Frunze Uscate

— Chelifer.

— Chelifer ? Nu cumva Francîs Chelifer ?

— Francis Chelifer, i-am confirmat eu.

-- Francis Chelifer ! era clar că numele meu ii căzuse cu tronc. Ce minune •! De ani de zile vreau să vă cunosc !

Pentru prima dată de cînd m-am sculat, ameţit, din morţi am avut neplăcuta senzaţie că mîine voi fi treaz. Mi-am adus aminte pentru prima oară că după co)'<„ ::a mai departe decit după

colţ, se afla lumea reală.

__ Şi dumneavoastră ? am întrebat-o cuprins de O

sumbră presimţire.

— Lilian Aldwinkle, răspunse doamna Lanternă Chinezeasca, şi-şi ţuguie buzele într-un zîmbet cit se poate de mieros.

Cele două faruri albastre care erau ochii ei străluciră cu atîta intensitate concentrată, îneît pînă

şi şoferii dal-tonişti — care văd pe Piccadiily autobuze verzi, iar în Green Parc iarba roşie şi copacii sîngerii — şi-ar fi dat seama că sînl nişte avertizoare de pericol, ceea ce şi erau de fapt.

O oră mai tîrziu. stăteam întins pe pernele Kolls-Royce-ului doamnei Aldwinkle. Nu mai era nici o scăpare.

rhr

Capitolul VII

Nici o scăpare... Dar eram încă destul de ameţit ca să nu doresc în mod serios o scăpare.

Presimţirea că mă voi trezi din beţie n-a fost decît o străfulgerare. Am avut-o şi a dispărut aproape imediat, de îndată ce am fost din nou absorbit de ceea ce mi se părea o comedie drăguţă şi fără de sfîrşit care se juca în jurul meu. îmi era de-ajuns să ştiu că trăiesc şi că mi se întîmplă diferite lucruri. Am fost dus de doi sau trei tineri giganţi la hotel, unde am fost îmbrăcat şi mi s-au împachetat lucrurile. în timp ce-o aşteptam în holul de intrare pe doamna Aldwinkle, am făcut cîteva încercări să umblu ; îmi venea să rid de slăbiciunea pe care o simţeam în picioare.

In sfîrşit, apăru doamna Aldwinkle îmbrăcată într-o rochie galben deschis, cu o pălărie mare de pai pe cap. Invitaţii săi, îmi explică ea, plecaseră acasă cu un alt vehicol, ca eu să pot sta cit mai comod în automobilul gol.

— Iar dacă cumva vă veţi simţi rău... rostind aceste cuvinte, îmi flutură pe dinaintea ochilor o ploscă argintie plină cu brandy.

Să scap ? Nici nu mă gîndeam la aşa ceva. Eram în-cîntat.

M-am întins cu toată voluptatea pe perne. Doamna Aldwinkle făcu semn şoferului care porni maşina lin, croindu-şi loc prin mulţimea de gură-cască ce se strînge întotdeauna în Italia cînd vede vreo marcă de automobil mai rar întîlnită. Şi in cazul de faţă aveau ce vedea. Ii 188

auzeam pe tineri strîgînd : „Venite. E una Ro-Ro," * în timp ce băieţii îşi şopteau la ureche, plini de evlavie : „una Ro-Ro". Mulţimea se dădu cu greu la o parte. Ne-am îndepărtat lin de Grand Hotel, am cotit în strada principală ; am traversat piaţa în centrul căreia se înalţă, părăsit de marea care s-a retras de mult, un mic fort roşietic — ridicat de prinţii de Massa şi Carrara pentru a supraveghea Mediterana ce devenise periculoasă din cauza piraţilor mauri —

şi am ieşit pe drumul care, stră-bătînd cîmpia, duce spre munţi.

Un şir lung de boi albi, înconjuraţi de un nor de praf, veneau încet în întîmpinarea noastră, făcînd zeci de zigzaguri. Cele opt perechi înjugate erau mînatc cu strigăte şi cu pocnituri de bici. Trăgeau o căruţă joasă ,în care se afla un enorm bloc monolit de marmură albă. In timp ce ne strecuram pe lîngă ei, boii îşi răsuceau gîturile, făcînd încercări disperate de- a găsi o scăpare. Coarnele lungi li se loveau unele de altele ; pielea albă şi moale le tremura. Iar ochii lor căprui şi puri i.e priveau îngroziţi, implorîndu-ne să ne fie milă de prostia lor fără de leac şi să înţelegem că pur şi simplu nu pot, oricît ar încerca, să se obişnuiască cu automobilele.

Doamna Aldwinkle îmi arătă monolitul:

— îmi închipui ce-ar fi scos Michelangelo din aşa ceva ! Băgînd apoi de seamă că mîna întinsă mai ţinea .plosca argintie, deveni plină de solicitudine. Sînteţi sigur că nu doriţi o înghiţitură din asta ? mă întrebă aplecîn-du-se înainte. Cele două semnale de alarmă albastre se aprinseră în faţa mea.

In parfumul exalat de rochia ei, distingeam o nuanţă de ambră, iar în acrul pe care îl expira, esenţă de heliotrop. Dar nici atunci nu m-am speriat; n-am făcut nici o încercare de a scăpa.

Călăuziţi de prostia lor fără leac, boii s-au comportat mai rezonabil decît mine.

Ne-am continuat drumul. Colinele se apropiară. Crestele albicioase ale munţilor calcaroşi erau încă departe, dincolo de colinele acoperite de culturi şi păduri care seînteiau în soare. M-am uitat fericit la acest peisaj 'măreţ.

J Veniţi. E un Rolls-Royce, (it.).

189

■— Ce frumos ! am exclamat eu. Cuvintele mele fură interpretate de doamna Aldwinkle drept un compliment la adresa ei.

■— Îmi pare atît de bine că gîndeşti astfel, atît de... răspunse ea pe tonul unui scriitor căruia tocmai i s-a spus că ultima sa carte a plăcut foarte mult.

Ne apropiam de destinaţie ; culmile alcătuiau un zid uriaş. Dar in faţa noastră bariera se ridica

; am pătruns prin cheile unui riu care şerpuia din munţi. Acum ne continuam drumul pe marginea torentului. în dreapta, o carieră de piatră arăta ca o uriaşă cicatrice pe versantul colinei ; în vîrf se vedeau un rînd de pini-umbrelă. Pînă la înălţimea de zece metri, trunchiurile drepte şi subţiri nu aveau crengi ; cupolele lor turtite şi largi formau o linie subţire şi continuă j între această linie şi masa sumbră a muntelui se zărea o dîră de cer, fin haşurată

de trunchiurile pomilor. Era ca un tablou în care pictorul, pentru a scoate în evidenţă forma colinei, a tras cu penelul, la o mică distanţă, o linie subţire paralelă cu conturul acesteia.

Şoseaua se îngusta devenind străduţa unui tîrguşor. Automobilul înainta încet, claxonînd.

— Vezza, îmi explică doamna Aldwinkle. Michelan-gelo venea aici să-şi aleagă marmura.

— Adevărat ? Eram îneîntat de această informaţie. Deasupra ferestrelor unei mari prăvălii plină cu cruci

albe, coloane sparte şi statui, am putut distinge inscripţia : „Societatea anglo-americană de pietre funerare". Din străduţa îngustă, ieşirăm pe cheiul unui rîu. Malul opus se ridica ca un zid.

- Acolo, exclamă doamna Aldwinkle cu o voce triumfaţi are, după ce traversarăm podul, acolo e casa mea.

Arătă cu mîna. Din vîrful colinei privea, prin cele douăzeci de ferestre ale sale, o lungă faţadă.

Un turn înalt se înalţă spre cer.

— Palatul a fost clădit în 1630, începu ea. Mi-a plăcut pînă şi lecţia de istorie.

După ce am trecut podul, am început să urcăm un drum abrupt, în serpentine, ce' trecea printr-o pădurice de măslini. în povîrnişul ierbos fuseseră săpate nume-300

roase terase mici, pe care erau plantaţi copaci. Ici colo. în umbra cenuşie şi rară a copacilor, păşteau mici turme de oi. Copiii desculţi caro le păzeau veniră fuga să ne vadă treeînd.

— îmi place să mă gîndesc la aceste veci ii curţi princiare, îmi spuse doamna Aldwinkle. Ca nişte mănăstiri de... de... îşi scutură cu nerăbdare sticla de coniaC. Ştiţi...

— Mănăstiri de Thelema, i-am sugerat.

—- Chiar aşa, confirmă doamna Aldwinkle. Un fel de locuri unde oamenii se retrăgeau şi erau liberi să ducă o viaţă inteligentă. E ceea ce vreau să fac din această casă. Sînt atît de îneîntată

că v-am întîlnit în asemenea împrejurări. Sînteţi exact persoana de care am nevoie.

Se aplecă radioasă înainte şi-mi zîmbi. Dar nici în faţa perspectivei de a intra în Mănăstirea de Thelema n-am dat înapoi.

în această clipă, automobilul trecu pe poarta monumentală. Am zărit în trecere o scară uriaşă

care urca printre chiparoşi, din terasă în terasă, spre un portal sculptat în centrul lungii faţade.

Drumul cati şi priveliştea dispăru. Ne apropiarăm încet de o altă aripa a casei, pe o alee de stejari care ocolea o costişă. în cele din urmă, drumul ne conduse într-o mare curte pătrată, în faţa unei reproduceri mai modeste a măreţei faţade. La capătul unei scări în formă de potcoavă ne invita, ca într-o peşteră, un înalt portal pompos, deasupra căruia se afla un blazon.

Automobilul se opri.

La timp — după cîte îmi dau eu seama recitind cele scrise. Puţine lucruri pe lumea asta sînt mai plictisitoare şi mai inutile decît descrierile literare. Ce-i drept, pe scriitor îl amuză

întrucîtva ca, de dragul unor cuvinte meşteşugite, să se abată de la acţiune. Stăpînit de emoţie, el. îşi continuă vânătoarea de cuvinte, fără să-i pese de bieţii cititori care îl' urmăresc cu greu de-a lungul unei pagini, ca nişte gonaci ce se tîrăsc în urma vîna-tului şi nu văd nimic din distracţiile vînătoarei. Toţi scriitorii sînt şi cititori — deşi poate că ar trebui să exceptez pe unii colegi care s-au specializat în a muşca din propria lor nadă — şi în consecinţă trebuie să

ştie cît de anoste sînt descrierile. Aceasta nu-i împiedică, insă, 191

să provoace şi altora aceleaşi cazne prin care au trecut şi ei. Mă gîndesc chiar că unii scriitori scriu aşa cum scriu numai din dorinţa de răzbunare.

Ceilalţi oaspeţi ai doamnei Aldwinkle sosiseră înainte şi ne aşteptau. Am fost prezentat şi i-am găsit pe toţi la fel de fermecători. Nepoata doamnei Aldwinkle se grăbi să-i vină în ajutor.

Tînărul pe care l-am văzut vîslind în patino se grăbi la rîndul său în ajutorul nepoatei şi insistă

să ducă el toate lucrurile pe care aceasta le preluase de la mătuşa. Bătrînul cu faţa roşcovană

care vorbise despre nori privea condescendent toată scena. Celălalt domn în vîrstă, cu barbă

albă, pe care nu-l mai văzusem, se uita dezaprobator. Tînăra care vorbise despre culoarea picioarelor ei şi care s-a dovedit a fi o distinsă colegă a mea, domnişoara Mary Thriplow, era acum îmbrăcată într-o jachetă verde, cu guleraş, manşete şi butoni albi, ceea ce o făcea să

semene cu o elevă din operele lui Offenbach. Tînărul brunet stătea lîngă ea.

M-am dat jos din automobil, am refuzat orice ajutor şi am urcat, ce-i drept clătinîndu-mă

puţin, treptele.

— Trebuie să fiţi foarte atent cîtăva vreme, mă sfătui doamna Aldwinkle, cu grijă maternă.

Acestea sînt apartamentele prinţeselor, spuse ea, arătîndu-mi cu mîna şirul de săli goale pe lîngă care treceam.

Am traversat casa de la un capăt la celălalt şi am pătruns într-o curte mare, pătrată, înconjurată din trei părţi de clădire ; latura dinspre munţi era străjuită de o arcadă. în centrul curţii se înălţa pe un piedestal o statuie mai mare decît mărimea naturală, reprezentînd, mă

informă gazda, pe penultimul prinţ de Massa Carrara ; purta o perucă foarte încreţită, o fustă

de luptător roman, nişte cizme înalte şi o frumoasă platoşă clasică, cu capul în relief al Gorgonei pe piept şi o mică adinei tură care indica poziţia buricului în centrul unei burţi rotunde şi lustruite. Cu expresia celui care este pe cale să divulge un secret delicios şi care nu mai poate aştepta clipa plăcută de a-l destăinui, doamna Aldwinkle mă conduse, cu un zîmbet pe jumătate ascuns, la baza piedestalului şi exclamă :

— Priviţi! i

192

Era unul dintre acele decoruri îneîntătoare care reuşesc timp de cîteva minute să te distreze şi să-ţi îneînte ochiul şi pentru care marii monarhi cheltuiesc deobicei veniturile unei întregi provincii bogate. Din dreptul arcadei centrale, trepte de marmură urcau pînă în vîrful colinei unde, străjuit de un semicerc de chiparoşi, un mic templu circular mima graţios epoca paganismului, la fel cum statuia în armură şi cizme dm curtea de jos voia să-i reprezinte pe eroii lui Plutarch.

— Şi acum priviţi încoace !

Doamna Aldwinkle făcu înconjurul statuii şi mă conduse spre o uşă măreaţă în centrul şirului lung de clădiri de pe partea opusă arcadei. Uşa era deschisă ;. un coridor boltit, ca un tunel, străbătea întreaga casă. Prin el puteam vedea cerul albastru şi marea la orizont. Străbăturăm tunelul : la celălalt capăt se aşternea, la picioare, scara cea lungă pe care o văzusem de jos, de lîngă poartă. Era un decor de teatru, dar executat din blocuri solide de marmură şi arbori adevăraţi.

— Ce părere aveţi ? mă întrebă doamna Aldwinkle.

— Magnific, i-am răspuns eu, cu un entuziasm ce începuse să scadă sub influenţa oboselii fizice care mă copleşise tot mai mult.

— Ce privelişte ! Doamna Aldwinkle mi-o arătă cu vîrful umbrelei. Contrastul dintre chiparoşi şi măslini...

__ Dar peisajul e şi mai frumos dacă .priviţi de la

templu, interveni nepoţica ei, care dorea foarte mult să-mi dau seama de întreaga valoare inimitabilă a posesiunilor mătuşii.

__ N-ai deloc minte, ripostă pe un ton sever doamna

Aldwinkle. Uiţi că bietul domn Chelifer mai este încă suferind de pe urma accidentului ? Şi mai vrei să ss cocoaţe pînă la templu !

•Nepoţica roşi şi-şi înclină capul sub povara reproşului. Ne aşezarăm, __ Cum vă mai simţiţi ? mă întrebă doamna Aldwinkle, amintindu-şi din nou că trebuie să

aibă grijă de mine. E îngrozitor cînd te gîndeşti, adăugă ea, că era cît pe ce.... Şi v-am admirat întotdeauna atît de mult opera...

193

— Frunze uscate

.

— Şi eu, îmi declară colega în jachetă verde. Extraordinar de mult. Deşi, trebuie să

mărturisesc, că unele bucăţi mi se par, cum să vă spun, cam alambicate. îmi place ca poezia mea să fie mai directă.

— O dorinţă extrem de sofisticată, interveni domnul cu faţa roşcovana. Oamenilor cu adevărat simpli, primitivi, le place ca poezia lor să fie cit mai complicată, convenţională, artificială şi îndepărtată de limbajul de toate zilele. Ii reproşăm secolului al optsprezecelea artificialitatea. Dar de fapt, Beowulf are un limbaj de cincizeci de ori mai complicat şi mai nefiresc decît Eseul despre Om.1 .Şi cînd compari o saga islandeză cu scrierile doctorului Johnson, constaţi că doctorul este cel care bîi-guie şi mormăie. Numai oamenii extrem de complicaţi, care trăiesc în cele mai artificiale medii, doresc ca poezia lor să fie simplă şi directă.

Am închis ochii lăsînd să treacă peste mine valurile conversaţiei, şi ce conversaţie elevată !

Nici chiar prinţul Papadiamantopoulos n-ar fi menţinut-o la un nivel mai ridicat. Oboseala mă

făcea să devin mai lucid.

Oboseala, oboseala fizică, toate variatele ei efecte ar trebui să fie măsurate şi înregistrate de o furnică harnică şi înzestrată' cu spirit ştiinţific. Toate — pentru că nu-i de ajuns să arăţi că

atunci cînd sclavii salariaţi au lucrat prea mult cad în maşini şi sînt făcuţi tocătură. Şi acesta-i un fapt interesant, fără îndoială. Dar există şi alte fapte tot atît de semnificative. De pildă, este cert că o oboseală uşoară sporeşte capacitatea noastră sentimentală. Scrisorile compromiţătoare de dragoste au fost întotdeauna scrise la ore mici ; deobicei- noaptea — nu cînd ne simţim odihniţi şi proaspeţi — vorbim despre iubirea ideală şi ne lăsăm copleşiţi de amărăciune. Sub influenţa unei uşoare oboseli sîntem mai dispuşi ca ori-cînd să discutăm problemele universului, să facem confidenţe, să afirmăm existenţa lui' Dumnezeu şi să ne-facem planuri de viitor. Sîntem, de asemenea, mai pre-dispuşi la voluptate. Cînd, însă, oboseala trece de o anumită limită, încetăm complet să fim sentimentali, volup-tuoşi, metafizici şi predispuşi la confidenţe. Nu ne mai

1 Poem filozofic de Alexander Pope (1688—1744).

194

dăm seama de altceva decît de oboseala noastră. Nu ne mai interesează ceilalţi, sau lumea din afară ; pur şi simplu nu ne mai interesează ; numai să ne lase în pace. In caz contrar, începem să-i urîm, cu o ură adîncă dar ineficace, amestecată cu dezgust.

In ce mă priveşte, oboseala depăşise stadiul critic. Starea aceea delicioasă de convalescent se evaporase. Semenii mei nu mi se mai păreau frumoşi, interesanţi şi simpatici. încercările doamnei Aldwinkle de a mă atrage în conversaţie mă exasperau : mă uitam la ea ca la un monstru. îmi dădusem seama prea tîrziu (ceea ce mă înfuria şi mai mult) la ce m-am expus cînd am acceptat invitaţia doamnei Aldwinkle. Decorul acesta fantastic, discuţiile elevate despre artă, cosmos, intelectuali, dragoste... toate acestea erau prea mult, chiar în concediu.

Am închis ochii. Din cînd în cînd, interpelat de doamna Aldwinkle, spuneam da sau nu, fără

să acord prea mare atenţie sensului remarcilor sale. în jurul meu discuţia era în toi. De la caracterul alambicat al versurilor mele trecură la artă în general. „Vai de mine, mă gîn-deam, vai de mine !..." Mă străduiam din răsputeri să-mi astup urechile percepţiei ; şi am reuşit chiar un timp să mă forţez să nu înţeleg ce se discută în jurul meu. Mă gîndeam la domnişoara Carruthers, la Fluffy şi la domnul Brimstone, la Gog's Court şi domnul Bosk.

Vocea doamnei Aldwinkle, care deveni la Un moment dat şi mai pătrunzătoare din cauza surescitării, s-a. impus în cele din urmă atenţiei mele tocite.

— De cîte ori nu ţi-am spus, Cardan, că nu înţelegi nimic din arta modernă.

— De cel puţin o mie de ori, răspunse vesel domnul Cardan. Dar Dumnezeu să te aibă în pază, adăugă el (şi am deschis ochii la timp pentru a-i vedea zîmbetul condescendent), nu mă

supăr cîtuşi de puţin.

Acest zîmbet o exaspera şi mai mult pe doamna Aldwinkle. Cu gestul unei regine care vrea să

arate că audienţa s-a încheiat, se ridică de pe scaun.

— E tocmai timpul potrivit, spuse ea privindu-şi ceasul. Trebuie neapărat ca domnul Chelifer să-şi facă o

195

13*

idee despre interiorul palatului, înainte* de masă. Nu veniţi cu mine ? mi se adresă cu un zîmbet de sirenă.

Fiind prea politicos ca să-i amintesc de izbucnirea pe care o avusese faţă de nepoata ei, i-am spus că sînt încîntat. Clătinîndu-mă, am urmat-o în casă. II auzeam în urma mea pe tînărul vîslaş exclamînd pe un ton mirat şi indignat :

— Dar abia acum un minut spunea că domnul Cheli--fer e prea bolnav pentru ca...

— Ah, dar era cu totul altceva, se auzi vocea celui cu faţa roşcovană.

— De se altseva ?

— Deoarece, tînărul meu prieten, ceilalţi reprezintă întotdeauna riegula, pe cîtă vreme ea este excepţia. Mergem şi noi ?

Doamna Aldwinkle m-a făcut să privesc plafoanele pictate, pînă ani ameţit. M-a tîrît dintr-o cairieră în stil baroc în alta, şi apoi, pe o scară întunecoasă, în Evul Mediu. Pînă să ajungem înapoi în trecento, abia de mai puteam să mă ţin pe picioare. Genunchii îmi tremurau. Mă

simţeam rău.

— Aici e vechea sală de arme, îmi explica doamna Aldwinkle cu un entuziasm crescînd. Şi acolo sînt treptele-care duc în turn. îmi arătă intrarea boltită prin care se puteau vedea, într-o lumină prăfuită, treptele unei scări care urca în chip de tirbuşon la o înălţime nebănuită. Sînt două sute treizeci şi două de trepte, adăugă ea.

în această clipă se auzi slab, de la celălalt capăt al uriaşei clădiri, gongul pentru masă.

— Slavă Domnului ! spuse cucernic cel cu faţa roşcovană.

Dar era evident că gazdei noastre nu-i plăcea deloc punctualitatea.

— Ce păcat! exclamă ea. Dar nu-i nimic. Avem tot timpul. Tocmai doream să urc în turn înainte de masă. Se deschide-de acolo o privelişte atît de minunată.... Privi întrebătoare în jur. Ce părere aveţi ? Tragem o fugă pînă sus ? Intr-o clipă am şi ajuns. Arboră din nou zîmbetul de sirenă. Haidem ! Şi, fără să mai aştepte rezultatul plebiscitului, se îndreptă

repede spre scară, ai:

196

Am urmat-o. Dar n-am făcut nici cîţiva paşi şi am simţit cum podeaua şi 'pereţii încep treptat să' se îndepărteze. Urechile îmi vîjîiau. Se făcu dintr-o dată întuneric. Am simţit cum cad. Era pentru a doua oară după micul dejun că îmi pierdeam cunoştinţa. Cînd mi-am revenit, mi-am dat seama că eram culcat pe podea cu capul în poala doamnei Aldwinkle, care-mi ştergea fruntea cu un burete umed. Primul lucru pe care l-am văzut au fost ochii ei albaştri şi sclipitori, atîrnînd deasupra mea, foarte aproape, foarte strălucitori şi primejdioşi.

— Bietul băiat, spunea ea, bietul băiat! Apoi, ridi-cîndu-şi ochii, strigă supărată către posesorii diferitelor picioare şi fuste pe care le vedeam, ca prin ceaţă, la dreapta şi la stingă mea :

— Daţi-vă la o parte, la o parte ! Vreţi să-l sufocaţi pe bietul băiat ?

PARTEA A IH-a Iubiri paralele

Capitolul l

In ciuda tuturor eforturilor, lordul Hovenden nu reuşi în aceste cîteva zile să rămînă nici măcar pentru o clipă singur cu Irene. Schimbarea s-a petrecut aproape brusc, imediat după ce şi-a făcut apariţia acest domn Chelifer. Vremurile fericite care precedaseră venirea sa nici nu începuseră bine, că tot atît de brusc s-au şi terminat. Ori de cîte ori, în acele zile binecuvîntate, se prezentase vreo ocazie pentru un tete-â-tete, Irene era întotdeauna disponibilă şi, mai mult decît atît, chiar încîntată. Făcuseră împreună lungi plimbări, înotaseră departe în larg, rămăseseră de multe ori singuri în parc, simţindu-se mereu fericiţi, fie că discutau, fie că

tăceau. El îi! vorbise despre automobile, dans, vînătoare şi, uneori chiar, cu o oarecare sfială

şi jenă (din cauza gravităţii tulburătoare a subiectului) despre clasa muncitoare. Iar Irene ascultase cu plăcere tot ce-i spunea el. Descoperiseră că aveau multe gusturi comune. Ce zile încîntătoare ! Şi brusc, o dată cu apariţia acestui individ, Ghelifer, totul se sţîrşise. Cînd se oferea vreun prilej, Irene nu mai era de găsit şi nici ea însăşi nu mai propunea, în mod spontan, o plimbare împreună — aşa cum se întîmplase o dată sau de două ori în perioada aceea fericită. Nu mai avea timp pentru el; era de ajuns să vezi cum cutreieră palatul şi parcul cu o mină preocupată.şi gravă, ca să-ţi dai seama că gîndurilc îi erau aiurea. Şi lordul. Hoven-199

[

den constatase cu o strîngere de inimă că Irene îşi îndreaptă parcă mereu paşii spre Chelifer.

Dacă se întîm-pla ca după masa de prînz acesta să se furişeze în parc, era aproape sigur că

după cîteva clipe Irene îl va urma. Cînd el îi invita la plimbare pe Calamy sau pe domnul Cardan, Irene cerea insistent, timid, dar cu hotărîrea fermă a celui care printr-un efort de voinţă îşi învinge slăbiciunea, permisiunea de a veni şi ea. Dacă se în-tîmpla cumva ca Chelifer şi domnişoara Thriplow să rămînă un moment împreună, puteai fi sigur că şi Irene era în preajma lor.

Lardul Hovenden nu găaea decît o singură explicaţie : Irene era îndrăgostită de acest bărbat. E

adevărat că nu încerca niciodată să-i vorbească, atunci cînd erau împreună ; părea chiar intimidată de tăcerile lui politicoase, de formulele sale de politeţe, de complimentele sale evident nesincere. în ceea ce-l privea pe Chelifer, şi în măsura în care rivalul său putea să-şi dea seama, acesta era de o corectitudine ireproşabilă; chiar prea ireproşabilă, se gîndea Hovenden. I se părea insuportabilă politeţea plină de sarcasm a acestui domn, care s-ar fi cuvenit să fie ceva mai uman cu micuţa Irene. Lordul Hovenden avea o poftă grozavă să-i sucească gîtul; şi aceasta din două motive : pe de-o parte pentru că o atrăgea pe fată, iar pe de alta pentru că era prea distant cu ea. Şi cît de nenorocită era mititica ! Prin ferăs-truica pătrată

a clopoţelului lucitor de păr arămiu, te privea o faţă micuţă, cu ochi mari şi limpezi ca de copil şi cu buza superioară scurtă, o faţă care în ultimele zile nu mai era cea a unui copil fericit, ci a unei fiinţe copleşite de o adîncă tristeţe. Lordul Hovenden nu putea decît să presupună că

Irene suferea pentru că-l iubea pe acest individ, deşi era o enigmă ce naiba găsise la dânsul. In acelaşi timp, era cît se poate de evident că şi bătrîna Lilian se dădea în vînt după Chelifer, făcîndu-se complet de rîs. Voia oare Irene să se ia la întrecere cu mătuşa ei ? Ce dandana ar ieşi dacă doamna Aldwinkle ar descoperi că Irene vrea să i-l sufle. Cu cît Lordul Hovenden se gîndea mai mult la aceasta afacere, cu atît i se părea mai încurcată. Şi era profund nefericit.

200

Irene de asemenea. Dar nu din motivele presupuse de lordul Hovenden. E adevărat că în zilele care au urmat după sosirea lui Chelifer ea îşi petrecuse cea mai mare parte a timpului urmărind ca o umbră nefericită pe noul musafir. Dar n-o făcuse din proprie iniţiativă, la dorinţa sa. E drept că Chelifer o intimida. în această privinţă, lordul Hovenden avea dreptate.

Dar greşea profund cre-zînd că Irene îl adoră pe acest om, în ciuda faptului că îi era frică de el. Dacă îl urmărea, o făcea numai pentru că doamna Aldwinkle îi ceruse acest lucru. Şi dacă

arăta nenorocită, aceasta se datora faptului că mătuşa Lilian era nenorocită, precum şi faptului că misiunea ce-i fusese încredinţată îi era profund dezagreabilă ; şi nu atît prin natura ei, cît pentru că o împiedica să continue convorbirile plăcute cu Hovenden. Chiar din seara în care mătuşa Lilian o acuzase de răceală şi orbire, Irene îşi propusese să fie cît mai des cu putinţă în compania lui Hovenden. Dorea âă demonstreze că mătuşa Lilian nu avea dreptate. Nu era rece, şi nici oarbă ; îşi dădea şi ea seama cînd cineva o place şi putea aprecia acest lucru. De fapt, după antecedentele cu Jaques, Mario şi Peter, mătuşa Lilian nu avea nici un temei s-o tachineze. Animată de dorinţa plină de indignare de a dezminţi cît mai repede afirmaţiile mătuşei Lilian, făcuse într-adevăr avansuri lordului Hovenden, care era atît de timid, încît dacă ea n-ar fi procedat astfel, ar fi trecut luni de zile pînă să fi putut oferi mătuşii ei o cît de mică dovadă împotriva acuzaţiilor aduse. A stat de vorbă, s-a plimbat cu el —

predispusă oricînd la pasiunea cea mare. Dar lucrurile s-au petrecut întrucîtva altfel decît în cazurile precedente. E adevărat că a început să simtă ceva, dar un sentiment cu totul diferit de cele pe care le avusese faţă de Peter şi de Jacques. Sentimentele acelea fuseseră ca nişte focuri de artificii, care-i creaseră o stare de rîelinişte şi de surescitare strîns legată de atmosfera de hotel, dans, lumini multicolore şi de dorinţa nestăvilită a mătuşii Lilian de a obţine de la viaţă totul, de teama ei constantă — care o urmărea chiar în toiul celor mai vesele situaţii — că-i scapă ceva. „Distrează-te, dă-i drumul !" o îndemna mereu mătuşa 201

Lilian. „Uită-te ce frumos e, ce băiat drăguţ!" spunea «a ori de cîte ori trecea pe lîrigă ei un tînăr. Şi Irene făcea tot ce putea pentru a urma poveţele mătuşii. ŞI, ţmeori, în timpul dansului, cmd luminile, muzica, mulţimea în mişcare se contopeau într-un sigur tot fremătă-

ior, i se părea că atinge culmile fericirii. Iar pe tînărpl ei partener — pe Peter sau Jacques sau pe oricare altul 'de care era convinsă, datorită puterii hipnotice exercitate asupra ei de mătuşa Lilian, că reprezintă un juvaer între toţi tinerii — îl considera drept sursa aeestei fericiri, în pauzele dintre două dansuri, pe sub palmierii din grădină, şi-a îngăduit chiar să se lase sărutată

; o experienţă interesantă ! Cînd venea însă timpul despărţirii, Irene pleca fără nici un regret.

Focurile de artificii se stingeau tot atît de brusc pe cît se aprinseseră. Cu Hovenden era însă

altceva. Pur şi simplu îi plăcea din' ce în ce mai mult. Era attt de drăguţ, simplu, înflăcărat şi tînăr. Mai ales tînăr, asta-i plăcea cel mai mult. Irene îşi dădea acum seama că era chiar mai tînăr decît ea, în ciuda vîrstei mai mari. Ceilalţi fuseseră toţi mai bă-trîni, mai cunoscători, mai formaţi ; mai îndrăzneţi şi mai insolenţi în acelaşi timp. Hovenden, însă, nu semăna deloc cu ei. Te simţeai în deplină siguranţă cu el, se gîndea Irene. Şi nu ştiu cum se făcea că, atunci cînd era cu el, nu se mai punea problema dragostei — în orice caz nu în mod presant. Mătuşa Lilian obişnuia s-o întrebe în fiecare seară care mai era stadiul relaţiilor dintre ei şi dacă au ajuns într-o fază mai palpitantă. Şi Irene nu ştia niciodată ce să-i răspundă. Curînd descoperi că nu doreşte să vorbească despre Hovenden. Era atît de diferit de ceilalţi. Iar în prietenia dintre ei nu exista deloc acel infinit de care se tot vorbeşte atît. Pur şi simplu era o prietenie adevărată. Se ferea de întrebările mătuşii Lilian; şi aproape că o ura pe mătuşa Lilian, cînd aceasta insista, cu aerul ei batjocoritor. Intr-o anumită privinţă, sosirea lui Chelifer fusese'_ o uşurare. Mătuşa Lilian devenise dintr-o dată atît de absorbită .de propriile ei emoţii, încît nu mai avea nici timp şi nici dispoziţie pentru emoţiile altora. De fapt, da, fusese o mare uşurare.

Pe de altă parte, misiunea de supraveghere şi spio-

202 . ■ -

naj încredinţată de mătuşa Lilian o absorbea într-atit, încît nu mai avea timp să schimbe o vorbă cu lordul Hovenden. „Ca şi cum nici n-ar fi aici, se gîndea supărată Irene. Şi totuşi, cît de groaznic de nefericită e mătuşa Lilian. Merită să faci orice pentru dînsa, biata de ea !"

— Vreau să ştiu ce părere are despre mine, îi spunea mătuşa Lilian în orele ei de confidenţe nocturne. Ce vorbeşte despre mine cu ceilalţi.

Irene îi răspundea că nu l-a auzit niciodată vorbind despre dînsa.

— Atunci ascultă mai departe, destupă-ţi urechile! Dar oricît ar fi ascultat, tot n-avea ce să

raporteze.

"Chelifer nu pomenea niciodată de mătuşa Lilian, ceea ce o supăra pe aceasta mai mult decît dacă ar fi vorbit-o de rău. E îngrozitor să fii pur şi simplu ignorat.

— Poate că o place pe Mary, sugerase ea. Am impresia că l-am văzut deunăzi uitîndu-se cam curios, cam prelung la ea.

Şi Irene primi misiunea să-i supravegheze. Dar singurul lucru pe care îl putu descoperi era că

gelozia doamnei Aldwinkle părea cu totul neîntemeiată. Nu a putut surprinde la ei nici un fel de schimb de cuvinte sau de priviri pe care o imaginaţie dintre cele mai bănuitoare să le fi putut interpreta drept indicii ale unei intimităţi amoroase.

— E un om straniu, extraordinar. Acesta era refrenul gîndurilor doamnei Aldwinkle despre Chelifer. Parcă nici nu-i pasă de mine ! E atît de rece ! Are o expresie atît de impasibilă : e ca o mască. Şi totuşi, dacă te uiţi în ochii lui, la gura lui, îţi dai sema că dedesubt...

Şi doamna Aldwinkle dădea din cap şi ofta, conti-nuînd să facă fel de fel de presupuneri despre Chelifer, revenind mereu la cele anterioare şi învîrtindu-se aşa, ca într-un cerc, fără să

ajungă nicăieri. Biata mătuşă Lilian, cît de nenorocită era !

Doamna Aldwinkle era ferm convinsă că ea fusese cea care-l salvase pe Chelifer. Se şi vedea pe plajă între mare, cer, şi nişte munţi la orizont, aidoma acelor minunate făpturi romantice din tablourile lui Augustus John, pe care le vezi apărînd pe un fundal cosmic într-o atitu-203

dine extatică şi meditativă. Se şi vedea chiar pînă în cele mai mici detalii — începînd cu rochia viu colorată şi terminînd cu umbrela de culoarea smaragdului — într-un asemenea tablou de John, în timp ce la picioarele sale zăcea, aidoma unui Shelley, unui Leandru scăldat din valuri pe plaja de la Abydos, un tînăr poet, palid, gol şi mort. Şi ea s-a aplecat asupra lui, l-a chemat la viaţă, l-a ridicat şi, vorbind la figurat, l-a purtat pe braţele ei materne într-un paradis liniştit, unde să poată prinde puteri noi şi găsi noi surse de inspiraţie pentru opera sa.

Doamna Aldwinkle avea convingerea fermă că într-adevăr aşa se petrecuseră faptele, după ce fuseseră filtrate prin mediul dens al imaginaţiei ei. Acestea fiind premisele, era firesc şi inevitabil să fie animată de sentimente romantice faţă de ultimul ei musafir. Abstracţie făcînd de celelalte împrejurări, însuşi faptul că era un nou venit, un necunoscut, şi pe deasupra poet, ar fi fost deajuns ca doamna Aldwinkle să manifeste interes pentru acest tînăr. După ce, însă, l-a salvat din mormîntul lui de apă şi s-a consacrat apoi să-i furnizeze motive de inspiraţie, doamna Aldwinkle începu să manifeste faţă de el ceva mai mult decît un simplu interes. Şi-ar fi încălcat legile firii sale romantice dacă nu s-ar fi îndrăgostit 'de dînsul. în plus, chiar el o încurajase prin frumuseţea lui sumbră şi poetică, prin firea-i stranie, misterioasă chiar. însăşi răceala lui o atrăgea, umplînd-Q în acelaşi timp de deznădejde.

— Nu poate fi chiar atît de indiferent faţă de orice şi faţă de oricine, cum vrea să pară, îi repeta ea Irenei.

Dorinţa aceasta arzătoare de a-i sfărîma barierele, de a-i viola intimitatea şi de a pune stăpînire pe tainele lui îi stimula şi mai mult dragostea.

Chiar din momentul cînd îl găsise, în împrejurări pe care imaginaţia ei le înconjurase cu o aureolă şi mai romantică decît avuseseră în realitate, doamna Aldwinkle încercase să pună

stăpînire pe Chelifer, încercase să-l jncludă printre posesiunile ei, aşa cum proceda şi cu arta italiană sau cu peisajul. Chelifer devenise dintr-o-dată cel mai mare poet în viaţă ; cu corolarul că ea era

204

singura lui interpretă. Telegrafie să i se trimită din Londra toate operele lui.

— Cînd mă gîndesc, spunea ea aplecîndu-se stînjeni-tor deasupra lui şi privindu-l cu ochi strălucitori şi pri-mejdioşi, cînd mă gîndesc că era cît pe ce sâ te îneci. Ca Shelley... E

îngrozitor !

Iar Chelifer schiţa un zîmbeţ cu buzele lui groase, ca de egiptean, şi-i spunea :

; •

— întreaga conducere a „Revistei crescătorilor da iepuri" ar fi fost dezolată.

Sau ceva de acest gen. O, cît era de straniu !

— îmi alunecă printre degete, se plîngea în orele tîr-zii.din noapte doamna-Aldwinkle tinerei sale confidente.

Poate că ar trebui să ia barierele cu asalt, să-i devină confidentă prin manevre meşteşugite, din flanc, ca să spunem aşa; Chelifer nu putea fi însă niciodată luat prin surprindere. îi scăpa mereu, N-avea cum să-l prindă. Degeaba era el cel mai mare poet în viaţă, iar dînsa profetul său.

îi scăpa, îi scăpa mereu ; nu numai din punct de vedere spiritual, dar şi fizic. După vreo două

zile petrecute în palatul lui Cybo Malaspina, Chelifer căpătă o dexteritate aproape magică de a dispărea. Doamna Aldwinkle îl vedea plimbîndu-se prin parc sau stînd liniştit într-un salon.

La un moment dat, însă, atenţia-i era distrasă în altă parte. Şi pînă să-şi îndrepte din nou privirile spre locul în care stătuse Chelifer, ia-l de unde nu-i. Oricît l-ar mai fi căutat după aceea, nu mai putea fi găsit. La prele mesei, însă, era întotdeauna punctual. O întreba politicos pe gazdă dacă a avut o dimineaţă sau o după-amiază plăcută, iar cînd aceasta îl întreba unde a fost, răspundea vag că făcuse o mică plimbare sau că se ocupase de corespondenţă.

într-o bună zi, după una din dispariţiile de acest fel, Irene, care fusese pusă de mătuşa Lilian pe urmele lui, l-a găsit pînă la urmă în vîrful turnului. Ea urcase cele 232 de trepte ca să poată

vedea de sus întregul parc şi versantul colinei, căci era imposibil să nu-l poată zări din turn, dacă mai era pe undeva pe suprafaţa pămîn-tului. Cînd ajunsese însă, în cele din urmă, clăt.inîndu-se

205

de oboseală, pe mica platformă pătrată de unde vechii marchizi aruncau pietre şi plumb topit asupra inamicilor lor din curtea de dedesubt, se sperie atît de tare, încît fu cît pe ce să cadă

înapoi pe treptele pe care le urcase. In clipa în care ieşise la lumina soarelui, zărise deodată

ceva ce părea a fi, aşa cum se înfăţişa ochilor ei aflaţi la nivelul podelei, o siluetă uriaşă, înaintînd ameninţător spre ea. Abia reuşi să-şi înăbuşe un strigăt; inima îi zvîcni puternic iar apoi parcă încetă să mai bată.

— îmi daţi voie, se auzi o voce extrem de politicoasă. Gigantul se aplecă şi o luă de mină.

Aşadar v-aţi cocoţat pînă aici ca să îmbrăţişaţi dintr-o privire frumuseţile naturii ? continuă

el, după ce o ajută să treacă prin uşa îngustă. Nici eu nu sînt indiferent în faţa unor asemenea privelişti.

— M-aţi speriat atît de tare, abia reuşi să articuleze Irene. Se făcuse albă ca varul.

— îmi pare nespus de rău, îi răspunse Chelifer. Urmă o tăcere lungă şi extrem de penibilă

pentru Irene.

După un minut, coborî din nou scara.

— L-ai găsit ? o întrebă doamna Aldwinkle după ce nepoata îşi făcu apariţia pe terasă.

Irene scutură din cap. Nu avu curajul să-i relateze mătuşii mica sa aventură. Ar fi făcut-o să

sufere prea mult la gîndul că Chelifer era gata să escaladeze 232 de trepte numai pentru a scăpa de ea.

în încercarea de a-l dezbăra de obiceiul lui de a dispare dintr-odată, doamna Aldwinkle îl aşeza mereu, în măsura în care acest lucru era posibil, în limitele perimetrului ei vizual. La masă, de pildă, îl aşeza întotdeauna alături. II lua la plimbare pe jos şi cu maşina ; îl aşeza alături de ea în grădină. Chelifer reuşea numai cu greu şi recurgînd la stratageme complicate să-şi asigure cîteva clipe de libertate şi singurătate. In primele zile, Chelifer desceperi că

„Trebuie să mă duc să scriu" era o scuză bună pentru a dispare. Doamna Aldwinkle manifesta o admiraţie atît de profundă faţă de capacităţile sale poetice, încît nu-l putea opri să plece.

Curînd însă, ea găsi un mijloc de a exercita controlul şi asupra acestor clipe de libertate pe care şi le lua Chelifer, insistînd

206

ca el să scrie fie la umbra stejarilor, fie într-una din grotele de piatră ponce, săpate în zidurile terasei de jos.

Zadarnic protesta Chelifer că nu poate să sufere să scrie sau să citească în aer liber.

: — Ambianţa fermecătoare, insista doamna Aldwin- ' kle, te va inspira.

— Dar singura ambianţă care mă inspiră cu adevărat, riposta Chelifer, sînt cartierele mic-burgheze din Londra, la nord de Harraw Road, de pildă.

__ Cum poţi afirma asemenea lucruri ? protesta doamna Aldwinkle.

— Vă asigur că aşa este, insista el.

Pînă la urmă, era nevoit să meargă să scrie sub stejar sau în grote. Doamna Aldwinkle îl ţinea sub observaţie, de la distanţă. La fiecare zece minute însă, se apropia — în vîrful picioarelor, şi cu degetul pe buze, arborînd un zîmbet pe care-l credea sibilîc — de locul .lui de refugiu, pentru a-i depune pe foaia de hîrtie mereu imaculată, cîte un bucheţel de trandafiri tîrzii, sau de margarete, o dalie, sau cîteva bobite roşii de salbă. Chelifer îi mulţumea la rîndul său curtenitor, printr-o formulă de politeţe amabilă, dar evident nesinceră, pentru darul oferit, după care doamna Aldwinkle se retrăgea din nou în vîrful picioarelor cu un zîmbet mai puţin sibilic, dar mai dulce, mai tandru, aidoma Egeriei care îşi lila rămas bun de la regele Numa, lăsînd ca inspira-I ţia pe care o exercitase asupra-i să-şi producă efectul. 1 Efectul era îrisă nul; căci, ori de cîte ori îl întreba cît a i.scris, Chelifer îi răspundea invariabil: „Nimic"

arborând ; acel zîmbet curtenitor şi enigmatic pe care doamna Ald-■ş winkle îl găsea atît de deconcertant, de singular şi de „straniu".

; De multe ori, doamna Aldwinkle încerca să ridice conversaţia pe acele înalte planuri spirituale, de pe care dragostea putea fi abordată în modul cel mai satisfăcător şi romantic.

După ce reuşeai să te aclimatizezi în aerul rarefiat al religiei, artei, eticii sau metafizicii, nu ţi se mai părea irespirabilă atmosfera la fel de rarefiată a dragostei ideale, contingenţă celei cu care s-a obişnuit sălăşluitorii sferelor înalte ale spiritualităţii. Doam-207

nei Aldwinkle îi plăcea să atace de sus dragostea. Descinzi din avion, ca să spunem aşa, pe vîrful înzăpezit al Popocatepetl-ului, ca să poţi coborî mai uşor în văile tropicale, în Terra Caliente de jos. Dar cu Chelifer, orice culme era inaccesibilă. Cînd doamna Aldwinkle începea să vorbească pe un ton extatic despre artă sau despre deliciile vieţii de artist, Chelifer admitea cu modestie că este un jucător de halma de categoria a doua.

—,, Dar cum poţi spune aşa ceva ? exclama doamna Aldwinkle. De ce-ţi ponegreşti arta şi talentul ? Pentru ce crezi că ţi-a fost dăruit acest talent ?

—.■ După cum se vede, pentru a edita „Revista crescătorilor de iepuri", îi răspundea Chelifer, zîmbind-i politicos.

Uneori, ea încerca să abordeze direct tema dragostei. Dar cu acelaşi insucces. Chelifer se declara de acord în mod politicos cu tot ce spunea ea, iar cînd era constrîns să-şi spună

părerea, răspundea : „Nu ştiu.",

— Dar trebuie să ştii, insista doamna Aldwinkle. Trebuie să ai o părere. Doar ai experienţă.

Atunci Chelifer clătina din cap şi spunea pe un ton plin de regrete :

— Din păcate, n-am nici una ! Totul era zadarnic.

— Ce să mă fac ? întreba doamna Aldwinkle în orele tîrzii de noapte.

înarmată cu înţelepciunea celor optsprezece ani, Irene sugera că cel mai bine ar fi fost să nu se mai gîn-dească la el — din acest punct de vedere.

Doamna Aldwinkle ofta şi clătina din cap. începuse să-l iubească — îi explica — pentru că ea credea în dragoste, avea nevoie de dragoste. I se oferise acum acest prilej romantic. Doar salvase un poet de la moarte. Cum să nu-l iubească ?

Dar atît prilejul cît şi persoana nu erau decît produsul propriei sale imaginaţii şi aproape că în mod deliberat nu făcuse altceva decît să se îndrăgostească de pro-priile-i plăsmuiri. Acum, însă, nu se mai putea descotorosi la fel de deliberat de această dragoste. Efuziunile ei romantice treziseră la viaţă acele instincte mai pro-208

funde, ale căror emanaţii literare şi eufemisme erau. Bărbatul era ţ'înăr şi frumos — acestea erau fapte concrete şi nu plăsmuiri. După ce dorinţele adinei fuseseră trezite la viaţă, după ce şi-a dat seama că devenise prada lor, nu mai putea da înapoi.

— E poet. De dragul poeziei, de dragul pasiunii şi pentru că L-am salvat de la moarte, îl iubesc.

Şi dacă ar fi fost numai atît, poate că ar fi fost posibil pentru doamna Aldwinkle să accepte sfatul Irenei. Din străfundurile fiinţei sale se mai ridica însă şi o altă voce : „E tînăr, e frumos.

Zilele sînt puţine şi scurte, îmbătrînesc. Corpul mi-e însetat."

Cum putea să nu se mai gîndească la el ?

— Dar dacă mă va iubi totuşi puţin ! continuă să vorbească doamna Aldwinkle, cuprinsă de plăcerea de a se lăsa torturată în fel şi chip — dacă va ajunge să mă iubească puţin pentru ceea ce sînt şi gîndeşc şi fac, să mă iubească în primul rînd pentru că îl iubesc şi îi admir opera şi pentru că înţeleg ce simte un artist şi pot să mă apropiu sufleteşte de el, dacă se vor întîmpla, să zicem, toate acestea, nu-i va repugna oare faptul că sînt bă-trînă ? Se privi în oglindă.

Am o faţă teribil de bătrînă.

— Nu, nu ! protesta pe un ton încurajator Irene.

— Va fi dezgustat, continuă doamna Aldwinkle. Asta va fi de ajuns ca s-o ia la fugă, chiar dacă s-ar simţi atras din alte motive.

Scotea cîte un oftat adine. Obrajii fleşcăiţi ' îi erau inundaţi de lacrimi.

— Nu mai vorbi aşa, mătuşă Lilian, o imploră Irene. Nu mai vorbi aşa. îi venea şi ei să

plîngă. In clipa .aceea ar fi fost gata de orice ca s-o facă fericită pe mătuşa Lilian. îi cuprinse gîtul şi o sărută. Nu fii tristă, îi şopti. Nu te mai gîndi la asta. Ce-ţj pasă de el ? Ce-ţi pasă ? Gjndeşte-te numai la cei ce te iubesc cu adevărat. Eu te iubesc, mătuşă Lilian, mult, mult de tot.

Doamna Aldwinkle se lăsă consolată. îşi şterse ochii.

— Am să mă fa*c şi mai urîtă dacă plîng.

Se aşternu tăcerea. Irene continua să-i pieptene părul. Cine ştie ? Poate că mătuşa Lilian şi-a schimbat între timp şirul gîndurilor.

209

"■'■■H

■— Şi totuşi, rupse în cele din urmă tăcerea doamna Aldwinkle, corpul mi-e încă tînăr.

Irene era dezolată. De ce nu poate mătuşa Lilian să se gîndească la altceva ? Cînd doamna Aldwinkle continuă să vorbească pe tema deschisă de ultimele cuvinte, dînd detalii din ce în ce mai intime, sentimentul dezolării de care fusese cuprinsă Irene fu înlocuit cu o senzaţie tot mai neplăcută de stînjeneală şi ruşine. în ciuda celor cinci ani de ucenicie la şcoala mătuşii Lilian, Irene se simţi profund şocată.

Capitolul II

*■ — Amîndoi, constată într-un sfîrşit de după amiază l^domnul Cardan, cam la două

săptămîni de la sosirea lui ii* Chelifer, amîndoi se pare că am fost excluşi.

— Excluşi ? De la ce ? îl întrebă domnul Falx.

— De la dragoste, răspunse domnul Cardan.

Se uită peste balustradă spre terasa inferioară pe care se plimbau încet Chelifer şi doamna Aldwinkle. Ceva mai jos, pe următoarea terasă, se mişcau siluetele ._ *ui Calamy şi a domnişoarei Thriplow — diminuate de rg distanţă.

^T — Iar ceilalţi doi, îşi urmă ideea domnul Cardan \§, continuînd cu voce tare enumerarea pe care o făcuse VJ^ pînă atunci din ochi, împreună cu interlocutorul său, %- ceilalţi doi, tînărul dumneavoastră discipol şi nepoţica

^ au pornit la plimbare în munţi. Şi mă mai întrebaţi de

f la ce am fost excluşi ?

P Domnul Falx încuviinţă.

|. — La drept vorbind, spuse el, nu-mi prea place at-

■'mosfera care domneşte în această casă. Nimic de zis, L doamna Aldwinkle este o femeie excelentă din multe

f" puncte de vedere. Dar... Avu un moment de ezitare.

■y — Da ; dar... înţeleg punctul dumneavoastră de ve-J* dere, se declară de acord domnul Cardan.

f1 ^- O să mă bucur cînd o să-l duc de aici pe tînărul

;j Hovenden, urmă domnul Falx.

P — Tare m-aş mira dacă aţi reuşi să-l duceţi singur. Domnul Falx îşi continuă ideea.

— Există aici o atmosferă de toleranţă morală, de îngăduinţă... Mărturisesc că nu-mi place o asemenea viaţă.-Poate că am prejudecăţi, dar nu-mi place. •TH

14*

— Fiecare cu viciul său, îi răspunse domnul Cardan. Poate că nouă, domnule Falx, nu ne place viaţa dumneavoastră.

— Protestez ! se aprinse în discuţie domnul Falx. Cum puteţi compara viaţa mea cu ceea ce se petrece în casa asta ? Eu muncesc neobosit pentru o cauză nobilă, mă dedic binelui public...

— Şi totuşi, îl întrerupse domnul Cardan, se spune că nu există ceva mai nociv decît discursurile prin care mulţimile sînt duse de nas ; şi se mai spune că aplauzele pe care le primeşti îţi produc o senzaţie dintre cele mai agreabile. Iar cei care le-au încercat pe ambele, mi-au declarat că deliciile puterii sînt de departe preferabile, fie şi numai pe motiv că,sînt mult mai durabile, celor pe care ţi le dă vinul sau dragostea. Nu, nu, domnule Falx; dacă-i vorba pe-aşa, sîntem tot atît de îndreptăţiţi să nu fim de acord cu slăbiciunile pe care le aveţi şi în care vă complăceţi dumneavoastră, pe cit nu sînteţi dumneavoastră de acord cu cele în care ne complăcem noi. Am remarcat întotdeauna că cea mai drastică denunţare a obscenităţilor în literatură este fă,cută tocmai de revistele ale căror directori sînt alcoolici notorii. Iar cei mai vanitoşi predicatori şi politicieni, cei mai însetaţi de glorie şi putere sînt tocmai cei care denunţă cu cea mai mare înverşunare aceste tare ale secolului nostru. Una dintre victoriile cele mai remarcabile ale secolului al nouăsprezecelea a fost delimitarea în aşa fel a noţiunii de

„imoral", încît în mod practic aceasta să nu poată fi aplicată decît celor care beau prea mult sau fac prea multă dragoste. Cei cu alte păcate mortale îi puteau astfel privi cu îrfdreptăţită

indignare pe beţivi şi pe destrăbălaţi. Şi nu numai că puteau atunci, dar pot şi acum. E cît se poate de nedreaptă această exaltare a numai două din cele şapte păcate mortale. Protestez în mod solemn, în numele tuturor libertinilor şi chefliilor, împotriva acestei discriminări jignitoare care se face în defavoarea noastră. Credeţi-mă, domnule Falx, nu sîntem mal Condamnabili decît voi, ceilalţi. Ba mai mult decît atît, în comparaţie cu unii dintre prietenii dumneavoastră, cred că sînt îndreptăţit să mă consider aproape un sfînt. ^

212

— Şi totuşi, răspunse cu o indignare cu greu stăpî-nită domnul Falx, a cărui faţă se înroşise în părţile neacoperite de barba-i profetică, nu-mi puteţi zdruncina convingerea că acesta nu-i un mediii dintre cele maî sărfătoase pentru un tînăr ca Hovenden, aflat la o vîrstă cînd este cel mai uşor inf luenţabil. • Repet, nu mă voi lăsa influenţat de paradoxurile şi ingeniozităţile dumneavoastră verbale.

— Nici nu-i nevoie să repetaţi acest lucru, vă asigur, îi răspunse domnul Cardan dînd din cap.

Vă închipuiţi oare că am crezut vreodată că aş putea să vă influenţez ? Credeţi că mi-aş pierde timpul încercînd să conving un om în toată firea, cu opinii bine statornicite, de Un adevăr de care nu este încă convins ? Dacă aţi avea doisprezece sau chiar douăzeci de ani, poate că aş

încerca. Dar la vîrsta dumneavoastră — nu.

— Atunci de ce mai discutaţi, daca nu vreţi să convingeţi pe cineva ?

— De dragul discuţiei, şi pentru că tot trebuie să omor într-un fel sau altul timpul.

Come ingannar questi noiosi e lenţi Qiorni di vita cui si lungo tedio E fastidio insoffribile accompagna Or io t'insegnero 1

Aş putea scrie un manual mai bun decît Parini despre această artă.

— îmi pare rău, spuse domnul Falx, dar nu cunosc italiana.

— Nici eu n-aş fi cunoscut-o, îi răspunse domnul Cardan, dacă aş fi dispus de resursele dumneavoastră nelimitate de a face să treacă vremea. Din nefericire, nu sînt stăpînit de un zel înnăscut de a lupta pentru cei ce muncesc !

— Cei ce muncesc... Domnul Falx sesiză imediat aceste cuvinte. Începu să vorbească

cu pasiune.

1 Cuim să amăgeşti aceste fastidioase şi lente Zile de viaţă, însoţite ae-o atft de lungă

plictiseală Şi de o silă de nesuportat. Te voi învăţa eu acum: (it.). i"

•13

„Ce urmează după «ce ţie nu-ţi place?» se gîndea domnul Cardan. Cît de bine se aplică textul respectiv în cazul de faţă !" Timp de zece minute l-a plictisit de moarte pe bietul domn Falx.

Şi iată că acum domnul Falx îşi lua revanşa şi-i aplica propria-i măsură — şi încă cu vîrf şi îndesat ! Ba mai dădea şi pe dinafară. Se uită în jos, peste balustradă. Pe terasele inferioare, cuplurile îşi continuau plimbarea. Despre ce-or fi discu-tînd ? Ar fi vrut să fie acolo şi să

asculte. Cu toată elo-cinţa de care era capabil, domnul Falx îşi juca rolul de profet.

Capitolul III

Păcat că domnul Cardan nu putea auzi ce spunea gazda! I-ar fi făcut mare plăcere ; doamna Aldwinkle vorbea despre ea însăşi. Era un subiect care domnului Cardan îi plăcea la nebunie.

Există puţini oameni pe lumea asta, obişnuia el să spună, la care Versiunea Autorizată despre ei înşişi să se deosebească .atît de mult de cea Revăzută de Alţii, iar doamna Aldwinkle nu-i oferea prea multe şanse să le compare : cu el; era întotdeauna mai reţinută îl cunoştea de prea multă vreme.

— Uneori, spunea doamna Aldwinkle în timp ce se plimba cu domnul Chelifer pe cea de-a doua din cele trei terase, aş vrea să fiu mai puţin sensibilă. Mă impresionează orice, chiar şi lucrurile cele mai neînsemnate. Ca şi cum aş fi... tatona aerul cu degetele pentru a găsi cuvîntul potrivit — ca şi cum aş fi... jupuită de piele — încheie ea triumfătoare, privindu-şi interlocutorul în ochi.

,. Chelifer dădea amabil din cap.

;, — Ştiu extraordinar de bine, continuă ea, tot ce gîn-

^desc ceilalţi ; aproape că nici nu au nevoie să-mi vor-

ibească. li cunosc dintr-o privire numai ; îi simt.

? Chelifer se întreba dacă-i cunoaşte şi lui gîndurile. Avea însă îndoieli serioase în această privinţă.

I. —• Un dar extraordinar, confirmă el.

\'. — Dar are şi dezavantaje, insistă doamna Aldwinkle.

iDe pildă, nici nu-ţi dai seama cît sînt de îndurerată cînd văd pe cei din jur cum suferă, mai ales dacă am să-mi

reproşez ceva în legătură cu aceasta. Cînd sînt bolnavă.

mă torturează gîndul că servitorii, infirmierele şi toţi

,' ceilalţi trebuie să nu doarmă şi să alerge pe scări în sus 215

şi în jos din cauza mea. îmi dau seama că-i absurd, dar trebuie să ştii că această suferinţă a mea pentru ei este atît de... de... profundă, încit efectiv mă împiedică să mă însănătoşesc mai repede.

— E îngrozitor, îi răspunse Chelifer cu vocea-i politicoasă şi precisă.

— Nici nu-ţi închipui cit de mult mă afectează suferinţa altora. îl privi tandru. în ziua aceea, prima zi cînd ai leşinat, nici nu-ţi poţi imagina...

— îmi pare rău că întîmplarea aceea a avut un efect atît de dezagreabil.

— Şi dumneata ai fi simţit la fel — avînd în vedere împrejurările, accentua ea ultimele cuvinte.

— Mi-e teamă că sînt nefiresc de stoic cînd e vorba de suferinţa altora, răspunse cu modestie Chelifer.

— De ce te ponegreşti mereu ? exclamă ea cu toată sinceritatea. De ce te calomniezi ? Doar îţi dai seama şi dumneata că nu eşti ceee ce vrei să pari. Te prefaci doar că eşti dur şi insensibil. De ce asta ?

Chelifer zîmbL

— Poate pentru a mai îndrepta media universală : prea mulţi încearcă să pară mai buni şi mai blînzi decît sînt. Nu-i aşa ?

Doamna Aldwinkle îi ignoră întrebarea,

— De ce nu vrei să-mi spui cum eşti în realitate ? Doresc .atît de mult să te cunosc. îl privi direct în faţă. Chelifer îi zîmbi şi nu spuse nimic Nu vrei ? insistă ea. Nu-i nimic. Te cunosc şi aşa. Ara intuiţie la oameni. Asta numai pentru că sînt sensibîlă pentru că le simt caracterul. Şi nu greşesc niciodată.

— Eşti de invidiat! exclamă Chelifer.

— Şi să nu-ţi închipui că ai să mă poţi înşela, continuă ea. Nu vei reuşi. Te înţeleg. Vrei să-ţi spun cum eşti în realitate ? în sinea luî, Chelifer oftă ; i-o mai spusese şi altă dată.

— Spune, îi răspunse el politicos.

— Iată : în primul rînd eşti sensibil, la fel de sensibil ca mine. îmi dau seama de acest lucru după expresia

feţei, după tot ce faci, după cum vorbeşti. N-ai decît să te prefaci că eşti dur... şi... să-ţi pui armura. Eu însă... Chelifer asculta plictisit dar răbdător. îi răsuna în urechi vocea ezitantă a doamnei Aldwinkle care sărea de la o notă la alta, încâlcind toate regulile de armonie. Cuvintele deveniră vagi şi confuze ; îşi pierdură sensul şi articufaţia. Nu mai erau decît un zgomot, ca acela pe care-l face vîntul, un zumzet care-i întovărăşea gîndurile, fără să i le întrerupă. Şi în acel moment, gîndurile-i erau de natură poetică. Era preocupat de finalizarea unui mic „Incident Mitologic", a cărui temă îi venise în minte nu de mult, şi căruia încerca să-

i dea în ultimele zile o formă definitivă. Acum era gata ; nu mai avea nevoie decît de unele retuşuri.

Prin codrul golaş Orion îşi face drum. Cu buzele reci, vîntul de miazănoapte Din flaute gemene îngînă-acum Un cînt de departe.

Prin frunzişul adînc se-ndreaptă grăbit Spre locul unde de bună seamă Un hoţ al pădurii şi-a adăpostit Comoara-i de-aramă.

Zeiţa Iubirii spre crîngul de lauri Tiptil cu momeala-i se-ndreaptă ; Fărîme de pîine, porumbi ca de aur —• Apoi, răbdătoare aşteaptă.

Cînd guşa-i pestriţă s-o-ndoape orbeşte Vine fazanul cel tîmp, Regina sportivă cu grijă ţinteşte

: Şi pasărea-i jos la pămînt.

Orion, imprudent, îi iese în drum.

In umărul drept Venus arma şi-o-mplîntă

Şi trage. El cade. Zeiţa acum

Cu poftă spre prada-i s-avîntă.

216

2t7

Chelifer îşi repetă în gînd versurile care nu i se părură proaste. Strofa a doua era poate cam

„bizară", puţin cam prea — cum să-i spunem — prea cam în genul ilustraţiilor de Walter Crane. Ar putea fi lăsată la o parte sau, eventual, înlocuită cu altceva mai potrivit cu eleganţa din restul poemului. Iar în ce priveşte ultimul vers, era o adevărată capodoperă; sa raison d'etre * pentru un Racine. Dacă Racine n-ar fi existat, numai de dragul unor astfel de versuri

^şi tot ar fi fost necesar să-l inventăm.

Şi trage. El cade. Zeiţa acum

Cu poftă spre prada-i se-avîntă.

Chelifer se extazia gîndindu-se la ele. Deodată îşi dădu seama că doamna Aldwinkle i se adresează în mod direct. Vocea ei, pierzînd din caracterul distonant eolian, devenise din nou ceva mai articulată.

— Iată ce eşti, declara ea. Spune-mi dacă n-am dreptate. Spune-mi dacă nu te-nţeleg ?

— Poate că da, răspunse Chelifer, zîmbind.

între timp, Calamy şi domnişoara Thriplow se plimbau alene pe terasa de jos. Abordaseră o temă în care domnişoara Thriplow se simţea destul de competentă ; „tema sa preferată" —

cum se spune la examene. Discutau despre Viaţă.

— Viaţa-i atît de minunată ! exclama domnişoara Thriplow. întotdeauna ! E atît de bogată, de veselă. Astăzi dimineaţă, de pildă, m-am trezit şi am văzut un porumbel pe pervazul ferestrei ; un porumbel cenuşiu, mare şi gras, cu un curcubeu furat din cer drept sub guşă (Această expresie foarte reuşită o notase, pentru a-i servi în viitor, în caietul ei de însemnări). Iar sus, pe zid, deasupra lavaboului, un mic scorpion, cu coada în sus, părea atît de ireal, de parcă ar fi fost luat din semnele zodiacului. Apoi a intrat Eugenia să mă trezească —

gîn-deşte-te numai la faptul că apa caldă ţi-o aduce o fată pe care o cheamă Eugenia — şi mi-a vorbit timp de un sfert de oră despre logodnicul ei. Se pare că este extrem de gelos. Aş fi şi eu, dacă aş fi logodită cu o pereche de

1 Raţiunea de-a fi (fr.).

218

ochi ca ai ei. Şi cînd te gîndeşti că toate astea s-au întlm-plat aşa, pe neaşteptate, înainte de micul dejun. Ce risipă ! Viaţa-i într-adevăr atît de generoasă, de plină !

Aruncă interlocutorului o privire radioasă.

Calamy o privea pe sub gene, zîmbind, cu acel aer somnoros şi insolent care exprima o forţă

latentă şi care-i era caracteristică, mai ales cînd vorbea cu femeile.

— Generoasă, repetă el. Şi pe drept cuvînt ! înainte de micul dejun — porumbei; iar în timpul lui, pe dumneata însăţi.

— Ca şi cum aş fi o scrumbie afumată, rîse demnişoara Thriplow.

Rîsul ei însă nu-l tulbură. Continuă să privească cu ochii intredeschişi şi cu aceeaşi insolenţă

calmă, cu aceeaşi siguranţă a puterii — o siguranţă atît de completă, încît îl dispensa de orice efort; îşi putea permite să aştepte placid şi nepăsător triumful inevitabil. Pe domnişoara Thriplow acest fel de a fi al său o enerva. De aceea îl şi plăcea.

Se plimbau agale. Acum două săptămîni nu şi-ar fi putut permite sa se plimbe aşa pe terasă şi să discute nestingheriţi pe „tema preferată" a domnişoarei Thriplow. în modul cel mai prompt şi nemilos, gazda ar fi pus capăt unei astfel de rebele tentative de independenţă. Dar de la sosirea domn,ului Chelifer, doamna Aldwinkle era prea preocupată de problemele propriei sale inimi pentru a manifesta un interes cît de mic faţă de ceea ce fac şi spun oaspeţii săi.

Vigilenţa ei de temnicer se destrămase. Musafirii puteau să discute, să se plimbe singuri sau în cupluri, să-şi spună noapte bună dacă aveau chef, pur şi simplu nu-i păsa. în măsura în care acţiunile lor nu se interfereau cu cele ale lui Chelifer, puteau face orice. Fay ce que vouldras devenise deviza palatului lui Cybo Malaspina.

— Nu pot să înţeleg, continuă pe un ton meditativ domnişoara Thriplow, dezvoltîndu-şi

„tema preferată", pur şi simplu nu pot să înţeleg, de ce nu e toată lumea fericită? vreau să

spun — 'fundamental fericită', în străfundul sufletului, căci fără îndoială există suferinţă, durere. Există o mie de motive pentru care cineva nu 219

poate fi totdeauna fericit în mod conştient, nu se poate manifesta ca atare — nu ştiu dacă mă

înţelegi ? Dar fundamental fericit, fericit în străfundurile sufletului, nu înţeleg cum de nu poate fi cineva ? Viaţa-i atît de extraordinară, atît de bogată şi de frumoasă, n-avem nici un motiv să n-o iubim întotdeauna, chiar cînd sîntem în mod conştient nefericiţi. Nu-i aşa ?

Se lăsă în voia dragostei ei de viaţă. Era doar tînără, plină de ardoare. Se şi văzu în chip de copil, făcînd tumbe de bucurie pe pajişti îmbălsămate.

— Orîcît ai fi de inteligent, dacă eşti animat de dragoste de Viaţă, nu-ţi mai pasă de nimic ; eşti salvat.

— Sînt de aceeaşi părere îi răspunse Calamy. Viaţa merită s-o trăieşti; chiar în momentele cele mai grele. Iar dacă eşti şi îndrăgostit, e o adevărată beţie.

Domnişoara Thriplow îi aruncă o privire. Calamy mergea cu capul plecat, cu ochii în pămînt.

Un zîmbet vag îi plutea pe buze. Pleoapele-i erau aproape închise, ca şi cum ar fi fost cuprins de toropeală. Domnişoara Thriplow era intrigată. După ce lansase o vorbă ca asta, nici nu s-a sinchisit să se uite la ea.

— Nu cred că ai fost vreodată îndrăgostit, îi spuse.

— Nu-mi amintesc să nu fi fost vreodată.

— Ceea ce echivalează cu a spune că n-ai fost niciodată cu adevărat. „Cu adevărat", repetă

domnişoara Thriplow. Ştia ea ce înseamnă să fii îndrăgostit cu adevărat.

— Dar dumneata ? O întrebă Calamy.

Mary Thriplow nu răspunse. Făcură cîteva ture în tăcere.

„E o nebunie îşi spunea Calamy. Doar nu sjnt îndrăgostit cu adevărat de această femeie. îmi pierd" timpul; şi există alte lucruri mai importante care trebuie făcute, şi la care merită să te gîndeşti. Alte lucruri."

Acestea se adunau tot mai multe şi mai multe, undeva dincolo de tot ce este tumult şi agitaţie.

Dar ce sînt ? Cum arată, cum le spune, ce semnificaţie au ? Prin vălul schimbător al mişcării, abia dacă le poţi ghici contururile. Ca şi cum ai încerca să priveşti stelele prin fumul Londrei.

Ah, dacă ai putea opri această mişcare, sau dacă ai putea scăpa de ea, cu siguranţă că ai fi în stare

220 ■

să vezi limpede toate aceste lucruri mari şi tăcute de dincolo. Dar nu poţi opri mişcarea şi n-ai cum.să scapi de ea. E iinposibil de stăvilit; chiar şi o asemenea încercare ar fi ridicolă. Singura acţiune rezonabilă e să mergi înainte şi să ignorezi acele lucruri de dincolo de lumea tumultuoasă. Asta şi încerca Calamy să facă. Era însă mereu conştient de faptul că lucrurile acelea există totuşi, acolo. Calme şi imobile se aflau la locul lor, oricît te-ai agita şi ai încerca să pretinzi că nu le bagi în seamă. Mute, ele îţi atrăgeau totuşi mereu atenţia. Şi mai ales în ultimul timp, îi atrăgeau atenţia cu o persistenţă supărătoare. Răspunsul lui Calamy a fost curtea pe care o făcea domnişoarei Thriplow. îi trebuia ceva care să-l ţină ocupat. Şi, pînă la un anumit punct, îl şi ţinea. Pînă la un anumit punct. Cel mai bun sport de cameră, spunea bătrînul Cardan ; simţeai totuşi nevoia de ceva mai bun. Ce să facă ? Să continue tot aşa ?

Asemenea întrebări îl exasperau. Sau şi le punea numai pentru că acele lucruri existau, se aflau dincolo de tumult. Erau întrebări care parcă se impuneau de la sine. Dar era intolerabil să se lase terorizat de ele. Va încerca să refuze să se lase terorizat. Va face numai ce-i place.

Dar îi plăcea oare cu adevărat să flirteze cu Mary Thriplow ? Fără îndoială că, pînă la un anumit punct, şi într-o anumită privinţă, da. Dar răspunsul adevărat era : nu. Nu, cu toată

sinceritatea. „Da, da," insista cealaltă parte a eului său. îi făcea plăcere. Şi chiar dacă nu, va spune că da. Şi la nevoie va face chiar ceea ce nu-i place, numai pentru că aşa a hotărît. Va face ceea ce nu-i place şi basta ! Era de-a dreptul furios.

— La ce te gîndeşti ? îl întrebă domnişoara Thriplow.

— La dumneata, îi răspunse el.

Şi vocea îi exprimă o exasperare sălbatică, de parcă ar fi fost, profund dezgustat de faptul că

se gîndea la Mary Thriplow.

— Tiens l1 — tonul exclamaţiei ei dorea să exprime o curiozitate politicoasă.

— Ce-ai spune dacă ţi-aş declara că te iubesc ? o întrebă el.

» Ia te uită (fr.)

221

— Ţi-af spune că nu te cred.

— Vrei să te fac să crezi ?

— Oricum, m-ar interesa să ştiu cum ai face-o ? Calamy se opri, o apucă de umăr şi o răsuci spre dînsul.

— Cu forţa, dacă va fi necesar, îi răspunse el, privind-o direct în ochi.

Domnişoara Thriplow îi înfruntă privirea. O mai privea încă indiferent, cu acea aroganţă pe care ţi-o dă conştiinţa puterii. Dar aerul somnoros şi indolent de mai înainte se risipise complet, lăsîndu-i nealterate trăsăturile feţei, iluminate acum de o formidabilă şi satanică

frumuseţe, în faţa acestei metamorfoze stranii şi neaşteptate, domnişoara Thriplow se simţi invadată de fericire şi în acelaşi timp de frică. Nici un bărbat n-o mai privise astfel. Stîrnise pasiuni, dar niciodată o pasiune atît de violentă, atît de periculoasă, cum îi apărea aceasta.

— Cu forţa ?

Prin tonul vocii, prin surîsul batjocoritor, încerca să stîrnească în el o pasiune şi mai sălbatică.

Calamy o prinse şi mai puternic de umăr. In strîn-soarea-i puternică oasele ei păreau mici şi fragile. Cînd începu să vorbească, îşi dădu seama că fălcile-i fuseseră încleştate.

— Cu forţa, repetă el. Uite aşa.

Şi apucîndu-i capul între mîini se aplecă şi o sărută furios, o dată, de două ori, de mai multe ori. „De ce fac asta ? se gîndea. E nebunie curată. Există lucruri mai importante de făcut."

— Mă crezi acum ? o întrebă. Domnişoara Thriplow se îmbujora toată.

— Eşti un nesuferit!

Dar nu era supărată cu adevărat.

xţ; .-

Capitolul IV

< ■?»

— De se ai fost atît de stranie în aseste zile ? se hotărî în sfîrşit lordul Hovenden să-i pună

Irenei întrebarea pe care şi-o pregătise de mult.

— Stranie ? repetă Irene întrebarea, dar pe o altă tonalitate, încercînd să o ia în glumă, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama ce voia să spună. în realitate, ştia perfect ce-i cu el.

Stăteau amindoi la umbra străvezie a măslinilor. Printre frunzele bicolore şi rare ale copacilor se vedea un cer luminos. Soarele îşi revărsa ploaia de aur pe iarba ^uscată din jur. Şedeau la marginea unei mici terase săpată în povîrnişul abrupt, cu spinările sprijinite de trunchiul unui copac bătrîn.

— Spune-mi, continuă Hovenden, de se-ai înseput să mă eviţi lâ un moment dat ?

— Să te evit ?

* — Doar o ştii prea bine.

: Irene făcu o pauză înainte de a mărturisi :

' — într-adevăr te-am cam evitat.

— Dar de se ? întrebă el. De se ?

— Nu ştiu îi răspunse ea tristă. Doar nu putea sâ-şi trădeze mătuşa.

. Tonul ei îl determină pe lordul Hovenden să insiste. ;! — Nu ştii ? o întrebă pe un ton sarcastic, ca şi cum ar p supus-o la un interogatoriu. Poate că eşti somnambulă ?

— Nu fi prost, răspunse ea încet.

"'J — în orisise caz, nu sînt chiar atît de psost ca să nu Văd că alergi după Selifer.

•»

223

Lordul Hovenden roşi tot. Sîsîitul de peltic nu era cîtuşi de puţîn la înălţimea demnităţii sale de bărbat în toată firea.

Irene stătea liniştită, fără să scoată o vorbă, cu capul plecat, privind povîrnişurile dealurilor acoperite cu măslini. Prin ferestruica dreptunghiulară de păr se vedea o faţă tristă.

— Dacă te interesează atît de mult, de se ai mai insistat să mergem astăzi la plimbare ?

întrebă el. Ai crezut poate c% sint Selif er ?

Dorea să-i spună lucruri cît mai dezagreabile şi usturătoare. In acelaşi timp, îşi dădea perfect de bine seama că era ridicol şi nedrept cu ea. Această dorinţă era, însă, irezistibilă.

— De ce" vrei să strici totul ? întrebă Irene răbdătoare, dar cu accente de exasperare în glas.

— Nu vreau să stric nimic, îi răspunse iritat Hovenden. Pur şi simplu si-am pus o întrebare.

— Doar ştii că nu mă interesează cîtuşi de puţin Chelifer.

— Atunci de se te sii toată ziua după el ca un căseluş ? Prostia şi insistenţele acestui băiat începură s-o plictisească.

— Nu mă ţin deloc. Şi în orişice caz nu e treaba ta.

— Ah, nu-i treaba mea ? asta-i vrut să spui ? răspunse el pe un ton provocator. Mulsumesc de informasie. Şi tăcu brusc.

Mult timp nici unul nu scoase o vorbă. O oaie neagră cu talangă la gît apăru printre copaci, ceva mai la vale. Cei doi tineri se uitau la ea cu ochi trişti, supăraţi. Cînd animalul se mişcă, talangă îi zăngăni. Clinchetul delicat şi blînd al tălăngii li se păru la amîndoi exterm de trist.

Trist li se părea şi cerul albastru care se zărea printre . frunzele copacilor. Iar apusul maiestuos care dădea o tentă roşietică frunzelor argintii, trunchiurilor cenuşii şi ierbii uscate era de o melancolie profundă. Hovenden fu cel care rupse în sfîrşit tăcerea. Furia sa, dorinţa de a spune lucruri dezagreabile, supărătoare, se risipise complet ; era conştient de faptul că fusese ridicol şi nedrept

cu ea, precum şi de sentimentul de dragoste profundă şî chinuitoare care dăduse atîta forţă

furiei şi dorinţei lui absurde de a fi cît mai crud. „Doar ştii că nu mă interesează cîtuşi de puţin Chelifer." Acest lucru nu l-a ştiut; dar acum, după ce l-a aflat de la ea şi a auzit tonul cu care a fost spus, acum ştia. Nu mai putea avea nici o îndoială ; şi chiar dacă putea, la ce-ar fi servit ?

— Ascultă, rosti el în cele din urmă cu o voce cam strangulată. Cred că m-am purtat ca un prost. Am spus tot felul de tîmpenii. îmi pare rău, Irene. Nu-i asa că o să mă iersi ?

Irene îşi roti spre el ferăstruica de păr arămiu. Acum îl privea o faţă zîmbitoare. îi întinse mîna

:

— Am să-ţi spun eu o dată ce a fost, îi făgădui.

Li s-a părut că au stat aşa, mină în mînă, o veşnicie şi, in acelaşi timp, numai cîteva clipe, fără

durată. Nu şi-au spus nimic, dar au fost foarte fericiţi. Soarele apusese. Pe sub copaci se furişa crepusculul. Frunzele negre se profilau net pe cerul palid. Irene oftă.

— Cred că trebuie să ne întoarcem, spuse ea cu părere de rău.

Primul se ridică Hovenden. îi întinse mîna pe care ea i-o apucă şi se ridică sprintenă, ajungînd în dreptul lui. Rămaseră o clipă foarte aproape unul de celălalt. Deodată Hovenden o luă în braţe şi începu s-o sărute.

— Nu, nu, se ruga ea, ferindu-şi' faţa de sărutările lui. Te rog. Şi cînd în sfîrşit o lăsă, începu să plîngă. De ce-ai stricat din nou totul ? îl întrebă printre lacrimi.

Lordul Hovenden se simţea copleşit de regrete.

— Am fost atît de fericiţi, atît de buni prieteni ! îşi şterse ochii cu batista. Glasul îi mai era încă sugrumat de lacrimi.

— Sînt o brută, şi Hovenden începu să se condamne cu atîta pasiune, încît. Irene nu se putu abţine să nu rîdă Era ceva comic în această căinţă atât de bruscă şi atît de sinceră.

— Nu, nu eşti o brută, îl linişti ea. Suspinele-i erau întretăiate de rîs. Eşti foarte drăguţ şi-mi placi. îmi placi foarte, foarte mult. Dar nu trebuia să faci asta, nu ştiu de ce, dar nu trebuia.

Asta strică totul. Am plîns ca o

224

225

15 — Frunze uscate

proastă şi totuşi... îşi scutură pletele. îmi placi atit de mult, repetă ea. Dar nu aşa, nu acum. Poate că altă dată. îmi promiţi ?

Lordul Hovenden îi promise solemn. O porniră spre casă prin întunericul cenuşiu al crîngului de măslini.

La cină, discuţia se centră asupra feminismului. Sub presiunea domnului Cardan, doamna Aldwinkle consimţi că există o considerabilă diferenţă între Maud Valery White şi Beethoven, şi că nu se poate face o comparaţie între Angelica Kauffman şi Giotto. Pe de altă parte, însă, declară în mod categoric că în materie de dragoste femeile sînt tratate ne just.

— Cerem aceeaşi libertate totală pe care o aveţi, şi voi, exclamă ea pe "un ton dramatic.

Ştiind că mătuşii Lilian îi place ea şi ea să intervină în discuţie şi, amintindu-şi — pentru că avea o memorie bună — de o frază pe care mătuşa o folosise destul de frecvent un timp, dar care în ultima vreme dispăruse din catalogul ei de citate preferate, Irene o scoase grav din nou la iveală :

— Anticoncepţionalele, spuse ea pe un ton sentenţios, au făcut inutilă castitatea.

Domnul Cardan se lăsa pe speteaza scaunului şi începu să rîdă în hohote. în schimb, peste faţa profetică a domnului Falx se aşternu pentru o clipă o expresie de durere. îşi privi îngrijorat discipolul în speranţa că acesta nu a auzit sau, cel puţin, nu a înţeles ce s-a spus. îl văzu pe Cardan făcînd cu ochiul şi se încruntă. O privi pe Irene. îl surprindea că cineva cu o înfăţişare atît de ţînără şi inocentă putea să aibă în acelaşi timp o morali-tate atît de coruptă. Era bucuros pentru Hovenden că şederea în această casă plină de vicii nu se va mai prelungi. Numai din considerente de politeţe se stăpîni să nu părăsească imediat acest loc păcătos ; şi-ar fi scuturat, ca şi Loth, praful de pe picioare.

♦j-

««••■

L

Capitolul V

te

— Cînd o calfă de măcelar îţi spune în secret, aş-

Teptînd, bineînţeles, un bacşiş, că fratele băcanului are V sculptură foarte veche şi frumoasă, de care vrea să se despartă contra unei sume modeste, ce credeţi că înţelege prin aceasta ?

Domnul Cardan puse această întrebare pe un ton meditativ, în timp ce urca la deal printre măslini.

— Cred că nimic altceva decît ceea ce spune, răspunse domnişoara Thriplow.

— Fără îndoială ; domnul Cardan se opri o clipă pentru a-şi şterge faţa care strălucea toată de transpiraţie, deşi razele soarelui nu pătrundeau decît indirect prin frunzele rare de măslin.

în comparaţie cu tovarăşul ei de drum, care umbla cu toţi nasturii de la haină descheiaţi, domnişoara Thriplow arăta uimitor de proaspătă şi curată în uniforma de elevă de operetă.

— Dar întrebarea care se pune este ce semnificaţie precisă au aceste cuvinte ? Ce are în minte o calfă de măcelar, atunci cînd spune că o sculptură este foarte frumoasă şi foarte veche ?

îşi reluară urcuşul. Jos, printre copaci, se vedeau turnul zvelt şi acoperişurile palatului Cybo Malaspina, iar mai departe Vezza, cu căsuţele sale ca de păpuşi, cîmpia ca o adevărată

hartă şi marea.

— Pot să-l întreb eu dacă doriţi, răspunse domnişoara Thriplow cam acru ; nu pentru a vorbi despre calfa măcelarului acceptase ea invitaţia la plimbare a domnului Cardan.

227

15*

Dorea să cunoască părerea acestuia despre viaţă, literatură şi despre ea însăşi. Avea impresia că ştia el, poate, ceva mai mult decît alţii despre toate acestea. Chiar prea mult, şi în versiunea cea mai justă, mai ales despre ultimul subiect. Prea mult — acesta şi era motivul pentru care îi plăcea să vorbească cu el. Ororile sînt totdeauna fascinante. Cînd colo, după o tăcere prelungită, el începu să-i vorbească despre calfa măcelarului.

— L-am întrebat şi eu, îi răspunse domnul Cardan. Dar crezi că poţi scoate ceva inteligibil de la el ? Singurul lucru de care mi-am putut da seama este că statuia reprezintă un bărbat, nu în întregime, ci numai o parte, şi că-i din marmură. N-am putut afla nimic mai mult.

— De ce vreţi să aflaţi mai mult ? îl întrebă domnişoara Thriplow.

Domnul Cardan dădu din cap:

— Din păcate, din motive sordide. Vă amintiţi cumva cîntecul ?

Am iubit, am făcut. datorii, în mreje m-a prins băutura

Nu o dată — într-un an trecător;

Aceste trei rele, ce mai tura-vura,

Sînt o povară prea grea pentr-un biet muritor.

Dragostea întîi de pahar m-a lipit,

Băutura apoi, în datorii m-a împins;

Şi deşi am luptat şi m-am tot străduit,

De ele însă m-am lăsat învins.

Nimic, numai banii mă vor îndrepta;

De rele scăpa-voi în fine.

Datorii voi plăti, piedici nu vor .mai fi,

Iar iubita ce-n ultimul timp mă brtisca

Drăgăstoasă va sta lingă mine,

Drăgăstoasă va sta lingă mine,

Iată pe scurt povestea unei vieţi. Bineînţeles că regretele nu valorează doi bani. Dar de bani ai nevoie — cu atît mai mult cu cît, din păcate, îmbătrîneşti, iar ei se împuţinează. Ce alte motive eredeţi că m-ar fi determinat

228

să asud la deal pentru a sta de vorbă cu calfa măcelarului despre statuia fratelui băcanului ?

— Vreţi să spuneţi că aţi cumpăra-o, dacă face ?

*— La preţul cel mai mic posibil, confirmă domnul Cardan. Şi aş vinde-o la un preţ cît mai ridicat. Dacă rai-aş fi ales vreo meserie în viaţă, continuă el, cred că ar fi fost aceea de anticar.

Farmecul ei constă în faptul că-i mai necinstită decît aproape orice altă formă de jaf legalizat.

Mai mult decît atît, e necinstită în modul cel mai amuzant posibil. Desigur, oamenii de afaceri fac escrocherii pe scară mâi largă ; dar aceste escrocherii sînt, în cea mai mare parte, impersonale. Chiar dacă ruinezi mii de investitori creduli, eşti lipsit de plăcerea de a-ţi cunoaşte victimele. Pe cînd dacă eşti anticar, chiar dacă escrocheriile tale au o sferă mai restrînsă, îţi procură în schimb o plăcere mai'mare. înfrunţi direct victima pe care vrei să o dobori. Profiţi de ignoranţa sau de nevoia urgentă de bani a vînzătorului şi obţii obiectul pe nimic. Exploatezi apoi snobismul* şi ignoranţa, aproape la fel de profunde, a cumpărătorului bogat şi-l faci în felul acesta să te scape de ciuruc la un preţ fantastic. După o lovitură ca asta eşti în al nouălea cer ! Spre exemplu : cumperi de la un domn ruinat, care are nevoie de un costum nou, un tablou înnegrit; îl cureţi şi-l revinzi unui snob bogat care-şi închipuie că o colecţie de tablouri precum şi reputaţia de protector al artelor vechi îi vor deschide anumite uşi în societate ; ce desfătare rabelaisiană ! Ho-tărît lucru, dacă n-aş fi fost un Diogene şi un leneş, aş fi devenit un Alexandru, un critic sau un misit. O meserie demna, într-adevăr, de un gentleman!

— Nu puteţi fi niciodată serios ? îl întrebă domnişoara Thriplow, care ar fi vrut ca discuţia să

revină la problemele care o interesau.

Domnul Cardan se gîndi : „Cum poate cineva să nu fie serios atunci cînd e vorba de cîştigat bani ?■'

— Sînteţi incorijibil! exclamă domnişoara Thriplow.

— îmi pare rău, protestă domnul Cardan. Dar poate că e mai bine aşa. Pînă una alta, ce părere aveţi despre cele spuse de calfa măcelarului ? Ce înţelege el printr-o sculptură foarte veche ?

O fi dezgropat cumva capul

229

vreunui etrusc bogat care vindea brînză în Lunae ? Unul dintre acei orientali «primitivi cu nasul lung şi cu un zîmbet prostesc? Sau poate- un fragment, reprezentîn-dii-l pe unul din descendenţii săi elinizaţi, stînd culcat pe capacul sarcofagului ca pe o banchetă la ospăţ şi privind în gol; un cap. care dacă ar fi fost sculptat de Proxitele ar fi putut fi: al' Iui Apolo; dar căruia un meşter etrusc i'^-a conferit o grosolănie prea umană ? Sau poate că e un bust de roman, atît de autentic, de viu şi de modenn, încît dacă' a-er avea togă l-am putea aproape confunda cu vechiul nostru amic şi funcţionar model Sir William Midrash ? ST-ar putea, de asemenea — şi aş prefera să fie aşa — ca statuia- să dateze din perioada zorilor cenuşii ale creştănismului, după noaptea barbariei îh care s-a scufundat Imperiali Parcă văd un fragment din Mddena sau ToscaneHb — o figură stranie' şi nedefinită, ghemui® — dm exces de-credinţă' — într-o poziţie dintre cele mai expresive şi simbolice: un monstru dta punct de vedere fizic, un barbar, un fel? de^ mic ixibl1 african, dar îh acelaşi; timp transfigurat d% o> viaţă interioară — care s-ar puttea aa fir fest splendidă- -sau;' funestă — atît de puternică, încît nu? a- poţi privi indiferent, doar ca pe o plăsmuire, fie ea> frumoasă sau; urîtă. Da, şi' totuşi mi-ar place să fie o sculptură romană. F-aş da calfei de măcelar cinci lire îh plus dacă' ar fi aşa: Dar dacă se va întîmpia să fie unul dintre acei sfinţi italieni gotici, suavi şi eleganţi, puţin aplecaţi într-o parte ca nişte mlădite sub briza misticismului — şi s-ar putea să fie, nu poţi ştL

niciodată — îi voi da cinci lire mai puţin. Nu că. n-ar valora tot atît de mult pe piaţa americană; dar mă plictisesc goticele acestea desăvîrşite, ah, cît mă "plictisesc !

Ajunseră în vîrful colinei. Părăsind1 povîrnişul plantat cu măslini, drumul1 urma o creastă"

golaşă şi aproape orizontală. Ceva mai mealb, unde terenuf meepea să se ridice spre noi înălţimi, se putea vedea* o îngrămădire de case şi turnul' unei cîbpothiţe: Domnul Cardan arătă direcţia aceea:

— AScolb vom afla ce a vrut să spună în realitate calfa de măcelar Dar între timp e amuzant să facr speculaţii!'

Ce-ar fi să fie, de pildă, o bucată de basorelief executată de Giotto ? Ei ? Ceva atît de măreţ, de frumos din punct de vedere spiritual şi material, încît nu-ţi rămîne altceva decît să te prosterni în faţa lui şi să-l divinizezi. Aş fi destul de mulţumit, vă asigur, şi cu o bucată de sarcofag din epoca Renaşterii timpuri. Vreo figură dintre acelea luminoase, eterice şi pure, ca un înger, dar nu un înger din împărăţia lui Dumnezeu ; ci un înger din vreo splendidă şi, din păcate, imaginară împărăţie pe pămînt. Ah, continuă domnul Cardan, una dintre acele împărăţii în care ar fi o plăcere să trăieşti, o Grecie antică, epurată de orice grec istoric care a existat vreodată şi colonizată numai cu plăsmuiri de-ale artiştilor învăţaţilor şi filozofilor moderni. într-o asemenea lume' ai putea duce o viaţă pozitivă — ai putea trăi purtat, ca să

spunem aşa, de curentul principal — şi nu o viaţă negativă, ca acea pe care eşti nevoit s-o duci acum, reacţionînd împotriva sensului general al existenţei.

Moduri de viaţă pozitive şi negative ! Domnişoara Thriplow se strădui să-şi memoreze aceste noţiuni. Ar putea fi folosite într-un articol. S-ar putea, chiar, ca el să facă lumină în propriile ei probleme. Poate că suferinţa este rezultatul unei vieţi negative, al reacţiei împotriva curentului principal. O viaţă pozitivă — iată de ce avea nevoie. Conversaţia, se gîndea el, devine mai serioasă. Un timp merseră în- tăcere.

— S-ar putea, de asemenea, începu din nou domnul Cardan, ca fratele băcanului să fi dat de fragmentul vreunei sculpturi pe care Michelangelo, cuprins de o stare de frenezie, a început-o pe vremea cînd sălăşluia pe aceste meleaguri şi pe care apoi a abandonat-o. Vreun sclav chinuit, luptînd să se elibereze mai mult de lanţurile sale sufleteşti decît de cele materiale, cu nişte eforturi supraomeneşti, dar interiorizate, cu o pasiune convertită asupra lui însuşi şi nu risipită într-o explozie, ca în barocul care îşi reclamă prea inexorabil şi uşor originile în Michelangelo. Şi după atîtea speranţe şi presupuneri, aceasta cred. eu că va fi pînă la urmă comoara mea : o piesă barocă din secolul al XVII-lea. Parcă văd torsul unui înger valsînd într-un vîrtej de draperii şi

231

ridicînd spre cer o privire plină de extaz, ca a unui cleric din melodramele jucate de actori amatori; sau poate vreun Bacchus dansînd, ca un miracol de virtuozitate, pe un picior de marmură, cu.gura deschisă într-un rînjet de beţiv şi cu degetele de la ambele mîini întinse la maximum, pentru a demonstra ce poate un sculptor care îşi cunoaşte meseria; sau bustul vreunui prinţ, extraordinar de firesc şi autentic, cu un guler de dantelă de Bruxelles, reprodusă

în piatră pînă în cele mai mici amănunte. Calfa măcelarului tot insista asupra faptului că

obiectul este foarte frumos şi foarte vechi. Şi, dacă mă gîndesc mai bine, este şi firesc să-i placă barocul şi numai barocul, pentru că s-a familiarizat cu el. E singurul lucru pe care a fost învăţat să-l admire. Şi aceasta se datoreşte faptului că o soartă stranie şi răuvoitoare a făcut ca italienii, o dată ajunşi la baroc, să nu se mai poată despărţi de el. înoată pînă la gît în el.

Literatura, pictura şi arhitectura lor modernă, muzica lor — toate sînt în stil baroc.

Pretutindeni vezi aceleaşi gesturi retorice, aceleaşi atitudini teatrale, aceleaşi oftaturi şi exclamaţii care vor să arate cît de plină de pasiune este toată lumea. Iar în centru, aidoma unei măreţe bazilici iezuite, se înălţă d'Annunzio.

— Crezusem, îi spuse domnişoara Thriplow cu o naivitate înduioşătoare, că vă plac asemenea virtuozităţi şi artificii. Sînt „amuzante", parcă ăsta-i cuvîntul ?

— E adevărat, fi răspunse domnul Cardan, îmi place să mă amuz. Dar în acelaşi timp îi cer artei luxul de a mă mişca. Şi orice ai face, nu poţi fi emoţionat de ceva atît de exagerat şi de conştient emoţional cum sînt toate aceste produse ale stilului baroc. Un artist trezeşte emoţia spectatorului nu prin gesturi dezlănţuite şi pasionate. Nici nu poate să-şi atingă scopul prin asemenea procedee. Aceşti italieni din secolul al XVII-lea au încercat să exprime pasiunea prin gesturi pasionate şi nu au reuşit decît fie să ne lase reci — deşi aşa ceva, cum bine zici, ar putea să ne şi amuze — fie să ne facă să rîdem. Pentru a-l mişca pe cel care o contemplă, arta trebuie să ră-mînă nemişcată. Aceasta e aproape o lege a esteticii. Niciodată nu trebuie să i se permită pasiunii să se risi-232

pească prin gesturi dezordonate şi debordante. Pasiunea trebuie să fie stăpînită, ca să spunem aşa, comprimată şi modulată de intelect. Puterea sa, concentrată astfel în forme liniştite şi neţulburate de nimic, ne va mişca în mod irezistibil. Stilurile prea declamatorii nu pot exprima ceva 'cu adevărat serios, tragic. Prin însăşi natura lor, ele sînt adecvate comediei, a cărei esenţă este exagerarea. Iată de ce un romantism bun este atît de rar. Romantismul, a cărui variantă bizară este stilul baroc din secolul al XVII-lea, face gesturi violente, se bizuie pe contraste violente, pe lumini şi umbre, pe efecte de scenă ; se străduieşte să prezinte emoţia sub forma ei crudă şi palpitantă. Cu alte cuvinte, stilul romantic este în esenţă comic. Şi în afară de cazurile cind încape pe mina unui geniu, ceea ce se întîmplă foarte rar, arta romantică, considerată prin prisma istoriei, este aproape întotdeauna comică. Gîndeşte-te la toate romanele scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XlX-lea, care acum fac să ţi se ridice părul măciucă. Azi, cînd tot ce aduceau ele nou s-a învechit, le considerăm ceea ce ;sînt : nişte comedii, în sensul cel mai larg al cuvîntului. Pînă şi scriitorii de talent au fost compromişi de specificul esenţialmente comic al s,tilului şi au devenit groteşti cînd au vrut să fie tragici în accepţiunea romantică a acestei noţiuni. Balzac, de pildă, în sute de pasaje serioase ; Georges Sand în primele sale romane ; Beddoes atunci cînd în Death's Jest Book se străduia cu tot dinadinsul să-ţi îngheţe sîngele în vine ; Byron în Cain; de Musset în Rolln. Şi ceea ce împiedică Moby Dick al lui Herman Melville să fie într-adevăr o carte mare este tocmai acel idiom pseudo-shakesperian în care sînt formulate pasajele cele mai tragice ; succesul excepţional de care se bucură tragediile lui Shakespeare, Marlowe şi ale altor cîţiva, a împiedicat, din păcate, pe imitatorii lor să vadă cît de adecvat este acest idiom genului de comedie. Mai mult decît atît, dacă stilul romantic se potriveşte esenţialmente comediei, atunci este tot atît de adevărată şi reciproca : şi anume că cele mai mari opere comice au fost scrise în stil romantic : Pantagruel şi Contes Drolatiques; dialogurile lui Falstaff şi ale lui Wilkins Micawber ; Broaştele lui 233

Aristofan ; Tristram Shandy. Şi cine ar putea contesta că cele mai frumoase pasaje din răsunătoarea proză a lui Milton sînt tocmai cele în care scrie într-un mod satiric şi comic ? Un autor de comedie este o personalitate fertilă şi prodigioasă — cu înclinaţii spre lucrurile lumeşti — care îşi desface gulerul şi păşeşte liber, urmînd drumul pe care conduce spiritul său iscoditor. Stilul nereţinut, exagerat, gesticulator, care este un stil romantic, serveşte pe deplin scopurile sale.

Domnişoara Thriplow asculta cu o atenţie din ce în ce mai mare. De data aceasta se spuneau lucruri serioase ; mai mult decît atît, ele intrau în sfera propriilor ei preocupări. In noul său roman făcuse tot ce i-a stat în putinţă pentru a înlătura acel văl retoric cu care obişnuia în trecut să-şi înveşmînteze tandreţea; se hotărîse ca de data aceasta să-şi prezinte publicului inima în toată goliciunea ei. Domnul Cardan o făcea să se întrebe dacă nu cumva a expus-o într-un mod prea palpitant.

«— In materie de pictură, continuă domnul Cardan, seriozitatea şi romantismul se îmbină şi mai rar decît în literatură, Cele mai răsunătoare triumfuri ale stilului romantic din secolul al'

XlX-lea le-au repurtat tocmai umoriştii şi creatorii de grotesc. Daumier, de pildă, a realizat cele mai comice şi în acelaşi timp cele mai violent romantice picturi din cîte există. Iar cînd Dore nu a mai încercat să picteze tablouri serioase în stil romantic.— vă las să1 judecaţi cu ce rezultate involuntar comice — şi s-a apucat să ilustreze Don Quijote şi Contes Drolatiques în aceeaşi manieră romantică, a realizat capodopere. In-| tr-adevăr, exemplul lui Dore îmi serveşte de minune pen-l tru demonstraţie. El era omul care a folosit romantismul atît în operele sale serioase cît şi în cele comice şi care în grotescul său romantic extravagant a reuşit să facă comicul sublim, iar ceea ce şi-a propus să fie sublim, comic.

Depăşiră primele case ale cătunului şi începură încet •urcuşul pe unica stradă a localităţii.

j -> — E foarte adevărat ceea ce spune*ţi, încuviinţă pe un i iton gînditor domnişoara Thriplow.

1 234

,i*I*Se întreba dacă în noul ei roman n-ar trebui cumva să mai atenueze puţin descrierea agoniei tinerei soţii care a descoperit la un moment dat că soţul o înşală. Era un moment dramatic. Tînăra femeie tocmai născuse —- trecînd prin chinuri îngrozitoare — primul ei copil şi, foarte slăbită încă, dar- infinit fericită, se afla în convalescenţă. Tînărul şi frumosul soţ, pe care îl adora şi care, credea ea, o adora la rîndul său, intră la un moment dat în dormitor, aducînd poşta de după-amiază. Se aşează pe marginea patului şi începe să-şi desfacă

corespondenţa. Soţia procedează la aceeaşi operaţie cu propria-i corespondenţă. Două

serisori plictisitoare. Le mototoleşte şi le aruncă în coş. Fără să mai citească adresa, deschide apoi un alt plic, desface hîrtia şi citeşte : „Motănelule ! Te aştept mîine seară m cuibuşorul nostru drag..." Priveşte adresa de pe plic : e cea a soţului. Trăirile ei... Domnişoara Thriplow ezită : într-adevăr poate că în lumina celor spuse de domnul Cardan, pasajul era puţin prea dramatic. în special scena în care i se aduce copilul pentru alăptat. Domnişoara Thriplow oftă : Cînd se va întoarce acasă, va trebui să recitească întregul capitol cu un ochi critic.

— în sfîrşit ! exclamă domnul Cardan, întrerupîndu-i firul gîndurilor. Am ajuns. Ne mai rămîne doar să aflăm unde locuieşte băcanul şi apoi, de la dînsul, unde stă fratele lui, care la rîndul său urmează să ne spună unde e comoara sa şi cît vrea pe ea ; în continuare să găsim un cumpărător care să ofere 50 de mii de lire, şi să trăim după aceea fericiţi. Ce zici ?

Opri un copil care trecea pe drum şi-i puse cîteva întrebări. Aceasta arătă cu mina în susul străzii. îşi con-tinuară drumul.

Băcanul, fără treabă în momentul acela, stătea în uşa dughenei, încălzindu-se la soare şi privind picăturile răzleţe ale fluxului vieţii care se prelingeau întîmplător de-a lungul străzii lui. Era un om voinic, cu o faţă cărnoasă, turtită de sus în jos, cu liniile ochilor, nasului şi'gurii foarte apropiate între ele. Obrajii şi bărbia erau acoperite de o barbă neagră de cinci zile, căci era numai joi, iar ziua de ras era sîmbăta după-amiază. Pe după

235

pleoapele ca nişte pungi, te priveau nişte ochi mici, negri, şireţi. Avea .buze groase, iar cînd rîdea i se vedeau dinţii galbeni. Şorţu-i alb, neaşteptat de curat, era legat pe după gît, coborlnd pînă la genunchi. Acest şorţ activă imaginaţia domnişoarei Thriplow care se gîndi- că îl purta drapat aidoma unui preot israeh't, şi atunci cînd tăia şunca şi cîmaţii şi atunci cînd servea zahărul cu o lopăţică...

— Ce drăguţ arată ! exclamă ea cînd se apropiară.

— Chiar aşa ? întrebă domnul Cardan întrucîtva surprins. După părerea lui arăta mai degrabă

ca un bandit deghizat.

— Atît de simplu, de fericit şi de mulţumit! continuă domnişoara Thriplow. îl invidiez.

Aproape că-i venea să plîngă gîndindu-se la lopăţică — devenită acum o emblemă masonică

a nevinovăţiei primordiale. Noi ne complicăm viaţa in mod inutil, nu-i aşa ?

— Aşa o fi, îi răspunse domnul Cardan.

— Oamenii aceştia nu au nici un fel de îndoieli sau gînduri refulate, continuă domnişoara Thriplow. Sau, ceea ce-i mai rău decît gînduri refulate, gînduri simultane. Ei ştiu ce vor, şi ce-i bine; simt ceea ce trebuie să simtă, în mod instinctiv, ca eroii din Iliada — şi acţionează

în consecinţă. Şi de aceea sînt, cred eu, mai buni decît noi, mai „ceva" decît noi, cum obişnuiam să spunem cînd eram copii; expresia aceasta mi se pare chiar mai potrivită. Da, sînt maî „ceva". Acum rîdeţi de mine, nu-i aşa ?

Domnul Cardan clipi ironic din ochiul său drept. •— Vă asigur că nu, declară el pe un ton categoric.

— Dar nu m-aş supăra chiar dacă aţi face-o, continuă domnişoara Thriplow. Căci, la urma urmelor, indiferent de de ce-ar spune sau ar gîndi unii, singurul lucru care contează e să fii bun.

— Sînt cu totul de acord cu dumneavoastră, replică domnul Cardan.

— Totul ţi se pare mai uşor, cînd eşti aşa ca dînsul. Făcu un semn în direcţia şorţului alb.

Domnul Cardan dădu din cap dubitativ.

— Uneori — continuă domnişoara Thriplow cu aer mai încrezător, care făcea ca vorbele-i sa curgă mai repede —

236

uneori, cînd urc într-un autobuz şi cumpăr un bilet de la taxator simt deodată cum mă

podidesc lacrimile cînd ■ mă gîndesc la asemenea vieţi, atît de simple şi de drepte, atît de uşor de trăit cum trebuie, chiar dacă sînt aspre — şi, poate, tocmai pentru că sînt aspre. Vieţile noastre sînt atît de dificile. Dădu din cap.

între timp, se apropiaseră la cîţiva metri de băcan, care văzînd că au intenţia să intre în prăvălie, se ridică şi intră înăuntru pentru a-şi ocupa locul obişnuit de după

tejghea.

îl urmară în dugheană. Era întuneric şi mirosea puternic a brînză de capră, ton în ulei, conserve de roşii şi cîrnaţi cu usturoi.

— Pfui ! exclamă domnişoara Thriplow şi, scoţîndu-şi' batista, se refugie printre fantomele violetelor de Parma. Păcat că >aceste vieţi în şorţuri albe atît de simple, sînt trăite în asemenea mediu !

— Cam tare, nu-i aşa ? făcu domnul Cardan, clipind din ochiu-i „drept. Puzza, adăugă el adresîndu-se băcanului. Pute !

Omul o privi pe domnişoara Thriplow care stătea cu nasul în oaza batistei şi zîmbi indulgent.

■— I forestieri sono troppo delicaţi. Troppo delicaţil, repetă el.

— Are perfectă dreptate, reluă domnul Cardan. Sîn-tem delicaţi. Pînă la urmă, cred că vom sacrifica totul pe altarul confortului şi higienei. în ce mă priveşte, tare mă îndoiesc de valoarea Utopiilor noastre perfect higienice şi plăcut capitonate. Iar în ce priveşte mirosul acesta particular — trase aerul cu delectare — nu ştiu de ce sînteţi împotrivă. E sănătos, e natural, e formidabil de istoric. Vă asigur că dughenele negustorilor etrusci miroseau la fel. în linii mari, sînt întru totul de acord cu amicul nostru.

— Şi totuşi — vocea domnişoarei Thriplow abia se distingea prin batistă ■— nu mă despart de violetele mele; chiar dacă sînt sintetice.

După ce comandă două pahare de vin, dintre care unul îl oferi băcanului, domnul Cardan începu o convorbire

Străinii Sînt prea delicaţi. Prea delicaţi (it).

237

diplomatică în legătură cu obiectul vizitei sale. Cînd veni vorba de fratele său şi de statue, faţa băcanului căpătă o expresie de excesivă amabilitate. Buzele-i groase se ar-cuiră într-un zîrnbet; pe obrajii graşi apărură cute adinei în formă de arcuri de cerc. Dădea mereu din cap.

Din cînd în cînd izbucnea într-un rîs zgomotos, duhnind a usturoi, care semăna atît de tare cu mirosul de acetilenă, că îţi venea să-i dai foc cu un chibrit în dreptul gurii în speranţa că omul nostru se va transforma imediat într-o mare flacără albă. Confirmă tot ce povestise calfa măcelarului.. Totul era cît se poate de adevărat; avea un frate şi fratele avea o statuie de marmură care era frumoasă şi veche ; veche, veche, veche. Din păcate, însă, fratele s-a mutat din acest cătun şi trăieşte în cîmpie, lîngă lacul Massacfuccoli, şi a luat cu el şi statuia.

Domnul Cardan încercă să afle cum arăta această operă de artă ; dar nu putu scoate de la el altceva decrt că era frumoasă şi veche şi că reprezenta un bărbat.

— Cam aşa ceva ? îl întrebă domnul Cardan luînd o atitudine de demon romantic şi făcînd o grimasă corespunzătoare.

Băcanul spuse că nu era aşa. Două ţărănci, care veniseră să cumpere brînză şi ulei, îl priveau mirate. Străinii ăştia !..

— Sau aşa ? — îşi sprijini coatele pe tejghea şi, pe jumătate întins, mimă imaginea unui etrusc participînd la un banchet, cu zîmbetul său extatic, imbecil.

Băcanul dădu din nou din cap.

— Sau poate aşa ? şi-şi ridică ochii la cer ca un sfînt baroc. Dar băcanul nu-şi amintea nici de aşa ceva.

Domnul Cardan îşi şterse fruntea.

— Dacă aş putea mima un bust de roman, spuse el domnişoarei Thriplow, sau un basorelief de Giotto, sau un sarcofag din Renaştere, sau un ansamblu neterminat de Mlchelangelo, aş

face-o. Dar e dincolo de posibilităţile mele, declară el resemnat. Deocamdată, renunţ.

îşi scoase carnetul de note şi întrebă .de adresa fratelui băcanului. Acesta i-o dictă şi domnul Cardan o scrise cu grijă. Tot zîmbind şi ploconindu-se, băcanul îj conduse pînă în stradă ; domnişoara Thriplow îşi împături batis-238

tuta şi inspiră adine aerul care parcă şi aici mirosea a tot felul de ingrediente.

— Răbdare şi tenacitate, spuse domnul Cardan. Aici avem nevoie de ambele.

începuseră să coboare încet strada. Dar nici nu făcură cîţiva paşi, că auziră în urmă o dispută

violentă, care îi determină să-şi întoarcă privirile. în uşa dughenei, băcanul şi cele două cliente ale sale discutau cu aprindere. Tonul vocilor era ridicat. A băcanului mai groasă şi răguşită, a femeilor piţigăiată. Gesturile erau furioase şi ameninţătoare, dar în acelaşi timp graţioase; ceea ce era firesc : doar erau mîinile celor ai căror strămoşi îi învăţaseră pe vechii maeştri ai picturilor tot ceea ce au cunoscut aceştia mai bun în materie de mişcare expresivă şi armonioasă. ,

— Dar, ce se întâmplă ? întrebă domnişoara Thriplow. Se pare că asistăm la preliminariile unei crime. Domnul Cardan zîmbi şi ridică din umeri. —- Nu vă neliniştiţi. Pur şi simplu îl acuză pe băcanul nostru de tîlhărie. Mai ascultă cîteva clipe. Ceva în legătură cu lipsa la cîntar. îi zîmbi: Mergem ?

îşi continuară drumul; îi auziră, certîndu-se, pînă ce coborîră strada-. Domnişoara Thriplow nu ştia dacă să-i fie recunoscătoare domnului Cardan că nu-i mai pomenea nimic despre amicul în şort alb. Aceşti oameni simpli.... .lopaţica pentru zahăr... Cu mult mai buni decît noi... Mai

„ceva"... Pînă la urmă ar fi dorit, chiar, să-l audă că spune ceva despre toate aceste lucruri.

Tăcerea domnului Cardan era chiar mai ironică decît cuvintele pe care le-ar fi rostit.

Capitolul VI

Soarele apusese. Pe cerul palid se profilau crestele albastre şi purpurii ale munţilor.

Domnul Cardan era singur în mijlocul cîmpiei care se desfăşura la poalele lor. Stătea la marginea unui şanţ larg, plin de apă sclipitoare, care se întindea în linie dreaptă pînă hăt departe, pierzîndu-se în întunericul crepuscular. Ici şi colo, cîte o linie de plopi înalţi şi subţiri marca poziţia'altor şanţuri care brăzdau cîmpia în toate direcţiile. Nu se zărea nici o casă, nici o fiinţă omenească, nici măcar o vacă sau un măgăruş păscînd. Departe, pe povîrnişurile munţilor, ale căror tente albastre şi purpurii deveniră de un indigo închis, începură să apară

izolate sau în grupuri, luminiţe galbene, vestind cîte un cătun sau o fermă solitară. Domnul Cardan le privi iritat ; drăguţ, nimic de zis, dar mai văzuse el decoruri şi mai frumoase în comediile muzicale. Şi, în orice caz, la ce mai erau bune luminile acestea, de pe povîrnişurile culmilor aflate la 6—7 mile depărtare, de vreme ce se afla singur în mijlocul cîmpiei şi se apropia noaptea, iar şanţurile acestea oribile îl împiedicau s-o ia direct spre civilizaţie ? „Am făcut o mare prostie, îşi repetă el nu se ştie a cîta oară, că am refuzat oferta IJlianei de a merge cu maşina şi am pornit-o pe jos (ah, fetişul ăsta al exerciţiilor fizice ! Şi, totuşi, dacă nu le-aş face, ar trebui cu siguranţă să-mi reduc porţia de băutură) ; ce prostie că am pornit atît de tîrziu după-amiaza ; ce prostie că am luat drept bune aprecierile italienilor în ce priveşte distanţele şi, în sfîrşit, ce prostie eă m-am luat după indicaţiile unor oameni care confundă

dreapta cu stînga, iar cînd insişti să precizeze, îţi spun că în orice parte ai lua-o, tot acolo ajungi. Cărarea pe care se angajase, se pare că sfîrşea brusc în apele şanţului. Poate că era cărarea sinucigaşilor. Lacul Massaciuccoli trebuie să fie pe undeva de partea cealaltă a şanţului ; dar unde ? şi cum să-l treci ? Întunericul se lăsa repede. Peste cîteva minute soarele va .ajunge la 18 grade sub linia orizontului şi întunericul va fi complet. Domnul Cardan înjură

; dar asta nu rezolva nimic. în cele diîi urmă, hotărî că cel mai bine ar fi s-o ia încet şi cu atenţie de-a lungul şanţului, în speranţa că, o dată şi-o dată, tot îi va da de capăt. Deocamdată,.

însă, se gîndi el, n-ar fi rău să ia o gustare. Se aşeză pe iarbă şi, deschein-du-se la haină, scoase din buzunarele adînci din interior mai întîi o bucată de pîine, apoi cîţiva decimetri de salam şi, în sfîrşit, o sticlă cu vin roşu. Domnul Cardan era întotdeauna pregătit pentru orice eventualitate.

Pîinea era veche, iar salamul cam tare şi usturoiat; domnul Cardan, însă, care nu luas*e ceaiul de după-amiază, mîncă şi mai ales bău cu pofta. Se simţi imediat mai îmbărbătat. Iată micile cruci, medita el, pe care eşti nevoit să le duci in spinare cînd îţi propui să cîştigi bani. Dacă în noaptea asta nu va cădea în şanţ, înseamnă că va scăpa ieftin. Mai agasanţi erau ţînţarii ; îşi aprinse o ţigară, încereînd să-i ţină la distanţă cu fumul ; dar fără prea mult succes. Te pomeneşti că brutele astea sînt şi purtătoare de malarie ! Nu se poate ca. boala asta să nu se fi cuibărit prin bălţile de aici. Ar fi păcat să-ţi închei zilele cu febră intermitentă şî cu o splină

mărită. Oricum, era păcat să-ţi închei zilele, în patul tău sau aiurea, răpus de o moarte firească

sau de una nefirească, din vomţa lui Dumnezeu sau a duşmanilor Maiestăţii sale. Gîndurile lui luară dintr-o dată o întorsătură lugubră. Boala, bătrîneţea, decrepitudinea ; scaunul pe rotile, doctorul, o infirmieră competentă şi amabilă ; şi o lungă agonie, lupta pentru aer, întunericul tot mai des, sfîrşitul, iar apoi — cum e cîntecul acela vesel ? 11**$

240

te

Doar ca pentru ciocli treabă să mai fie,

Şi pentru cei ce fac sicrie.

In micul cimitir, pămîntul îl răstoarnă,

Şi fac mereu gropi pe vecie,

Ca să ţină cald la iarnă. - "<'

Domnul Cardan începu să fredoneze melodia pe un ton desiul de voios, dar expresia feţei aspre şi noduroase îi deveni atît de dură, ochiul său, care de obicei clipea ironic, privi cu o fixitate atît de stranie, se învălui de atîta durere şi melancolie, încît dacă cineva l-ar fi văzut în această clipă, ar fi rămas stupefiat şi chiar înfricoşat. In crepusculul tîrziu nu era însă nimeni care să-l vadă. Se aşeză jos, singur.

Şi fac mereu gropi pe vecie, Ca să ţină cald la iarnă.

Continuă să fredoneze. „Dacă am să cad la pat, se gîndi el, cine mă va îngriji ? Să presupunem c-o să am un atac. Hemoragie cerebrajlă : hemiplegie ; afazie ; limba nu va mai putea exprima gîndurile ; o să fiu hrănit ca un copil : ciisme ; un doctor amabil care-şi freacă mîinile şi miroase a dezinfectant şi a colonie ; n-o să mai văd pe nimeni altcineva decît infirmiere ; nici un prieten ; sau, poate, odată pe săptămînâ, timp de o oră din pură caritate. «Bietul domnul Cardan, mi-e teamă că s-a zis cu el ; am să-i trimit bătrînului nişte bani — n-are nici o. leţcaie, o să mai strîng şi de la alţii ; ce corvoadă ; mă mir că mai rezistă atît...>'w Ca să ţină cald la iarnă.

Melodia se termină în sunete de trompetă, trecînd de la dominantă La tonică ■— o dominantă, trei tonice repetate, revenind din nou la dominantă, iar apoi, pe ultima .silabă, iarăşi tonica.

Sfîrşit; şi nici da capo, nici partea a doua!

Domnul Cardan mai trase o duşcă de vin. Sticla era aproape pe sfîrşite.

„Poate că era bine dacă mă-nsuram, îşi urmă el gândurile ; de pildă cu Kitty. Acum trebuie să

fie bătrână şi grasă ; sau poate că-i bătrînă şi slabă, ca un schelet 242

prost camuflat. Şi cît de . îndrăgostit am fost de ea ! Poate că aş fi făcut bine dacă aş fi luat-o de nevastă. Aiurea ! şi domnul Cardan rîse batjocoritor. De nevastă ! Părea foarte reţinută într-adevăr : dar puteai să pariezi că de fapt era o stricată, cum sînt toate." Se gîndea la ea cu ură şi dispreţ. Pe ecranul memoriei sale apărură scene de o obscenitate de nedescris.

Se gîndi la artrită, la gută, la cataract, la surzenie... Şi, oricum, cîţi ani mai avea de trăit ?

Zece, cincisprezece, douăzeci în cel mai bun caz. Şi, vai, ce ani!

Domnul Cardan goli sticla şi astupînd-o din nou o aruncă în apa neagră de lîngă el. Vinul nu-i ajută cîtuşi de puţin la redresarea stării de spirit. Tare ar fi dorit să fie acum la castel, cu oameni în jur cărora să le vorbească. Singur, era lipsit de apărare. încercă să se gîndească la ceva vesel; la sporturile de cameră, de pildă. Dar în loc de sporturi de cameră se surprinse conţemplînd tot felul de viziuni de boală, decrepitudine, moarte. Acelaşi lucru se petrecu şi cînd încercă să se gîndească la lucruri serioase, rezonabile : ce-i arta de pildă, şi ce valoare aveau pentru supravieţuirea unei specii, ochii sau aripile, sau coloritul protector, în starea lor rudimentară, înainte de a se fi dezvoltat suficient pentru a permite indivizilor să vadă, să

zboare, sau să se apere ? De ce specHle care dispuneau de primele elemente într-un stadiu încă cu totul nefolositor, dar orientate spre utilitate, au supravieţuit într-un mod mai eficace, decît cele care nu erau handicapate de nici o excentricitate ? Cîte teme pasionante de speculat!

Dar domnul Cardan nu-şi putu concentra atenţia asupra lor Paralizia generală, se gîndea el, este o boală pe care, din fericire, trecutul lui n-ar justifica-o ; din fericire, sau mai curînd prin miracol! Dar litiaza, nefritele, obezitatea degenerescentă, diabetul... Doamne, ce n-ar fi dat sa aibă pe cineva căruia să-i vorbească !

Şi, deodată, ca şi cum ar fi primit un răspuns imediat la ruga sa, auzi în întuneric nişte voci care se apropiau. „Slavă domnului.!" exclamă domnul Cardan şi, sărin-d în picioare, se îndreptă în direcţia dinspre care se auzeau vocile. Două siluete negre, una înaltă de bărbat, cealaltă foarte mică, de femeie, apărură din întu-243

16*

neric. Domnul Cardan îşi scoase ţigara din gură şi-i salută cu pălăria.

Nel mezzo del cămin di nostra vita, mi ritovai per una selva oscura che la diritta via era smărrita. *

— Ce noroc că şi Dante s-a rătăcit jou 624 de ani în urmă ! "într-un cuvînt, continua domnul Cardan, ho perso la mia strada - — deşi mă îndoiesc dacă acesta este idiomul potrivit. Forse portrebbero darmi qnalche indicazi-one s. în prezenţa străinilor şi la auzul propriei sale voci, starea depresivă dispăru 'complet. Era îneîntat de turnura fantastică pe care o dăduse chiar de la început conversaţiei. Poate că va fi în stare, cu puţină ingeniozitate, să găsească

un pretext ca să le servească puţin şi din Leopardi. Era • atît de amuzant să-i impresionezi pe localnici. .

Intre timp, cele două siluete se opriră la o oarecare distanţă. După ce domnul Cardan îşi încheie introducerea macaronară, silueta aceea înaltă răspunse cu o voce aspră dar, în acelaşi timp prea ascuţită pentru un bărbat :

— Nu-i nevoie să vorbiţi italieneşte. Sîntem englezi.

— Sînt îneîntat, răspunse domnul Cardan şi explică amănunţit în limba maternă ce i se întîmplase. în acelaşi timp, se gîndi el, era cam stranie această întîl-nire cu o pereche de turişti englezi într-un asemenea loc.

Vocea aspră se auzi din nou :

— E o potecă spre Massaroza peste cîmp şi o alta în direcţia contrarie, care dă în drumul spre Viareggio. Dar e greu să dai de ele pe întuneric şi mai 'sînt şi şanţurile astea.

— Tot încereînd, îţi pierzi şi viaţa, recită pe un ton galant domnul Cardan.

De data aceasta interveni femeia :

— Cred că ar fi mai bine să dormiţi la noi în noaptea asta. Nu veţi putea găsi drumul. Chiar eu eram cît.

1 Versurile cu care începe Divina Comedie de Dante 2 Am rătăcit drumul (it.).

' Poate mi-aii putea da unele indicaţii (it.).

pe ce să cad acum într-un şanţ. Scoase un rîs ascuţit, zgomotos, şi — se gîndi domnul Cardan

— cam prea lung pentru împrejurările de faţă.

— Dar-avem loc? întrebă' bărbatul pe un ton din care se putea deduce că nu era deloc dispus să primească musafiri.

— Doar ştii că avem loc, răspunse pe tonul unui copil mirat vocea de femeie. Deşi nu-i prea comod.

— Nu contează, o asigură domnul Cardan. Vă mulţumesc din suflet pentru invitaţie, adăugă

el, grăbindu-se s-o accepte înainte ca bărbatul s-o fi retras. N-avea nici un chef să rătăcească

noaptea printre şanţuri. Mai mult decît atît, perspectiva de a se afla în tovărăşia unor oameni şi încă a unor oameni, intui el, cam bizari, era ademenitoare. Vă sînt foarte recunoscător, întări el cele spuse anterior.

— Dacă crezi că e loc, adăugă morocănos bărbatul.

— 'Cum să nu fie, răspunse vocea de femeie şi rîşul se auzi din nou. N-avem şase camere în plus ? Sau şapte ? Veniţi cu noi domnule... domnule...

— Cardan.

— ...domnule Cardan. Mergem direct acasă. Ce plăcere ! — şi repetă rîsul exagerat.

Domnul Cardan îi întovărăşi, întreţinînd o conversaţie pe cît putu mai agreabilă. Bărbatul îl asculta în tăcere. Sora sa, însă — domnul Cardan descoperi că erau frate şi soră şi se numeau Elver — rîdea în hohote la sfîrşitul fiecărei propoziţii rostite de domnul Cadran, ca şi cum tot ce spunea el erau nişte glume grozave, şi făcea din cînd în cînd cîte o remarcă fără nici o le-gătură cu cele discutate ; domnul Cardan cobora din ce in ce mai mult nivelul conversaţiei, ajungînd să-i vorbească, înainte de a ajunge la destinaţie ca unui copil de zece ani.

— în.sfîrşit, am ajuns ! spuse ea, cînd ieşiră din întunericul şi mai adînc al unui crîng de plopi. Se pomeniră în faţa unei case mari cu o singură fereastră luminată.

Veni să deschidă o bătrînă cu o luminare. La lumina ei îşi văzu domnul Cardan pentru prima oară gazdele. Constatase şi pe întuneric că bărbatul era înalt şi slab; 244

245

acum văzu că era de vreo patruzeci de ani, cu pieptul scobit, nişte membre lungi şi subţiri ca de păianjen, o faţă îngustă şi galbenă, nasul lung, o bărbie nu prea dezvoltată, şi nişte ochi mici, cenuşii, care evitau privirile şi cătau mereu în jos. I se păru că bărbatul avea un aer clerical. Poate era chiar un preot care eşuase în carieră; eşuase sau, poate, judecind după

privirile aruncate pe furiş, se răspopise. Era îmbrăcat într-un costum negru, bine croit şi destul de nou ; pantalonii aveau însă genunchii ieşiţi în afară, iar buzunarele de la haină atîrnau.

Unghiile degetelor lungi şi osoase erau murdare, iar părul, castaniu închis, era lung, acoperindu-i urechile şi ceafa.

Domnişoara Elver era cu vreo 30 de centimetri mai scundă decît fratele ei, dar arăta ca şi cum natura ar fi avut la început intenţia s-o facă tot atît de înaltă : capul era prea mare pentru corp, iar picioarele prea scurte". Un umăr era mai ridicat decît celălalt. La faţă semăna oarecum cu fratele ei : acelaşi nas lung, dar mai bine arcuit, aceeaşi bărbie ştearsă, compensată însă de o gură veşnic surîzătoare şi ochi mari ca de căprioară, a căror privire nu era cîtuşi de puţin ascunsă sau bănuitoare ci, dimpotrivă, extrem de încrezătoare, deşi inexpresivă şi sticloasă ca a unui copil. Domnul Cardan îi aprecie vîrsta la 28—30 de ani. Purta o rochie irxformă, ca un sac cu găuri pentru cap şi mîini, dintr-un material alb, cu frunze mari, ca de salcie, imprimate în roşu. Avea două-trei coliere de mărgele viu colorate, brăţări şi o poşetă împletită din cureluşe aurite.

Folosind gesturile pentru a-şi suplini vocabularul redus, domnul Elver dădu instrucţiuni bătrînei. Aceasta îi întinse luminarea şi ieşi. Ridicînd-o în sus, îşi conduse musafirul într-o cameră mare. Se aşezară pe scaune tari şi neconfortabile, în jurul unui cămin gol.

— E o casă atît de incomodă ! exclamă domnişoara Elver. Să ştiţi că nu-mi prea place Italia.

— Ce păcat ! răspunse domnul Cardan. Nici chiar Veneţia ? Cu bărcile şi gondolele

«ei ?

Şi, întîlnind o privire de copil, se simţi înclinat să-i recite în continuare : „Ala-bala-portocala",

„cioc-boc-treci-la-loc" şi aşa mai departe.

2*6

— Veneţia ? îl întrebă domnişoara Elver. N-am fost niciodată acolo.

— Atunci Florenţa. Nu văsplace nici Florenţa ? —■ Nici acolo n-am iost.

— Roma,, Neapole ? Domnişoara Elver scutură din cap.

— Tot timpul n-am stat decît aici, răspunse ea.

Fratele, care şedea aplecat înainte, cu coatele pe genunchi, cu mîinile împreunate în faţă şi cu privirea în pămînt, rupse tăcerea :

— Sora mea, spuse el, cu vocea sa aspră şi ascuţită, trebuie să stea liniştită ; e la o cură de odihnă.

— Aici ? îl întrebă mirat domnul Cardan. Nu credeţi că e o climă prea caldă ? Chiar moleşitoar© ?

— într-adevăr e îngrozitor de cald, nu-i aşa ? exclamă domnişoara Elver. îi spun mereu asta lui Philip.

— Cred că v-ar prii mai bine la mare, sau la munte, îşi dădu cu părerea domnul Cardan.

Domnul Elver dădu din cap :

— Doctorii... spuse el pe un ton misterios şi nu mai continuă.

— Şi riscul malariei ?

— Fleacuri ! exclamă domnul Elver cu atîta violenţă, cu atîta indignare, de parcă ar fi fost proprietar al unor terenuri din regiune şi ar fi avut intenţia să. le convertească în staţiuni climaterice.

— Da, desigur că în cea mai mare parte a fost eradicată, spuse domnul Cardan pe un ton conciliant. Ma-remma nu mai e ce a fost.

Domnul Elver nu mai spuse nimic şi continuă să privească posac în pămînt.

-Capitolul VII

Sufrageria era, de asemenea, mare şi goală. Pe masa lungă şi îngustă ardeau patru luminări ; lumina lor aurie se pierdea prin colţurile întunecate ; umbrele erau negre şi lungi. Domnul Cardan se şi văzu în chip de Don Juan, venind să ia cina în cavoul Comandorului.

A fost o cină sumbră şi totodată extrem de animată. In timp ce domnişoara Elver trăncănea şi rîdea fără încetare cu musafirul ei, domnul Elver nu scotea nici un cuvînt. Ingurgita posac tot felul de resturi de mîncare pe care bătrîna le tot aducea pe rînd din bucătărie, pe nişte farfurioare. Ca orice om slab care bea ca să-şi facă curaj şi să-şi' închipuie că este puternic, continua să bea, cu 'acelaşi aer posac, vinul roşu şi tare, pahar după pahar. In cea mai mare parte a timpului îşi ţinea privirile fixate pe faţa de masă, în dreptul tacîmului său ; din cînd în cînd arunca însă cîte o privire către ceilalţi doi — dar nu o făcea decît în fugă, ca şi cum i-ar fi fost frică să nu fie prins asupra faptului şi nevoit să suporte privirile directe ale altcuiva.

Domnului Cardan îi plăcu cina ; şi nu pentru mîncare, care nu era deloc bună. Bătrîna era una din acele practicante inapte ale bucătăriei italiene, care îşi ascunde nepriceperea în valuri de sos de roşii cu usturoi, menit să facă de nerecunoscut camuflajul. Ceea ce-i plăcu domnului Cardan era societatea. De mult nu mai fusese în tovorăşia unor specimene atît de interesante.

Raza de acţiune a oricărui om, se gîndea el, este extrem de limitată. Vii în contact cu prea puţini indivizi ; cercul de cunoştinţe nu este suficient de diversificat. Posibilitatea de a cunoaşte specimene umane atît de interesante ca

___ hoţi, milionari, imbecili, clerici hotentoţi, căpitani de marină — este absurd de restrînsă.

In seara asta avea impresia că a mai făcut ceva pentru extinderea razei sale de acţiune.

— Sînt atît de îneîntată că v-am întîlnit, îi spuse domnişoara Elver. M-aţi speriat foarte tare în întuneric ! Fu zguduită de rîs. Ne plictisim atît de tare aici, nu-i aşa, Phil ? se adresă

fratelui ei; domnul Elver nu spuse însă nimic şi nici nu se uită la ea. E atît de plictisitor ! Sînt extrem de bucuroasă că aţi venit.

— Nu pe atît cît sînt eu, vă asigur, răspunse pe un ton galant domnul Cardan.

Domnişoara Elver îi -aruncă o privire timidă şi încrezătoare ; apoi, acoperind-şi faţa cu mîna, ca pentru a se ascunde de domnul Cardan, pufni în rîs. Roşi toată, îl privi printre degete şi pufni din nou în rîs.

Domnul Cardan îşi dădu seama că, dacă nu va fi prevăzător, se va pomeni în curînd în situaţia de a fi acuzat că a încălcat un angajament de căsătorie. Cu mult tact schimbă subiectul discuţiei. O întrebă ce mîncăruri îi plac şi află că adoră căpşunile, îngheţata şi ciocolata.

După desert, domnul Elver îşi ridică brusc privirea şi spuse :

— Grace, cred că trebuie să mergi la culcare. Domnişoara Elver, pe cît fusese de radioasă, pe atît

se întrista. Ochii i se umplură de lacrimi devenind şi mai sticloşi; aruncă fratelui o privire rugătoare :

— Chiar trebuie să plec ? Măcar de data asta, încercă ea să-l implore, numai de data asta...

Dar domnul Elver fu neînduplecat.

— Nu, nu ! spuse el sever. Du-te !

Tînăra oftă şi scoase un seîncet. Se ridică însă de la masă şi se îndreptă ascultătoare spre uşă.

Aproape de prag .se opri, se întoarse şi veni fuga înapoi să spună noapte bună domnului Cardan.

— Sînt atît de îneîntată că v-am găsit! Ce amuzant! Noapte bună. Dar nu trebuie să vă uitaţi aşa la mine! îşi acoperi din nou faţa cu mîinile. Ah, nu aşa, şi con-tinuînd să chicotească ieşi fugind.din cameră.

Se lăsă o tăcere apăsătoare.

249

— Mai doriţi vin ? întrebă în cele din urmă domnul Elver şi-i împinse domnului Cardan sticla.

Domnul Cardan îşi umplu paharul şi, politicos, procedă la fel cu paharul gazdei. Se pare că

vinul era singurul lucru care îl putea determina pe acest diavol sumbru să vorbească. Cu ochiul său experimentat, domnul Cardan văzu în expresia gazdei sale semne abia perceptibile de ebrietate. O creatură împăienjenită ca asta, se gîndi cu dispreţ domnul Cardan, nu prea poate ţine la băutură ; a tras tare în tot timpul cinei. încă puţin şi, domnul Cardan era sigur de acest lucru, va fi ca argila în mîinile unui interogator lucid (şi domnul Cardan putea conta pe faptul că va fi lucid cel puţin la o distanţă de trei sticle de un individ slab ca acesta) ; va vorbi el pînă în cele din urmă : mai greu va fi să-l oprească.

— Mulţumesc, spuse domnul Elver şi dădu paharul pe gît cu acelaşi aer întunecat.

„Aşa stil mai zic şi eu" se gîndi domnul Cardan ; şi începu să spună, cu cît mai multe înflorituri, povestea cu statuia fratelui băcanului, cît a alergat după ea şi cum s-a rătăcit în noapte. ■

— Mă consolez în mod superstiţios cu gîndul, adăugă el. în încheiere, că soarta nu m-ar fi supus la aceste mici greutăţi şi neplăceri dacă nu mi-ar fi rezervat ceva frumos la sfîrşit. Ce-i drept, plătesc anticipat : dar sînt sigur că plătesc pentru ceva care merită. Şi totuşi,-

blestemată fie această goană după bani!

Domnul Elver încuviinţă.

— Banul e la rădăcina tuturor relelor, spuse el şi-şi goli paharul.

Discret, domnul Cardan i-l umplu din nou.

— Aşa e, întări el spusele gazdei. Şi e de două ori blestemat, dacă-mi permiteţi să iau pentru un moment rolul Porţiei : blestemat şi de cel care are — există oare cineva cu adevărat bogat printre cunoştinţele dumneavoastră care n-ar fi mai puţin avar, mai puţin tiran, egoist şi, în general, mai puţin porc, dacă n-ar fi atît de bogat ? Şi blestemat şi de cel care n-are şi e nevoit să facă tot felul de lucruri absurde, umilitoare şi demne de dispreţ, pe care nici nu s-ar fi gîndit să le facă dacă

ar curge rîuri de lapte şi miere, ca tot omul să poată rnînca şi bea pe săturate !

— Blestemat e îndeosebi cel ce n-are ! exclamă domnul Elver, cuprins deodată de o însufleţire sălbatică. Era evident că acest subiect îl interesa îndeaproape. Aruncă o privire iscoditoare domnului Cardan, după care îşi cufundă din nou nasul lung în pahar.

— Tot ce se poate, răspunse domnul Cardan pe un ton judicios. In orice caz există mai multe plîngeri la soiul ăsta decît la celălalt. Cei care nu au se plîng de propria lor soartă, cei care au, nu ; numai cei ce vin în contact cu aceştia din urma se plîng de blestemul avuţiei şi, de vreme ce avuţii sînt puţini la număr —■ şi numărul celor care se plîng de blestemul de a avea este redus. La viaţa- mea am făcut parte din ambele categorii. Am fost şi eu pe vremuri bogat şi-mi dau seama că trebuie să fi părut insuportabil semenilor mei. Acum — şi dom nul Cardan trase adînc aerul în piept şi-l expiră şuierînd, cu un gest care arăta cum s-au dus banii

— acum nu mai sînt. Am scăpat de blestemul insolenţei, avariţiei. în schimb, la cite josnicii, la cîte acţiuni abjecte nu m-a împins lipsa de bani ! Să-i înşel, de pildă, pe ţărani, pentru a-i deposeda de tezaurele lor de artă !

— Ah, dar asta e floare la ureche, interveni cu însufleţire domnul Elver, în comparaţie cu ce-am fost -eu nevoit să fac. E o nimica toată. Se vede că n-aţi fost niciodată agent de publicitate.

— Nu, recunoscu domnul Csrdan. N-am fost niciodată agent de publicitate.

— înseamnă că nici n-aveţi cum să ştiţi ce înseamnă cu adevărat blestemul de a nu avea. Nu vă puteţi face nici cea mai mică idee. Şi nu aveţi nici dreptul de a vorbi despre acest blestem. Vocea aspră, inegală, a domnului Elver ba urca, ba cobora de emoţie. Nu aveţi absolut nici un drept, repetă el.

— Poate că n-am, îi răspunse conciliant domnul Cardan şi profită de prilej să-i mai toarne un pahar.

„Nimeni, reflectă el, n-are dreptul să se considere mai nenorocit decît noi. Fiecare ne considerăm plasat în condiţiile cele mai proaste de pe pămînt. Drept care 25»

251

este marele nostru merit că ne menţinem moralul şi continuăm să ne ducem mai departe zilele."

— Iată, de pildă, continuă pe un ton confidenţial domnul Elver, încercînd să-l privească

drept în ochi pe domnul Car dan ; un asemenea efort fu însă peste puterile lui şi îşi întoarse privirile în altă parte ; ascultaţi ce vă spun. Se aplecă repede şi lovi masa în dreptul domnului Cardan pentru a sublinia cele spuse şi a atrage atenţia oaspetelui. Tatăl meu a fost preot de ţară — începu el să vorbească repede şi surescitat. Am fost foarte săraci, oribil de săraci. Lui nu-i păsa ; nu făcea decît să citească din Dante. Asta o scotea din sărite pe mama

— nu ştiu de ce. Ştiţi cum miros bucatele săracului ? Cînd mă gîndesc la fierturile pe care le mîncam, mi se face şi acuma rău. Se cutremură. Eram patru. Dar fratele meu a pierit în război, iar o soră a mUriţ de gripă. Aşa că am rămas numai eu şi cu cea pe care aţi văzut-o astăzi. Se lovi cu degetul peste frunte. N-a mâi crescut. A rămas pe loc, cum s-ar zice. E o idioată. Rîse condescendent. De fapt nici nu-i nevoie să vă spun toate acestea. Se vede cît de colo, nu-i aşa ?

Domnul Cardan nu răspunse nimic. Gazda sa, după ce evită privirea condescendentă a domnului Cardan şi se mai întări cu o duşcă de vin pe care, discret, oaspetele i-l furniza mereu, continuă :

— Patru, repetă el. Vă imaginaţi că nu i-a fost prea uşor tatii. Mama a murit pe cînd eram copil. între timp izbutise totuşi să ne trimită la şcoală şi am fi ajuns şi la universitate dacă am fi căpătat burse. Dar n-am căpătat. Spunînd aceste cuvinte, domnul Elver, asupra căruia vinul începu brusc să-şi producă efectul, rîse zgomotos ca şi cum ar fi povestit o glumă

grozavă. Aşa încît fratele meu se angaja la o fabrică, urmînd ca eu să învăţ, numai Dumnezeu ştie cu ce sacrificii, pertfru a deveni avocat. Tata a murit însă subit de inimă. Acum. putea In sfîrşit să se plimbe în voie în Paradiso. Eu însă am fost nevoit să accept prima slujbă care mi s-a oferit. Am devenit agent de publicitate. Doamne, Dumnezeule ! îşi acoperi ochii cu amîndouă mîinile, ca şi cum s-ar fi ferit să privească o scenă dezgustătoare. Blestemul de a nu avea ! Strîngeam reclame pentru o revistă lunară

252

— una din acele reviste pline de reţete pentru indigestie ; de reclame pentru curele electrice care te fac puternic; pentru lecţii de desen prin corespondenţă; de sfaturi să porţi centură

împotriva herniei; de procedee pentru distrugerea firelor de păr de prisos ; de reclame de pilule pentru dezvoltarea sânilor; de maşini de spălat cu plata în rate ; de lecţii de pian fără

exerciţii; treizeci şi şase de reproduceri de nuduri din saloanele de pictură din Paris în schimbul a cinci franci; băuturi curative în ambalaje originale, strict confidenţial etc. Erau sute şi sute de tot felul de reclame. Toată ziua nu făceam altceva decît să alerg prin prăvălii şi birouri, linguşindu-i pe clienţii vechi să-şi reînnoiască reclamele sau cerşind altele noi. Ce îndeletnicire îngrozitoare! Mă tî-ram ca un vierme pentru a ajunge la cei care nu doreau să mă

primească şi pentru care eram ca o piază rea, un cerşetor agasant. Cît de politicos trebuia să fii cu funcţionarii insolenţi, care făceau pe grozavii la birou, în-cîntaţi de prilejul de a putea umili în sfirşit şi ei pe altul! Şi trebuia să afişez mereu, cu tot dinadinsul, o mină teribil de veselă şi încrezătoare ; acel „vă las să reflectaţi, domnule !" rostit pe tonul unui om de afaceri sincer şi integru ; acea onestitate persuasivă, seriozitate şi morgă de care trebuia să dai mereu dovadă, în orice împrejurare, aşa încît ajungeai şi tu la un moment dat să crezi în cele spuse de tine, să-

ţi închipui că e o propunere splendidă cea pe care o face bătrîna revistă, să consideri că

inventatorul de reclame este cel mai mare binefăcător din cîţi a avut omenirea. Cînd mă

gîndesc la prestanţa pe care trebuia să o am ! Dar n-am avut-o niciodată. Nici măcar nu reuşeam să arăt decent. Şi totuşi trebuia să încerc să-i impresionez pe aceşti diavoli,' să-i fac să creadă că într-adevăr eram un om de afaceri. Era îngrozitor. Şi, vai ! cum mă tratau unii !

Ca pe cel mai nesuferit pisălog din lume, în cel mai bun caz ; de multe ori, însă, ca pe un hoţ, sau un şarlatan. Tu erai cel vinovat dacă un număr mare de imbecili nu cumpărau centuri galvanice, sau nu învăţau să cînte ca Busoni fără exerciţii. Şi cînd se înfuriau te certau ; rar tu trebuia să fii mereu curtenitor, vesel, plin de tact şi mai ales de entuziasm. Există oare ceva mai oribil decît

253

să ai de-a face cu un om înfuriat ? Nu ştiu" de ce, dar mă simt extrem de jenat ori de cîte ori sînt nevoit să particip la o ceartă, chiar dacă eu sînt agresorul. Mă simt după aceea ca un cîine bătut. Cînd sînt însă victima furiei altuia, e şi mai îngrozitor.- Lovi cu pumnul în masă, ca pentru a sublinia vorbele. Nu-s făcut pentru aşa ceva. Nu sînt nici bădăran, nici luptător.

Scenele acestea pur şi simplu mă îmbolnăveau. Nu puteam să dorm gîndindu-mă la ele, amintindu-mi de cele care au trecut şi aşteptînd, terorizat, pe cele care aveau să vină. Toţi se întreabă -ce a simţit Dostoievski cînd a fost dus în curtea cazarmei, pus- la zid, cu plutonul de execuţie aliniat în faţă şi apoi, în ultima clipă, după ce i s-au legat ochii, a fost graţiat. Dar, vă rog să mă credeţi, eu treceam prin toate acestea de nenumărate ori pe zi, ori de cîte ori mă

pregăteam pentru vreuna din discuţiile acelea inevitabile ; numai gîndul la ele mă îm-w bolnăvea. Pentru mine, însă, nu exista graţiere ! Execu-J ţiile se desfăşurau pînă la capăt.

Doamne, de ci Le orii n-am ezitat, plin de transpiraţie, în pragul uşii vreunui! bădăran, neîndrăznind să intru. De cîte ori n-am făcutul în ultima clipă, cale întoarsă şi nu m-am dus în vre6| circiumă să iau o duşcă de coniac care să-mi astîmpere-s nervii, sau n-am intrat la o farmacie pentru un cal-J mant! Nici nu vă imaginaţi cît am suferit atunci! îşi '. goli paharul ca şi cum ar fi vrut să înece în vin ororile 5 ce-l împresurau. Nimeni nu-şi poate imagina l repetă ei şi vocea îi tremură de milă faţă de el însuşi. Şi cît de puţin căpătăm în schimb !

Zilnic trebuia să suport acele torturi numai pentru privilegiul de a putea trăi de la o zi la alta. Şi ce n-aş.fi făcut daci: aş fi avut capital! Să ştii cu certitudine că dacă ai avea zece mii ai putea face în doi ani o sută de mii ; să ai planuri elaborate pînă în cele mai mici amănunte, să cunoşti cu exactitate ce fel de viaţă ai duce dacă ai fi bogat şi, în acelaşi timp, sa trăieşti iii lipsuri şi sclavie — iată în ce constă blestemul sărăciei. Iată de ce am suferit atît! Copleşit de vin şi de emoţii, domnul Elver izbucni în plîns.

Domnul Cardan îl bătu pe umăr. Era un om cu prea mult tact ca să nu-şi dea seama că nu era cazul să-i ofere acum consolări filozofice, arătîndu-i, de pildă, că

254

aceasta este soarta a nouă zecimi din omenire. Domnul Elver nu i-ar fi iertat niciodată o asemenea contestare a unicităţii durerii sale.

— Trebuie să aveţi curaj, îi spuse domnul Cardan. Şi, punîndu-i în mină paharul, adăugă

: Beţi asta, o să vă facă bine.

Domnul Elver bău şi-şi şterse ochii.

— Dar într-o bună zi am să-i fac eu pe toţi să sufere, exclamă el, lovind cu pumnul în masă.

Profunda milă de sine de care fusese cuprins abia cu cîteva clipe în urmă, se transformă

în furie. Am să-i fac eu să plătească pentru tot ce-am avut de suferit. Cind voi fi bogat.

— Aşa şi trebuie ! îl îmbărbăta domnul Cardan.

— Treisprezece ani am suferit, continuă domnul Elver. Şi doi ani şi jumătate în timpul războiului, în uniformă de soldat, mîzgălind hîrtie în barăcile din Leeds ; şi totuşi era mai bine decît atunci cînd colectam reclame. Am fost condamnat la treisprezece ani de tortură, dar am să le-o plătesc eu, am să le-o plătesc! Lovi din nou cu pumnul în masă.

— Şi totuşi, spuse domnul Cardan, se pare că aţi scăpat de toate acestea. Faptul că trăiţi aici, în Italia, e un semn de libertate ; cel puţin sper că aşa este.

La auzul acestor cuvinte, furia domnului Elver împotriva „lor" dispăru ca prin farmec. Faţa-i căpătă o expresie misterioasă. Îşi zîmbi sie însuşi. Un zîmbet întunecat, tainic, diavolesc, un zîmbet care ar fi trebuit să treacă neobservat chiar şi de ochiul cel mai ager. în bsţia sa, îşi dădu însă seama că zîmbetul îi scapă de sub control, se lărgeşte mereu ; avea poftă să rîdă, să

rîdă în hohote. Şi nu pentru că lucrul la care se gîndea el era cîtuşi de puţin hazliu ; nu i se părea deloc ca atare, cel. puţin cînd era treaz. Dar avea impresia că lumea întreagă era cufundată într-o mare spumegîndă de rîsete. Mai mult decît atît, atunci cînd începuse să surîdă

diavoleşte, muşchii feţei îi scăpaseră deodată de sub control, insistând să se transforme cu tot dinadinsul din ceea ce ar fi trebuit să fie expresia gîndurilor celor mai negre şi ascunse ale lui Lucifer, întf-un fel de rînjet bădărănesc. Domnul Elver îşi cufundă în grabă faţa în 255

pahar, în speranţa că va putea ascunde de privirea musafirului său acest zîmbet rebel. O ridică

din nou tuşind. Domnul Cardan fu nevoit să-i dea cîţiva pumni în spate. După ce-i trecu tuşea, îşi recapătă expresia misterioasă şi dădu din cap în mod semnificativ.

— Se prea poate, spuse el pe un ton sumbru, nu atît ca răspuns la întrebarea domnului Cardan, ci aşa, în general, ca pentru a arăta că întreaga situaţie era extrem de complicată, obscură şi nesigură, fiind condiţionată de un întreg lanţ de situaţii tot atît de nesigure.

Curiozitatea domnului Cardan fu şi mai mult îmboldită de această stranie pantomimă. Umplu din nou paharul gazdei.

— Şi totuşi, insistă el, dacă nu v-aţi fi putut elibera, cum aţi fi putut veni să locuiţi aici ? „în această mlaştină oribilă", era el cît pe ce să rostească, dar se stă-pîni la timp, şi adăugă : în Italia.

Domnul Elver scutură din cap :

— Nu pot să vă spun, replică el întunecîndu-se la faţă şi din' nou zîmbetul diavolesc ameninţă să se transforme într-un rînjet imbecil.

Domnul Cardan se cufundă în tăcere, mulţumindu-se să aştepte. Din expresia feţei domnului Elver putu constata că gazdei sale îi va fi extrem de greu să mai păstreze mult timp secretul.

Fructul trebuia lăsat să se coacă singur. Nu mai adăugă nimic şi privi gânditor într-unui din colţurile întunecate ale camerei ca un cavou, ca şi cum ar fi fost preocupat de propriile sale gîn-duri.

Domnul Elver şedea încovoiat pe scaun, cu sprînce-nele încruntate şi ochii pironiţi pe masă, luînd din cînd în cînd cîte o duşcă de vin. Nestatornică din cauza beţiei, starea sa de spirit deveni dintr-o dată din ilariantă lugubră. La aceasta contribui şi tăcerea care se aşternu, semi-

întunericul funerar, străjuit de flăcările drepte ale celor patru luminări de pe masă. Ceea ce acum cîteva clipe i se păruse a fi o glumă formidabilă, i se înfăţişa acum drept ceva îngrozitor.

Simţea o mare nevoie să-şi descarce inima, să treacă pe umerii altora răspunderea, să

primească un sfat care să-i confirme ccnduita. Arunca din cînd în cînd, pe furiş, cîte o pri-256

vire oaspetelui. Cît de absorbit în propriile-i gînduri şi indiferent privea acesta în gol! Nici un gînd, nici un sentiment de simpatie pentru sărmanul Philip Elver. Ah, dacă ar şti el...

Şi, în cele din urmă, rupse tăcerea :

— Spuneţi-mi, începu el brusc — şi in mintea-i de beţiv îşi închipui că dă dovadă de o nemaipomenită subtilitate în abordarea subiectului care ÎL preocupa — credeţi în vivisecţie ?

Domnul Cardan fu surprins de această întrebare.

— Cum aş putea crede în aşa ceva, răspunse el ca un ecou. Nu prea pot să-mi dau seama cum poate cineva să creadă sau nu în vivisecţie. Cred că e folositoare, dacă asta e ceea ce vreţi să

spuneţi.

— Nu credeţi că e ceva condamnabil ? ; — Nu, îi răspunse domnul Cardan.

-— Credeţi că nu-i ceva rău dacă diseci animale ?

— Cred că nu, dacă disecţia serveşte unor scopuri utile pentru om.

— Nu credeţi că şi animalele au drepturi ? continuă domnul Elver cu o logică şi o; tenacitate surprinzătoare pentru un om beat. Era limpede că acesta era un subiect asupra căruia domnul Elver meditase îndelung. Drepturi la fel ca oamenii ?

— Nu, răspunse domnul Cardan. Nu sînt nebun ca alţii care consideră că o viaţă e la fel de valoroasă ca oricare alta, numai pentru că e viaţă ; că-un greier poate fi pus pe acelaşi plan cu un cîine, iar un cîjne pe acelaşi plan cu un om. Trebuie să admitem că există o ierarhie între diferite existenţe.

— O ierarhie ! exclamă domnul Elver, îneîntat de acest cuvînt. O. ierarhie, asta este ! E

tocmai la ce mă gîndeam. O ierarhie. Dar între oameni ? întrebă el.

— Evident, îi confirmă ideea domnul Cardan. Viaţa oşteanului care l-a ucis pe Arliimede nu valora cît viaţa lui Arhimede. A afirma contrariul înseamnă a cădea în eroarea fundamentală

a creştinismului umanitar. Deşi, bineînţeles, adăugă el pe un ton meditativ, nimeni n-are alte argumente care să justifice o asemenea afirmaţie, decît propria-i apreciere instinctivă.

Căci, la urma urmei, s-ar putea ca oşteanul să fi fost un soţ şi un tată bun, 257

17 — Frunze uscate

să-şi fi petrecut partea neprofesională, nemiiitară a vieţii întorcîndu-şi obrazul celălalt şi făcînd să crească două fire de iarbă acolo unde înainte nu crescuse decît unul singur. Dacă, la fel ca şi Tolstoi, eşti înclinat să apreciezi mai mult o conduită părintească exemplară, atitudinea celui care primind o palmă întoarce şi obrazul celălalt, sau munca în agricultură, atunci vei spune că viaţa unui oştean valorează cît viaţa lui Arhimede — chiar mai mult; deoarece Arhimede nu a fost decît un simplu geometru, care nu se ocupa decît de linii, unghiuri, curbe şi suprafeţe, şi nu de problema binelui şi a răului, de familie şi religie. Şi, dimpotrivă, dacă ai înclinaţii mai intelectuale, atunci vei gîndi ca mine — şi anume că viaţa lui Arhimede valorează mai mult decît vieţile a mai multor miliarde chiar dintre cei mai cumsecade oşteni.

Care dintre cele două puncte de vedere este cel just —; şi domnul Cardan ridică din umeri —

vă las pe dumneavoastră, ca partener de discuţie, să decideţi.

Domnul Elver se simţi cam dezamăgit de faptul că oaspetele său nu ajunsese pînă la urmă la o concluzie clară.

— Şi totuşi, insistă el, este evident că un om inteligent valorează mai mult decît un nebun.

Există o ierarhie.

— In ce mă priveşte, există, răspunse domnul Cardan. Dar nu pot vorbi în numele altora.

Îşi dădu însă imediat seama că, din plăcerea de a se lansa în speculaţii filozofice, spusese lucruri pe care gazda nu voia să le audă. Aproape nimănui, nici chiar celor lucizi, nu le place ca raţionamentele sa fie lăsate în suspensie. Iar domnul Elver se afla departe de starea de luciditate. Mai mult decit atît, domnul Cardan începu sa suspecteze că această convorbire filozofică nu era decît o introducere sinuoasă la confidenţe personale. Dacă vrei să asculţi confidenţe, trebuie să fii de acord cu părerea confidentului: Acesta e un truism.

— E în ordine, spuse domnul Elver. înseamnă că admiteţi că un om inteligent valorează mai mult decît un imbecil, un idiot, ha-ha, un idiot...

La acest cuvînt izbucni intr-un hohot de rîs violent şi sălbatic, care deveni tot mai extravagant pe măsură

258

ce se prelungi şi se transformă. în cele din urma, într-un fel de gemete şi scîncete.

Aşezat picior peste picior, cu scaunul întors către gazdă şi mîngîindu-şi paharul de vin, domnul Cardan privea cum lacrimile şiroiau pe faţa îngustă şi complet răvăşită a domnului Elver, care rîdea şi plîngea, ba lă-sîndu-se pe spate, ba aplccîndu-se peste masă pentru a-şi sprijini fruntea în mîini, în timp ce corpul îi era zguduit de spasme repetate şi violente. „Ce spectacol dezgustător, se gîndea domnul Cardan ; şi specimenul aşijderea." începea să

bănuiască unde dorea să ajungă individul. N-avea decît să traducă „om inteligent" şi ,,idiotu, în „eu" şi „sora mea" (întrucît elementul general, filozofic, din conversaţia unui om trebuie să

fie totdeauna convertit într-un element particular şi personal, dacă vrei să-l înţelegi), să

interpreteze în termeni personali vorbele gazdei sale despre vivisecţie, drepturile animalului şi ierarhia umană şi imediat ar fi apărut întreaga transcriere a cifrului. Şi care era aceasta ? Ceva care arăta a mîrşăvie, se gîndi domnul Cardan.

— Presupun deci — spuse el pe un ton rece şi calm, după ce celălalt începu să-şi revină din criză — ca sora dumitalc este cea care deţine cecul eliberator.

Domnul Elver îl privi surprins, aproape alarmai. Evită privirea fermă şi inteligentă a domnului Cardan. îşi găsi refugiul în pahar.

■— Da, răspunse el după ce luă o înghiţitură. Cum de-aţi ghicit ?

Domnul Cardan dădu din umeri :

— Din întîmplare.

— După ce tatăl meu a murit, îi explică domnul Eiver, sora mea s-a mutat la naşa ei, care era o bâtrînă doamnă din parohia noastră. O femeie afurisită, dar care se ataşase de Grace şi aproape că a adoptat-o. După ce, la începutul acestui an, zgripţuroaica a murit, Grace s-a pomenit în posesia a 25 de mii de lire.

In loc de orice comentariu domnul Cardan plesni din limbă şi-şi ridică sprincenele.

— Douăzeci şi cinci de mii, repetă gazda. Pentru o ţicnită, o idioată î Ce poate să facă Grace cu ei ?

259

17*

■r— Poate să te ia in Italia, sugeră domnul Cardan.

—> Evident că putem trăi foarte bine din dividende, spuse domnul Elver pe un ton

"oTispreţuitor. Cînd mă gîn-desc, însă, cum i-aş putea înmulţi!... Se aplecă lacom înainte şi-l privi pentru o clipă pe domnul Cardan drept în faţă ; apoi îşi plecă ochii cenuşii şi-i pironi pe unul din nasturii de pe haina domnului Cardan, trimiţîndu-i din cînd în cînd. în recunoaştere în

-sus şi în jos. Am calculat totul, începu el, vorbind atît de repede, încît vorbele-i se împleticeau, devenind aproape incoerente. Ciclul comercial... Eu pot să prezic exact ce se va întîmpla, orişice fază. De pildă... — şi se pierdu în nişte explicaţii complicate.

— Ei bine, dacă eşti atît de sigur, spuse domnul Cardan după ce interlocutorul său termină cu explicaţiile, de ce nu-ţi convingi sora să-ţi împrumute banii?

— De ce ? repetă pe un ton sumbru domnul Elver, şi se lăsă pe speteaza scaunului; pentru că

vrăjitoarea bătrînă a făcut în aşa fel, încît capitalul să nu poată fi atins.

— Poate că n-avea încredere în Ciclul comercial, sugeră domnul Cardan.

— S-o ia toţi dracii! exclamă celălalt. Şi cînd mă gîn-desc la tot ce-aş putea face cu banii, după ce voi aduna într-adevăr o sumă frumuşică. Ştiinţa, arta:..

— Fără să mai vorbim de răzbunare pe vechile cunoştinţe, adăugă domnul Cardan întrerupîndu-i tirada. Nu-i aşa că planurile sînt gata ?

— Absolut totul, îi răspunse domnul Elver. Niciodată n-a existat ceva mai bine pregătit. Cînd colo, Mrca asta nebună pleacă pe lumea cealaltă şi-şi lasă banii idioatei ăsteia pe care a îndrăgit-o. Iar pe mine mă împiedică să mă ating de ei.

Scrîşni cu furie şi dezgust.

— Dar dacă sora dumitale ar muri nemăritată ? continuă domnul Cardan. Banii, presupun, i-ai moşteni dumneata ?

Gazda încuviinţă.

— Desigur, nu-î decît o problemă de i'erarhic> observă domnul Cardan.

în camera sepulcrală se lăsă tăcerea.

Domnul Elver ajunsese la stadiul ultim al intoxicării alcoolice. Se simţi deodată extrem de slab, extrem de obosit, aproape bolnav. Furia, ilaritatea, sentimentul acela satanic — toate dispăruseră. Singurul luc*ru pe care îl dorea era să se culce cît mai repede ; se îndoia însă, că

va putea ajunge pînă la pat. îşi închise ochii.

Domnul Cardan privi cu un ochi expert această figură flască şi descompusă, supunîndu-o unei observaţii ştiinţifice. Era clar că nu-i va mai face confidenţe ; că a ajuns într-un stadiu la care abia dacă mai putea gîndi la altceva decît la greaţa care se accentua mereu. Era timpul să

schimbe tactica. Se aplecă şi, apucîndu-l de mînă, lansă un atac direct :

— Ai adus-o, deci, pe biata fată aici, ca să scapi de ea. Domnul Elver îşi deschise ochii şi aruncă o privire

înspăimîntată călăului său. Se făcu alb ca varul. Se întoarse.

— Nu, nu nu ! Abia de i se auzea vocea.

— Ce nu ? îl întrebă batjocoritor domnul Cardan. E evident. De o jumătate de oră nu vorbeşti decît despre asta.

Domnul Elver nu putu decît să şoptească :

— Nu.

Dar domnul Cardan nu-i luă în seamă tăgăduirea.

— Cum te-ai gîndit s-o faci ? îl întrebă el. E întotdeauna riscant, indiferent de calea pe care o alegi; şi nu te văd prea curajos. Hai spune-mi, cum ?

Gazda scutură din cap.

Domnul Cardan continuă sâ insiste, nemilos :

— Şoricioaică ? Cuţit ? Nu, n-ai curajul pentru aşa ceva. Sau speri că va avea un accident şi va cădea în vreun şanţ ?

— Nu, nu, nu.

— Trebuie să-mi spui cum, se - răsti la el domnul Cardan, bătînd cu pumnul în masă, pînă

ce în paharele pline de vin începură să tremure reflexele luminărilor.

. Domnul Elver îşi ascunse faţa în mîini şi izbucni în plîns. .,;- Malz i-s^oov uo ;?

260

201

— Eşti un bădăran, reuşi el să ♦ articuleze printre hohotele de plîns, un bădăran ca toţi ceilalţi.

— Hai, vino-ţi in fire, îl îmbărbăta domnul Cardan. Nu le pune nici dumneata pe toate la inimă. îmi pare rău că te-am supărat. Să nu crezi, adăugă el, că şi eu împărtăşesc prejudecăţile comune în această materie. Nu te condamn cîtuşi de puţin. Departe de mine aşa ceva. Te asigur că răspunsul pe care mi-l dai nu-l voi folosi împotriva dumiţale. Te întreb din pură

curiozitate. Hai! Curaj ! Uite, mai bea puţin vin.

Domnului Elver îi era însă prea rău ca să nu se gîn-dească la vin decît cu oroare. Respinse invitaţia, cutre-murîndu-se.

— Nu vreau să fac nimic. Abia de i se auzeau cuvintele. Aştept numai să se întîmple. •

— Să se întîmple ? Se vede că eşti tare optimist, remarcă domnul Cardan.

— Ştiţi ? în Dante, tata ne-a crescut în versuri din Dante ; eu le uram, urmă el pe un ton de parcă şi-ar fi adus aminte de ulei de ricină. Dar cîte ceva mi-a rămas totuşi în minte Vă

amintiţi de femeia care povesteşte cum a murit : „Siena mi je\ disjecemi Maremma" ? Soţul a închis-o într-un castel din Maremma şi-ea a murit de friguri. Nu vă amintiţi ?

Domnul Cardan dădu din cap afirmativ.

— Acesta mi-a fost planul. Am luat chinină cu mine. De cînd am venit aici iau cîte zece grame pe zi, preventiv. -Dar se pare că în zilele noastre nu mai bîntuie pe aici frigurile, adăugă domnul Elver. Sîntem aici de nouă săptămîni...

— Şi nu s-a întimplat nimic ! domnul Cardan se lăsă pe spate şi rîse zgomotos Iar morala fabulei este următoarea : Să nu te iei decît după informaţii proaspete, la zi.

Domnul Elver depăşise însă faza cînd mai putea să priceapă o glumă. Se ridică de pe scaun clătinîndu-se şi se sprijini de masă.

— Vreţi să mă ajutaţi să ajung în camera mea ? se rugă el cu vocea-i slabă. Nu mă simt prea bine.

Domnul Cardan îl ajută mai întîi să ajungă in grădină.

;__Trebuie să ştii cur» să bei, îi spuse el după te trecuse ce a fost mai rău. Iată încă o lecţie pe care o ai de învăţat din cele întîmplate în seara asta.

După ce-şi culcă gazda, domnul Cardan se duse >n camera ce-i fusese rezervată şi se dezbrăcă. Trecu imit timp, însă, pînă putu să adoarmă. Pe de-o parte ţînţar , pe de alta propriile sale gînduri ii alungau somnu*.

282

Capitolul VIE—

A doua zi domnul Cardan coborî devreme. Primul lucru pe care-l văzu în grădina dezolantă

din faţa casei fu domnişoara Elver. Era îmbrăcată într-o rochie sac, ca şi cea din seara precedentă, dar dintr-un material în culori ţipătoare şi un desen grosolan, de parcă ar fi fost special făcut pentru scaune şi canapele, şi nu pentru corpul omenesc. Avea coliere mai multe şi mai strălucitoare decît cu o zi înainte, şi ţinea o umbrelă de mătase, viu colorată.

La ieşirea din casă, domnul Cardan o surprinse legînd un buchet de margarete de coada unui dulău alb de Ma-remma, care stătea cu gura căscată şi cu limba-i roşie scoasă afară, aşteptînd resemnat încheierea operaţiei. Domnişoara Elver era însă foarte înceată şi neîndemî-natecă.

Pentru degetele ei boante a lega un nod la o panglică era un proces extrem de dificil. O dată

sau de

său. Nu părea deloc supărat de libertăţile pe care şi lua cu coada sa domnişoara Elver, ci stătea nemişcat, resemnat şi docil. Domnul Cardan îşi aminti de toleranţa enormă pe care o manifestă cîinii şi pisicile, chiar şi faţă de cei mai cruzi copii. Probabil că printr-o străfulgerare de intuiţie bcrgsoniană animalul şi-a dat seama de fondul copilăresc al domnişoarei Elver, a recunoscut copilul sub camuflajul de femeie adultă. Clinii sînt nişte excelenţi bergsonieni, se gîndi domnul Cardan, în timp ce oamenii sînt mai buni kantieni. Se apropie încet.

Domnişoara Elver reuşise, în sfîrşit. spre marea ei satisfacţie, să facă un nod ; ecada albă a cîinelui avea în ^

264

vîrf o rozetă de flori. Se ridică în picioare ca să-şi admire opera.

— Gata ! — se adresă ea cîinelui. Acum poţi pleca. Arăţi frumos !

Cîinele dădu curs invitaţiei şi plecă, dînd din coada-i împodobită cu flori.

Domnul Cardan făcu un pas înainte.

— Elegant, şi neţipător, recită el frumos şi ieftin, ca şi cîinele grădinarului cu o nalbă legată

de coadă. Bună dimineaţa ! .

îşi scoase pălăria.

Dar domnişoara Elver nu-i răspunse la salut. Luată prin surprindere, rămase ca împietrită, privindu-l cu ochii larg deschişi şi gura căscată. La „Bună dimineaţa" domnului Cardan, unicul cuvînt pe care-l înţelesese din cele spuse de el, vraja tăcerii în care fusese cufundată, se risipi. Izbucni într-un rîs nervos, îşi acoperi pentru o clipă faţa îmbujorată cu mîinile şi o luă

apoi la fugă în jos pe potecă, stângace ca un animal aflat într-un mediu impropriu, pentru a se ascunde în spatele unor tufişuri bogate din celălalt capăt al grădinii. Văzînd-o că aleargă, cîinele veni fuga după ea, lătrînd vesel. Una după alta, florile i se desprinscră din coadă şi căzură pe jos, cu panglică cu tot.

încet, cu băgare de seamă, ca şi cum s-ar fi apropiat de o pasăre sperioasă, şi cu aerul cel mai indiferent din lume, domnul Cardan o urmă pe cărare. Zări printre frunzele tufişului rochia viu colorată. Din cînd în cînd, cu infinite precauţiuni, şi numai atunci cînd era sigură că nu putea fi zărită, fata se uita la domnul Cardan de după tufiş. Sărind în jurul ei, cîinele continua să

latre.

La cîţiva metri de ascunzătoare, domnul Cardan se opri :

— Vino ! o chemă el cu o voce ademenitoare. Sînt oare chiar atît de înspăimîntător ?

Priveşte-mă ! Nu muşc deloc. Sînt blînd ca un mieluşel.

Frunzele tufişului se mişcară ; de după ele se auzi un. rîs ascuţit.

— Nici măcar nu latru, cum. face cîinele dumitale prost, continuă să vorbească domnul Cardan, Şi dacă ai

265

lega un buchet de flori de coada mea, n-aş fi atît de nepoliticos ca acest animal prost crescut, ca să mă descotorosesc de ele în primele două minute.

Din nou rîsete. . ","''.

— Nu vrei să ieşi de acolo ?

Nici un răspuns. '*•'■'

— Foarte bine, spuse domnul Cardan pe tonul cel mai ofensat cu putinţă, atunci plec. La revedere. Făcu ciţiva paşi înapoi, după care o Iu,? la dreapta pe un drumeag ce ducea spre portiţă. După ce parcurse cam trei sferturi din drum, auzi din spate nişte paşi grăbiţi care se apropiau. Continuă să meargă, prefăcîndu-se că nu aude nimic. Se simţi apucat de mînecă.

— Nu plecaţi. Vă rog, îl imploră domnişoara Elver. El se întoarse, ca şi cum ar fi fost surprins. Nu am să mai fug de dumneavoastră, îi făgădui ea. Dar nu trebuie să mă priviţi aşa.

— Cum adică ? o întrebă domnul Cardan. Domnişoara Elver îşi acoperi din nou faţa cu mîna şi-şj întoarse capul.

— Nu ştiu cum să vă explic ; aşa — spuse ea. Domnul Cardan nu mai insistă.

— Bine, dacă îmi promiţi că n-ai să mai fugi de mine, îi spuse el, n-am să mai plec.

Faţa domnişoarei Elver se lumină de bucurie şi recunoştinţă.

— Vă mulţumesc. Vreţi să mergem să ne uităm la pui ? Sînt chiar în spatele casei.

Se duseră in spatele case'. Domnul Cardan admiră puii.

— Iţi plac animalele ? o întrebă el.

— Şi încă cum, răspunse cu efuziune domnişoara Elver şi dădu din cap.

— Ai avut vreodată un papagal ?

— Nu.

— Sau o maimuţă ? Scutură din cap.

— Şi nici măcar un poney de Shetland ? întrebă mirat domnul Cardan.

Vocea domnişoarei Elver tremură cînd răspunse din nou ,,Nu". Gîndindu-se la toate aceste lucruri minunate,

2G6

pe care nu le-a avut niciodată, ochii i se umplură de lacrimi.

— La mine acasă — continuă domnul Cardan, plas-muind palate fermccale cu uşurinţa unui Aladin — air« sute de asemenea exemplare. Am să-ţi dau şi dumitale, cîteva, cînd ai să vii la mine.

Faţa domnişoarei Elver se lumină din nou. —• O să-mi daţi ? Ce bine va fi, ce bine !

Aveţi şi urşi ?

— Unul sau doi. răspunse cu modestie domnul Cardan.

— Ah !... Domnişoara Elver îl privi cu ochii larg deschişi şi nu mai spuse nimic.

Trase adine aerul în piept şi-l expiră încet. Cred că e o casă tare frumoasă, adăugă ea, în cele din urmă, întoreîndu-se şi 'dînd din cap la fiecare cuvînt, tare frumoasă. E tot ce pot spune.

— Ti-ar face plăcere să vii şi să locuieşti în ea ? o întrebă domnul Cardan.

— Desigur, răspunse hotărît domnişoara Elver. Apoi roşi deodată şi-şi acoperi din nou faţa.

Nu, nu, nu, protestă ca.

—• De ce nu ? o întrebă domnul Cardan. » Domnişoara Elver îşi scutură capul. tp, —■ Nu ştiu, şi apoi începu să rîdă. ţi — Gîndeştc-te la urşi, îi spuse domnul Cardan. si! — Da, dar...

15 îşi lăsă propoziţiunea neterminată. Bătrîna îngrijitoare apăru în cadrul uşii şi sună clopoţelul pentru micul dejun. Stîngace ca o pasăre de apă pe uscat, domnişoara Elver o luă în grabă spre casă. Domnul Cardan o urmă cu un pas mai domol. In sufragerie, care semăna mai puţin a cavou în lumina puternică a dimineţii, îi aştepta micul dejun. Domnul Cardan o găsi pe tînăra sa gazdă înfulecînd cu pasiune, ca şi cum în^ tre*aga ei viaţă depindea de aceasta.

— Mi-e aşa de foame, explică ea cu gura plină. Phil a întîrziat, adăugă.

—- Nici nu-i de mirare, răspunse domnul Cardan, aşe-zîndu-se şi desfăcîndu-şi şerveţelul.

Cînd domnul Elver coborî în sfîrşit, arăta atît de mult ca un preot răspopit şi atît de deplorabil şi de

267

distrus, incit domnului Cardan aproape că i se făcu milă de el.

— Ce poate fi mai bun decît o cafea tare ! exclamă damnul Cardan, umplînd ceaşca gazdei.

Domnul Elver îl privi, simţindu-se prea rău şi într-o stare de spirit prea proastă ca să mai poată spune ceva. Se aşeză şi rămase mult timp nemişcat, neavînd puterea să-şi întindă mîna şi să apuce ceaşca.

— De ce nu mănînci, Phil ? îl întrebă sora sa, în timp ce îşi decapita cel de-al doilea ou. Deobicci mănînci mult.

Ca şi cînd l-ar fi înţepat ceva, Philip Elver apucă ceaşca şi sorbi din ea. Luă chiar puţină pîine şi o unse cu unt; dar nu putu s-o mănînce.

La zece şi jumătate, domnul Cardan părăsi casa. îi spuse gazdei că pleacă să-şi caute statuia.

Pe domnişoara Elver, care văzîndu-l că-şi pune pălăria pe cap şi-şi ia bastonul începu să

scîncească, o linişti spunîndu-i că se va înapoia la prînz. Urmînd indicaţiile bătrînei, domnul Cardan sexpomeni în curînd pe malul lacului, foarte puţin adine, Massacciucoli. De partea cealaltă a lacului, cam la depărtare de. o milă, văzu o îngrămădire de căsuţe albe şi roz, probabil satul în care ştia acum cu siguranţă că trăieşte şi-şi păstrează comoara fratele bă-

canului, înainte, însă, de a purcede direct spre ţinta călătoriei sale, domnul Cardan îşi aprinse o havană şi so aşeză pe iarba de la marginea drumului. Era o zi frumoasă şi senină. Deasupra munţilor, mase enorme de nori se profilau clar pe cer; masivi şi puternici, ca şi cum ar fi fost sculptaţi din marmură, păreau mai solizi decit munţii de sub ei, plămădiţi din aceeaşi rocă

cristalină. O briză uşoară încreţi suprafaţa albastră a lacului acoperind-o cu valuri mici şi sclipitoare ; freamătul frunzelor de plop amintea de cel al unei mări îndepărtate. In centrul acestui peisaj, domnul Cardan stătea culcat şi-şi fuma gînditor havana, împrăştiindu-i fumul în vînt.

Douăzeci şi cinci de mii de lire, se gîndea domnul Cardan. Dacă ar fi investiţi cu şapte la sută

în împrumutul Ungar, ar aduce un venit de o mie şapte sute cincizeci de lire pe an. In Italia asta înseamnă mult. Cu

208

o asemenea sumă te puteai considera chiar un om bogat. Ţi-ai putea face o casă la Siena, sau Peruggia, sau Bo-l'ogna — pînă la urmă se hotărî pentru Bologna ; bucătăria bologneză e neîntrecută. Un automobil — chiar de lux. Cărţi şi prieteni cu care să te întreţii oricînd — la discreţie.' Plus voiaje în condiţii confortabile în întreaga Europă. O bătrîneţe asigurată ; ororile decrepitudinii în sărăcie ar fi înlăturate pentru totdeauna. Singurul dezavantaj ar fi că soţia ta e o idioată ; dar care nu face nimănui nici un rău. Şi, evident, că ţi-ar fi şi extrem de devotată ; s-ar strădui şi ea să facă ce poate. Şi ai putea să o faci fericita chiar, oferindu-i pînă şi un urs domesticit. De fapt, îşi dădu asigurări domnul Cardan, era singura şansă de fericire pentru biata creatură. Dacă ar rămîne cu fratele ei, ar găsi el mai devreme sau mai tîrziu un înlocuitor pentru ineficientul ţînţar anofel. Iar dacă ar încăpea pe mîinile vreunui aventurier care ar dori banii ei, acesta s-ar putea dovedi un ticălos şi mei mare decît Tom Cardan. „De fapt, îşi spuse el, aş putea prezenta lucrurile ca şi cum a fost de datoria mea, în însuşi interesul bietei fete, s-o iau de soţie. Ar fi o explicaţie extrem de plauzibilă pentru nişte firi romantice ca Lilian Aklwinkle. în ochii lor aş fi un salvator galant, un Perscu, un Sfîntul Gheorghe, animat de sentimente cavalereşti. Firile mai puţin entuziaste se vor gîndi la cei douăzeci şi cinci de mii de lire şi vor zîmbi. Dar, n-*iu decît. La urma urmei, se gîndi domnul Cardan, un rînjet mai mult sau mai puţin, ce contează ? Nu, adevărata problemă, adevărata dificultate era el însuşi.

Poate face el una ca asta ? Nu cumva e chiar prea de tot — o idioată? N-ar fi un asemenea gc5tp:-ca rusesc ? Ceva prea în genul lui Stavrogliin ?"

E adevărat., considerentele sale ar fi diferite de cele ale uriuî rus. El s-ar însura cu o idioată

pentru confort şi o bătrineţe liniştită. Nu de dragul unui antrenament dificil pentru întărirea moralităţii, nu în speranţa vo-luptuoasă de a-şi provoca noi scrupule şi remuşcări mai subtile, sau în speranţa mistică de a dezvolta o conştiinţă mai înaltă, ducînd o viaţă cît mai josnică. Pe de altă parte, însă, ce garanţii ar putea avea că viaţa pe care ar duce-o n-ar fi într-adevăr extrem de josnică; că nu

269

va avea asemenea remuşcări stranii ? Cele o mie şapte sute cincizeci de lire pe an ar putea fi oare o compensaţie suficientă ?

Mai mult de o oră rămase domnul Cardan acolo, fumînd, privind lacul sclipitor, munţii fantastici şi eterici, norii de marmură, ascultind cum suflă vîntul prin ramuri şi alte zgomote răzleţe ale vieţii, cîntărind pe toate feţele problema ce-i stătea în faţă. în cele din urmă, ajunse la concluzia că cele o mie şapte sute cincizeci de lire, sau chiar un venit mai modest care ar rezulta dintr-o investiţie în ceva mai sigur decît împrumutul Ungar cu dobînda lui de şapte la sută, constituiau o compensaţie suficientă. Era un pas pe care trebuia să-l facă. Domnul Cardan se sculă, aruncă restul celei de-a doua havane şl se îndreptă încet înapoi spre casă.

Cînd ajunse în mica plantaţie de plopi, domnişoara EL-ver care îl aştepta să se întoarcă, îi ieşi în fugă în întîmpinare. De îndată ce părăsi umbra casei şi ieşi în soare, rochia-i grosolană, confecţionată parcă din pînză pentru mobile, sclipi la fel ca şi mărgelele-i multicolore. Scoţînd strigăte ascuţite şi scurte şi rîzînd mereu, veni spre el alergînd. Domnul Cardan îşi aminti dintr-odată de cormoranii speriaţi care-şi legănă capetele cuprinşi de o nelinişte caraghioasă ; de pinguinii dînd din micile lor aripioare şi ţopăind, foarte puţin demni, pe picioarele scurte ; de vulturi, tîrîndu-şi pe pămînt aripile, şchio-pătînd şi împleticindu-se stîngaci. Apariţia domnişoarei Elver fu cea care îi trezi în minte aceste imagini. Oftă adînc.

— Sînt atît de bucuroasă că aţi revenit ! spuse pe nerăsuflate domnişoara "Elver, mi-era teamă că aţi plecat de tot. Ii strînse cu toată seriozitatea mîna şi-l privi drept în faţă. Nu-i aşa că n-aţi uitat de maimuţe şi de poney de Shetland ? — adăugă ea cam îngrijorată.

Domnul Cardan zîmbi.

— Desigur că nu, replică el curtenitor. Cum aş putea i>ă uit de ceva care ţi-ar face plăcere ?

îi luă mîna şi o sărută, aplecîndu-se adînc.

Domnişoara Elver roşi toată, iar o clipă mai tîrziu se făcu albă ca varul. începu să respire repede şi greu. Îşi încinse ochii, se cutremură, clătinîndu-se pe picioare, 270

gata să leşine. Domnul Cardan o prinse de mină şi o reţinu. „Este şi mai rău decît mi-ain închipuit, se ghidi el ; ceva prea în genul lui Stavroghin. Să leşine pentru că i-am sărutat mina

— cu un gest aproape ironic — asta-i prea de tot I Dar, se gindi el, poate că nu i s-a mai în-Urnplat niciodată aşa ceva. Cîţi bărbaţi oare i-au mai vorbit ?" Era de înţeles.

— Copilul meu, fii cuminte, i se adresă el, scutu-rînd-o încet de mină. Vino-ţi în fire ! Dacă

leşini aşa uşor, nu-ţi voi putea încredinţa un urs. Hai, fii cuminte l Dacă ai ajuns să înţelegi un fenomen, nu înseamnă că prin aceasta i-ai modificat şi natura. El rămîne acelaşi ca şi înainte de a-l fi înţeles. O mie şapte sute cincizeci de lire pe an — dar la asemenea preţ, nu se ştie dacă mai erau suficiente.

Domnişoara Elver deschise ochii şi-l privi. In privirea lor sticloasă apăru acea expresie de dragoste plină de îngrijorare, pe care o are un copil cînd îşi închipuie că mama este gata să-l părăsească. Domnul Cardan n-ar fi avut remuşcări mai mari nici dacă ar fi comis o crimă.

Şi sumedenia de vicii, slăbiciuni ?

De vreme ce. Tom Cardan, toatt îţi aparţin.

Există, totuşi, acţiuni nedemne. Pe de altă parte însă, trebuie să te gîndeşti şi la cele o mie şapte sute cincizeci de lire, la bătrîneţelc pe care le vei petrece în singurătate şi sărăcie.

Lăsînd-o pe domnişoara Elver să se joace singură în grădină, domnul Cardan intră în casă. îşi găsi gazda şezînd cu capul în mîini, într-o cameră semiobscui;ă, eu jaluzelele trase.

— Te simţi mai bine ? îl întrebă voios domnul Cardan.

Şi, neprimind vreun răspuns, începu să-i povestească cu lux de amănunte ce mult l-a căutat pe fratele băcanului, ca să constate pînă la urmă că era plecat de acasă şi că nu se întorcea decît a doua zi.

— Aşa îneît, sper că nu te vei supăra, încheie el, dacă voi abuza de amabila dumitale ospitalitate şi voi

271

mai rămîne o noapte. Sora dumitale mi-a spus, într-un mod cit se poate de amabil, ca pot rămîne.-

Domnul Elver îi aruncă o privire plină de ură şi-şj întoarse capul. Nu rosti nici un cuvînt.

Domnul Cardan luă un scaun şi se aşeză.

— Există o cărţulie foarte interesantă — începu el să vorbească, măsurîndu-şi gazda cu o privire ironică şi inteligentă — scrisă de un oarecare W.H.S. Jones, intitulată : „Malaria : un factor în istoria Greciei şi a Romei" sau cam aşa ceva. In ea se arată că această boală se poate instala la un moment dat într-o ţară în care locuitorii erau pînă atunci imuni la ea şi distruge, în decurs de cîteva generaţii, o întreagă civilizaţie, un imperiu puternic. Se arată, de asemenea, cum se poate scăpa de această boala. Asanări, chinină, plasă împotriva ţînţari-lor...

Interlocutorul său se mişcă neliniştit pe scaun. Domnul Cardan continuă însă, implacabil.

Cînd sună clopoţelul pentru masa de prînz, el îi vorbea domnului Elver despre singura cale care poate preîntîmpina frigurile galbene.

Domnul Elver- se ridică clătinîndu-se.

— Mi-e o foame grozavă, continuă oaspetele acestuia, bătîndu-l pe umeri. Sper că şi dumitale.

In sf îrşit, domnul Elver rupse tăcerea.

— Eşti un bădăran, şuieră el printre dinţi, într-un acces de deznădejde şi furie neputincioasă

; un blestemat de huligan împuţit.

— Ei, nu ! ripostă domnul Cardan. Protestez împotriva cuvîntului „împuţit".

Capitolul IX

A doua zi dis-de-dimineaţă, domnul Cardan şi domnişoara Elver părăsiră casa şi se îndreptară

grăbiţi, printre ogoare, spre lac. îi spuseră bătrînei îngrijitoare că se vor întoarce mai tîrziu să

ia micul dejun. Domnul Elver încă nu se sculase, domnul Cardan dăduse instrucţiuni ca acesta să nu fie trezit înainte de opt şi jumătate.

Iarba era încă plină de rouă, umbrele plopilor lungi, iar aerul rece ; era o plăcere să mergi.

Domnul Cardan mergea cu patru mile pe oră. Şi, aidoma unui pescăruş pe uscat, a unei păsări zburătoare nevoită să umble, domnişoara Elver alerga împleticindu-se 'şi şchiopătînd alături de el, de parcă nu s-ar fi ţinut pe picioare, ci ar fi umblat pe nişte roţi descentrate cu diametre diferite. Faţa-i era iluminată de fericire ; din cînd în cînd îl pri-Vea pe domnul Cardan cu o adoraţie sfioasă, iar dacă se întîmpla ca privirile lor să se întîlnească, roşea toată, îşi întorcea capul şi rîdea. Domnul Cardan era aproape îngrozit de amploarea succesului său şi de uşurinţa cu care îl repurtase. Ar putea, face un sclav din această biată făptură, ar putea s-o ţină închisă

chiar şi într-un coteţ, şi încă ar fi pe deplin fericită, cu' condiţia ca el să se arate din cînd în cînd pentru a fi adorat. Asemenea gînduri îl făcură pe domnul Cardan să se simtă extrem de vinovat.

— După ce ne vom căsători, spuse deodată domnişoara-Elver, vom avea şi copii ?

Domnul Cardan zîmbi cam acru.

— Nenorocirea cu copiii este că i-ar putea mînca urşii, îi răspunse el. Nu poţi fi niciodată

sigur cu aceşti

273

urşi. Âdu-ţî aminte de urşii lui Elisha şi de copiii cei

rai.

Domnişoara Elver căzu pe gînduri. Mult timp merseră în tăcere.

Ajunseră la lac care se întindea liniştit şi strălucitor sub cerul palid de dimineaţă, La vederea lui, domnişoara Elver bătu din palme : uită pentru o clipă de toate necazurile, încetă să mai fie preocupată de fatala incompatibilitate dintre urşi şi copii.

— Ce apă frumoasă ! exclamă ea şi, aplecindu-se luă o pietricică şi o aruncă în lac.

Domnul Cardan nu-i îngădui însă să zăbovească.

— N-avem timp de pierdut, ii spuse el luînd-o de mină.

— Unde ne ducem ? îl întrebă domnişoara Elver. îi arătă satul de cealaltă parte a lacului.

— De acolo, spuse el, vom lua o trăsurică sau o căruţă. Perspectiva de a merge cu căruţa o convinse pe

deplin pe domnişoara Elver să se despartă de lac.

— Ce bine ! exclamă ea şi începu să alerge atît de repede, încît domnul Cardan fu nevoit să-şi mărească pasul ca să se poată ţine după ea.

In .timp ce se înhăma calul la trăsurică — fără grabă, aşa cum se fac toate în Italia, cu demnitate şi pe îndelete — domnul Cardan plecă să facă o vizită iratelui băcanului. Acum că a ajuns atît de departe, ar fi fost o nebunie să piardă ocazia de a vedea comoara. Şi fratele băcanului era tot băcan şi semăna atît de bine cu ruda sa, încît domnul Cardan şi-ar fi putut foarte bine închipui că era însuşi prietenul simplu şi virtuos al domnişoarei Thriplow, cel de pe vîrful colinei. După ce îi explică scopul vizitei sale, omul dădu din cap, zîmbi cu gura pînă

la urechi, rîse şi exală acetilenă, la fel ca şi fratele său. Se lansă în preamărirea frumuseţii şi vechimii comorii sale, iar cînd domnul Cardan îl rugă să se grăbească şi să-i arate statuia, nu se lăsă întrerupt, ci îşi continuă tiradele lirice, repetînd mereu aceleaşi fraze şi gesticulînd, pînă cînd faţa i se acoperi de transpiraţie. în sfîrşit, după ce aprecie că domnul Cardan a fost adus în starea adecvată de entuziasm preliminar, băcanul deschise uşa din spate şi, cu un aer misterios,

274

făcu un semn vizitatorului să-l urmeze. Străbătură mai intîi un coridor întunecos, apoi o bucătărie plină de copji care se jucau şi trebuia să fii atent să nu-i calci, apoi o curticică şi ajunseră in cele din urmă la o baraca din lut. Tot timpul drumului, băcanul păşise în vîrful picioarelor şi vorbise numai in şoaptă — evident fără. alt motiv decît cel de a-l face pe domnul Cardan să fie cit mai impresionat de importanţa afacerii şi pentru a-i sugera că

frumuseţea şi vechimea operei de arta erau atît de mari, încît nu trebuia să te apropii, de ea decît desculţ şi în tăcere.

— Aşteptaţi aici, îi şopti el domnului Cardan la intrarea în baracă.

Domnul Cardan se opri. Băcanul se îndreptă spre celălalt capăt al încăperii. O siluetă

înfăşurată in mod misterios în pînză de sac şi care semăna cu un om la pîndă, stătea nemişcată

în semiîntuneric. Băcanul se opri în faţa ei şi, dîndu-se puţin la o parte pentru a-i lăsa pe domnul Cardan să vadă cit mai bine minunea care urma să apară, apucă pînza de un colţ şi trase de ea cu un gest magnific şi plin de dramatism.

La lumina zilei apăru efigia de marmură a ceea ce în imaginaţia unui lucrător-sculptor de prin'

1830 trebuia să reprezinte- un poet. Un fel de Byron — însă ceva mai mic, cu părul mai vîlvoi, şi cu profilul împrumutat de la unii din grecii lui Canova — stătea sprijinit pe un trunchi de coloană, cu ochii de marmură îndreptaţi în sus în urmărirea vreunei muze zburătoare. O mantie îi aluneca de pe umeri ; restul costumului era alcătuit de o frunză de viţă.

în vîrful trunchiului de coloană se afla un sul de marmură pe jumătate desfăcut, pe care mîna stingă a poetului îl ţinea ca să nu fie smuls de viitoarea inspiraţiei. Era evident că mîna dreaptă ţinuse la origine deasupra foii virgine o pană. Din păcate, însă, mîna şi braţul pînă la cot dispăruseră. La baza coloanei se afla o plăcuţă pătrată pe care, în cazul cind statuia urma să fie folosită în scopul pentru care fusese făcută trebuia să fie scris numele şi titlurile de glorie ale poetului pe al cărui mormînt avea să fie aşezată. Plăcuţa era însă goală. Probabil că

pe vremea cînd fusese exe-

275

tt*

cutată această sculptură, în'principatul de Massa Carrara era penurie de poeţi lirici.

— E bellissimo î1, exclamă fratele băcanului, dîndu-se înapoi cîţiva paşi şi privind statuia cu un ochi de cunoscător.

— Davvero -, se declară de acord domnul Cardan, gîndindu-se cu amărăciune la etruscul său tolănit, la sarcofagul de Jacopo della "Quercia, la demonul său roman.

Şi totuşi, se consolă el, nici măcar un basorelief de Giotto nu i-ar fi putut aduce cele douăzeci şi cinci de mii de lire.

1 E foarte frumos (it.)*

2 într-adevăr (it).

ţ>r

•8f

Capitolul X

Cînd domnul Cardan se întoarse în Palatul Cybo Malaspina, descoperi că, în timpul absenţei sale, numărul oaspeţilor crescuse prin sosirea doamnei Chelifer. Doamna Aldwinkle nu ţinuse cu tot dinadinsul s-o aibă pe doamna Chelifer sub acelaşi acoperiş dar văzînd că Chelifer se pregătea să plece imediat ce-i va sosi mama, insistă pe dată să vină şi dînsa la palat.

— E absurd, ripostase ea, să -vă duceţi la acel hotel oribil din Marina di Vezza şi să staţi acolo incomod cî-teva zile, ca apoi să plecaţi la Roma cu trenul. Trebuie s-o aduci pe mama aici, iar apoi, cînd va veni timpul ca domnul Falx să plece la conferinţa sa, ne vom duce cu toţii la Roma cu automobilul. Va fi mult mai plăcut.

Chelifer încercase să obiecteze, dar doamna Aldwinkle nici nu voi să audă. Cînd doamna Chelifer sosise in gara Vezza, îl găsise pe Francis aşteptînd-o pe peron împreună cu doamna Aldwinkle, îmbrăcată într-o rochie de tussor galben şi cu un voal alb fluturîndu-i pe umăr.

Urările de bun venit pe care le primi de la doamna Aldwinkle fură mult mai afectuoase şi mai pline de efuziune decît cele ale fiului său. Puţin cam ameţită de această primire, dar păstrîndu-

şi calmul şi demnitatea, doamna Chelifer se lăsase condusă la Rolls Royce-ul care îi aştepta.

— îl admirăm atît de mult pe fiul dumneavoastră, îi spuse doamna Aldwinkle, e atît de... cum să vă spun ? —• atît de post-bellum, atît de structural apropiat nouă. Doamna Aldwinkle se grăbi să nu piardă prilejul de a arăta că se află printre cei mai tineri din tînăra gene-277

raţie. Ştie să exprime tot ce simţim noi doar în mod confuz. Şi vă mai miraţi că-l admirăm atît

?

Pînă acum, doamna Chelifer avusese numai surprize. Ii trebui cîtva timp să se obişnuiască cu doamna Aldwinkle; Şi palatul fu pentru ea o surpriză.

— Un superb exemplar al barocului timpuriu, o asigură doamna Aldwinkle arătîndu-i palatul cu vîrful umbrelei.

Dar chiar după ce află toate datele, palatul i se păru doamnei Chelifer cam bizar.

Doamna Aldwinkle era foarte amabilă cu noul musafir ; dar în sinea ei îi displăcea profund.

Oricum, existau puţine motive să o simpatizeze pe doamna Chelifer. Cele două femei n-aveau nimic comun : concepţiile lor despre viaţă erau diferite şi ireconciliabile ; fiecare trăise in lumea ei. în cel mai bun caz, doamna Aldwinkle ar fi găsit că doamna Chelifer este burgeoise şi bornee *. în împrejurările de faţă, însă, o ura. Şi nici nu-i de mirare : pentru Chelifer, mama sa era o scuză permanentă şi excepţională de a se îndepărta de doamna Aldwinkle. Era evident că existenţa unui asemenea obstacol şi a unei asemenea justificări permanente de infidelitate în propria-i casă o supăra pe doamna Aldwinkle. în acelaşi timp, trebuia să fie în termeni buni cu doamna Chelifer, căci dacă s-ar fi certat cu mama, fiul ar fi plecat şi el. Deşi în sinea ei era furioasă, doamna Aldwinkie continua să o trateze cu aceeaşi afecţiune copleşitoare ca la început.

Sosirea doamnei Chelifer a fost primită cu mai multă bucurie de ceilalţi oaspeţi. Domnul Falx găsi la ea un suflet mai sensibil şi mai înţelegător decît al gazdei sale. Pentru lordul Hovenden şi Irene venirea ei însemna în-ceta'rea completă a îndatoririlor de spion ale Irenei ; de altfel o simpatizau şi pentru caracterul ei.

-- O bătrînică foarte drăgusă — nu-i asa ? obişnuia să spună lordul Hovenden.

Domnişoara Thrîplow ţinea să arate că aproape o diviniza.

1 Mărginită (fr.).

276

; —■ E atiî de extraordinar de bună şi de. simplă şi integră, nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să

spun îi explică ea lui Calamyv Să fii în stare să manifeşti un entuziasm atît de mare pentru cîntcce populare şi drepturile animalelor şi alte lucruri de acest gen — e de-a dreptul minunat

! E o lecţie pentru noi toţi — conchise domnişoara Thriplow — o lecţie.

Din punctul ei de vedere, doamna Chelifer era înzestrată cu toate acele calităţi pe care, din nefericire, băcanul din sat nu le avusese. Simbolul tuturor vir-tuţiior sale — în cazul în care le-ar fi avut — fusese şorţul alb. Integritatea doamnei Chelifer era simbolizată, la rîndul ei, de rochiile-i cenuşii, care parcă n-avcau vîrstă.

■— Este o quakeră a Naturii, dacă e posibil aşa ceva, declară domnişoara Tliriplow. Nu cu mult timp în urmă ea însăşi aspirase să devină o ferventă Apărătoare a Naturii. Nu-mi închipuisem că poate exista ceva atît de bun şi de pur, ca o porumbiţă, decît în picturile academice de prin 1830. Cunoşti tabloul „O călugăriţă în pelerinaj la Mayflower", sau ceva în acest gen. Vă-. zîndu-l într-un muzeu ţi se pare absurd ; pe cind in viaţa de toate zilele e frumos.

Calamy o aprobă.

Dar persoana care într-adevăr s-a îndrăgostit' de doamna Chelifer fu Grace Elver. Din clipa în care o văzu, o urmă ca un căţeluş. La rîndul ei, doamna Chelifer o adoptă în mod provizoriu.

După ce luă cunoştinţă de preferinţele şi ocupaţiile doamnei Chelifer, domnul Cardan işi explică predilecţia ei pentru Grace prin aceea că semăna foarte mult cu un cîine sau o pisică

de pripas. Şi invers — dragostea la prima vedere a domnişoarei Elver se datora faptului că şi ea cu mintea ei de pisică îşi dădea seama că a întîlnit un protector înnăscut şi un prieten. în orice caz, domnul Cardan era extrem de recunoscător doamnei Chelifer pentru faptul că îşi făcuse apariţia tocmai în acest moment. Prezenţa ei făcea mai uşoară o situaţie care altminteri ar fi fost dificilă.

279

El nu se îndoise cîtuşi de puţin că doamna Ald-winkle va fi impresionată de povestea romantică a răpirii lui Grace. Şi .într-adevăr, cind i-a spus-o a fost impresionată, deşi, mai puţin decît sperase el ; era prea ocupată cu propriile-i treburi pentru a fi capabilă să răspundă

cu entuziasmul ei obişnuit la ceea ce, în alte condiţii ar fi considerat drept un apel irezistibil.

Domnul Cardan nu avusese dubii în ceea ce priveşte modul în care va fi primită istorioara sa ; ştia că gazda o va găsi romantică. Dar aceasta nu era o garanţie că o s-o placă şi pe eroina ei.

Din cîte o cunoştea — şi nu se poate spune că o cunoştea prea puţin — era sigur că în foarte scurt timp se va plictisi de Grace. îi cunoştea lipsa de răbdare şi intoleranţa. Grace ar fi început să o calce curînd pe nervi. Lilian ar fi devenit urîcioasă şi cine ştie la ce scene s-ar fi ajuns. Domnul Cardan o adusese la palat cu intenţia de a rămîne acolo doar. o zi sau două şi de a pleca înainte ca Grace să înceapă s-o irite pe doamna Aldwinkle. Dar prezenţa doamnei Chelifer îl făcu să-şi schimbe planul. Protecţia plină de afecţiune pe care o exercita aceasta era o pavăză împotriva nerăbdării doamnei Aldwinkle. Mai mult decît atît, această atitudine avu un efect extrem de salutar chiar asupra lui Grace. In prezenţa doamnei Chelifer era liniştită şi cuminte, ca un copil care face tot ce poate pentru a crea o bună impresie. Şi mai mult, doamna Ghclîfer o supraveghea, avîhd grijă de înfăţişarea şi de purtarea ei ; urmărea ca mîinilc să-i fie întotdeauna curate, să fie pieptănată, îi făcea cu drăgălăşenie observaţie cînd nu se purta cum trebuie la masă şi punea friu dorinţei ei de a mînca prea mult din ceea ce-i plăcea şi insuficient din ceea ce nu. Era evident că doamna Chelifer avea asupra ei o influenţă dintre cele mai bune. După ce se vor căsători, hotărî domnul Cardan, o va invita foarte des pe doamna Chelifer, preferabil — deşi era o bătrînică foarte simpatică — atunci cînd el însuşi nu va fi acasă. Intre timp, asigurat de faptul că şederea la Palatul Cybo Malaspina nu va fi marcată de nici un fel de incidente dezagreabile, îi

280

scrise avocatului său să întreprindă demersurile necesare căsătoriei.

La rîndul ei, doamna Chelifer era îhcîntată că a găsit-o pe Grace. Domnul Cardan avusese dreptate : ducea lipsă de pisicile şi clinii ei, de copiii ei sărmani, de dansurile .tradiţionale.

Numai cu multă părere de rău se despărţise ea de vechea casă din Oxford, deşi argumentele lui Francis erau incontestabile. Casa era prea mare pentru ea, plină de tot felul de zorzoane medievale, de care domnul Ruskin şi succesorii săi întru arhitectură fuseseră atît de mîndri, dar care erau greu de întreţinut şi necesitau cheltuieli mai mari decît îşi putea ea permite ; mai mult, era insalubră şi, cit ţinea iarna, doamna Chelifer era mereu bolnavă ; de ani de zile doctorii îi tot spuneau să plece de pe valea Tamisei. Da,- într-adevăr, argumentele erau incontestabile ; i-a trebuit însă mult timp pînă să se decidă să părăsească această casă. Doar îşi petrecuse în ea patruzeci de ani de viaţă, şi-i venea greu să se despartă de locurile memorabile de care se simţea atît de legată. Şi mai erau şi cîinii, şi copiii sărmani, vechii săi prieteni şi operele de binefacere. în cele din urmă, însă, se lăsă înduplecată. îşi vîndu casa şi se hotărî să-

şi petreacă iarna la Roma.

— Acum eşti liberă, îi spusese fiul său. Doamna Chelifer dădu tristă din cap :

— Nu ştiu dacă pentru mine va fi o plăcere atît de mare să fiu liberă, răspunsese ea. La Roma n-am să am ce face. Mă gîndesc aproape cu teamă la această perspectivă.

Francis o liniştise :

— Nu te teme ; îţi vei găsi repede o ocupaţie.

— Crezi ? îi răspunse ea neîncrezătoare.

Se plimbau împreună în grădiniţa din spatele casei. Privind gazonul şi straturile de flori, doamna Chelifer oftă.

Dar Francis avusese dreptate : cîinii, copiii sărmani sau echivalentele lor nu sînt, din păcate, o raritate. La sfîrsitul primei părţi a călătoriei, doamna Chelifer găsi în Grace Elver o compensaţie pentru ceea ce pierduse la Oxford. Purtîndu-i de grijă lui Grace se simţea fericită.

281

L

Pentru ceilalţi, apariţia domnişoarei Elver n-a avut vreo semnificaţie specială. Pentru ei nu era decît arierata lui Cardan şi nimic mai mult. Pînă şi Mary Thriplow la care te puteai aştepta să

manifeste. interes faţă de acest prototip autentic de simplitate, nu-i acordă prea multă atenţie.

Aceasta se datora faptului că Grace era într-adevăr prea simplă ca să fie interesantă. Simplitatea nu-i o virtute decît la firile în mod potenţial complicate. Domnişoara Thriplow îşi dădea seama că inteligenţa doamnei Chelifer era cea care-i scotea în evidenţă simplitatea. Grace era simplă ca un copil sau ca un imbecil ; valorea ei didactică era nulă. în consecinţă, domnişoara Thriplow rămase credincioasă doamnei Chelifer.