Tînărul lord Hovenden, care ştia că-i place să danseze şi că o doreşte pe Irene Aldwinkle mai mult ca orice pe lumea asta, nu prea înţelegea ce se discută.
— Nu ştiu se poate opri un om âă facă seea se îi plase, în afară, bineînseles — îşi adusese brusc aminte de învăţătura domnului Falx — de nesesitatea economică^
— Şi de el însuşi, adăugă domnul Cardan.
— Şi, ceea ce este mai deprimant, continuă Calamy fără să acorde vreo atenţie întreruperii, este senzaţia că vei continua aşa la infinit, în ciuda tuturor eforturilor de a te opri. De multe ori îmi doresc să nu fiu liber din punct de vedere obiectiv. Atunci, cel puţin, aş putea blestema pe altcineva decît pe mine însumi că-mi stă în cale. Da, în mod categoric, îmi doresc de multe ori să fiu ui\ simplu muncitor eu lopata,
— N-aai mai dori, dacă asi fi fost vreodată, rosti un ton grav lordul Hovenden, cu aerul celui care vor| beşte din propria-i experienţă,
Calamy rise.
— Ai perfectă dreptate, spuse el şi-şi goli paharul Nu credeţi că-i timpul să mergem lâ culcare ?
ir
Capitolul VIII
In fiecare seară, Irene avea privilegiul să o pieptene pe mătuşa ei. Aceasta era pentru ea una din clipele cele mai preţioase. E adevărat că uneori era o adevărată 'agonie să se ţină trează şi-i venea întotdeauna foarte greu să-şi înăbuşe căscatul. Nu se obişnuise încă, după o practică de trei ani, cu orele de culcare tîrzii ale mătuşii Liîian. Uneori, mătuşa Lilian o tachina pentru pofta ei copilărească de somn. Alteori insista cu multă solicitudine .ca Irene să se odihnească
după prînz şi să se ducă la culcare la ora zece. Tachinăriile o făceau pe Irene să-i fie ruşine de obiceiurile ei copilăreşti : iar la solicitudinile mătuşii protesta că nu mai este copil, că
niciodată nu se simte obosită şi că se poate obişnui uşor cu cinci sau şase ore de somn pe noapte. Lucrul cel mai important, ajunsese ea să creadă, era să nu fie văzută de către mătuşa Lilian căscînd şi să arate întotdeauna proaspătă şi vioaie. Dacă mătuşa Lilian nu remarca nimic, tachi-neriile şi solicitudinea erau evitate.
Oricum, însă, pentru toate aceste mici neplăceri ea era răsplătită de mii de ori de deliciile confidenţelor în feţa oglinzii de toaletă. In timp ce tînăra fată îi pieptăna părul lung, de un castaniu auriu, doamna Aldwinkle, cu ochii închişi şi cu o expresie de beatitudine — pieptă-
natul îi producea o plăcere fizică — vorbea spasmodic, în frînturi de fraze, despre evenimentele zilei, despre musafiri, despre oamenii pe care îi cunoscuseră, sau despre-trecutul ei, despre proiectele sale, sau ale Irenei, Pe tărîmul dragostei. Toate aceste subiecte erau abordate de doamna Aldwinkle într-o manieră rit se poate de in-
•93
timă, pe un ton cit se poate de confidenţial, fără nici o reticenţă. Irene era foarte mîndră şi recunoscătoare pentru faptul că mătuşa Lilian o trata ca pe o persoană matură, ca de la egal la egal. Fără să-şi fi propus vreodată în mod deliberat să o supună complet pe Irene influenţei sale, doamna Aldwinkle descoperise în cursul acestor convorbiri de la miezul nopţii mijlocul cel mai potrivit de a atinge acest ţel. Dacă îi vorbea astfel, o făcea pur şi simplu pentru că
simţea nevoia să se destăinuie fără rezerve cuiva, şi pentru că nu exista altcineva. Procedînd însă aşa, reuşise să facă din această fată o sclavă. Şi pentru că devenise confidenta mătuşii Lilian, pentru ca era investită cu acest titlu de onoare, Irene era stăpânită de un sentiment de recunoştinţă, care nu făcea declt să-i întărească ataşamentul firesc, de copil, faţă de mătuşă.
Intre timp,. învăţase să vorbească pe un ton familiar în legătură cu multe lucruri despre care se presupune că sînt ignorate de tinerele fete şi despre care într-adevăr nu ştia nimic decît în teorie şi în mod indirect. Cunoştinţele sale despre lume şi despre filozofia vieţii erau, ca să
spunem aşa, suspendate în vid, neavînd legătură directă cu realitatea. Pe un ton grav şi naiv, spunea o grămadă de lucruri care' nu-şi aveau originea decît în străfundurile inocenţei ei; amplifica şi dezvăluia în mod jenant, în faţa tuturor, situaţii la care doamna Aldwinkle făcuse doar unele aluzii în timpul confidenţelor sale din orele tîrzii de noapte. Irene se considera în orice caz o persoană pe deplin matură.
In noaptea aceasta, doamna Aldwinkle se afla într-o stare de spirit cam sumbră şi se văicărea.
— îmbătrînesc, oftă ea, deschizîndu-şi o clipă ochii pentru a se privi în oglindă. Imaginea pe care o văzu nu-r dezminţea spusele. Şi, totuşi, mă simt atît de tînără !
— Asta contează, declară Irene. Şi, în afară de aceasta, e absurd ce spui : nu eşti bătrînă ; nu arăţi bătrînă.
într-adevăr, Irene nu o vedea bătrînă.
— Cînd îmbătrîneşti nu te mai iubeşte nimeni, continuă doamna Aldwinkle. Prietenii sînt îngrozitor de infideli. Se împrăştie cu toţii. Cînd mă gîndesc Ia toţi prietenii mei... Nu-şi termină fraza.
Toată viaţa ei, doamna Aldwinkle a avut un talent deosebit să rupă cu prietenii şi cu amanţii.
Domnul Car-dan era aproape unicul supravieţuitor ai primei generaţii de prieteni. De toţi ceilalţi se despărţise. Şi o făcuse cu inima uşoară. Cînd era mai tînără i se părea uşor să-şi facă
prieteni noi în locul celor vechi. Prieteni potenţiali, gîndea ea, se găsesc pe toate drumurile, orîcînd. Acum, însă, începuse să se îndoiască că într-adevăr rezerva era atît de inepuizabilă pe cît crezuse. Descoperi că cei de vîrsta ei erau bine implantaţi în cercurile pe care şi le formaseră, iar celor din generaţia tînără nu le venea să creadă că inima ei era tot atît de tînără
ca şi a lor. De cele mai multe ori o tratau cu o politeţe distantă, acordată de obicei unor persoane străine, sau mai în vîrstă. ■— Oamenii sînt îngrozitori, exclamă Irene trecînd cu mai multă violenţă peria prin păr, ca pentru a-şi sublinia indignarea.
— Tu n-ai să-mi fii necredincioasă ? o întrebă doamna Aldwinkle.
Irene se aplecă şi o sărută pe frunte în chip de răspuns. Doamna Aldwinkle deschise larg cehii albaştri, strălucitori şi o privi cu acel zîmbet de sirenă care pentru Irene rămăsese tot atît de fascinant ca şi pe vremuri.
— Ah, dacă toată lumea ar fi ca micuţa mea Irene ! Doamna Aldwinkle lăsă capul să-i cadă în piept şi-şi închise din nou ochii. Se aşternu tăcerea. Ce-i cu oftatul ăsta atît de sfâşietor ? întrebă ea brusc.
Dacă n-ar fi fost clopoţelul de păr arămiu, ar fi putui; vedea că Irene roşise pînă în creştetul capului.
— Nu-i nimic, răspunse ea cu o stîngăcie care trăda ■şi mai mult încurcătura în care se afla şi de care se simţea vinovată.
In realitate, acea inspiraţie adîncă, urmată de o expiraţie scurtă şi puternică nu fuseseră
componentele unui oftat, ci ale unui căscat cu gura închisă. Doamna Aldwinkle, în înclinaţia ei spre romantism, nu bănui adevărul.
— Zici că nu-i nimic ? o întrebă cu îndoială. Nu-i nimic acest suflu pe care l-am auzit răbufnind prin crăpă-
turlle unei inimi zdrobite ? Niciodată n-am mai fost martora unui asemenea suspin.' Se uită la imaginea Ire<-nei reflectată în oglindă. Te-ai aprins la faţă ca un bujor. Ce s-a întimplat ?
— Doar ţi-am spas că nu-i iiimie, răspunse Irene puţin iritată.
Ii era ciudă pe ea însăşi că se comportase atît de prosteşte şi roşise fără rost, şi nu pe mătuşa ei. Se concentra şi mai mult asupra periatului, sperînd şi rugindu-se în sinea ei ca mătuşa Lilian să abandoneze subiectul.
Dar doamna Aldwinkle era implacabilă în lipsa-i de tact.
— In viaţa mea n-am auzit ceva care să exprime atâta pasiune ! spuse ea zîmbind ştrengăreşte în oglindă.
Vorbele ei aveau darul să cadă ca nişte lovituri de-ciomag pe capul celor cărora le erau adresate. Cînd glumea, nu ştiai niciodată precis dacă să-ţi fie milă de victimă sau de doamna Aldwinkle. Şi aceasta, pentru că deşi se putea întîmpla ca victima să primească lovituri serioase, spectacolul strădaniilor doamnei Aldwinkle de a le aplica erau tragi-comice ; ai fi dorit ca, spre binele ei şi al întregii umanităţi, să renunţe. Dar nu renunţa niciodată. Doamna
/Udwinkle- îşi împingea totdeauna glumele plnă la aî-' ' kna limită pe care şi-o putea imagina cineva cu o minte mai puţin greoaie decât a ei, şi chiar dincolo de aceasta.
— A fost ca un oftat de balena, continuă ea tachine-riile-i îngrozitoare.. Cu siguranţă că e vorba de o mare pasiune, de o pasiunt de prim ordin. Ia spume-mi, ckie-i ?
îşi ridică sprîncenele şi zkmbi cu un zîxnbet care i se păru, după ce-l studiase în oglindă, drept cel mai maliţios, dar în acelaşi timp cel nuai fermecător. „Ca în eaine-diile lui Congreve", îşi spuse ea.
— Dar, mătuşă Lilian, protestă Irene aproape cu disperare şi cu lacrimi în ochi, ţi-am spus doar că n-a îost nimic. In asemenea clipe se putea surprinde că era în stare chiar s-o urască pe mătuşa Liliam. De fapt, n-a fost decît un... Fiasese eît pe ce să se destăinuie pliraă de curaj, şi să-i spună mătuşii Lilian, cu riscul unor tachinerii sau a unei a solicitudini deplasate la adresa ei — amândouă erau în J momentul acela preferabile — că pur şi simplu eăscase.
96
par doamna Aldwinkle, continuîndu-şi cu perseverenta
jocul, o întrerupse.
— Lasă că ştiu eu cine e, făcu ea un semn de dojana u degetul în oglindă. Am ghicit. Nu sînt c
chiar o mătuşă bătrmă, oarbă şi proastă cum crezi. îţi închipui că n-am remarcat ? Copil prost ce eşti ! Crezi că n-am observat că el e extrem de asiduu şi că ţie-ţi cam place. Iţi închipui oare că mătuşa ta bătrînă şi proastă mai e pa deasupra şi oarbă ?
Irene roşi din nou : ochii i se umplură de lacrimi.
— Dar la cine te referi ? întrebă ea cu o voce pe cară se străduia s-o stăpînească să nu tremure.
— Faci pe inocenta! îşi continuă ironiile în stil Con-greve doamna Aldwinkle. Dar în această
clipă — mai devreme decît se întîmpla de obicei în asemenea cazuri — i se făcu milă şi consimţi să curme agonia bietei Irene. Hovenden, spuse ea. Cine altul ar putea fi ?
— Hovenden ? repetă Irene surprinsă cu adevărat.
— Inocenţă ultragiată ! — doamna Aldwinkle reveni pentru o clipă asupra ironiilor ei sîcîitoare. Dar e cît se poate de evident! continuă ea pe un ton mai normal. Bietul băiat umblă
după tine ca un cîine.
— După mine ? Irene .fusese mult prea ocupată să umble după mătuşa ei pentru a mai observa că umbla cineva şi după ea.
— Hai, nu te mai preface î o mustră floamna Aldwinkle. E atît de stupid să te prefaci ! Mai bine fii sinceră şi nu te mai ascunde după deget. Recunoaşte că-ţi place.
Irene recunoscu.
— Da, bineînţeles că-mi place, dar nu... nu în mod special. Nu m-am gîndit la el din acest punct de vedere.
Doamna Aldwinkle zîmbi puţin cam sarcastic, dar cu bunăvoinţă. Starea ei depresivă, motivele resentimentelor personale la adresa ordinii universale a lucrurilor fură date uitării.
Absorbită de unicul subiect care o in-texesa — studierea exclusivă şi temeinică a naturii umane — era din nou fericită. Dragostea — ăsta-i singurul lucru care contează. In comparaţie cu dragostea, pînă şi arta abia dacă avea o existenţă proprie. Doamna Ald-7 — Frunze uscate
winkle era aproape tot atît de interesată de iubirile al, tora, ca şi de ale ei proprii. Dorea ca toţi să fie îndrăgos, tiţi, în mod constant şi complicat. Ii plăcea să mijlocească contactele între oameni, să încurajeze sentimentele tarw dre, să urmărească cum pasiunea se dezvoltă, să fie de faţă cînd survenea (şi doamna Aldwinkle era totdeauna cam dezamăgită cînd nu survenea) catastrofa. Iar apoi, după stingerea — lentă sau violentă — a unei iubiri care se învechise, venea următoarea, la care trebuia să se gîn-dească, s-o pregătească, s-o consolideze, să
vegheze asupra ei; apoi a treia, a patra... întotdeauna trebuie să urmezi impulsurile spontane ale inimii, deoarece prin ele se dezvăluie dumnezeirea care sălăşluieşte în noi. Iar Eros trebuie venerat atît de profund, incît să nu admiţi decît manifestările cele mai pregnante şi mai pasionante ale puterii sale. A te mulţumi cu o dragoste care cu timpul s-a transformat întro simplă afecţiune, simpatie şi înţelegere reciprocă, înseamnă a batjocori numele lai Eros. Un adevărat amant, se gîndea doamna Aldwinkle, părăseşte dragostea sa veche, paralitică, şi-
şi deschide larg inima noii pasiuni.
— Ce gîsculiţă eşti ! începu doamna Aldwinkle. De multe ori mă întreb dacă în general eşti capabilă de iubire ; eşti atît de nereceptivă, de rece !
Irene protestă eu toată energia de care era capabilă. După ce-ai trăit atît de mult în compania doamnei Aldwinkle nu puteai să nu consideri acuzaţia de răceală, de insensibilitate la pasiune, drept cea mai condamnabilă crimă din cîte există. Mai bine erai acuzată de asasinat, mai ales dacă era vorba de crime passionnel.
— Nu ştiu cum poţi spune una ca asta, ripostă ea cu indignare. Sînt mereu îndrăgostită.
Doar au existat şi Peter şi Jacques şi Mario !
— Ţi se pare că eşti, îi răspunse dispreţuitoare doamna Aldwinkle, uitînd că tot ea era aceea care o convinsese pe Irene că a fost îndrăgostită. E mai mult imaginaţie decît realitate. Aşa sînt unele femei, de cînd se nasc — dădu ea resemnată din cap — şi pînă mor.
Din cele spuse de doamna Aldwinkle, ai fi putut în-, tr-adevăr crede că Irene era o fată bătrînă
de vreo pa-
triizoci ăc ani. care. conform probelor adunate timp dr douăzeci de ani, s-a dovedit a fi incapabilă de orice s-ar fi putut asemui cit de cît cu o dragoste pătimaşă.
Irene nu-i răspunse, continumd să-i pieptene părul. Calomniile doamnei Aldwinkle o dureau nespus. Ar fi vrut să facă ceva extraordinar pentru a dovedi că cran complet lipsite de temei.
— întotdeauna l-am considerat pe Hovcnden un băiat extrem de drăguţ, urmă doamna Aldwinkle, ca şi cum s-ar fi contrazis cu cineva.
Şi continuă să vorbească, in timp ce Irene o asculta şiri pieptăna părul.
•"A
-ni
'ia
Gfl
CspkolulIX
In camera sa, domnişoara Thriplow rămase vreme îndelungată cu stiloul în mînă, în faţa bloc-notesului deschis, înconjurată de tăcere şi singurătate. „Dragă Jim", începuse ea să scrie, _ Iubitul meu Jim. Astăzi te
u
-ai întors la mine atît de brusc şi neaşteptat, încît aproape că am izbucnit în plîns în faţa tuturor. întîmplarea a făcut, oare, să rup acea frunză de dafin şi s-o strivesc între degete pentru a-i elibera parfumul ? Sau erai tu acolo ? Erai tu cel care a şoptit în taină subconştientului meu să rup frunza ? Mă întreb, Şi mă tot întreb. Uneori îmi vine să cred că nu există accident, că nu facem nimic din întîmplare. In noaptea asta am fost sigură de acest lucru.
Mă întreb, însă, de ce-ai vrut să-mi reaminteşti de micuţa frizerie a domnului Chigwell din Weltringham ? De ce-ai vrut «ă te revăd şezînd pe scaunul de frizerie, cu un chip grav şi matur, cu roata periei electrice în-vîrtindu-se deasupra capului tău şi cu domnul Chigwell zicînd : „Aveţi părul foarte uscat, domnule Thriplow ?" Şi cureaua de cauciuc care m-a făcut să mă gîndesc întotdeauna la..." Domnişoara Thriplow notă comparaţia cu şarpele rănit, care îi venise pentru prima oară în minte în noaptea aceasta. N-avea nici un motiv special să-şi antedateze plăsmuirea şi să o plaseze în perioada tinereţii. Era pur şi simplu un procedeu literar şi nimic mai mult; e mai interesant cînd cineva spune că s-a gîndit la un lucru încă din copilărie. „Mă întreb dacă această amintire are vreo semnificaţie deosebită ? Or, poate că se datorează doar faptului că mă vezi neglijentă şi uitucă
100
.— o, bietul şi scumpul meu Jim ! — şi profiţi de orice prilej pentru a-mi aminti că ai existat, că mai exişti încă. Iartă-mă, Jim. Oricine uită. Cu toţii am fi blînzi şi buni, lipsiţi de egoism dacă ne-am aduce aminte — dacă n-am uita că şi ceilalţi sînt tot nişte fiinţe complete şi individualizate ca şi noi, că fiecare poate fi rănit tot atît lume este aceea de a iubi şi pentru mine. Nu-i o scuză pentru nimeni să spună că ceilalţi sînt la fel de răi. Ar trebui să-mi aduc aminte mai des. N-ar trebui să-mi las memoria în paragină. Şi nu numai în ce te priveşte pe tine memoria mea e năpădită de buruieni ; ci în legătură cu tot ce-i mai bun şi mai delicat şi mai gingaş. Poate că mi-ai amintit de domnul Chigwell şi de apa aromată de dafin şi pentru a-mi atrage atenţia că trebuie să iubesc mai mult, să admir mai mult, să dau dovadă de mai multă solicitudine şi să fiu mai receptivă. Dragul meu Jim !"
îşi puse stiloul pe masă şi, privind prin fereastra deschisă cerul înstelat, încercă să se gîndească la el, încercă să se gîndească la moarte. Ii era însă greu să se gîndească la moarte.
îşi dădu seama că-i dificil să te concentrezi mereu asupra ideii de dispariţie, de inexistenţă în loc de existenţă, de neant. In cărţi citeşti adesea cugetări înţelepte, încercase şi ea de mai multe ori să mediteze. Dar, nu se ştie de ce, nu prea reuşise. Ii veneau'mereu în minte tot felul de fleacuri. Nu reuşea să-şi concentreze gîn-durile asupra morţii, să le ţină imobile sub ochiul minţii, în cele din urmă se surprinse citind cele ce scrisese, punînd semnele de punctuaţie, corectînd greşelile de stil, cînd acesta suna prea formal, prea artificial, insuficient de spontan şi inadecvat unui jurnal intim.
La sfîrşitul ultimului paragraf, mai adăugă un „iubitul meu Jimtt şi rosti de mai multe ori cu voce tare aceste cuvinte. Exerciţiul avu efectul obişnuit; simţi cum. îi vin lacrimi în ochi.
Quakerii se roagă numai cînd se simt îndemnaţi de sfîntul duh ; e un lucru dificil, însă, să
ajungi să fii îndemnat de sfîntul duh. Bisericile mai îngăduitoare şi mai 101
lumeşti, conştiente de slăbiciunile umane, au furnizat credincioşilor ritualuri, litanii, mătănii şi lăcaşuri de rugăciune.
„Iubitul meu Jim, iubitul meu Jim". Domnişoara Thri-plow găsise formula adecvată pentru rugăciunea ei. „Iu, bitul meu Jim". Lacrimile îi făcură bine. Se simţi mai bună, mai blîndă, mai îngăduitoare. Şi -apoi, deodată, avu senzaţia că se ascultă din afară pe sine însăşi, detaşată, „Iubitul meu Jim". Dar îi păsa oare cu adevărat de el ? Ce erau toate acestea decît o mascaradă, o prefăcătorie ? Jim a murit demult; nu mai avea nici o legătură cu ea, cea de acum. De ce trebuia să-i mai pese şi să-şi mai amintească de el ? Şi toate aceste eforturi sistematica de a-şi concentra gîndurile asupra lui, consemnările în jurnalul intim destinat memoriei lui — nu erau oare un fel de antrenament emoţional ? Oare nu-şi zgîria în mod deliberat inima pentru a o face să sîngereze, ca apoi să-şi scrie poveştile cu fluidul roşu ?
Domnişoara Thriplow alungă însă ■ imediat cu indignare aceste gînduri monstruoase şi false.
îşi luă din nou stiloul şi începu să scrie foarte repede, ca şi cum ar fi scris o formulă magică, o formulă care, cu cît ar fi fost mai repede aşternută pe hîrtie, cu atît i-ar fi alungat mai curînd gîndurile rele.
„îţi aminteşti, Jim, cînd plăteam împreună în canoe şi era cît pe ce să ne înecăm ?..."
---------PARTEA A Ii-a-----
Fragmente din autobiografia lui Francis Chelifer
Capitolul I
Nici chiar butrinii gentlemeni nvt s-au simţit vreodată mai bine în fotoliile lor preferate din cluburi decît mă simţeam eu în timp ce eram legănat de valurile calde ale Mării Tireniene, Cu braţele larg desfăcute, aidoma unei cruci vii, pluteam cu faţa în sus pe această mare albastră şi caldă. Asupra mea cădeau razele soarelui, transformai'1 în cristale de sare' picăturile de pe faţă şi de pe piept. Sub cap aveam o pernă de apă lină, iar corpul şi membrele îmi erau cufundate într-o saltea transparentă, groasă de vreo zece-unsprezccc metri, ce se unduia elastică pe patul său de nisip. Ai fi putut să zaci aşa paralizat o viaţa întreagă, fără să te supere spinarea.
Deasupra mea, cerul aburea în căldura amiezii. Cînd mi-am întors faţa spre munţi, abia de i-am putut zări prin vălul de ceaţă. în schimb, impunătoarea clădire Grand Hotel — deşi nu chiar atît de mare ca în prospectele ilustrate, în care intrarea principală părea să aibă vreo 15
metri, iar patru acrobaţi stînd unul pe umerii celuilalt abia dacă ar fi putut ajunge la pervazul ferestrelor de la parter —■ nu făcea nici o încercare de a se ascunde ; vilele îşi dezvăluiau fără
ruşine goliciunea albă pe după boschetele de pini, iar în faţa lor, pe plaja de un cafeniu deschis, puteam vedea cabinele, umbrelele desfăcute, copiii jucîndu-se în nisip, vilegiaturişti stropindu-se şi
10LÎ
zbenguindu-se în apa puţin adîncă şi caldă de la ţărm;' bărbaţi aproape goi, ca nişte statui de bronz, fete în costume de baie viu colorate, băieţi aidoma unor cre-veţi fierţi, şi un fel de morse grăise şi lucioase, cu capete roşii, care nu erau decit matroanele, purtînd pe cap căşti de cauciuc şi costume de baie negre şi ude. Ici, colo, pe suprafaţa mării, lunecau ceea ce băştinaşii numesc patini — catamarane făcute din două pontoane unite la capete şi un scaun înalt la mijloc pentru vîslaşi. Lă-sînd în urma lor explozii de rîs; exclamaţii italieneşti galante, frînturi de cîntece, îşi croiau drum prin întinderea albastră. Uneori, precedîndu-şi pîrtiile albe de spumă, zgomotul şi mirosul, treceau bărci cu motor şi, brusc, salteaua mea transparentă se pwnea în mişcare şi mă simţeam ridicat şi coborît de valuri, din ce în ce mai domol, pînă ce totul revenea la calmul anterior.
Deocamdată ajunge. Descrierea pe care am făcut-o — acum după ce am recitit-o — nu mi se pare lipsită de eleganţă. Căci, deşi poate că nu am mai jucat o partidă de bridge de la vîrsta de opt ani şi nu am învăţat niciodată să jac mah-jonk, pretind că am studiat regulile de stil. Ani învăţat srta de a scrie bine, adică arta de a nu spune nimic, înşiruind fraze cizelate cu grijă.
Am ajuns la perfecţiune în materie de literatură. Dar, fără să mă laud, pot spune că am şi talent. „Nimic nu-i de mai mare ajutor decît părerea bună despre tine însuţi, bazată pe dreptate şi adevăr". îl am pe Milion de partea mea pentru a-mi justifica aserţiunea. Iar atunci cînd afirm că scriu bine, nu înseamnă pur şi simplu că folosesc o perifrază pentru a spune că scriu prost despre nimic. în această privinţă, efuziunile mele diferă întrucîtya de cele ale colegilor mei. Uneori, am cîte ceva de spus şi descopăr că a mă exprima în mod elegant dar înflorit, este pentru mine ceva la fel de uşor ca şi mersul pe jos. Evident că nu acord nici cea mai mică
importanţă acestui lucru. Chiar de-aş avea de spus tot atît eît La Rochefoucauld şi de-aş avea aceeaşi uşurinţă de exprimare ca Shelley, situaţia nu s-ar schimba. Dar aceasta denotă o mare artă, îmi veţi spune. Fără îndoială ; şi ce-i cu asta ? Cu toţii nutrim o stranie prejudecată în ce priveşte arta. Religia,
104
patriotismul, ordinea morală, umanitarismul, reformele sociale — toate acestea, îmi închipui, le-am aruncat cu toţii de mult peste bord. Dar ne mai cramponăm încă îa mod patetic de artă.
Fără rost — aş spune. Deoarece ea are mult mai puţină raţiune de a exista decît majoritatea obiectelor de cult de care ne-am debarasat; mai mult decît atît : fără sprijinul şi justificarea lor, ea nu are nici un sens.- Artă de dragul artei — nimic de dragul nimicului. E timpul să fie doborît ultimul şi cel mai stupid dintre idoli. Prieteni, vă conjur, lăsaţi-vă de ultimul şi cel mai dulce dintre narcotice şi treziţi-vă, în sfir.şit, complet lucizi printre lăzile de gunoi de la scara de serviciu.
Sper că această mică digresiune va fi suficientă pentru a arăta că atunci cind lucrez scriind, nu-mi fac nici un fel de iluzii. Nu cred că ceea ce fac are o cit de mică importanţă şi, dacă mă
străduiesc atît de mult să imprim frumuseţe şi eleganţă acestor fragmente autobiografice, o fac numai din obişnuinţă. Am practicat atît de mult timp arta literară, încît e firesc ca în eforturile mele să existe o constantă. Poate că mă veţi întreba de ce scriu în general, din moment ce consider că această îndeletnicire nu are nici o importanţă. Iată o întrebare pertinentă. „De ee vă îndeletniciţi cu asemenea lucruri inconsistente ?". Pentru a mă justifica nu pot să dau vina decît pe propria-mi slăbiciune. In principiu, sînt împotriva scrisului ; în principiu doresc să
duc o viaţă obtuză ca şi ceilalţi oameni de rînd. Trupu-i volitiv, dar sufletul e slab. Mărturisesc că încep să mă plictisesc. Aspir la altceva decît la acele distracţii legitime oferite de cinematograf şi de ringul de dans. Mă lupt, încerc să rezist ten-> taţiilor ; dar pînă la sfîrşit cedez.
Citesc cîte o pagină din Wittgenstein, eînt puţin din muzica lui Bach, scriu un poem, cîteva aforisme, o fabulă, un fragment de autobiografie. Scriu cu grijă, în mod serios, cu pasiune chiar, ca şi cum ar fi important pentru lume să-mi cunoască gîndurile, ca şi cum aş avea un suflet de salvat, dîndu-i o expresie. Sînt însă pe deplin conştient, bineînţeles, că toate aceste ipoteze delicioase nu stau în picioare. De fapt, scriu numai ca să treacă vremea şi să distrez o
105
iL
minte care, în ciuda tuturor eforturilor mele. mai cade încă pradă slăbiciunilor sale intelectuale. Aştept cu plăcere să ajung la acea vîrstă mijlocie, placidă, cînd, după înfrângerea vechiului Adam din mine şi satisfacerea în cele din urmă a color mai extravagante dorinţe intelectuale, voi fi în stare să mă instalez liniştit în acea via^ă materială, acea existenţă umană
naturală care, din păcate, îmi pare încă atît de inaccesibilă, atît de auster monotonă, atît de plictisitoare. N-am ajuns încă la acea binecuvîn-tată stare. De aici provin şi divagaţiile mele artistice pentru care îmi cer scuze. Şi, mai presus de orice, vă conjur încă odată să nu vă
închipuiţi că le acord cea mai mică importanţă. Vanitatea mea ar suferi cumplit dacă' aş şti că
o faceţi.
Biata doamnă Aldwinkle, de pildă ; a existat totuşi cineva care niciodată nu şi-a putut închipui că nu aş fi adept al artei pentru artă. „Dar. Chelifer — obişnuia să-mi spună cu vocea ei încordată, imperativă, ca şi cum ar fi fost la capătul pifferilor, ■— cum poţi să denigrezi pr>-priul dumitale talent?" Iar eu îmi luam aerul meu cA mai egiptean — am fost întotdeauna acuzat că arăt ca o sculptură egipteană.— îmi arboram surîsul cel mai sibilin şi spuneam :
,.Doar sînt un democrat; cum pot să îngădui talentului meu să denigreze omenescul din mine ?tf — sau îi dădeam vreun alt răspuns enigmatic de acest gen. Biata doamnă Aldwinkle !
Dar cred că m-am grăbit, am început să vorbesc despre doamna Aldwinkle şi dumneavoastră
încă nici nu o cunoaşteţi. N-o cunoşteam nici eu, de altfel, pe vremea cînd stăteam culcat pe salteaua mea de apă elastică şi îmbietoare — nu-i cunoşteam decît numele ; dar, de altfel, cine nu-l cunoaşte ? Doamna Aldwinkle, protectoarea artelor, gazda perfectă, vestită pentru seratele ei literare şi agapele oferite celebrităţilor — nu-i oare un personaj clasic, im nume familiar ? Pe buzele tuturor ? Bineînţeles. Dar pină în acel moment nu o văzusem încă niciodată în carne şi oase. Şi nu din vina ei. Căci numai cu cîteva luni în urmă
primisem următoarea telegramă pe adresa editorilor mei : „SOSIT PRINŢUL
PAPADIAMANTO-POULOS DOREŞTE CUNOŞTINŢA CU CERCURILE LI-
106
TERARE ARTISTICE INTELECTUALE CELE MAI BUN Fi DIN LONDRA AŢI PUTEA CUMVA VENI PENTRU A-L ÎNTlLNI LA CINA JOI OPT ŞI CINCISPREZECE BER-KELEY SQUARE 112 LILIAN ALDWINKLE". în. această formă telegrafică şi într-o asemenea formulare, invitaţia mi s-a părut foarte tentantă. Dar, după o mică anchetă
judicioasă, m-am lămurit că perspectiva nu era chiar atît de atrăgătoare cum îmi imaginasem la început. Prinţul Papadiamantopoulos s-a dovedit a fi, în ciuda numelui şi a titlului său cît se poate de promiţătoare, un intelectual tot atît de serios ca noi ceilalţi ; chiar mai serios, deoarece am descoperit cu groază că era un geolog de prima clasă şi se pricepea la calculul diferenţial. Printre ceilalţi musafiri urmau să figureze cel puţin trei scriitori (decenii) şi un pictor. Şi se spunea că şi doamna este destul de cultă şi nu chiar atît de proastă. Am completat formularul de telegramă cu răspuns plătit şi l-am dus personal la cel mai apropiat oficiu poştal. „REGRET NESPUS DAR NU CINEZ ÎN ORAŞ DECÎT ÎN POSTUfi MARE
FRANCIS CHELIFER". Tot timpul cît a durat postul mare am aşteptat cu încredere o nouă
invitaţie. M-am simţit însă uşurat, deşi puţin cam dezamăgit, că n-am mai' primit nici un semn1 de viaţă din partea doamnei Aldwinkle. Mi-ar fi plăcut s-o văd făcînd noi eforturi zadarnice pentru a mă ademeni s-o părăsesc pe lady Giblet, căreia îi eram atit de devotat.
Ah, seratele la lady Giblet ! — nu-mi scapă nici una, în limita posibilităţilor. Vulgaritatea, ignoranţa şi stupiditatea gazdei, mediocritatea de necrezut a leilor ei jigăriţi — toate acestea oferă, cu siguranţă, un spectacol unic pe lumea asta. Şi în plus, acei vivandieri ai artelor, acea delicioasă boemă care consideră că abilitatea în ceea ce priveşte aprecierea picturii cubiste şi a muzicii lui Stravinski le îndreptăţeşte pe deplin accesul liber la nevestele celorlalţi — nicăieri nu poţi întîlni specimene atît de strălucite de acest gen ca la lady Giblet. Iar în ce priveşte conversaţia pe care ai prilejul s-o auzi în acele săli de marmură — nicăieri nu poţi vedea o prăpastie mai mare între pretenţii şi faptele justificative. Nicăieri în alia parte nu ai un prilej mai bun să-i asculţi
)':
107
pe ignoranţi, pe incapabilii de gîndire logică, vorbind cu atîta dezinvoltură despre lucruri despre care nu au habar ; iar după ee-şi exprimă o opinie incoerentă demnă de un imbecil, îi poţi auzi cum se laudă,_ între paranteze, cu propria lor luciditate, cu vederile moderne, cu inteligenţa lor riguros ştiinţifică. Incontestabil că nicăieri nu poţi găsi ceva mai desăvârşit în acest gen decît la lady Giblet — în orice caz eu unul n-am mai întîlnit. La doamna Aldwinkle, dimpotrivă, se poate foarte bine întimpla să auzi o conversaţie serioasă ; aşa ceva este cu desăvîrşire exclus în salonul pe care l-am ales eu. . Această dimineaţă pe albastra Tîreniană a fost, însă, ultima din viaţa mea pe care am petrecut-o ca nemembru al cercului de cunoştinţe al doamnei Aldwinkle, şi era cît pe ce să fie şi prima din viaţa mea de apoi. Se pare că în această dimineaţă soarta a stat în cumpănă dacă să mă desfiinţeze complet, sau numai să-mi facă cunoştinţă cu doamna Aldwinkle. Din fericire, după cum îmi place să
cred, a ales ultima alternativă. Dar, anticipez. Am văzut-o pentru prima oară pe doamna Aldwinkle în această excepţională dimineaţă, fără să ştiu cine este. De acolo de unde zăceam pe salteaua mea de saramură azurie, am zărit un patina foarte încărcat care se îndrepta spre mine dinspre ţărm. Cocoţat pe banca vîslaşului, un tînăr înalt trăgea alene la rame. Sprijinit de bancă şi lăsîndu-şi picioarele păroase să-i atîrne peste bordul unuia dintre pontoane, stătea un bărbat mai în vîrstă, robust, roşcovan, la faţă, cu părul alb şi scurt. In celălalt ponton se aflau două femei. Cea mai în vîrstă şi mai înaltă stătea în faţă, cu picioarele în apă. Purta un costum de baie ca para focului din mătase plisată, iar părul îi era înfăşurat într-o basma roz. Chiar în spatele ei şedea ghemuită, cu genunchii atingîndu-i bărbia, o făptură foarte tînără şi slăbuţă, în costum de baie negru. Ţinea în mină o umbrelă de soare, verde, cu care o apăra de razele soarelui pe doamna mai vîrstnică. Plasată în acest cilindru verzui, doamna de culoare roşie şi roz despre care mai tîrziu am aflat că este însăşi doamna Aldwinkle, semăna cu o lanternă chinezească, aprinsă
într-o seră ; iar cînd se întîmpla ca umbrela să se deplaseze, permiţînd razelor soarelui să-i atingă faţa, ţi se oferea spectacolul învierii lui Lazăr ; nuanţa verzuie şi cadaverică dispărea brusc şi culorile sănătoase, accentuate şi de reflexul costumului de baie, reveneau în grabă.
Mortul căpăta viaţă ; dar numai pentru o clipă, deoarece, grijulie, fata răsturna miracolul ; umbra verzuie revenea, Lanterna Chinezească se cufunda din nou în penumbra serei şi faţa devenea din nou spectrală, ca a unui om care ar fi zăcut trei zile în mormînt.
La pupă, vizibilă abia după ce ambarcaţiunea a început să mă depăşească, se afla o altă femeie tînără, cu o faţă palidă şi ochi negri şi mari. O şuviţă de păr aproape negru îi ieşea de sub casca de baie şi se prelungea ca un favorit îneîrlionţat pe faţă. Un tînăr frumos, cu faţa arsă de soare, cu braţele şi picioarele arămii şi muşchiu-loase, stătea întins la pupa celuilalt ponton şi fuma.
Vocile care îmi parveneau slab de pe ambarcaţiune, îmi sunau totuşi -ceva mai familiar decît celelalte pe care le auzeam de pe alte patini. Mi-am dat imediat seama că se vorbeşte englezeşte.
„Norii — l-am auzit spunînd pe domnul în vîrstă (la un gest făcut de Lanterna Chinezească
din seră tocmai se întorsese pentru a privi masele de abur suspendate aidoma unui nou lanţ de creste deasupra adevăraţilor munţi) — norii pe care ii admiraţi atît de mult s-au putut forma numai datorită prafului excremenţial degajat de pămînt şi care pluteşte în aer. Există mii de particule în fiecare centimetru cub. Vaporii de apă se condensează în jurul lor în proporţie suficientă pentru a fi vizibili. De aici provin norii — aceste splendide formaţiuni celeste, dar al căror miez e făcut din praf. Ce simboluri ale idealismului uman !" Vocea-i melodioasă
devenea tot mai puternică pe măsură ce tînărul îşi cufunda vîslele în apă. „Particule terestre transfigurate în forme cereşti. Aceste forme nu sînt nici de sine stătătoare, nici absolute. Praful este cel ce desenează plăsmuirile pe bolta cerească."
109
." Alba
i
„Doamne fereşte ! — mă gîndeam eu. A trebuit să. vin la Marina di Vezza ca să aud toate acestea !"
Cu o voce puternică, dar indistinctă, şi pe deasupra straniu de nearmonioasă, Lanterna Chinezească începu să recite din Shelley, dar incorect : „Din' pisc în pisc, ca un pod..." începu ea şi apoi tăcu, căutînd prin apă o rimă pentru pisc. „Deasupra unei mări nu ştiu cum". Cred că
Norul este cea mai frumoasă poezie. Cînd te gîndeşti că Shelley a navigat pe această mare şi că a fost incinerat pe aici pe aproape, uite colo !"
Arătă ţărmul învăluit în ceaţă, care străjuia pe o întindere de mulţi kilometri plaja nesfîrşită de la Viareg-gio. Chiar şi acum ai fi putut discerne fantoma ţărmului ; seara însă, o să se contureze cu precizie. In bătaia razelor soarelui gata să apună, „Palace" şi „Grande Bre-tagne", „Europe" (giă Aquila Ncra) şi „Savoia" vor stră^ luci ca nişte nestemate — jucării princiare — printre nenumăratele hoteluri şi pensiuni mai modeste, atît ds patetic micşorate de la această distanţă. încît te podideau lacrimile. La această oră, dincolo de vălul de ceaţă, o sută
de mii de vilegiaturişti se îmbulzeau pe plajele altădată pustii, unde trupul lui Shelley fusese dat pradă flăcărilor. Pădurile de brad prin care venea călare de la Pisa, căutînd inspiraţie în tăcerea lor adîncă şi în umbra impresionantă, clocoteau acum de viaţă. Nenumărate cupluri cutreierau poienile... Şi aşa mai departe. Din stiloul meu se revarsă figurile de stil. Fiecare drahmă de cerneală albastră include implicit o mie de mots justes1 aidoma particulei de cromozomi care conţine în stare potenţială viitoarele trăsături ale unui om. îmi cer scuze.
Aşadar, cu tinereţea la provă şi plăcerea la pupă — carnea era atît de lucitoare sub soarele de amiază, culorile atît de vii şi de aprinse, încît mi-am amintit de micile extazuri ale lui Etty —
ambarcaţiunea trecu încet la cîţiva metri de mine. întins ca o cruce vie pe salteaua mea de apă
marină, mă uitam la ei languros printre
1 Cuvinte potrivite (fr.)
110
pleoapele întredeschise. Mă priviră şi ei — feţele lor exprimau o totală lipsă de curiozitate •—
dar numai pentru o clipă, apoi îşi întoarseră capetele în altă parte, ca şi cum aş fi fost una dintre broaştele acelea sleite de puteri pe care le vezi după perioada de împerechere, plutind cu burta în sus pe suprafaţa bălţiior. Şi totuşi eram ceea ce se cheamă un suflet nemuritor. îmi închipuiam că ar fi fost mai rezonabil ca ei să-şi fi oprit ambarcaţiunea şi să mă fi întrebat peste întinderea de apă : „Bună dimineaţa, străine, ce-ţi mai face sufletul ? Şi ce-ar trebui să
facem noi pentru a fi mîntuiţi ?" Pe de altă parte însă,. obiceiul nostru de a'nu-i considera pe străini nimic altceva decît nişte broaşte sleite de putere, ne scuteşte, probabil, de o grămadă de neplăceri.
— De la un cap la altul, preciza domnul cu lata roşcovană, în timp ce se îndepărtau de mine.
Iar tînăra şi prevenitoarea făptură sugeră foarte res-■^ pectuos, cu o voce timidă şi blîndă, că
„marea nu ştiu '%. cum" ar putea fi de fapt „marea furtunoasă". „Sau marea ,3? spumoasă"
spuse tînărul lopătar, ale cerui eforturi sub soarele arzător îl îndreptăţeau să exprime o părere pro-»^f fesională, de marinar, plină de bun simţ. \ „Dar e cît se poate de evident ce este", ripostă doamna
^ Lanternă Chinezească, pe un ton cam dispreţuitor. Tînărul de pe bancă îşi aruncă ţigara, şi începu să fluiere meditativ aria „Deh, vieni alia finestra" din Don Giovanni, Tăcere ; barca se îndepărta cu fiecare lovitură de ramă. Ultimele cuvinte pe care le-am auzit au fost pronunţate, cu voce tărăgănată şi cam copilăroasă, de tînăra de la pupă. „Aş vrea să mă bronzez mai repede ! — spuse ea, scoţîndu-şi piciorul gol şi alb din apă. Parcă am trăi într-o pivniţă ! Ce culoare nesănătoasă şi îngrozitoare, ca de sparanghel opărit, sau ca de ciupercă !:' adăugă ea gînditoare.
ii. Doamna Lanternă Chinezească spuse ceva, apoi domnul roşcovan. Dar cuvintele nu se mai înţelegeau. Curînd .ş3|-am mai auzit nimic; au pleeat, lăsînd totuşi in urma iu
lor numele lui Shelley. Aici, pe aceste ape îşi conducea el barca. Intr-o mînă ţinea un volum de Sofocle, în cealaltă cîrma. Privirea-i scruta cînd micile hieroglife, cînd orizontul mărginit de munţi şi nori. „La babord, Shelley" îi striga căpitanul Williams ; şi cîrma vira direct la tri-bord. Barca se clătina, cît pe ce să se răstoarne ; apoi, într-o zi, un fulger! Cerul smolit se despică în două. In zgomotul asurzitor, părea că totul se sfărîmă ; tunetul explodă chiar deasupra şi se rostogoli aidoma unor bolovani uriaşi, printre norii metalici. Ecoul îl purtă
peste ceruri şi peste munţi, — „Din pisc în pisc", îmi amintii eu, adoptînd corectura făcută de doamna Lanternă Chinezească „din pisc în pisc, răsună ca un disc" (Ce infamie !) Apoi, urlînd şi şuierînd, uraganul se abătu asupra lor. Şi acesta a fost sfîrşitul.
Chiar şi fără aluzia doamnei Lanternă Chinezească, probabil că aş fi început să mă gîndesc la Shelley. Pentru că a trăi pe acest ţărm, între mare şi munţi, în alternanţa perioadelor de calm desăvîrşjt şi de furtuni violente şi neaşteptate, înseamnă a trăi unul din poemele lui Shelley. Eşti înconjurat de o frumuseţe fantastică şi ireală. Dacă nu ar exista suta de mii de vilegiaturist!, jazul de la „Grand Hotel", frontul unit pe care civilizaţia îl opune — sub formă
de pensiuni, pe o distanţă de kilometri — mării străine şi pustii, dacă n-ar exista toate acestea ţi-ai putea într-adevăr pierde simţul realităţii, închipuindu-ţi că ficţiunea s-a transformat în realitate. Pe vremea lui Shelley, cînd ţărmul era aproape nelocuit, oricine putea fi scuzat că a pierdut simţul realităţii. Trăind aici, într-o lume reală, practic indistinctă de cea fictivă, oricine aproape că ar fi fost îndreptăţit să-şi dea frîu liber imaginaţiei, pînă la acele limite extravagante pe care şi le-a permis Shelley.
Dar un om din actuala generaţie, crescut într-un mediu tipic contemporan, nu mai are nici o justificare de acest gen. Un poet modern nu-şi mai poate permite luxul intelectual în care s-au complăcut atît de bine predecesorii săi. Stînd întins pe apă, îmi reDetam versurile 112
scrisa acum cîteva luni, inspirate de gînduri asemănătoare.
i*0
in
1
fLU
Cînd Sf intui Duh coboară lin din Rai In Golders Green, Penge şi Uf ord, Gazdele împroaşcă
putregai Răzbunîndu-se pe-ilustrul lord.
Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori, De servitori şi de hangii s-au închinat La Dumnezeu, Speranţă, Grecia şi flori, In vremurile noastre noi am învăţat Să ne simţim acasă oriunde ne aflăm : Şi-n Camden Town, pe străzile lui sumbre. Plin de nădejdi, în pestilenta ce-ndurăm, Duhul cel Sfînt vine s-alunge umbre.
fi>i îmi amintesc că am scris aceste versuri într-o după amiază sumbră, în biroul meu din Gog's Court, Fetter Lane. Tot în acelaşi birou, şi într-o după amiază aproape perfect similară, scriu şi acum. Reflectorul plasat afară, în dreptul ferestrei, îmi trimite o lumină slaba şi murdară care are nevoie să fie suplimentată de cea electrică din interior. Pluteşte un miros stătut de cerneală de tipar. Din. subsol se aude bubuitul şi zăngănitul preselor ; se tipăreşte în două sute de mii de exemplare „Revista femeilor'!. Sîntem aici în inima universului nostru uman. Haideţi, aşadar, să recunoaştem sincer că sîntem cetăţenii acestui oraş meschin, că în aceste condiţii am ales soluţia cea mai proastă şi că nu căutăm să evadăm.
Pentru a evada — fie în spaţiu, fie în timp — trebuie sâ alergi acum mult mai departe decît era necesar acum vreo- sută de ani, cînd Shelley se plimba cu barca pe Marea Tireniană, evocînd viziunile epocii de aur. Trebuie să te deplasezi mai departe in spaţiu, pentru că există un număr mai mare de oameni, vehicule mai multe şi mai rapide. în acest poem shelleyan, care este peisajul Versiliei, s-au introdus „Grand Hotel", cei o sută de mii de vilegiaturişti şi orchestrele de jaz : Iar epoca de aur,
«3
care pe vremea lui Godwin nu părea atît de îndepărtată, s-a distanţat tot mai mult de noi, pe măsură ce fiecare reformă electorală, fiecare victorie asupra bastioanelor capitalismului, nimiceşte o nouă iluzie. Pentru a evada în anul 1924 trebuie să pleci în Tibet, şi trebuie să
speri pe puţin la anul 3000. Şi, cine ştie ? Poate că şi în palatul lui Dalai Lama există aparate de radio ; şi poate că epoca de aur care va veni peste o mie de ani va fi cu adevărat de aur numai pentru că va reuşi să pună pentru prima oară sclavia pe baze cu adevărat ştiinţifice şi eficiente.
O evadare în spaţiu, chiar dacă o realizezi, nu este o adevărată evadare. Un om poate să
trăiască în Tibet, sau în mijlocul Anzilor ; el nu poate însă dezminţi prin aceasta existenţa Londrei şi a Parisului, nu poate uita că există locuri ca New York şi Berlin. Pentru majoritatea oamenilor, Londra şi Manchesterul reprezintă regula ; n-ai decît să te refugiezi la Arcquipa, unda primăvara este veşnică ; tot nu vei trăi în ceea ce pentru conştiinţa umană, în general, reprezintă realitatea.
Nici evadarea în timp nu este mai satisfăcătoare. Să trăieşti in viitorul-luminos, să trăieşti pentru viitor. Privind spectacolul de azi, să te consolezi cu gîndul la cel de mîine. Şi poate chiar să contribui la a-l transforma în ceea ce ar trebui să fie. Cunosc toate acestea, vă asigur.
Am trecut prin aşa ceva, am trăit într-o stare de permanentă intoxicare gîndindu-mă la ce va fi, muncind fericit pentru un magnific ideal de fericire. Dar dacă stai şi te gîndeşti puţin, vezi cît de absurde sînt aceste anticipări, aceste eforturi pentru ceea ce va fi. In primul rînd pentru că în general nu avem nici un motiv să credem că va exista un viitor, cel puţin pentru oameni.
In al doilea rînd, nu ştim dacă idealul de fericire spre care năzuim nu va fi pînă la urmă ori total irealizabil, ori, în cazul în care va fi realizabil, total respingător pentru omenire. Doresc oare oamenii să fie fericiţi ? Dacă ar exista perspectiva reală de a realiza o stare de fericire permanentă şi constantă, n-ar fugi ei oare îngroziţi de această împlinire fastidioasă ? Şi, în sfîrşit, contemplarea viitorului, efor-114
turile constante pentru* el, nu pot împiedica prezentul de a exista. Ele nu fac decît să-i întunece parţial imaginea Aceleaşi obiecţii sînt aplicabile, în egală măsură, evadărilor care nu vizează spaţiul sau timpul, ci eternitatea platonică, idealul. Evadarea în simpla ficţiune nu contracarează faptele : ea nu face decît să le ignore.
In sfîrşit, există acei oameni, mai curajoşi decît fugarii, care se aruncă efectiv în viaţa.contemporană reală din jurul lor şi se consolează găsind în mijlocul mizeriei, stupidităţii şi aspectelor ei respingătoare, dovezi de infinită bunătate, caritate, milă etc. E adevărat că
aceste însuşiri există şi că ele oferă un spectacol reconfortant; în ciuda civilizaţiei, oamenii n-au decăzut sub nivelul animalelor. Chiar şi în societatea umană părinţii sînt devotaţi progeniturilor lor, pînă şi în această societate cei slabi şi năpăstuiţi sînt uneori ajutaţi. Ar fi şi de mirare să nu fie aşa avînd în vedere originea şi afinităţile omului. Aţi citit vreodată vreun anunţ mortuar în care defunctul să nu fi posedat o inimă de aur în ciuda înfăţişării sale grosolane şi a unor maniere groaznice ? Şi oricit ar fi de respingătoare producţiile lor din punct de vedere literar, autorii acestor anunţuri mortuare au perfectă dreptate. Avem cu toţii inimi de aur; deşi uneori .sintom, ce-i drept, prea ocupaţi cu propriile noastre tre-iburi pentru a ne aminti de acest lucru. Oamenii cu ade-ivărat cruzi şi răi sînt tot atît de rari ca şi oamenii de geniu, sau idioţii absoluţi. N-am întîlnit încă un om cu un suflet hain în adevăratul înţeles al cuvintului. Şi inu-i de mirare ; deoarece un om cu adevărat hain este acel om la care unele instincte sînt dezvoltate în mod anormal, iar altele sînt mai mult sau mai puţin atrofiate.
Aşa cum n-am întîlnit, de pildă, un om ca Mozart.
Este adevărat că Charles Diekens reuşea să se simtă emoţionat pînă la lacrimi ori de cîte ori descoperea virtutea în mijlocul mizeriei. Cum zicea foarte bine unul din admiratorii săi din America, ,.el arată că viaţa, în aspectele sale cele mai crude, capătă o măreţie tragică; că actele de nebunie şi excesele nu distrug complet sentimentele morale şi că bîrlogul celei mai negre crime este uneori iluminat de prezenţa sufletelor celor mai nobile" Ce frumos ! Dar există, oai*c, un motiv major să
115
fim emoţionaţi ori de cite ori întilrum virtutea în societatea liman» ?' Faptul căi oamenii au ficat şi pancreas,, «te pîlciă, nw ne prea emoţionează. La om virtuţile sînt tot atît de fireşti ca şi organele digestive ; ţinînd cont de instinctele sale soeiale, este eît se poate de firesc ca orice biolog onest să se aştepte să le găsească.
Aşa stînd luerarile, n.u. există nimic îrt aceste virtuţi ă la Bickens despre care ar merita să
scrii. Nu-i nici uo motiv să fim deosebit de mîndri de însuşirile pe care Ie moştenim de la strămoşii noştri patrupezi şi pe care le împărtăşim cu animalele noastre domestice preferate.
Ar fi însă o. adevărată recompensă pentru noi dacă am găsi în societatea contemporană dovezi de virtuţi spe^ eific umane — virtuţile raţionale şi conştiente care ar trenai să aparţină; prin definiţie acelei fiinţe care îşi zice Bom-o Sapîens. Receptivitatea, de pildă, lipsa de prejudecăţi iraţionale, toleranţa totală şi eforturile constante, rezonabile, îndreptate spre binele societăţii. Dar, dîn păcate, tocmai aseoxenea însuşiri nu sînt de găsit. Cui altcuiva d»toră»ay la urma, uz-mei, toată această mizerie, confuzie şi hidoşenie, deeit lipsei de virtuţi omeneşti? In realitate—.cu excepţia unor capricii întîmplătoare aîe natorii, care se manifestă cînd ici, cînd eolo, dar întotdeauna în mod inoportun — noi, oamenii înţelepţi, sîn-fcera în mod- practic lipsiţi de orice virtuţi umane. Ajunge să stai o săptănaină. într-un mare oraş, ca să te convingi de acest lucru. Lipsa de însuşiri cu adevărat umane fiind totală, sîntem nevoiţi, atunci, cînd în general avem bunăvoinţa să privim realitatea în faţă, să procedăm ca Charles Diekens şi să
felicităm umanitatea numai pentru virtuţile sale animalice. Cei veseli şi optimişti care ne asigură că totul e în ordine în omenirea asta pentru că mamele îşi iubesc copiii, cei săraci sînt milostivi şi se ajută reciproc, iar soldaţii mor pentru un drapel, vor să ne dea curaj, arătînd că
semănăm cu balenele, elefanţii şi albinele. Cînd le cerem, în schimb, să ne ofere dovezi de înţelepciune umană, să ne dea cîteva exemple de comportare conştientă şi rezonabilă, ne reproşează răceala intelectuală şi, în general, „lipsa de omenie" — adică refuzul de a ne mulţumi cu standardele oferite de lumea ani-116
malelor. Oricît de recunoscători- am fi pentru existenţa in societatea civilizată a acestor virtuţi obişnuite de junglă, nu avem nici o justificare să le opunem ororilor şi mizeriei vieţii sociale.
Ororile şi mizeria provin din lipsa de raţiune a oamenilor — din incapacitatea lor de a fi în mod înţelept şi deplin umani. Virtuţile.de junglă nu reprezintă decît faţada acestui animalism, al cărui cap este bunătatea instinctivă şi a cărui coadă este stupiditatea şi cruzimea instinctivă.
Atît în ceea ce priveşte ultima consolare a filozofiei. Am rămas faţă în faţă cu realitatea.
Biroul din Gog's Court se află situat, repet, chiar în inima ei, în inima ei care bate.
■nit
I
Capitolul II
Gog's Court, buricul realităţii !. Recitind în tăcere? care se aşternuse aceste versuri ale mele, am avut ser timentul adevărului lor profund :
Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori, De servitori şi de hangii s-au închinat La Dumnezeu, Speranţă, Grecia şi flori, In vremurile noastre noi am învăţat Să ne simţim acasă oriunde ne aflăm : Şi-n Camden Town, pe străzile lui sumbre.
Vocea-mi răsuna profetic pe întinsul mării. Nimic ni. contribuie mai mult la adîncirea sensului unei afirmaţii,, decît repetarea ei cu voce tare, cînd eşti singur : „M-am 1 hotărît; aşa să-mi ajute Dumnezeu! Nu mai pun o pi-| cătură în gură !" Cît de des în nopţi negre sau dimineţi geroase, n-auzi cuvinte solemne de acest gen din gura cuiva, odată cu duhoarea de whisky !
Jurămîntul magic pare să conjure întregul univers să ia parte la bătălia pe care partea mai bună
a eului o dă împotriva viciului care-l împresoară. Ce clipe emoţionante şi înfiorătoare ! Chiar şi numai de dragul de a mai trece o dată prin ele, de dragul de a sparge încă o dată cu ecourile acestui jurămînt tăcerea de moarte a Styxuluî şi tot merită, să încâlci hotărîrea cea bună. Ca să
nu mai vorbim de plăcerile beţiei propriu-zise.
Scurtul meu recital a avut darul să-mi confirme adevărul speculaţiilor. Căci, nu numai că
exprimasem cu voce tare esenţa gîndurilor mele, dar recursesem cu acest 118
prilej la o formulă care conţinea, şi e cazul sâ mă felicit pentru aceasta, un element de magie. Care e secretul acestor expresii fericite ? Cum se face că o cugetare mediocră
exprimată de poet într-o formă abracadabrantă pare de o profunzime nebănuită, iar o idee evident falsă şi stupidă poate fi făcută să pară adevărată prin modul în care este exprimată ?
Sincer vorbind, nu ştiu. Mai mult decît atît, nu am reuşit să găsesc pe nimeni care să-mi poată da un răspuns la această şaradă. De ce expresia shakespeareană „muzică murindă" ne emoţionează tot atît de mult ca şi marşul funebru din Eroica, sau finalul din Cori olan ? De ce, înţr-o anumită privinţă, e mai comic să-i zici „orătanie" maimuţei Tulliei decît să scrii o piesă îiitreagă în genul lui Congreve ? Şi de ce versul „Gînduri ce de multe ori sînt prea adînci ca să mai stoarcă lacrimi" — produce efectul scontat ? Mister. Oricît ar părea de ciudat, dar acest joc al artei poate fi asemuit magiei. Vivacitatea limbajului induce în eroare mintea. De altfel e un fenomen destul de frecvent. Să luăm, de pildă, pe bătrînul Shakcspeare. Cîte inteligenţe critice nu au fost incluse în eroare de vivacitatea limbajului său ? Pentru că ştie să spună „sîrmoşi buldogi, şi semi-lupi" şi „muzică murindă" şi
„cheltuiala ■de curaj în risipa de ruşine" şi altele de acest gen, noi îl credităm cu idei filozofice, ţeluri morale şi analize psihologice dintre cele mai profunde. In timp ce ideile sale sînt nemaipomenit de confuze, iar unicul său ţel este de a distra, şi nu a creat decît trei tipuri de personaje. Unul, Cleopatra, este un excelent exemplar din viaţă, ca orice personaj dintr-un roman realist bun, să spunem de Tolstoi. Celelalte două — Macbeth şi Falstaff —
sînt figuri imaginare şi fabuloase, consecvente cu ele însele dar ireale, în sensul în care Cleopatra este reală. Bietul meu amic Calamy ar spune că sînt mai reale, ar afirma că aparţin domeniului Artei Absolute şi aşa mai departe. Nu pot să mă ocup de părerile bietului Calamy, în orice caz nu în acest context; mai tîrziu, s-ar putea. în ce mă priveşte, cred că Macbeth şi Falstaff sînt în orice caz nişte personaje mitologice cît se poate de autentice şi complete, ca Jupiter şi Gargantua, Medeea sau domnul Winkle. Sînt sineurii monştri mitologici bine plăsmuiţi
119
din galeria shakespeariană; după cum Cleopatra este singurul exemplar real, bine copiat.
Capacitatea lui nelimitată pentru plăsmuiri abracadabrante i-a făcut pe foarte mulţi să creadă
că toate celelalte personaje sînt la fel de bune.
Dar, martor mi-e cerul, nu Bardul este tema care mă preocupă. Să revenim la versurile pe care le recitam pe cînd stăteam întins pe suprafaţa apei. După cum vă spuneam, convingerea că „ne simţim acasă oriunde ne aflăm" mi-a fost pe deplin întărită de auzul propriei mele voci, pronunţînd eleganta formulă în care era prezentată această idee. Repetînd aceste cuvinte mă
gîndeam la Gog's Court, la cămăruţa mea cu reflectorul în dreptul ferestrei, la lumina pe care o ţin aprinsă iarna chiar şi la amiază, la mirosul cernelei de tipar şi la zgomotul preselor. Mă
întorsesem înapoi acolo, înapoi în inima palpitîndă a realităţilor, nemaiavînd nimic de-a face cu acest peisaj însorit, plin de poezie. Pe masa mea de lucru se afla un vraf de şpalturi lungi şi era miercuri, ar fi trebuit să le corectez, dar îmi era. lene în acea după-amiază ! In spaţiul alb de zece centimetri din partea de jos a şpaltului scrisesem versurile : „Căci dacă-n alte timpuri fiii de seniori..." Stăteam aplecat asupra lor, ca un jucător care îşi studiază mişcarea următoare. Oare ce îmbunătăţiri-mai erau posibile ? Cineva bătu la uşă. Am acoperit cu o sugativă partea de jos a şpaltului — „Intră !" — şi mi-am continuat lectura materialului pentru tipar, „...de cînd iepurii de Himalaya au început să-şi transmită prin ereditate culoarea blănii, în lumea amatorilor crescători de iepuri nici un alt eveniment nu a stîrnit un entuziasm mai mare, după cel al fixării noii specii flamande — an-gora. Realizarea domnului Spargle este într-adevăr re-poeală..." Am alăturat r-ul din repocală la ă-ul rămas văduv din cuvîntul într-adevăr şi mi-am ridicat privirea. Domnul Bosk, redactorul-şef adjunct, mă privea de sus.
— Şpalturile articolului de fond, sir — mi se adresă el cu acel aer de superioritate politicoasă
care-i caracterizează atitudinea faţă de mine, şi-mi întinse încă un şpalt.
— Mulţumesc, domnule Bosk,
120
Dar, domnul ©osk na s-a uetras. Stînd ea de -obicei 3n picioare, în poziţia sa preferată, cea pe care bănicii noştri (dintre care pe drept cuvînt domnul Bosk face parte')' o luau la fotograf în dreptul unui panou reprezentând o coloană de marmură, .mă privea abia schiţînd un zîmbet pe sub barbişonu-i cărunt. Al treilea nasture *de la vestă era descheiat, pentru ca să poată
introduce mina dreaptă ca pe ua plic vMt pe jumătate în -cutia poştală. Îşi deplasase ceatrial de greuiate pe piciorul d»ept care stătea ţeapăn.. Celălalt era uşor îndoit şi se sprijini a cu călcîiul pantofului pe virf ui celuilalt, lormind tm unghi drept. îmi dădeam seama Gă trebuia să mă aştept la o observaţie.
— S-a întimplat cewa, domnule Bosk ? l-am întrebat. Printre firele rare ale toarbişoitului puteam zări dam
zîrrtbetu-i devine şi mai -afabil, îşi înclină şăgalnic capul într-o parte. Vocea-i deveni mieroasă. în asemenea ocazii, cînd urma să primesc o săpuneală şi să'fiu pus la punct, aerai său curtenitor degenera într-uri iei de cochetărie
■de {etşjcasă.
— Dacă-mi permiteţi, domnule Chelifer, spuse el scli-iosindu-se, cred că vă veţi convinge singur că rabear un înseamnă în spaniolă „a da din coadă", aşa cum afirmaţi în articole dîBBneavoastră despre etimologia cuvîntulv»i „mbbit" x, ci mai degrabă „a da din partea de dinapoi"
— A da din partea de dinapoi, domnule Bosk ? l-am întrebat eu. Dar aşa ceva mi se pare foarte dificil.
— Nu însă şi în Spania, după toate aparenţele — replică domnul Bosk chicotind.
— Dar ne aflăm în Anglia, domnule Bosk.
— N-are a face. Afirmaţia mea se bazează pe însuşi
dicţionarul Skeat.
Şi, cu aerul celui care într-un moment critic al jocului seoate al cincilea as, domnul Bosk îşi duse triumfător in faţă mina stingă pe care o ţinuse misterios la spate. In ea ţinea un dicţionar ; dintre filele acestuia ieşea o bucăţică de hîrtie. Domnul Bosk îl puse pe masă in faţa mea şi-l deschise. Cu un deget care se termina cu 6 unghie boantă, îmi arătă pasajul ; „...sau eventual
— am <(H',1 Iepure în 1. engleză. ..trj m'u \$ .>:..;. u<±. .. .• . . ITJI'Î )&.
din spaniolul robea r, a da din partea
Am
citit cu voce tare de dinapoi".
— Aveţi ca de obicei dreptate, domnule Bosk. să îndrept în şpalt.
—■ Mulţumesc, răspunse domnul Bosk pe un ton de profundă umilinţă.
Triumfa. îşi luă dicţionarul, îşi repetă reverenţa cu obişnuitu-i aer de superioritate şi se îndreptă cu pasul său lin şl silenţios spre uşă. In prag se opri.
— îmi amintesc că această problemă a mai fost pusă odată. Vocea-i mieroasă era plină de venin : Pe vremea^ domnului Parfitt, spuse el, şi dispăru, închizînd încet uşa O săgeată partiană. Menţionarea numelui lui Parfit trebuia sâ-mi dea lovitura de graţie, să mă
facă să re şese de ruşine. N-a fost oare domnul Parfitt un redactor-şef perfect, desăvîrşit şi infailibil? Pe cînd eu... domni Bosk lăsă în seama propriei mele conştiinţe să decid eram eu.
Şi într-adevăr ; eram perfect conştient de lipsurile care le aveam. ,Revista crescătorilor de iepuri", la car este incorporat — lucru ştiut de orice elev — ,,Buletinuţ crescătorilor de şoareci" nici nu ar fi putut avea un re dactor-şef mai puţin potrivit decît mine. Mărturisesc c nici pînă astăzi nu am reuşit să fac deosebirea dint-iî| cele două extremităţi ale unui iepure.
Domnul Bosk j un supravieţuitor al vechilor zile glorioase de pe vremea domnului ParfiU, întemeietorul şi — timp de 30 de ani rcdactorul-şef al revistei.
— Domnul Parfitt, obişnuia el din cînd în cînd să-it spună, a fost un crescător amator în adevăratul înţeles) al cuvîntului. ■
In timp ce succesorul său. nu. >|
Războiul se sfîrşise. Căutam o slujbă, o slujbă undcva| în inima vieţii reale. Caracterul iluzoriu al postului m-p făcut să resping oferta de cercetător la colegiul unde diasem. Doream ceva — cum să vă spun ? .— mai pal pitant. Şi am găsit în ,,The Times'1 tocmai ceea ce de ream : „Se caută un redactor cu capacităţi literare dov< dite pentru o publicaţie comercială în domeniul creşterii animalelor. Adresaţi-vă la căsuţa poştală 92". M-am âdr< sat, am fost chestionat şi am cucerit. Directorii n-au putut
122
rezista pînă la urmă referinţei ce mi-a fost dată de Episcopul de Bosham. „Faptul,că l-am cunoscut de o viaţă întreagă pe domnul Chelifer şi familia sa îmi îngăduie să afirm cu toată
convingerea că este un tînăr foarte capabil şi cu o înaltă ţinută morală, (semnat) Hartley Bosham''. Am fost primit pe o perioadă de probă de şase
luni.
Bătrînul domn Parfitt, redactorul-şef în retragere, a mai rămas cîteva zile ca să mă iniţieze în secretele meseriei. Era un bătrînel binevoitor, mic de statură, îndesat şi cu un cap foarte mare.
Faţa-i părea chiar mai lată decît era în realitate, din pricina favoriţilor cărunţi care porneau de o parte şi de alta a obrajilor şi se uneau, pe nesimţite, cu capetele mustăţilor. Ştia mai multe decît oricine din ţara asta despre şoareci şi iepuri; cel mai mult se mîndrea, însă, cu talentul său literar. Mi-a ■ explicat principiile după care îşi scria articolele de fond săptă-mînale.
— In fabulă, îmi spunea el zîmbind în anticiparea finalului acestei anecdote pe care o elaborase şi cizelase de prin 1892, în fabulă muntele este cel care, după eforturi îndelungate
— şi aş spune geologice — naşte un şoricel. Principiul meu, dimpotrivă, a fost întotdeauna acela de a-l determina pe şoricelul meu, ori de cîte ori acest lucru este posibil, să genereze munţi. E uimitor cîte reflecţii despre viaţă, artă, politică, filozofie şi despre mai ştiu eu ce poţi scoate dintr-un şoarece sau dintr-un iepuraş. De-a dreptul uimitor !
Citatul cel mai remarcabil, care lămurea culmile gîn-dirii domnului Parfitt, atîrna încă frumos încadrat, deasupra biroului redactorului-şef. E scos din articolul care a apărut la 8 august 1914
în „Revista crescătorilor de
iepuri*.
„Nu cititorii Revistei crescătorilor de iepuri au fost cei care au făcut să izbucnească acest război, scrisese domnul . Parfitt la acea dată memorabilă. Nici un crescător de şoareci, afirm eu cu emfază, nu l-a dorit. Nu ! Absorbiţi de preocupările lor inofensive şi pe drept cuvînt folositoare, ei nu au avut nici dorinţa şi nici timpul să tulbure pacea lumii. Dacă toţi oamenii s-ar consacra pe de-a-ntregul unor îndeletniciri ca ale noastre, n-ar mai 123
exis-fca războaie. Lumea ar fi plină de creatori şi protectori ai vieţii şi nu de bestii distrugătoare, ca acum. Dacă kaiserul Wilhelm al H-lea ar fi fost crescător de iepuri sau de şoareci, nu ne-arn fi pomenit astăzi într-o lume a cărei existenţă însăşi este periclitată de ororile inimaginabile ale războiului modern."
Ce cuvinte înălţătoare ! Nobila indignare a domnului Parfitt a fost accentuată şi de teama pentru revista pe care o conducea. Războiul, prevestea el sinistru, va pune eapăt creşterii iepurilor. Dar s-a înşelat amarnic. E adevărat că şoarecii nu au prea fost la modă între 1914 şi 1918.
In. anii de raţionalizări şi restrişte însă, importanţa iepurilor a căpătat dimensiuni noi. în 1917, erau de zece ori mai mulţi crescători de „giganţi de Flandra", decît înainte de război. Numărul abonamentelor a crescut, re-elamele s-au înmulţit
— Iepurii, m-a asigurat domnul Parfitt, ne-au ajutat în mare măsură să cîştigăm războiul.
Şi invers, războiul i-a ajutat atît de mult pe iepuri, Incit domnul Parfitt a putut să se retragă în 1918 avînd asigurat un venit modest, dar îndestulător. Atunci am pre-liuat eu conducerea. Şi, în ciuda dispreţului domnului Bosk pentru ignoranţa şL incompetenţa mea, pot să mă feliciţi pe bună dreptate pentru modul în care am condus firma^ în' vremurile grele care au urmat.
Pacea i-a surprins pej englezi mai puţin prosperi, dar în acelaşi timp mai puţin] înfometaţi deeit în timpul războiului. Au trecut vremurile cînd erau nevoiţi să crească iepuri, dar, în acelaşi timp, nu-şi puteau permite nici luxul să-i crească de plăcere. Abonamentele au scăzut, numărul reclamelor aşij-derea. Am evitat catastrofa inevitabilă adăugind o nouă rubrică
despre capre. „Este incontestabil că, din punct de vedere biologic, acest amestec de rozătoare şi rumegătoare e cu totul nepotrivit, am scris eu în raportul către directori. Sînt însă
sigur că din punct de vedere comercial inovaţia este justificată." Şi a fost, într-adevăr. Caprele au adăugat vreo jumătate de duzină de pagini de reclame şi mai multe sute de abonamente.
Domnul Bosk era furios de succesul meu; directorii, în schimb, îşi făcură cea mai bună
impresie despre capacităţile mele.
124
E adevărat, cu articolele mele de fond nu erau întotdeauna de aeord.
— N-aii putea oare să le faceţi mai accesibile publicului larg, îmi sugerase directorul girant, şi ceva mai concrete, domnule Chelifer ? De pildă — şi, dregîndu-şi glasul, îşi desfăşură
pagina dactilografiată, plină de observaţii pe care o pregătise şi o adusese în şedinţa Consi-liului — de pildă, ce valoare practică are toată această vorbărie despre noţiunea de „iepuraş", folosită drept cuvînt de răsfăţ de dramaturgii din epoca elizabetană? Şi acest articol despre etimologia cuvîntului iepuraş" — îşi privi foaia de hîrtie şi tuşi din nou. Pe cine interesează că
există un cuvînt valon robette sau că cuvîntul nostru are o legătură cu cuvîntul rabear din spaniolă, a da din partea de dinapoi. Şi cine, de altfel, — adăugă el, pri-vindu-mă pe deasupra ochelarilor, cu un aer prematur triumfător — a auzit vreodată ca un animal să dea din partea de dinapoi ?
— Şi totuşi — i-am răspuns eu apologetic, dar ferm, aşa cum îi stă bine unui om care ştie că
are dreptate — m-am bazat, făcînd această afirmaţie, pe însuşi Skeat.
Directorul-girant, care spera să marcheze un punct împotriva mea, trecu, înfrînt, mai departe, la următoarea acuzaţie.
— Şi apoi, domnule Chelifer, continuă el, nu ne prea place, mie şi colegilor mei, nu ne prea place ce spuneţi în articolul „Creşterea iepurilor şi învăţăminte pentru omenire". Poate că-i adevărat că crescătorii au reuşit să producă iepuri domesticiţi a căror greutate este de patru ori mai mare decît a celor sălbatici, în timp ce volumul creierului lor este de două ori mai mic.
Tot ce se pqate. Şi, într-adevăr, aşa este. O realizare foarte remarcabilă, domnule Chelifer, pe drept cuvînt foarte remarcabilă. Dar acesta nu este un motiv să susţineţi, aşa cum aţi făcut în acest articol al dumneavoastră, domnule Chelifer, că muncitorul ideal, obiectivul spre care ar fi de dorit să tindă eugeniştii, trebuie să fie un specimen de opt ori mai puternic decît muncitorul de azi, avînd numai a şaisprezecea parte din capacităţile intelectuale ale acestuia. Aceasta, desigur, nu înseamnă că, atît eu cît şi colegii mei, am fi de cu totul altă
părere : departe de
125
noi aceste ginduri. Orice om cu judecata sănătoasă trebuie să fie de acord că muncitorul modern este prea ştiutor. Dar este cazul să vă amintesc, domnule Chelifer, că mulţi dintre cititorii noştri fac acum parte din această clasă.
■— Aşa este, mi-am exprimat eu acordul.
— Şi, în sfîrşit, domnule Chelifer, este vorba de articolul dumneavoastră „Simbolul ţapului".
Noi credem că faptele pe care le-aţi relatat acolo, oricît ar fi ele de interesante pentru antropologi şi folclorişti, nu se cuveneau să fie prezentate unui public atît de eterogen cum este al nostru.
Din partea celorlalţi directori se auzi un murmur de încuviinţare. Se lăsă o tăcere apăsătoare.
Capitolul III
îmi aduc aminte de o reclamă — cred că pentru nişte picături de tuse — care pe vremea copilăriei mele apărea de foarte multe ori pe coperţile revistelor ilustrate. Sub titlul „O pădure de pini în fiecare cămin", apărea imaginea a trei sau patru conifere uriaşe din Norvegia, care răsăreau direct din covorul unui salon, în timp ce mama, copiii şi musafirii luau ceaiul cu cea mai mare dezinvolt tură, ca şi cum ar fi fost cît se poate de firesc ca un ditamai arbore să
ţîşnească de acolo, întinzîndu-şi umbra îmbălsămată şi dătătoare de sănătate. O pădure de pini în fiecare cămin... Dar eu m-am gîndit la c'evja şi mai bun. Un Luna Park în fiecare birou. O
Expoziţie de distracţii ale Imperiului Britanic în fiecare bancă. Un Bilei în fiecare fabrică. E
drept că nu pretind că pot aduce orice fel de distracţii de bilei la locul dumneavoastră
de muncă — ci numai diferitele feluri de tobogane. Scrîn-cioburile, jocurile de artificii sînt peste puterile mele magice. Nu pretind că aş putea reproduce mişcarea pe orizontală şi ameţeala ce-ţi produce rotirea în cerc ; specialitatea mea sînt coborîrile vertiginoase care îţi taie răsuflarea, şi acea senzaţie delicioasă de rău la stomac, cînd ai impresia că"ţi-ai lăsat măruntaiele undeva la un etaj superior. Cei pe care îi irită platitudinea şi monotonia vieţii de funcţionar de birou, şi dogesc cu ardoare ceva excitant care să mai schimbe rutina cotidiană, să încerce această mică reţetă pe care lc-o ofer şi să instaleze un tobogan în biroul lor. E foarte simplu. Singurul lucru pe care îl aveţi de făcut este să vă opriţi pentru un moment din lucru şi să vă întrebaţi : „De ce fac asta ? Pentru ce toate acestea ? Arn venit oare pe lume, înzes-127
trat cu un suflet care s-ar putea foarte bine să fie nemuritor, pentru unicul scop de a sta în fiecare zi la această masă ?" Puneţi-vă aceste întrebări în mod serios, reflectaţi asupra lor, gîndiţi-vă pentru o clipă la întreaga lor semnificaţie şi pot să vă garantez că, oricît aţi sta de bine pe scaunul dumneavoastră tare sau capitonat, veţi simţi ciintr-odată cum se face un gol dedesubt, cum alunecaţi, din ce în ce mai repede şi fără putinţă de oprire, în vid.
Tuturor celor care nu se pot dispensa de formule şi rugăciuni întocmite de-a gata, le recomand acest mic catehism pe care să-l citească în orele de birou, ori de cîte ori au impresia că timpul trece cam greu.
1. De ce lucrez eu aici ?
R. Pentru ca agenţii de bursă să-şi poată înlocui automobilele micuţe „Rover" cu limuzine de lux „Armstrong-Siddeley", să-şi cumpere ultimele discuri de jaz şi să-şi petreacă iveek-end-ul la Brighton.
I. De ce continui eu să lucrez aici ?
R. In speranţa că şi eu voi putea într-o zi să-mi petrec ireefc-end-ul la Brighton.
1. Ce este progresul ?
Pi. Progresul înseamnă agenţi de bursă, din ce în C9 mai mulţi agenţi de bursă.
I. Care este ţelul reformelor sociale ?
R. Ţelul reformelor sociale este de a avea un stat în care orice individ să se bucure de cît mai multă libertate şi timp liber.
î. Ce vor face cetăţenii acestui stat reformat cu libertatea şi timpul lor liber ?
R. Este de presupus că vor face ceea ce fac agenţii de bursă cu aceste lucruri astăzi, adică vor petrece week-end-ul la Brighton, vor merge cu viteză tot mai mare în automobilele lor şi vor frecventa spectacole.
I. Cu ce condiţie poţi duce o viaţă tihnită ?
R. Cu condiţia să nu gîndeşti.
I. Ce rol au ziarele, cinematografele, radioul, motocicletele, jazul etc. ?
R. Rolul lor este de a te împiedica să gîndeşti şi de a face să treacă timpul. Ele sînt instrumentele cele mai puternice ale fericirii omeneşti.
128
' I*Pe care dintre toate păcatele îl considera Budha ca Sîind cel mai îngrozitor ?
R. Inconştienţa, prostia.
I. Şi ce se va întâmpla dacă voi deveni conştient, daca voi începe într-adevăr să gîndesc ?
R. Scaunul rotativ ţi se va transforma într-un tobogan, duşumeaua biroului se va deplasa lin şi te vei pomeni precipitat în abis.
In jos cu toată viteza! Senzaţia e delicioasă, deşi Iţi produce puţină greaţă. Ştiu că majoritatea oamenilor o găsesc prea tare şi în consecinţă încetează să mai gîn-dească ; atunci toboganul se transformă din nou într-un scaun rotativ, duşumeaua se închide la loc şi din nou orele de birou par să treacă în modul cel mai rezonabil; se întâmplă — şi asemenea cazuri sînt mai puţin frecvente — ca omul să-şi părăsească biroul, cuprins de o panică îngrozitoare, pentru a-şi ascunde ca struţul capul în religie sau în cine ştie ce 'altceva. Pentru o persoană cu capul pe umeri şi inteligentă, ambele căi sînt inadmisibile : prima, pentru că denotă prostie, iar a doua
— laşitate. Nici un om care se respectă nu-şi poate permite să fugă de realitate, căci asemenea acţiune ar atrage calificativul fie de necugetată, fie — în cazul în Care ar fi întreprinsă în mod deliberat — iresponsabilă. Calea cea mai bună — şi mă pot lăuda cu aceasta — este cea pe care am ales-o eu. După ce am găsit inima vieţii reale — ca să vorbesc mai explicit, Gog's Court — mi-am ocupat acolo poziţia ; şi cu toate că sînt pe deplin conştient de natura realităţii care mă înconjoară, deşi Îmi reamintesc mereu în mod deliberat că aceea ce fac acolo este o gogomănie, rămîn, ca un erou, la postul meu. îmi petrec tot timpul pe tobogan ; întreaga mea viaţă nu-i decît o cădere continuă în vid.
Întreaga viaţă, insist asupra acestei precizări. Căci am introdus în mod miraculos distracţiile de bîlci nu numai în Gog's Court. Viaţa mea particulară mi-am aranjat-o In aşa fel lncît mă
dau de-a dura chiar şi în afara orelor de birou. Citind cuvintele unei poete, inima-mi e ca o pasăre cîntătoare, al cărei cuib e pururea pe tobogan. Vă asigur că pensiunea din Chelsea a domnişoarei Carruthers este un loc tot atît de potrivit pentru asemenea distracţii, 129
9 — Frunze uscate-
ca oricare altul la est de Temple Bar. De pairii ani locuiesc acolo. Sînt un stîlp al acestei case şi. in fiecare seară, cînd iau masa cu ceilalţi colegi de pensiune, am senzaţia că mă aşez pe un tobogan colectiv.
Sus cu toţii ! Şi apoi, din ce în ce mai repede alunecăm în vid.
Să vă descriu o seară pe toboganul domestic. In capul mesei stă însăşi domnişoara Carruthers
: 37 de ani, pli-nuţă, deşi nemăritată ; din cauza obrajilor fleşcăiţi şi a pielii care-i atîrnă sub bărbie, faţa i se lărgeşte spre bâză, ca la un buldog; are un nas cîrn, cu nări răsfrinte, care parcă te privesc, iar ochii mici şi negri nu fac decit să accentueze această comparaţie. Şi cit e de activă ! Niciodată n-o vezi prin casă umblind ; nu face decît să alerge ca un drac ; n-o auzi niciodată vorbind, ci scoţind nişte ţipete ascuţite ; taie friptura cu o înverşunare ştiinţifică^ iar cînd rîde ai impresia că asculţi o ciocănitoa're gigan-f tică. Face parte dintr-o distinsă familie care, în zilele eu de glorie, nici n-ar fi visat să permită vreuneia din odras-r iele sale să
devină ceea ce numeşte domnişoara Cart ruthers ■—■ atribuindu-şi cea mai umilitoare dintre pro-» i'osiuni şi rîzînd de fiecare dată, pentru a sublinia confj toastul pitoresc dintre ceea ce este prin naştere şi ceeşl ce circumstanţele au făcut-o să devină —■ ,,o simplă pa-jf Icoană de pensiune". Are o încredere fermă în clasa dir. care face parte şi îşi exprimă regretul în faţa clienţiloî mal distinşi că este nevoită să găzduiască, din cauza eoni Jitiilor în care trebuie să lucreze, persoane care nu sini di a toate punctele de vedere... Şi are o deosebită
ТЕЛЕГРАМКанал с обзорами, анонсами новинок и книжными подборками
Книжный Вестник
Бот для удобного поиска книг (если не нашлось на сайте)
Поиск книг
Свежие любовные романы в удобных форматах
Любовные романы
О психологии, саморазвитии и личностном росте
Саморазвитие
Детективы и триллеры, все новинки
Детективы
Фантастика и фэнтези, все новинки
Фантастика
Отборные классические книги
Классика
ВКОНТАКТЕБиблиотека с любовными романами, которая наверняка придётся по вкусу женской части аудитории
Любовные романы
Библиотека с фантастикой и фэнтези, а также смежных жанров
Фантастика
Самые популярные книги в формате фб2
Топ фб2
книги