Frunze Uscate

Expresia de fericire şi însufleţire copilărească a Ire-nei se transformă într-una de stupoare şi durere. Era palidă, buzele-i începură să tremure puţin.

— Dar am crezut că vei fi bucuroasă, mătuşă Lilian, îi spuse ea. Am crezut că o să-ţi pară

bine.

— Bucuroasă, că aţi înnebunit ? se răsti la ea doamna Aldwinkle gîfîind.

— Doar tu ai fost cea care mi-ai sugerat... începu Irene.

Doamna Aldwinkle i-o reteza însă scurt, înainte de a mai spune ceva, cu o violenţă care unui psiholog ceva mai experimentat decît Irene i-ar fi revelat că-şi dă seama că e nedreaptă.

— E absurd, spuse ea. Doar n-ai să-mi pretinzi, continuă pe un ton sarcastic, că eu am fost cea care ţi-am cerut să te măriţi cu el ?

— Desigur că nu, răspunse Irene.

— Ei, vezi ? exclamă triumfătoare doamna Aldwinkle.

— Dar mi-ai spus că te miri de ce nu m-am îndrăgostit...

— Fleacuri! Am glumit. M-am gîndit la un simplu flirt.'

378

— Dar, de ce să nu mă mărit cu el ? o întrebă Irene. Din* moment ce îl iubesc şi mă iubeşte, de ce să nu mă mărit ?

într-adevăr, de ce ? Era o întrebare delicată. „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti", repetă ceasornicul în tăcerea scurtă care se lăsă. Poate că acesta era o jumătate de răspuns, „îmbătrîneşti! Toţi pleacă ; la început Chelifer, apoi Ca-lamy, acum Irene". „îmbătrîneşti, îmbătrîneşti". „Curînd vei fi complet singură. Dar nu numai atît. Ai fost lovită în amorul tău propriu şi în plăcerea ta de a domni. Irene a fost sclava ta ; te-a divinizat; a luat cuvintele tale drept lege ; părerile tale ca un adevăr biblic." Acum Irene era gata să-şi transfere supuşenia. Doamna Aldwinkle era pe punctul să piardă un supus — să-l cedeze unui rival mai puternic. Acest lucru era intolerabil.

— De ce să nu te măriţi ? Doamna Aldwinkle repetă fraza pe un ton ironic, de două sau trei ori, în timp ce căuta un răspuns. De ce să nu te măriţi cu el ?

— De ce nu ? o întrebă din nou Irene.

Ochii îi înotau în lacrimi. Dar cu toate că arăta atît de nenorocită, era ceva hotărît şi implacabil în atitudinea ei, ceva încăpăţînat în expresia şi vocea ei. Doamna Aldwinkle avea toate motivele să se teamă de rivalul ei.

— Pentru că eşti prea tînără, spuse ea în cele din iirmă. Era un argument slab, dar nu putea găsi unul mai jj>un.

— Dar, mătuşă Lilian, adu-ţi aminte că întotdeauna ^mi spuneai că oamenii trebuie să se căsătorească de

tineri. îmi aduc atît de bine aminte cum odată, cînd vorbeam de Julieta care avea paisprezece ani cînd l-a văzut prima oară pe Romeo, tu mi-ai spus...

— Asta nu are nici o legătură, doamna Aldwinkle puse scurt capăt demonstraţiei de mnemotehnică a nepoatei sale. Mai avusese ea de multe ori prilejul să se plîngă de memoria prea bună a Irenei.

— Din moment ce ai spus că... începu din nou Irene.

— Romeo şi Julieta n-au nimic de-a face cu tine şi cu Hovenden, îi replică doamna Aldwinkle. Iţi repet: eşti prea tînără.

379

M —Am nouăsprezece ani. fe J- — Optsprezece.

— Practic nouăsprezece, insistă Irene. împlinesc în decembrie.

— Te măriţi în grabă, ca să te căieşti pe-ndelete, îi răspunse doamna Aldwinkle, folosind primul proverb care-i veni la îndemână. După şase luni ai să vii plîn-gînd şi„ tînguindu-te şi rugîndu-mă să te scot din belea.

— Dar de ce ? Doar ne iubim.

— Toţi spun aşa. Nici nu ştiţi ce vreţi.

— Ba ştim.

Doamna Aldwinkle îşi schimbă brusc tactica.

— Şi de oe vrei să pleci acum de lîngă mine ? o întrebă ea. Nu suporţi să mai stai nici o clipă

mai mult? Sînt eu chiar atît de insuportabilă ? Şi de odioasă şi... şi... de brutală şi... Căuta în aer cuvintele. Mă urăşti atît de mult încît...

— Mătuşă Lilian ! protestă Irene, care începu să plîngă de-a binelea.

Cu acea lipsă de tact şi de măsură care o caracteriza, doamna Aldwinkle începu să pună o întrebare retorică după alta, pînă reuşi- în cele din urmă să strice complet efectul pe care îl scontase, exagerînd pînă la ridicol ceea ce ar fi putut fi înduioşător.

— Nu mă poţi suporta ? Mnam purtat oare rău cu tine ? Spune-mi, te-am tiranizat, te-am certat, sau— sau nu ţi-am dat suficient de inîncare ? Spune-mi!

— Cum poţi spune toate astea, mătuşă Lilian ? Irene îşi şterse ochii cu un colţ al capotului.

Cum poţi spune că nu te iubesc? Dar mereu mi-ai repetat că trebuie să mă mărit, adăugă ea izbucnind din nou în plîns.

— Cum pot spune că nu mă iubeşti ? îi replică doamna Aldwinkle. Este sau nu adevărat că

vrei să mă părăseşti la prima ocazie. Spune-mi! Vreau să ştiu numai, care e motivul, atît!

— Dar motivul e că vrem să ne căsătorim, că ne iubim.

— Sau oă mă urăşti, insistă doamna Aldwinkle.

— Dar nu te urăsc, mătuşă Lilian, cum poţi spune aşa ceva ? Doar ştii că te iubesc.

380

— Şi totuşi vrei să fugi de lîngă mine cit mai repede cu putinţă şi să mă laşi singură, singură.

Vocea începu să-i tremure. îşi închise ochii, îşi schimonosi faţa pentru a o menţine rigidă.

Lacrimile începură să i se prelingă pe sub pleoape. „Singură", repetă ea izbucnind în plîns.

„Imbătrîneşti, repeta ceasornicul de pe cămin, imbătrîneşti, îmbătrîneşti."

Irene îngenunche lîngă ea, îi luă mîinile într-ale ei şi le lipi de faţa-i scăldată în lacrimi.

— Mătuşă Lilian, se rugă ea, mătuşă Lilian. Doamna Aldwinkle continua să plîngă.

— Nu mai plînge, o rugă Irene plîngînd la rîndul ei. îşi închipuia că numai ea era cauza nefericirii mătuşii.

în realitate ea nu era decît un pretext; doamna Aldwinkle îşi plângea întreaga-i viaţă, plîngea pentru că se apropia moartea. La un moment dat, cuprinsă de un elan de efuziune şi de căinţă, Irene fu gata să spună că va renunţa la Hovenden, că-şi va petrece restul zilelor cu mătuşa Lilian. Dar ceva o opri, totuşi. Undeva, în sinea ei, îşi dădea seama că nu se poate, că acest lucru e imposibil, că ar fi chiar o greşeală. O iubea pe mătuşa Lilian şi-l iubea şi pe Hovenden.

Intr-un anumit fel, o iubea chiar pe mătuşa Lilian mai mult decît pe Hovenden, acuma. Dar o forţă care sălăşluia în ea şi care anticipa profetic viitorul, ceva care coborîse din vieţi nenumărate, din negura vremurilor, o reţinu. Conştiinţa ei ca individ îi poruncea să rămînă cu mătuşa Lilian. Dar, conştiinţa, individualitatea —>■ cît de precare, cît de relativ neînsemnate erau aceste flori care îşi trăgeau seva din străvechile rădăcini ale vieţii, implantate în adîncurile obscure ale fiinţei ei! Florile erau pentru mătuşa Lilian, rădăcinile pentru Hovenden.

— Dar n-ai să fi singură! protestă ea. Vom fi mereu cu tine. Vei veni şi vei locui cu noi.

Aceste asigurări n-o consolară prea mult pe doamna Aldwinkle. Continua să plîngă. In cameră

răsuna ticăitul conştiincios al ceasornicului.

m

Capitolul

In ultimele cîteva zile, adnotările domnişoarei Thrip-low îşi schimbaseră caracterul. Din amoroase, deveniseră mistice. Pasiunea sălbatică şi nebunească fusese înlocuită prin contemplare calmă. De Lespinasse se transformase în de Guyon.

„Iţi mai aduci aminte, dragă Jim, scria ea, cum, pe vremea cîrîd aveam zece ani, discutam în ce constă păcatul împotriva Sfîntului Duh ? îmi aduc aminte că am căzut de acord că a folosi altarul drept W.C. este, probabil, un păcat de neiertat. îmi pare rău că nu e aşa, căci în acest caz ar fi extrem de uşor de evitat. Nu, cred că nu-i chiar atît de facil păcatul împotriva Sfîntului Duh. Şi-i mult mai periculos de uşor să cazi în el. A înăbuşi vocile interioare, a-ţi umple mintea cu tot felul de deşertăciuni lumeşti încît să nu mai fie loc pentru Dumnezeu, a nu oferi spiritului posibilitatea să se manifeste — acesta este păcatul împotriva Sfîntului Duh. Şi el este de neiertat, pentru că este iremediabil. Regretele de ultimă oră n-au nici o valoare. Atît păcatul acesta, cît şi respectiva virtute, sînt rodul unei vieţi întregi. Şi aproape fiecare comite acest păcat; şi toţi mor ne-mîntuiţi, după care reîncep imediat o altă viaţă. Numai după ce-au trăit în virtutea Sfîntului Duh sînt mîntuiţi, eliberaţi de durerile vieţii şi li se îngăduie să se unească cu întregul. Nu acesta, este, oare, sensul adînc al textului biblic ? Este foarte greu să

nu păcătuieşti. De cîte ori mă opresc şi mă gîndesc, rămîn îngrozită de viaţa urîtă pe care am dus-o. O, Jim, Jim, cît de uşor uiţi, cît de uşuratic te laşi îngropat sub un munte de interese 382

lumeşti meschine ! Vocile sînt înăbuşite, mintea rămîne blocată şi nu mai este loc pentru spiritul lui Dumnezeu. Cînd lucrez, simt că totu-i în ordine. Trăiesc cu virtutea Sfîntului Duh, căci atunci realizez ce-i mai bun în mine. In restul timpului, merg pe căi greşite. Dar nu poţi lucra tot timpul, nu poţi da mereu, trebuie să mai fii şi pasiv, să primeşti. Ceea ce eu nu reuşesc. Sînt fluş-turatecă, îmi umplu mintea cu tot felul de fleacuri şi mi-e imposibil să mai primesc. Dar asta nu mai poate dura ; nu poţi continua să păcătuieşti împotriva Sfîntului Duh, nu, din moment ce ai devenit conştient de acest lucru".

Lăsă un rînd liber. Următoarea notă începea astfel : „A gîndi în mod perseverent şi intens la un lucru este un exerciţiu mintal minunat; el serveşte la descoperirea misterelor care se află

dincolo de aparenţele existenţei obişnuite şi poate, dacă te-ai gîndi aşa îndeajuns de mult şi de intens, ai ajunge să pătrunzi misterul şi să-i găseşti explicaţia. Cînd mă gîndesc de pildă la mîna mea..." Nota era lungă; se întindea, scrisă cu caligrafia citeaţă şi cultivată a domnişoarei Thriplow, pe mai mult de două pagini de caiet.

„Recent — scrisese ea după aceea — mi-am spus rugăciunea, aşa cum obişnuiam cînd eram copil. Tatăl nostru carele eşti în ceruri — cuvintele ajută la limpezirea gîndurilor, la purificarea minţii de tot felul de fleacuri şi la eliberarea ei pentru a primi Spiritul."

Următoarele trei note fuseseră înserate din greşeală. Locul lor nu era în caietul secret, personal, ci în celălalt, în care consemna citatele care i-ar putea eventual fofosi în viitoarele ei romane. Aceasta nu înseamnă, bineînţeles, că pentru redactarea operelor sale de ficţiune nu se servea yneori şi de adnotările din caietul secret; dar ele nu erau făcute special în acest scop.

„Un bărbat în pantaloni de călărie — se spunea în prima notă ; cînd merge se aude un foşnet asemănător celui pe care îl produc lebedele în zbor cînd îşi mişcă aripile albe, aripile mari şi albe."

Apoi urma un dialog comic.

383

l

„Eu Consider că Prăbuşirea casei Usher este o povestire care îţi îngheaţă sîngele în vine.

Un francez: Da, da, îmi sîngerează şi gheaţa mea."

A treia notă consemna că „Muşchiul după ploaie, cînd ziua a fost înăbuşitoare, arată ca un burete încă ud, scos dintr-o baie fierbinte."

Urma un corolar la nota despre rugăciune : „Nu există nici o îndoială că actuala tehnică a rugăciunii —. îngenuncherea, ascunderea feţei în palme, pronunţarea cuvintelor CIL voce tare, lansarea lor în spaţiu gol, contribuie — prin simplul fapt că nu suferă nici o asemănare cu acţiunile obişnuite ale vieţii de toate zilele — la crearea unei stări de spirit mistice.. "

In noaptea asta stătu mult timp în faţa caietului deschis, cu stiloul în mînă, fără să scrie nimic.

Se încruntă ca să-şi adune gîndurile şi muşcă din capătul stiloului. In sfîrşit, consemnă că

„Sfîntul Augustin, Sfîntul Fran-cisc şi Ignatius de Loyola au dus o viaţă desfrînată înainte de a se converti." Apoi, deschizînd celălalt caiet, care nu era secret, scrise următoarele : „X şi Y

sînt prieteni vechi, din copilărie. X este energic, Y timid, Y îl admiră pe X. Y se însoară, în timp ce X este la război, cu o fată plină de pasiune care-l ia pe Y mai mult din milă (el a fost rănit) decît din dragoste. Au un copil. X se înapoiază, se îndrăgosteşte de soţia lui Y, A. O

mare pasiune în condiţ-iile unor suferinţe morale crescînde — din partea lui A, pentru că-l înşeală pe Y la care ţine şi pe care-l respectă — şi nu îndrăzneşte să spună adevărul, de teamă

să nu piardă copilul; — din partea lui K, pentru că simte că trebuie să renunţe la toate acestea şi să se dedice lui Dumnezeu etc ; de fapt el are presentimentul convertirii. Intr-o noapte se hotărăsc că a sosit timpul să se despartă. Nu mai pot continua aşa

— ea din cauză că nu mai poate suporta înşelătoria, el din cauza misticismului etc. Este o scenă dintre cele mai înduioşătoare, care durează toată noaptea, ultima şi castă. Din nenorocire, Y descoperă dintr-un motiv oarecare

— copilu-i bolnav, sau ceva de acest gen — că A nu se află la mama ei, cum i-a spus, ci în altă parte. In zorii

384

zilei, Y vine la X şi-l roagă să-l ajute s-o caute pe A. Vede haina şi pălăria lui A pe sofaua din hol; înţelege totul. Cuprins de furie se repede la X care, în legitimă apărare, îl ucide. Sfîrşit.

Se pune, totuşi, întrebarea : Nu cumva e un sfîrşit prea zgomotos, prea epigramatic, ca să

spunem aşa ? Mă întreb dacă în acest secol al douăzecilea îţi poţi permite luxul unor procedee dramatice atît de tari. Nu e oare mai bine să prezinţi lucrurile într-un mod ceva mai plat. Mai terre ă terre ? Mai cum-se-n-tîmplă-în-viaţă ? Am impresia că a încheia în genul descris mai sus înseamnă a abuza de cititor. Trebuie aranjat altfel. întrebarea este : cum ? Să-i las să se despartă şi să arăt cum trăiesc : ea en bonne mere de familie, iar el ca un călugăr ? Ar însemna să lungesc prea mult povestea, nu-i aşa ? Trebuie să mă gîndesc cu grijă."

îşi închise caietul şi înşuruba capacul stiloului, cu senzaţia că a făcut o treabă bună în noaptea asta. Calamy fusese pus la murat şi putea să aştepte în toată siguranţa să fie consumat, de-ndată ce ea va duce lipsă de provizii literare.

După ce se dezbrăcă, se spălă, se pieptănă, îşi făcu unghiile, îşi unse faţa şi se spălă pe dinţi, domnişoara Thriplow stinse lumina şi, îngenunchind lîngă pat, rosti cu voce tare mai multe rugăciuni. Se urcă apoi în pat şi, zăcînd pe spate, cu toţi muşchii relaxaţi, începu să se gîndească la dumnezeire.

„Dumnezeu este spirit, îşi spuse ea, spirit, spirit." încercă să-şi imagineze ceva uriaş şi vid, dar viu. O mare întindere de nisip, de pildă, iar deasupra o uriaşă cupolă de cer gol. Deasupra nisipului totul tremură şi palpită de căldură, un gol care este totuşi plin de viaţă. Un spirit, imanent. „Dumnezeu este spirit." La orizont, pe întinderea de nisip apărură trei cămile care trecură de la dreapta la stînga cu mersul lor legănat şi absurd de dizgraţios. Domnişoara Thriplow făcu un efort să le elimine. „Dumnezeu este spirit, spuse ea cu voce tare. Dintre toate animalele, cămilele sînt aproape cele mai bizare ; cînd te uiţi la boturile lor teribil de dispreţuitoare, cu buza inferioară ieşită în afară, ca la ultimii regi spanioli din familia Habsburgilor... Nu, nu, nu ; Dumnezeu

385

2S — Frunze uscata

este spirit imanent şi atotprezent. Toate universurile se unesc în el. Un strat peste altul." O

casată apăru în întuneric. Nu-i mai plăceau casatele de cînd fusese la expoziţia franco-britanică şi mîncase una, apoi se urcase în maşina zburătoare captivă a lui Sir Hiram Maxim.

Şi s-a tot învîrtit, s-a tot învîrtit. Doamne ! Ce rău i-a fost, după aceea, în Grota de Azur din Capri ! „Şase pence, doamnelor şi domnilor. Numai şase pence de persoană la celebra Grotta Azzura din Capri. Celebra Grotta Azzura doamnelor şi domnilor..." Ce rău i-a fost! Cred că a fost tare dezagreabil pentru cei mari... Dar Dumnezeu este spirit. Unitatea universurilor se realizează prin spirit. Mintea şi materia în toate manifestările lor sînt unice prin spirit. Toate sînt unul şi acelaşi lucru şi ea, şi stelele, şi munţii, şi copacii, şi animalele, şi locurile goale între stele, şi... peştii din acvariumul din Monaco... Şi ce peşti! Cită fantezie extravagantă !

Dar se poate spune fără nici o exagerare că nu erau mai extravaganţi şi mai fantezişti decît baborniţele de afară vopsite şi încărcate de juvaeruri. Ar putea fi un pasaj foarte reuşit într-o carte : vreo două baborniţe de acest gen, privind peştii prin geam. O descriere foarte plastică

şi discretă ; iar asemănarea esenţială dintre creaturile aflate de ambele părţi ale geamului ar rezulta de la sine, în mod discret ; nu explicit, oh, nu ! Ar fi ceva prea grosolan, ar strica tot efectul; ci în mod implicit, prin simpla descriere, ca cititorul inteligent să priceapă isingur aluzia. Iar apoi, la Casino... Domnişora Thriplow îşi întrerupse brusc firul gîndurilor.

„Dumnezeu este spirit." Da. Dar ea, ce era ? „Toate sînt unul şi acelaşi lucru, ah, da, da.

Toate, toate, toate* — repetă ea. Dar ca să ajungi să realizezi această unicitate, trebuie să urci pînă la spirit. Trupul separă, spiritul uneşte. Trebuie să renunţi la trup, la eu; trebuie să-ţi pierzi viaţa pentru a o cîştiga. Să-ţi pierzi viaţa, să te descotoroseşti de Eul, Eul care separă. îşi strînse mîinile puternic, mai puternic, şi mai puternic, ca şi cum ar fi vrut să stoarcă din ele viaţa individuală. De-ar putea numai s-o stoarcă complet, să se golească complet. Atunci, cealaltă viaţă s-ar năpusti pentru a-şi ocupa locul.

386

Domnişoara Thriplow stătea liniştită, abia respirînd. Golită, îşi spunea ea, din cînd în cînd.

Complet golită. Se simţi extraordinar de liniştită. Cu siguranţă că Dumnezeu era foarte aproape. Tăcerea se făcu şi mai adîncă, sufletu-i se linişti şi se goli şi mai mult. Da, Dumnezeu era foarte aproape.

Poate că uruitul îndepărtat al unui tren care trecu prin vale fu cel care-i aminti de zgomotul unui sfredel stomatologic. Sau poate că dîra subţire şi strălucitoare de lumină care pătrundea dinspre coridor printr-o crăpătură din partea de sus a uşii vechi şi şubrede, ajungînd pînă la jumătatea plafonului, chiar deasupra capului — poate că într-adevăr această sondă lungă şi subţire de lumină fu cea care-i aminti de instrumentul chirurgical. Indiferent care ar fi fost cauza, domnişoara Thriplow se pomeni la un moment dat că se gîndeşte la dentistul ei. Ce om încîntător ! Pe căminul cabinetului avea un buldog de porţelan alături de fotografia soţiei şi a gemenilor lui. Părul îi era vîlvoi, ochii cenuşii şi blînzi. Şi avea o fire entuziastă. „Acesta-i un instrument de care sînt deosebit de mîndru" obişnuia el să spună, luînd un mic harpon îndoit din dulap. „Deschideţi gura mai mult vă rog, dacă nu vă supăraţi..." Ce-ar fi să scriu o nuvelă

despre un dentist care se îndrăgosteşte de clienta lui ? Ii arată toate instrumentele şi .doreşte cu tot entuziasmul să-i placă cele pe care le preferă el. Pentru a o vedea mai des, pretinde că

dinţii ei sînt într-o stare mult mai proastă decît în realitate.

Dentistul se estompă treptat, repetînd mereu aceeaşi mişcare, foarte încet, fără s-o poată

termina, uitînd la jumătatea drumului, ce intenţiona să facă. In cele din urmă, dispăru complet.

Domnişoara Thriplow se cufundă într-un somn adînc şi liniştit.

«5*

Capitolul IV

Furtuna trecuse ; vîntul şi ploaia încetară şi printre norii grei îşi făcu apariţia soarele. Castanii cu frunze argintii stăteau încremeniţi în aerul limpede şi nemişcat, strălucind de rouă. Se auzea zgomotul unui torent. Pe pajiştile abrupte iarba scînteia în soare. Calamy ieşi din camera întunecoasă şi sufocantă pe care o închiriase la un ţăran şi urcă potecuţa pieptişă ce dădea în drum.

In acel loc, drumul, săpat în povîmişul muntelui, trecea pe deasupra unei văi adinei. Pe alocuri, versantul era abrupt, aproape prăpăstios. Jos, fîneţele verzi şi strălucitoare, presărate ici-coio de pilcuri de castani, coborau în valea cea adîncă, pe care soarele de după amiază o cufundase într-o penumbră aburindă. De cealaltă parte a acestei văi înguste, munţii erau complet în întuneric. Siluetele lor masive şi negre învăluite de aburii care se ridicau din hăurile adînci se profilau net pe cerul puternic luminat. Peste piscurile încununate de nori, peste prăpastia cea adîncă şi povîrnişurile însorite ale colinei pe care se afla Calamy, soarele împrăştia o lumină, care, în contrast cu munţii negri din faţă, părea aproape supranaturală. La dreapta, la capătul văii, un uriaş pisc de stîncă goală, cafeniu deschis, străbătut pe alocuri de vinişoare de marmură albă ca zăpada, ajungea pînă la nori şi-i străpungea, făcînd ca vîrful să

strălucească pe cerul albastru în bătaia soarelui ca o piatră nestemată. Cîţiva nori albi şi vaporoşi se odihneau pe umerii muntelui. Dedesubt se zăreau, umbrite de nori şi neînsufleţite, contraforturile inferioare de stîncă şi pantele lungi, acoperite de păduri şi de poiene, care coborau în vale ;

388

doar cîte o pajişte de iarbă, sau un pîlc de pădure, sau vreo stîncă, prinse într-un fascicul puternic de raze aurii ce străbăteau printre nori, se trezeau din cînd în cînd la o viaţă intensă şi precară.

Calamy privi mult timp acest decor. Cît era de frumos ! Copacii cu frunze ruginite, pline de lumină, păreau că se pregătesc de sărbătoare. Da, de sărbătoare ; şi totuşi îi aştepta iarna, moartea. Frumoşi erau munţii, dar ameninţători şi teribili ; teribilă era şi prăpastia adîncă ce se căsca dedesubt, cu umbre vaporoase care fumegau colo jos, departe, dincolo de verdele strălucitor al poie-nelor.

Şi cu fiecare clipă ce trecea, umbrele se urcau tot mai sus pe măsură ce apunea soarele. Ce fel de taine, simbolurile căror realităţi formidabile se ascund oare în aceste frumuseţi teribile şi misterioase ?

De jos, dinspre casă, se auziră clinchete de tălăngi şi strigăte ascuţite de copil. Vreo jumătate de duzină de capre negre şi albe, cu bărbi lungi şi smolite, coarne lungi, arcuite şi ochi galbeni, crestaţi în pungile înguste, apărură gonind la deal şi scuturîndu-şi tălăngile turtite. Un băieţel alerga în urma lor, ameninţîndu-le cu băţul şi strigînd. îl salută pe Calamy dueîndu-şi mîna la pălărie ; schimbară cîteva cuvinte în italieneşte despre ploaie, capre şi cele mai bune păşuni ; apoi, copilul o luă în susul drumului, tot ame-ninţînd cu băţul şi îndemnînd cu strigăte energice mica sa turmă. Caprele alergau înainte, lovind pietrele cu copitele; din cînd în cînd, se opreau pentru a înşfăca o gură de iarbă de la marginea drumului ; băieţelul nu le lăsa, însă, nici o clipă de răgaz: „Via !" * striga el, lovindu-le cu băţul. Caprele o zbugheau atunci înainte. După puţin timp, păstorul şi turma dispărură.

Dacă s-ar fi născut aici, ca acest băieţel, se gîndea Calamy, ar fi continuat, oare, să lucreze şi acum printre aoeşti munţi, fără să-şi mai pună întrebări ? îngrijind de vite, tăind lemne, ducînd din cînd în cînd cu căruţa vreascurile şi brînza pe drumul cel lung, la Vezza ? Ar fi continuat, el, oare, să facă toate acestea fără să-şi-1 Pleacă de aici! (it.). r,MU -J »V "~*

pună întrebări ? Ar mai fi văzut că munţii sînt frumoşi — frumoşi şi teribili ? Sau pur şi simplu ar fi găsit că sînt un pămînt ingrat, care cere muncă multă şi dă puţin ? Ar fi crezut, oare, în rai şi iad ? Şi, uneori, cînd lucrurile ar fi mers prost, ar fi invocat el oare cu toată

seriozitatea ajutorul pruncului Iisus, al Sfintei Fecioare şi al Sfîntului Iosif, această Trinitate familiară, patriarhală — tatăl, mama şi copilul ■— a ţăranului italian ? S-ar fi însurat oare ?

Este foarte probabil că copiii săi mai mari ar fi avut acum zece sau doisprezece ani şi ar fi minat caprele la păşune cu strigăte ascuţite şi beţe lungi. Ar fi dus el, oare, viaţa tihnită şi plină de bucurii a unui tînăr patriarh, fericit cu copiii, soţia, turmele şi cirezile sale ? Ar fi fost oare fericit dacă ar fi trăit atît de aproape de glie, dacă ar fi dus o asemenea viaţă rurală

ancestrală, instinctivă, de animal inteligent ? Nu prea îi venea să creadă. Şi, totuşi, la urma urmelor, ar fi fost ceva foarte verosimil. E nevoie de un caracter extrem de puternic, pasionat şi activ ca să te poţi degaja de tradiţiile din copilărie, de viaţa pe care împrejurările ţi-o impun

; avea el oare un asemenea caracter ?

Fu întrerupt brusc din meditaţii, la auzul numelui său strigat de aproape. Se întoarse şi-i văzu pe domnul Cardan şi pe Chelifer, urcînd drumul spre el. Le făcu semne cu mîna, ieşindu-le în întîmpinare. Era o'are bucuros că îi vede, sau nu ? Nu ştia nici el.

— Ei! i se adresă, pe un ton jovial domnul Cardan, cînd fu mai aproape, cum e viaţa în Tebaida ? Ai ceva împotrivă dacă doi profani din Alexandria vin să te viziteze ?

Calamy rîse şi le strînse mîinile fără să răspundă.

— Nu v-a udat ploaia ? întrebă el ca să 'schimbe vorba.

— Ne-am ascuns într-o peşteră, răspunse domnul Cardan, admirînd priveliştea. Destul de frumos, spuse el pe un ton încurajator, ca şi cum Calamy ar fi fost autorul ei — trebuie să

mărturisesc că-i destul de frumos.

— Agreabil şi Wordsworthian, întări Chelifer cu vocea sa precisă.

— Şi unde locuieşti ? îl întrebă domnul Cardan.

390

Calamy îi arătă casa ţărănească. Domnul Cardan dădu înţelegător din cap.

— Inimi de aur ; dar cam miroase, nu-i aşa ? întrebă el ridicînd mai sus sprînceana-i căruntă.

— Nu contează, răspunse Calamy.

— Ceva fete drăguţe ? continuă domnul Cardan. Sau numai guşate ?

— De nici un fel.

•— Şi cît timp intenţionezi să rămîi aici ? -— Habar n-am.

— Pînă ce dai de fundul Cosmosului ? Calamy zîmbi :

— Cam aşa ceva.

— Splendid, exclamă domnul Cardan, bătîndu-l pe umăr. Splendid ! Te invidiez !

Doamne, ce n-aş da să am vîrsta dumitale.! Ce n-aş da ? Dădu trist din cap. Ah, dar ce-aş

mai putea oare da în împrejurările de acum? La ora actuală, vreo mie două sute de lire, asta-i toată averea mea. Ce-ar fi să stăm jos ? adăugă el pe alt ton.

Calamy îi conduse pe potecă în jos. In faţa casei, sub ferestre, se afla o bancă lungă. Cei trei se aşezară la soare ; era cald şi plăcut. La picioarele lor, se deschidea valea cea îngustă, cu umbrele-i aburinde ; în faţă — munţii negri se profilau cu căciulile lor de nori pe cerul însorit.

— Şi voiajul la Roma, se interesă Calamy, a fost

agreabil ?

— Suportabil, preciza Chelifer.

— Şi domnişoara Elver ? se adresă amabil Calamy domnului Cardan.

Domnul Cardan îi aruncă o privire :

— N-ai auzit ? îl întrebă el.

— Ce să aud ?

— A murit.

Brusc, faţa domnului Cardan se pietrifică.

— îmi pare rău, răspunse Calamy. Nu ştiam.

Găsi că e mai bine să nu prezinte alte condoleanţe. Tăcură.

— Există ceva, spuse în sfîrşit domnul Cardan, de care e greu să scapi prin contemplaţie, oricît te-ai. uita de mult şi de mistic la propriu-ţi buric.

391

— Ce anume ? întrebă Calamy.

— Moartea. Nu poţi trece peste faptul că în cele din urmă trupul pune stăpînire pe suflet şi stoarce viaţa din el, aşa incit un om se transformă în ceva ce nu-i cu nimic mai presus de un animal bolnav care horcăie. Şi pe măsură ce trupul slăbeşte, slăbeşte în mod vizibil şi sufletul. In cele din urmă trupul moare şi putrezeşte ; şi-i de presupus că şi sufletul putrezeşte.

Şi cu asta s-a zis cu omphaloskepsisul dumitale, împreună cu toate derivatele sale : Dumnezeu, dreptatea, mîntuirea şi celelalte.

— Poate că aşa este, îi răspunse Calamy. Să admitem chiar că, în mod cert, este aşa. Nu văd însă prin ce ar schimba acest lucru datele problemei...

— Nu le schimbă chiar deloc ? Calamy scutură din cap.

— Mîntuirea nu-i de găsit în lumea de apoi ; ci în lumea asta. Doar nu te porţi bine aici, de dragul unei harpe şi unor aripi după moarte — şi nici chiar de dragul de a contempla în vecii vecilor pe Dumnezeu, adevărul şi frumosul. Dacă vrea cineva mîntuire, o vrea aici şi la prezent. împărăţia cerurilor e în tine — dacă îmi este îngăduit să citez — adăugă el, zîmbindu-i domnului Cardan. Cucerirea acestei împărăţii, acum, în această viaţă, iată ambiţia celui ce caută mîntuirea. Poate să mai fie, sau nu, o alta viaţă ; asta nu mai contează pentru esenţa problemei. A te tîngui că sufletul se descompune odată cu trupul este ceva medieval. Cinismul îngrozitor al teologului dumneavoastră medieval în privinţa lumii acesteia îşi găsea contraponderea în optimismul său copilăresc în privinţa celei viitoare. Justiţia viitoare avea menirea să răsplătească ororile dezgustătoare ale prezentului. Dacă dai la o parte viaţa de apoi, rămîn ororile, neatenuate şi fără paliative.

— Asta aşa este, încuviinţă Chelifer.

— Privită din punct de vedere medieval, continuă Calamy, perspectiva este dintre cele mai dezolante. în-r dienii — şi din aceast punct de vedere şi întemeietorul creştinismului —

aduc un corectiv prin doctrina mântuirii

392

chiar în această viaţă, abstracţie făcînd de viaţa de apoi. Orice om poate ajunge pe calea, sa proprie la mîntuire.

— îmi pare bine că admiţi acest lucru, spuse domnul Cardan. îmi era teamă că ai să-ncepi să

ne spui că toată lumea trebuie să se hrănească cu salată şi să-şi contemple buricul.

— Chiar dumneavoastră, care sînteţi o autoritate în această materie, îi răspunse rîzînd Calamy, mi-aţi declarat 'că sînt — cîte ? — optzecişipatru de mii — nu-i aşa ? — de căi diferite de a te mîntui.

— Chiar atîtea, îi replică domnul Cardan. Şi încă mai multe ca să ajungi în iad. Dar, toate acestea, tînă-rul meu prieten, continuă el dînd din cap, nu atenuează cîtuşi de puţin faptul dezagreabil că, încetul cu încetul, devi gaga1, mori şi eşti mîncat de viermi. In viaţa asta toţi găsim mîntuire, desigur; dar acest lucru nu face mai puţin insuportabil faptul că, în cele din urmă, sufletul îţi este doborît în mod inevitabil de trup. Să presupunem că sînt mîntuit

— dau un caz cu totul ipotetic — că în ultima jumătate de secol, de cînd am ajuns la vîrsta pu-bertăţii, am trăit într-o stare de integritate morală şi de mîntuire în această lume. Să admitem că aşa ar fi. Este, oare, acesta un motiv suficient ca să fiu mai puţin mîh-nit de perspectiva de a deveni peste vreo cîţiva ani un imbecil senil, chior, surd, fără dinţi, fără minte, lipsit de orice interes, parţial paralizat, respingător semenilor mei — şi tot ce mai scrie în catalogul lui Burton ? Cînd sufletul îmi va ajunge la discreţia trupului, intrat încet în putrefacţie, la ce-mi va mai folosi atunci mîntuirea ?

— V-a folosit în cursul celor cincizeci de ani de viaţă sănătoasă, îi răspunse Calamy.

— Dar eu vorbesc de anii de boală, insistă domnul Cardan, cînd sufletu-i la discreţia trupului.

Calamy tăcu.

— Este greu, urmă el dus pe gînduri, e Îngrozitor de greu. Problema esenţială este următoarea : poţi afirma oare că sufletul e la discreţia trupului ? Poţi găsi vreo explicaţie conştiinţei recurgînd la materie ? Dacă porneşti de la ideea că mintea omenească este cea care a

» Ramolit (fr.).

26 — Frunze uscate

393

inventat spaţiul, timpul şi materia, luîndu-le din realitate într-un mod cu totul arbitrar — mai poţi oare încerca să explici un lucru prin ceva pe care el însuşi l-a inventat ? Aceasta-i problema esenţială. ■

— întocmai ca şi problema cine este autorul Iliadei, rîse domnul Cardan. Fie că este Homer, fie că este altcineva cu acelaşi nume. Tot aşa, în termeni filozofici şi, chiar — potrivit fizicii' noi — ştiinţifici, materia poate să nu fie, cu adevărat, materie. Rămîne, însă, faptul că

ceva ce are toate proprietăţile pe care întotdeauna le atribuim materiei ne aţine mereu calea, iar conştiinţa noastră cade, de asemenea, sub imperiul unor fragme te ale acestei materii, cunoscute sub denumirea de trupuri omeneşti, schimbîndu-se odată cu ele, şi ţinînd pasul cu descompunerea lor.

Calamy îşi trecu perplex degetele prin păr.

— Da, într-adevăr, e al dracului de greu. Nu rămîne decît să te comporţi ca şi cum lucrurile ar fi aşa cum par să fie. In acelaşi timp, însă există o realitate care-i total diferită şi de care ne-ar ajuta să ne apropiem mai mult o anumită schimbare în mediul nostru fizic, o înlăturare a limitelor noastre trupeşti. Poate concentrîhdu-ne suficient de mult gîndurile... Făcu o pauză şi-

şi scutură capul. Cîte zile a stat Gotama sub copacul sfînt ? Poate că dacă stai destul de mult şi ai o minte adecvată, ajungi într-adevăr să poţi depăşi, pe cine ştie ce căi stranii, limitele existenţei obişnuite ; să vezi că tot ce pare real nu-i de fapt decît o iluzie, — maya — iluzia cosmică ; iar în spatele ei să întrezăreşti o licărire de realitate.

— Misticii dumitale au scris multe elucubraţii despre asta ! ripostă domnul Cardan. L-ai citit vreodată pe Boehme, de pildă ? Lumini şi umbre, roţi şi remuşcări, bucurii şi amărăciuni; mercur, sare şi sulf — ce gargară !

— Nici nu putea face altfel, răspunse Calamy. Cum poate să descrie cineva un lucru total diferit de fenomenele existenţei cunoscute, într-un limbaj inventat pentru a descrie tocmai asemenea fenomene ? Oricît de amănunţit ai descrie prin cuvinte unui surd Simfonia

394

a V-a, el nu va deveni mai edificat asupra ei şi va crede că-i spui baliverne, care din punctul său de vedere...

— E-adevărat, îl întrerupse domnul Cardan, dar am îndoielile mele că statul sub copaci sfinţi, vreme îndelungată, ar putea într-adevăr îngădui cuiva să se descotorosească de limitele omeneşti şi să ajungă în culisele fenomenelor.

— In ce mă' priveşte, spuse Calamy, sînt înclinat să cred că îngăduie. Asupra acestui punct trebuie să acceptăm să nu fim de acord. Dar chiar dacă este imposibil să af.i realitatea, faptul că ea există şi că este în mod evident foarte diferită de ceea ce presupunem deobicei că ar fi, aruncă cu siguranţă o oarecare lumină asupra problemei oribile a morţii. Judecind după

aparenţe, trupul, desigur, este cel care pune stăpînire pe suflet şi-l ucide. Realitatea, însă, ar putea fi total diferită. După cîte ştim, trupu-i o invenţie a minţii. Care este realitatea în baza căreia mintea noastră, operînd cu abstracţii şi simboluri, îşi desfăşoară munca de abstractizare şi simbolizare ? Poate că o vom descoperi cînd vom muri. Şi) în orice caz, ce-i moartea cu adevărat ?

— Păcat, se auzi vocea seacă, clară şi precisă a lui jbhelifer. Păcat că mintea omenească nu şi-a îndeplinit piai bine la vremea ei munca de născocire. Ar fi trebuit, de pildă, să facem abstracţiile noastre simbolice, pornind ,de la realitate, în aşa mod încît să dispensăm un suflet jbreator şi eventual nemuritor de a mai ţi tulburat jle hemoroizi.

jj Calamy rîse.

— Sentimental incorijibil ce eşti !

% — „Sentimental ?" — repetă surprins Chelifer. \ — Un sentimental pe de-a-ndoaselea, spuse Calamy. Credeam că de cînd a fost răsturnat Louis Philippe s-a |ÎUS capăt unui asemenea romantism primitiv ca al dumnitale.

Chelifer rîse din toata inima :

— Poate că ai dreptate. Deşi, trebuie să spun, că eu însumi aş fi cedat premiul de sentimentalism celor care pnsidera ceea ce în mod obişnuit este denumit realitate Y~ de pildă

Harrow Road, sau Cafe de la Rotonde din

395

Paris — drept o simplă iluzie, celor care fug de aceasta şi-şi consacră timpul şi energia unor ocupaţii pe care domnul Cardan le rezumă şi le simbolizează prin cu-vîntul omphaloskepsis.

Nu sînt ei, oare, nişte debili mintali, nişte imbecili din cale afară de susceptibili şi sentimentali

?

— Dimpotrivă, ripostă Calamy, e un fapt istoric că ei au fost în general nişte oameni extrem de inteligenţi. Buda, Iisus, Lao-ţe, Boehme, în ciuda roţilor şi remuşcă-rilor sale, a sării şi sulfului său, Swedenborg, ca să nu mai vorbim despre Sir Isaac Newton care practic după

vîrsta de treizeci de ani a renunţat la matematică pentru misticism. Nu vreau să spun că el ar fi fost un mistic deosebit de valoros ; nu. Dar a încercat să fie ; şi nu se poate spune că s-a caracterizat prin imbecilitate. Nu, nu proştii sînt cei care devin mistici. E nevoie de o oarecare inteligenţa şi imaginaţie ca să-ţi dai seama cit de stranie şi misterioasă este lumea în care trăim. Proştii, nenumăraţii proşti, o iau ca atare, patinează voioşi pe suprafaţa gheţii şi nu le trece niciodată prin minte să se întrebe ce-i dedesubt. Ei se mulţumesc cu aparenţele

— ca Harrow Road al dumitale, sau Cafe de la Rotonde

— le numesc realităţi, şi-i insultă pe cei care se interesează de ce se află dedesubtul acestor simboluri superficiale, etichetîndu-i drept imbecili romantici.

— Dar este o laşitate să fugi de aşa ceva, insistă Chelifer. Nu ai dreptul să ignorezi ceea ce este o realitate pentru nouăzeci şi nouă la sută din oameni — chiar dacă de fapt s-ar putea să nu fie asta realitatea. N-ai dreptul.

— De ce nu ? îl întrebă Calamy. Doar ai dreptul să fii înalt de doi meri şi să porţi numărul 45

la pantofi. Oricine are acest drept, chiar dacă nu sînt deeît trei sau patru dintr-un milion ca el. De ce n-ai dreptul să te naşti cu o minte neobişnuită, o minte care nu poate să fie mulţumită cu aparenţele ?

— Dar o asemenea minte este netipică, e o ciudăţenie, răspunse Chelifer. In viaţa reală —

sau, dacă preferi, în. viaţa pe care o considerăm ca fiind reală — celelalte minţi sînt cele care predomină, care constituie regula.

396

Repet, nu ai dreptul să fugi de asemenea lucruri. Dacă vrei să ştii ce este viaţa omenească, trebuie să fii curajos şi să trăieşti aşa cum trăieşte în prezent majoritatea oamenilor. Te asigur, însă, că o asemenea viaţă este extrem de revoltătoare.

— Iar vii cu sentimentalismul dumitale! exclamă exasperat Calamy. Nu eşti decît un sentimental de tipul cel mai comun, dar pe de-a-ndoaselea. Tipul comun pretinde că aşa-numita viaţă reală este mai frumoasă decît în realitate. Sentimentalul pe de-a-ndoaselea se desfată cu ororile ei. In ambele cazuri se porneşte de la un principiu greşit; o preocupare exagerată de ceea ce este iluzoriu. Un om cu bun simţ nu vede lumea aparenţelor în culori prea trandafirii, dar nici nu-şi face prea mult venin din cauza ei, ci trece mai departe.

Există o realitate ulterioară care merită să fie examinată ; ea e mai interesantă..

— Aşadar, condamni dintr-odată nenumăratele fiinţe umane care trăiesc viaţa la suprafaţă ?

— Desigur că nu. Doar un nebun poate condamna ceea ce este un fapt. Este adevărat că

aceşti oameni există. Şi ei n-au decît să aleagă între cele optzecişipatru de mii de căi care duc la mîntuire. Calea pe care o aleg eu va fi probabil foarte diferită de a celorlalţi. Asta-i tot.

— Şi-i foarte probabil, interveni în discuţie domnul Cardan care fusese ocupat cu aprinderea unei ţigări de foi, că ceilalţi îşi vor găsi mai uşor calea spre mîntuire decît dumneata. Fiind mai simpli au mai puţine motive de nemulţumire. Mulţi dintre ei se află încă, practic, în tribalism, ascultînd orbeşte de regulile de convieţuire socială ce le-au fost insuflate încă

din copilărie. Ei nu cunosc încă păcatul originar ; n-au muşcat încă din mărul cunoaşterii binelui şi răului — sau mai bine zis întregul trib a fost cel care a muşcat — nu fiecare individ în parte. Iar individul constituie în aşa măsură o părticică din trib, încît nici nu-i trece prin gînd să acţioneze împotriva regulilor acestuia, aşa cum nici propriilor mei dinţi nu le vine să înceapă să-mi muşte în mod violent, aşa, de la sine putere, limba. Aceste suflete simple — şi au mai rămas multe dintre acestea, chiar

397

în epoca autobuzelor — îşi vor găsi foarte uşor calea spre salvare. Greutăţile survin atunci cînd indivizii încep să fie pe deplin conştienţi de ei înşişi ca entităţi distincte de trib. Există un imens număr de oameni care ar fi trebuit să fie membri ai unor triburi sălbatice, dar care au devenit conştienţi de individualitatea lor. Ei nu mai pot asculta orbeşte de morala tribului, dar în acelaşi timp sînt prea slabi ca să poată judeca singuri. Aş spune chiar că majoritatea oamenilor dintr-un stat modern, civilizat şi democratic, se află în acest stadiu — prea conştienţi de ei înşişi pentru a mai asculta orbeşte şi prea inepţi ca să fie în stare să se manifeste într-o manieră rezonabilă, pe cont propriu. De aici rezultă acea delicioasă situaţie în care ne aflăm şi care dă atitea satisfacţii prietenului nostru Chelifer. Sîntem între două luntre

— tribul şi o societate de oameni conştienţi şi inteligenţi.

— Este reconfortantă ideea, spuse Chelifer, că civilizaţia modernă face tot ce poate pentru a restabili regimul tribal, dar la scară enormă, naţională şi chiar internaţională. Publicaţiile ieftine, radioul, trenurile, automobilele, discurile etc, fac posibilă consolidarea unor triburi nu de mii de oameni, ci de milioane. Dacă ar fi să judecăm după romancierii din Middle West, acest proces a avansat foarte mult în America. S-ar putea ca după cîteva generaţii, întreaga planetă să fie locuită de un singur trib uriaş de limbă americană, alcătuit din nenumăraţi indivizi care vor gîndi şi vor acţiona exact ca personajele dintr-un roman de. Sinclair Lewis. E o speculaţie dintre cele mai atrăgătoare — deşi, bineînţeles, viitorul ne este complet indiferent, adăugă Chelifer.

Domnul Cardan încuviinţă şi pufăi din ţigară :

— Aceasta, desigur, e o posibilitate, afirmă el. Aproape chiar o probabilitate ; deoarece nu cred cîtuşi de puţin că vom fi în stare să educăm, cel puţîn în viitorii cîteva mii de ani, o rasă

de oameni suficient de inteligenţi pentru a fi în stare să formeze o societate netribală stabilă.

Educaţia a făcut vechiul tribalism imposibil. Şi nu a acţionat în nici un fel — şi nici nu va acţiona vreodată — pentru a face posibilă societatea netribală. în conse-398

cinţă, din moment ce avem nevoie de stabilitate socială, va fi necesar să creăm pe baza sistemului de educaţie generală a proştilor un nou fel de tribalism, folosind presa, radioul şi restul de mijloace prin care urmează să fie întemeiată noua ordine. După o generaţie sau două

de muncă conştiincioasă şi perseverentă, ar trebui să fie posibil, cum spunea Chelifer, să

transformăm pe toţi locuitorii Planetei, cu excepţia a două sau trei sute la fiecare milion, în nişte indivizi ca Babbitt.

— Poate că ar fi necesar un barem ceva mai cobo-rît, sugeră Chelifer.

— E un fapt remarcabil, continuă domnul Cardan pe un ton meditativ, că cel mai mare şi cel mai influent reformator al vremurilor noastre, Tolstoi, a propus şi el o revenire la tribalism ca singurul remediu la neliniştea şi nesiguranţa generate de civilizaţie. Dar în timp ce noi propunem un tribalism bazat pe realităţi — sau poate că ar trebui să spun aparenţe ? —

domnul Cardan îi făcu lui Calamy un semn amical cu ochiul — ale vieţii moderne, Tolstoi a propus întoarcerea la tribalismul autentic, primordial, necivilizat şi murdar al sălbaticului.

Acest lucru, desigur, nu e posibil ; pentru că este puţin probabil că oamenii, după ce au gustat din le confort moderne — cum i se spune în hoteluri — vor permite ca acesta să le fie luat înapoi. Sugestia noastră este mai practică : crearea pe întreaga planetă a unui trib de indivizi ca Babbitt. Vor fi mai uşor de propagat acum, decît mujicii. Şi totuşi, principiul rămîne acelaşi în ambele proiecte — o revenire la starea tribală. Şi dacă Tolstoi, Chelifer şi cu mine cădem de acord asupra unui lucru, credeţi-mă, continuă domnul Cardan, că merită să

fim luaţi în consideraţie. Apropo, adăugă el, sper că nu ţi-am lezat susceptibilitatea, Calamy ?

Cred că nu te-ai transformat în mujic, nu-i aşa ? N-ai început să sapi, să tai porci şi aşa mai departe ? Sînt sigur că nu.

Calamy rîse :

— Tai lemne dimineaţa, ca exerciţiu fizic. Dar nu din principiu vă asigur, nu din principiu.

— Ah, atunci totu-i în ordine, exclamă domnul Cardan. îmi era teamă că o faci din principiu.

399

— Ar fi o prostie, răspunse Calamy. La ce-ar servi să fac ceva prost pentru care nu am nici o aptitudine ; mai mult decît atît, ceva care m-ar împiedica să fac un lucru pentru care s-ar putea, cred eu, să am oarecare capacitate din naştere.

— Şi ce anume, dacă mi se îngăduie să întreb — i se adresă domnul Cardan, cii o prefăcută

modestie şi curtoazie plină de tact — ce anume ar putea fi acest lucru ?

— E o întrebare cam veninoasă, spuse zîmbind Calamy. Dar aveţi tot dreptul să o puneţi.

Pentru că a fost, evident, greu de văzut, pînă în prezent, la ce am avut talent. N-am ştiut nici eu. La dragoste ? La călărie ? La vînătoare de antilope în Africa ? La a comanda o companie de infanterie ? La citit cu viteza fulgerului tot ce-mi cădea sub mînă ? Sau la ce ?

Personal sînt înclinat să cred că am avut talent la dragoste.

— Nu-i deloc un talent de lepădat, replică pe un ton judicios domnul Cardan.

— Dar nu unul, după părerea mea, care să fie cultivat la infinit, spuse Calamy. Şi acelaşi lucru e valabil şi pentru celelalte, valabil cel puţin pentru mine... Dacă n-aş avea decît aceste aptitudini, ar trebui să mă dedic cu toată seriozitatea exclusiv agriculturii. Dar sînt pe cale de a găsi în mine unele aptitudini pentru meditaţie care mi se par că merită să fie cultivate. Şi mă-ndoiesc că cineva poate cultiva în acelaşi timp meditaţia şi pă-mîntul. De aceea nu tai decît lemne, ca exerciţiu fizic.

> — Asta-i bine, aprobă domnul Cardan. Mi-ar fi părut \rău dacă ai fi făcut cu toată rîvna ceva util. Păstrează instinctul de gentleman. Asta-i excelent...

— Piei satană ! exclamă Calamy rîzînd. Credeţi că nu-mi dau foarte bine seama că puteţi aduce cele mai grave acuzaţii împotriva pustnicului trîndav care stă şi îşi contemplă buricul în timp ce alţii lucrează ; credeţi că nu m-am gîndit la asta ?

— Sînt sigur că te-ai gîndit — răspunse domnul Cardan făcînd şăgalnic cu ochiul.

— O asemenea acuzaţie este fără îndoială destul de gravă. Dar ea este cu adevărat convingătoare numai dacă pustnicul nu-şi face treaba cum trebuie, dacă-i născut 400

să fie activ şi nu contemplativ. Imbecilii care se grăbesc să proclame că acţiunea este scopul vieţii şi că gîndirea n-are valoare decît în măsura în care duce la acţiune, nu vorbesc decît ca să se afle în treabă. Există cele opt-zecişipatru de mii de căi. Contemplativul are pur şi simplu şi el dreptul la una din ele.

— Sînt ultimul om cate i l-aş nega, răspunse domnul Cardan.

— Şi, dacă voi descoperi că aceasta nu-i calea mea, continuă Calamy, mă voi întoarce înapoi şi voi încer:a ceva ce se poate face pe tărîmul vieţii practice. Pînă în prezent, trebuie să spun că n-am văzut perspective mai luminoase pentru mine în acest domeniu. în acelaşi timp,

> însă, trebuie să recunosc că nici eu nu mi-am căutat drumul în locurile unde aş fi avut şansele să-l găsesc.

— Ceea ce întotdeauna mi s-a părut a fi principala h obiecţie la omphaloskepsisul prelungit, spuse domnul | Cardan după o mică pauză, este faptul că prea mult timp | eşti lăsat în seama propriilor tale resurse; că trebuie sâ

.trăieşti, ca să zic aşa, din propria ta grăsime intelectuală ! în loc să te poţi hrăni din afară. A te cunoaşte pe tine

Jnsuţi devine imposibil, deoarece nu te poţi cunoaşte pe , jtine însuţi decît în raport cu alţii.

— E adevărat, răspunse Calamy. Cu «iguranţă că nu poţi cunoaşte o parte a persoanei tale decît în raport cu lumea din afară. In cursul celor doisprezece sau cincisprezece ani de viaţă

adultă, cred că am reuşit să cunosc foarte temeinic această parte din mine. M-am întîlnit cu o serie de oameni, am fost pus în foarte malte situaţii curioase, aşa încît orice posibilitate latentă

din acea parte a fiinţei mele a avut prilej să se manifeste. De ce să mai continui ? Nu mai există nimic care să vreau într-adevăr să aflu despre acea parte a persoanei mele. Nu mai există nimic, cred eu, de oarecare însemnătate, pe care să-l mai pot afla din contactele cu lumea din afară. Pe de altă parte, există un întreg univers în mine care este necunoscut şi care aşteaptă să fie explorat; un întreg univers care nu poate fi abordat decît prin introspecţie şi gîndire răbdătoare şi neîntreruptă. Fie şi numai din curiozitate, şi tot merită să-l explorezi.

Există,

401

un fel de legătură cu morala. Numai în raport cu altceva se poate spune că satisfacerea unui instinct natural este bună sau rea. Ea poate fi rea, de pildă, dacă presupune înşelăciune, sau cruzime. Cu siguranţă că este rea atunci cînd înrobeşte o minte care simte singură cînd trebuie să fie liberă — liberă să contemple şi să se re-culeagă.

— Fără îndoială, încuviinţă domnul Cardan. Dar ca om practic nu pot spune decît că va fi îngrozitor de greu să-ţi păstrezi o asemenea libertate. Legănatul acela din şolduri... îşi mişcă

ţigara într-o parte şi în alta. Am să revin după şase luni să văd cum te vei simţi atunci. Este extraordinar efectul pe care-l au apetiturile naturale asupra bunelor hotărîri. Cînd eşti sătul crezi că regenerarea va fi foarte uşoară; dar cînd din nou ţi-e foame — ce greu îţi pare!

Tăcură cu toţii. Umbrele de ceaţă se căţăraseră între timp şi mai sus pe coline. Munţii din faţă

erau acum complet negri, iar norii, în care-şi ascunseseră vîrfurile, deveniseră întunecaţi şi ameninţători, cu excepţia părţilor superioare care străluceau parcă şi mai intens, pe măsură ce soarele apunea. Umbra, care ajunsese pînă la o sută de metri de locul în care stăteau, se pregătea să-i cuprindă şi pe ei. Cu clinchete voioase şi tălăngi şi răpăit de copite mici şi puternice, cele şase capre bălţate veniră în fugă pe cărarea abruptă dinspre drum. Băieţelul alerga în urma lor ameninţîndu-le cu băţul : „Hei, hei !" striga el cu un fel de furie homerică : dar la vederea celor trei bărbaţi de pe bancă în faţa casei, dintr-o-dată tăcu, roşi şi se făcu nevăzut într-un mod foarte puţin eroic, abia îndrăznind să mai şoptească ceva caprelor, în timp ce le închidea în staul pentru noapte.

— Drăguţele de ele, exclamă Chelifer care urmărise cu oarecare curiozitate mişcările animalelor ; cred că sînt primele capre pe care le-am văzut sau mirosit, în carne şi oase, de cînd am început să scriu despre ele în revista mea. Foarte interesante. Eşti înclinat să uiţi că

asemenea ~\ creaturi există în realitate. ***' v L

— In general eşti înclinat să uiţi că există ceva sau cineva în afară de tine, spuse domnul Cardan. Ai întotdeauna un fel de şoc cînd descoperi contrariul.

— Peste trei zile, spuse Chelifer dus pe gînduri, voi fi înapoi la birou. Iepuri, capre, şoareci ; Fetter Lane ; pensiunea de familie. Toate ororile familiare ale realităţii.

— Sentimentalule ! rîse de el Calamy.

— între timp, spuse domnul Cardan, Lilian a hotărît brusc să se mute la Monte Carlo. Plec cu ea, bineînţeles; nu poţi refuza mesele gratuite atunci cînd ţi se oferă, îşi aruncă ţigara de foi, se ridică şi se întinse. Ei, trebuie să coborîm înainte de a se lăsa întunericul.

— înseamnă că nu o să vă văd un timp ? întrebă Calamy.

— Să nu-ţi fie teamă, mă întorc înapoi aici peste şase luni, îl asigură domnul Cardan. Chiar dacă ar fi să vin pe cont propriu.

Urcară poteca abruptă care dădea în drum.

— La revedere. 1*2 | — La revedere.

| Calamy îi privi cum se îndepărtau pînă dispărură după

'cotul drumului. îl cuprinse o profundă melancolie. Odată

cu ei se ducea vechea lui viaţă cu care se obişnuise atît de mult. Fusese lăsat complet singur în tovărăşia a ceva nou şi straniu. Ce va rezulta din această despărţire?

Sau poate că, se gîndi el, nu va rezulta nimic. Poate

că nu a fost decît o nebunie din partea lui.

Umbra învălui casa. Privind în susul colinei, vâzu deasupra valului de întuneric care înainta, un pîlc de arbori strălucitori, pregătiţi parcă de sărbătoare. Iar în capătul văii, ca o imensă

nestemată strălucind de propriul ei foc lăuntric, piscul de calcar străpungea norii, înălţîn-du-se spre cerul palid. „Poate că-i o nebunie ce fac", gîndi Calamy. Privind acest pisc strălucitor, se simţi, însă, oarecum mai asigurat.

404

BA?)

Cu prins

Huxley moralistul .......•• 8

Partea I O seară la doamna Aldwinkle ..... 19

Partea a Ii-a Fragmente din autobiografia lui Francis Chelifer...........103

Partea a IlI-a Iubiri paralele ......... 199

Partea a IV-a Călătoria...........297

Partea a V-a Concluzii •.,.........365

Valoarea timbrului literar se virează în contul UNIUNII SCRIITORILOR nr 451 01 032