary se luptă cu el puţin; în cele din urmă, însă, se lăsă învinsă. Zăcea nemişcată, tremurînd, ca pe scaunul de tortură.

Capitolul II

Cînd doamna Âldwinkle şi invitaţii ei s-au întors, cam abătuţi, de la Montefiascone, au găsit-o pe Mary Thriplow singură în palat.

— Şi Calamy ? o întrebă doamna Âldwinkle.

— A plecat în munţi; răspunse domnişoara Thriplow pe un ton serios, ca şi cum plecarea lui ar fi fost ceva foarte firesc.

— De ce ?

— Aşa a vrut el, îi explică Mary. Voia să rămînă singur ca să poată medita. II înţeleg foarte bine. Era aproape înspăimîntat de perspectiva înapoierii voastre. A plecat acum două-trei zile.

— In munţi ? repetă ca un ecou doamna Âldwinkle. Doarme în pădure, sau într-o peşteră, sau ceva asemănător ?'

— A închiriat o cameră în casa unui ţăran, pe drumul spre carierele de marmură. E un loc plăcut.

— Foarte interesant, interveni domnul Cardan. Va trebui să mă caţăr să-l văd.

— Sînt sigură că nu va fi prea încîntat, îi răspunse domnişoara Thriplow. Vrea să fie lăsat singur. îl înţeleg atît de bine, repetă ea.

Domnul Cardan o privi curios : faţa domnişoarei Thriplow era serioasă şi calmă.

— Mă mir de ce nu vă retrageţi şi dumneavoastră din această lume, îi răspunse el, făcînd gestul obişnuit cu ochiul.

Nu se mai simţise de mult atît de bine dispus, de la înmormîntarea bietei Grace.

375

Domnişoara Thriplow îi răspunse cu un zîmbet serafic :

— Credeţi că glumesc ? Dădu dojenitor din cap. Cî-tuşi de puţin, doar o ştiţi prea bine.

— Sînt încredinţat că nu aţi făcut o glumă — se grăbi domnul Cardan să protesteze. Şi credeţi-mă, n-am considerat-o niciodată ca atare. Niciodată, pe cuvîntul meu. Pur şi simplu am fost sincer mirat de ce nu şi dumneavoastră...

— Pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu consider că este necesară deplasarea fizică — îi explică domnişoara Thriplow. întotdeauna am fost de părere că poţi duce o viaţă de pustnic, dacă vrei, chiar şi în inima Londrei; oriunde.

— Aşa este — răspunse domnul Cardan. Aveţi perfectă dreptate.

— Cred că s-ar fi cuvenit să aştepte pînă mă înapoiam, comentă doamna Aldwinkle pe un ton ranchiunos. Cel puţin să-mi fi lăsat un bilet. O privi supărată pe domnişoara Thriplow, ca şi cum ea ar fi fost vinovată de impoliteţea lui Calamy. Acum mă duc să mă schimb de hainele astea prăfuite, adăugă îmbufnată şi se îndreptă spre camera ei.

Iritarea pe care o manifesta era un camuflaj pentru starea ei de profundă deprimare. „Toţi pleacă, se gîn-dea ea ; care încotro. Intîi Chelifer, acum Calamy." La fel şi ceilalţi. Viaţa-i apăru în culori sumbre. „Toţi şi toate mi-au alunecat mereu printre degete." Totdeauna i-a scăpat tot ce era cu adevărat important şi interesant; nu ştia de ce, dar toate evenimentele aveau loc, de regulă, undeva pe aproape, dar nu în prezenţa ei. Cît de scurte, cît de puţine erau zilele ! Moartea se apropie, se apropie mereu. De ce-o mai fi adus Cardan pe acea creatură

oribilă şi imbecilă să moară aşa, în faţa ei ? Nu mai dorea să-şi amintească de moarte.

Doamna Aldwinkle se înfiora. „îmbătrînesc", se gîndea ea, şi ticăitul ceasornicului de pe cămin îi ţinea isonul în tăcerea camerei spaţioase : „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti, îmbătrîneşti" —

repeta el mereu, la nesfîrşit. „Imbătrînesc — doamna Aldwinkle se privi în oglindă — şi aparatul

376

acela electric de masaj nici n-a sosit încă." E adevărat că era pe drum, dar vor mai trece săptămîni pînă să ajungă aici. Poşta merge atît de încet! Totul era împotriva ei : ah, dacă l-^ar fi avut mai înainte, dacă ar fi arătat ceva mai tînără... Cine ştie ? „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti"

— ceasornicul îşi repeta refrenul. Peste cîteva zile Chelifer se va întoarce în Anglia. Va pleca, va trăi departe de ea, va duce o viaţă atît de minunată, de frumoasa! Şi ea nu va fi de faţă la toate acestea. Iar Calamy a şi plecat; ce-o fi făcînd acolo în munţi ? Se gîn-deşte cu siguranţă

la acele lucruri minunate care ascund în ele taina pe care întotdeauna a vrut şi ea s-o afle, dar care i-a scăpat mereu; se gîndeşte la ceva ce i-ar aduce şi ei acea linişte şi consolare de care a avut atîta nevoie întotdeauna. Şi toate acestea ea nu le va avea şi nu va şti niciodată de ele.

„îmbătrînesc." Îşi scoase pălăria şi-o aruncă pe pat. Avea impresia că este cea mai nefericită

femeie de pe lume.

Seara, în timp ce-o pieptăna pe doamna Aldwinkle, Irene, înfruntînd pericolul îngrozitoarelor ironii, îşi adună curajul şi-i spuse :

— Niciodată nu ţi-aş putea fi suficient de recunoscătoare, mătuşica dragă, pentru că mi-ai vorbit de Hovenden.

— Şi ce-i cu el ? o întrebă doamna Aldwinkle. încercările prin care trecuse în ultima săptămînă îi şterseseră complet din memorie asemenea fleacuri.

Stînjenită, Irene roşi. Nu se aşteptase la această întrebare. Era oare posibil ca mătuşa Lilian să

fi uitat complet cuvintele memorabile pe oare i le-a spus ?

— Ei bine, începu ea împleticindu-se la vorbă, ceea ce mi-ai spus despre... vreau să spun...

cînd mi-ai spus că arată ca şi cum... în sfîrşit, ca şi cum m-ar place.

•— A, da, răspunse doamna Aldwinkle fără nici un pic de interes.

— Iţi aminteşti ?

— Da, da. Şi ce-i cu asta ?

— Ei bine, continuă Irene cu sfială, îţi dai seama... acest lucru... acest lucru m-a făcut să-i acord atenţie, nu ştiu dacă mă-nţelegi ?

377

— Hm ! făcu doamna Aldwinkle. Se aşternu tăcerea. „Imbătrîneşti, îmbătrîneşti", repeta nemilos ceasornicul.

Irene se aplecă înainte şi îşi deşertă dintr-odată tot sacul de confidenţe :

— îl iubesc atît de mult, mătuşă Lilian, începu ea foarte repede, atît de mult, mult de tot. De data asta, cu adevărat. Şi mă iubeşte şi el. Şi ne vom căsători de Anul Nou. Fără tămbălău.

Fără lume care se amestecă în ceea ce n-o priveşte. Liniştit şi rezonabil, la primărie. Şi după

aceea vom pleca cu Veloxul...

— Ce tot vorbeşti acolo ? o apostrofă doamna Aldwinkle pe un ton furios, aruncîndu-i o privire atît de mîni-oasă, încît Irene se dădu înapoi, nu numai mirată, ci şi speriată. Nu cumva vrei să-mi spui... începu doamna Aldwinkle, dar nu găsi cuvinte. să continue.

Dar ce vă închipuiţi, zevzecilor ? reuşi ea să articuleze în sfîrşit.

. .„îmbătrîneşti, îmbătrîneşti" ; ticăitul nemilos se făcea auzit ori de cîte ori se lăsa tăcerea.