Lacul Duhurilor de Munte

OBSERVATORUL NUR-I-DEȘT

Aerul șuieră puternic slăbind strânsoarea frânelor și țăcănitul măsurat al roților se transformă curând într-un huruit neîntrerupt. Dincolo de fereastra vagonului se ridică un nor de zăpadă.

Convorbirea se întrerupse și locotenent-colonelul privi pe fereastra înroșită de razele apusului de soare. Trenul gonea tot mai repede ducându-și călătorii spre noi lupte, spre o soartă nouă în acest început de an, anul 1943.

Unul dintre călători, un ofițer din marina militară, ieși pe coridor și se așeză pe un scăunel pliant. Gândul îi zbură la greutățile inevitabile ale războiului, care-și pusese peste toate pecetea grea.

Lângă el se opri unul din vecinii de compartiment, un maior de artilerie, tânăr și înalt. De cum îl văzuse, marinarul rămăsese uimit de energia reținută, care radia din întreaga făptură zveltă și vioaie a maiorului. Ochii, care păreau de o culoare deosebit de deschisă pe fața-i arsă de soare, erau uimitor de liniștiți, dar în adâncul lor străluceau de o puternică lumină interioară, în care marinarul, cu tot calmul imperturbabil al maiorului, știuse să descifreze o fierbinte dragoste de viață.

Maiorul întinse mâna ofițerului de marină.

— Numele meu e Lebedev. Am ascultat discuția dumitale cu vecinii de compartiment și am auzit cum te-au atacat. Mi-a plăcut că susții dreptul omului la bucurie. Cred totuși că oponenții dumitale au dreptate, deși bineînțeles că dreptate ai și dumneata. Asta-i dialectica vieții, ce să-i faci! Astăzi sentimentul bucuriei e mai rar decât celelalte sentimente… Mai ales, pentru că bucuria omului depinde câteodată de lucruri cu totul inexplicabile la prima vedere.

Și după o oarecare șovăire adăugă:

— Am să-ți povestesc o întâmplare ciudată, în care mi-a fost dat să fiu unul din personajele principale, și asta nu de mult.

Se-ntunecase. Intrară în compartiment și-și ocupară locurile. Storurile trase până jos dădeau compartimentului slab luminat de un singur bec o căldură intimă. Marinarul se întinse pe patul de sus și se porni să asculte povestirea maiorului. Cele auzite distonau atât de mult de lumea care-l înconjura, încât din când în când conștiința i se dedubla parcă, luându-și zborul spre ținuturile însorite, atât de îndepărtate, de necuprins…

— Am fost mobilizat la trei luni după izbucnirea războiului, își începu povestirea maiorul Lebedev. Drumul greu al retragerii l-am făcut în lupte neîntrerupte. Timp de șapte luni schijele de obuz și gloanțele dușmanului m-au ocolit. Dar ce să mai povestesc prin câte am trecut!… Până la război fusesem geolog, un îndrăgostit de natura sălbatică, un visător. Războiul, această grea încercare pentru o fire liniștită, cu distrugerile lui, cu bestialitatea hoardelor cotropitoare care au călcat pământul patriei mele, era cât pe aci să mă frângă. Am învins totuși această slăbiciune și în curând m-am călit, la fel cu sutele și miile de tovarăși de luptă. Aveam impresia că m-am lăsat de visare pentru totdeauna. Devenii aspru, întunecat. În suflet îmi rămăsese un gol, un gol greu, care se împlinea doar în luptele cu dușmanul, doar în atacurile reușite ale bateriilor mele.

În martie am fost grav rănit și am plecat de pe front pentru câteva luni. După ce mi s-a făcut un tratament la spital, am obținut un concediu și am fost trimis la odihnă într-un sanatoriu din Asia Centrală. Am protestat, căutând să dovedesc necesitatea de a fi trimis de îndată pe front, am declarat că sunt singur, că n-am pe nimeni — dar nu mi-a folosit la nimic.

Într-un cuvânt, la sfârșitul lui iulie 1942, m-am trezit într-un tren, care gonea prin întinsul stepei cazahe spre soarele fierbinte al Asiei Centrale.

Stăteam deseori noaptea la geamul deschis al compartimentului. Vântul uscat și proaspăt, încărcat cu miresme de pelin, îmi răcorea plăcut fruntea. Întunericul ce se lăsa ușor peste stepă sublinia singurătatea străveche a câmpiei. Dar eu… întreaga mea făptură era acolo, departe în vest.

Liniștea seculară a naturii își făcuse totuși efectul, și după o săptămână de drum, începui să mă destind puțin, și, ceea ce e mai important, începui să privesc cu mai multă atenție la lumea înconjurătoare.

După Arîs, în vagonul încins de soare, zăpușeala zilei deveni chinuitoare și m-am bucurat nespus când am coborât în sfârșit din tren, în toiul nopții, într-o mică gară. Autobuzul sanatoriului trebuia să sosească abia dimineața. Nu-mi venea să părăsesc răcoarea blândă a nopții sudice, ca să dorm în sala de așteptare. M-am așezat deci pe geamantan lângă un stâlp de felinar și respirând adânc adierea nopții, priveam în jurul meu. Trenul nu plecase încă. Pasagerii se plimbau pe pietrișul scârțâitor al peronului, la lumina felinarelor. Îmi aprinsesem o țigară și priveam călătorii.

O fată tânără, care trecuse de câteva ori prin fața mea pe peron, îmi atrase atenția prin îmbinarea plăcută dintre verdele rochiei, fața bronzată și părul blond deschis, aproape cenușiu.

Era în ea ceva care o detașa din mulțime. Țin minte și acum prima impresie ce mi-a făcut: era poate prospețimea plină de bucurie care-i învăluia întreaga făptură.

Căuta desigur pe cineva și iat-o că se oprește, își scutură părul scurt și ridicându-și spre felinar fața rotundă, schiță un gest de supărare care mi se păru plin de haz. Simțindu-mi privirea ațintită asupra ei, fata mă privi cu o căutătură deschisă, se-ntoarse și porni înapoi.

Trenul plecă. Luminița roșie a ultimului vagon se pierdu printre movilele întunecate; felinarele din gară se stinseră, rămânând să ardă numai două. Am mai stat o vreme pe geamantan în întunericul gării, peste care se lăsase liniștea. Pentru prima oară, după o vreme îndelungată, simțeam că-mi coboară-n suflet o liniște binefăcătoare. Era poate efectul întunericului răcoros din jurul meu sau poate sentimentul de necuprins al stepei peste care se lăsase noaptea.

Mi se făcu frig și mă îndreptai fără prea mare plăcere spre sala de așteptare. Încăperea foarte mică era abia luminată. În colțul rezervat răniților, despărțit de restul sălii printr-o îngrăditură joasă de lemn, nu era nimeni. Prin fereastra deschisă vântul intra neoprit de nimeni. M-am întins pe o bancă, dar n-aveam gust de dormit. În semiîntunericul sălii răsunară deodată niște pași ușori. M-am întors și am recunoscut-o pe fata de pe peron. Ea privi băncile ocupate de uzbeci adormiți și se apropie nehotărâtă de colțul unde mă aflam eu. M-am ridicat în întâmpinarea ei și am poftit-o să ia loc pe banca liberă. Fata îmi mulțumi și se așeză pe bancă, dându-și capul pe spate și lipindu-și strâns genunchii. Acum gara aceasta pierdută în stepă era parcă mai puțin pustie. Se părea că fata nu avea de gând să doarmă. M-am hotărât să-i adresez câteva întrebări obișnuite între călători, la care ea îmi răspunse scurt și oarecum în silă. Totuși, încetul cu încetul intrarăm în vorbă.

Tatiana Nicolaievna sau mai pe scurt Tania era aspirantă a Institutului de limbi orientale din Tașkent și însoțea într-o expediție pe un vestit profesor arheolog. Profesorul studia ruinele unui străvechi observator astronomic, construit aproximativ acum o mie de ani, la poalele unui munte, la vreo două sute de kilometri de gară. În atribuțiile Taniei intra reconstituirea și traducerea vechilor inscripții arabe, care se găseau uneori săpate pe ziduri și pe pietrele ruinelor.

— Nu ți se pare caraghios, acum când vii de pe front, după această… șopti ea, și-mi atinse ușurel mâna care atârna legată de gât. Nu ți se pare caraghios că oamenii se ocupă astăzi cu asemenea lucruri?

Mă privea stânjenită.

— Nu, Tania, obiectai eu. Sunt geolog de meserie și cred în chemarea înaltă a științei. Și apoi asta înseamnă că eu și tovarășii mei ne apărăm bine țara, de vreme ce voi vă puteți ocupa de munca voastră, atât de străină de război.

— Așadar, asta-i părerea dumitale! Zâmbi Tania și tăcu, căzând pe gânduri.

— Spuneai că observatorul este departe, în stepă. Atunci cum de-ai nimerit în gara aceasta? înnodai eu firul întrerupt al discuției.

Tania îmi povesti destul de amănunțit despre expediția de cercetare a străvechiului observator. Membrii expediției erau destul de puțini la număr: profesorul, Tania și fratele ei în vârstă de 15 ani, care lucra ca desenator. Săpători, era desigur foarte greu de găsit. Cu toată dorința de a ajuta expediția, colhozul cel mai apropiat le dăduse doar doi bătrâni. Dar după două săptămâni de lucru, bătrânii se întorseseră la colhoz. Alții refuzaseră să vină și astfel lucrările de săpături au fost întrerupte. Profesorul scrisese la institut, cerând ca pentru efectuarea câtorva lucrări nu prea complicate de săpături și pentru încheierea lucrărilor științifice să-i fie trimis în ajutor un colaborator, care rămăsese la Tașkent pentru a-și pregăti lucrarea de diplomă.

Iar ea a venit la gară, să-l întâmpine pe tovarășul cel nou. Dar iată că trecuseră două trenuri și n-a venit nimeni. Tania a expediat o telegramă la Tașkent și aștepta mâine dimineață răspunsul.

— Asta-i tot, spuse ea supărată, reținându-și un oftat. Ce ghinion am avut! Dacă ai ști ce muncă interesantă este asta și ce loc minunat e Nur-i-Deșt! Așa se chema observatorul — Nur-i-Deșt! Asta înseamnă „Lumina deșertului”.

— Păi, dacă acest Nur-i-Deșt e așa de minunat, cum spui dumneata, atunci de ce-au șters-o bătrânii voștri?

— Se întâmplă să fie acolo zguduiri subterane — destul de dese și puternice. Totul în jur se cutremură, din adâncul pământului se aude un vuiet puternic, se scutură pământul de pe pereți și cad pietricele mărunte. Săpătorii credeau că aceste zguduiri prevestesc un mare cutremur, în care o să pierim cu toții…

Căzui pe gânduri, chibzuind la cuvintele ei, dar când dădui s-o întreb ceva, văzui că Tania doarme liniștit, cu capul plecat pe umăr.

Am pus încetișor sub spatele fetei mantaua răsucită sul, m-am mutat pe banca de alături, m-am întins și am adormit.

Când m-am trezit, fata nu mai era acolo. În sală se adunase mai multă lume. Acum mica încăpere era plină de halate pestrițe și de zvonul unui grai necunoscut.

M-am spălat și am pornit să aflu ce se aude cu autobuzul. N-am aflat însă nimic bun. Autobuzul întârzia, era posibil să vină abia după-amiază. Am pornit să mă plimb prin gară, nădăjduind s-o întâlnesc pe Tania. Am înconjurat clădirea gării, am luat-o prin stepă, dar soarele care începuse să dogorească puternic mă alungă înapoi în umbra pomilor grădiniței din gară. De departe, am zărit-o pe Tania în rochia ei verde, la intrarea în oficiul telegrafic. Fata ședea îngândurată pe o prispă de piatră sub un salcâm.

— Bună dimineața! Ai primit telegrama așteptată? mă interesai eu.

— Am primit-o. Semionov a plecat în armată și deci nimeni n-o să mai vie. Ce-am să-i spun lui Matvei Andreevici? Ce nădejde-și punea bătrânul în sosirea lui!

— Și cine-i Matvei Andreevici?

— Șeful meu, profesorul. Ți-am povestit aseară despre el, îmi răspunse fata cu o ușoară enervare în glas.

Dintr-odată îmi veni o idee care mă înveseli.

— Ascultă-mă, Tania, ia-mă pe mine ca ajutor! Atâta treabă cât făceau bătrânii voștri pot face și eu.

Tania mă privi cu mirare.

— Pe dumneata? Păi trebuie să te îngrijești. Și apoi… Fata se opri stânjenită, privindu-mi mâna ce atârna legată de gât.

I-am surprins privirea, și scoțându-mi mâna din legătură, făcui câteva mișcări bruște.

— Nu fi îngrijorată, Tania, pot să mișc mâna. O port legată ca să nu amorțească, n-am voie s-o țin multă vreme lăsată-n jos. De altfel, am fost trimis să mă odihnesc, nu să mă tratez. Și-apoi nu-i totuna unde mă duc? Nu te-ai lăudat chiar dumneata că acest Nur-i-Deșt e un loc minunat?

Fata rămase o vreme nehotărâtă. Ochii ei cenușii se înveseliră.

— O să meargă totul strună, glumii eu, bineînțeles cu condiția ca profesorul dumitale să nu mă țină nemâncat, ca pe sfântul Anton…

— De asta să n-ai nicio grijă, mâncare avem din belșug. Dar ce ne facem cu sanatoriul dumitale? Și-apoi drumul la Nur-i-Deșt e greu…

— Și de ce-i greu, mă rog? Văd că te pregătești să-l faci a patra oară.

— Nu te uita că-s mică de stat, eu sunt puternică, răspunse fata. Știi cum ajungi acolo? De aici până la sovhozul „Molotov” merg mașinile — vreo sută douăzeci de kilometri. De la sovhoz căpătăm de obicei niște cai, până la cătunul Tus-Kull, e un colhoz mic acolo, iar drumul până la el e cât se poate de prost, numai nisip și piatră. De la Tus-Kull suntem nevoiți să facem rost de cămile, și să parcurgem vreo treizeci de kilometri prin nisipuri fără pic de apă în drum. Nu pot să sufăr să merg pe cămilă — parcă stai pe un butoi cât toate zilele și te tot legeni înainte și înapoi ca o pendulă. Și-apoi cămila, să știi — merge patru kilometri pe oră în cap, nici mai mult, nici mai puțin.

N-a fost nevoie de sforțări prea mari ca s-o conving pe Tania și, încă cu mult înainte de apusul soarelui, o pornirăm într-un camion de trei tone gol, care sărea ca o minge peste gropi, spre sud-est, pe linia albăstruie a munților acoperiți de zăpadă, adică în direcția opusă sanatoriului. Ședeam pe jos, sprijiniți de cabina șoferului și ne priveam cu veselie, de vorbit era cu neputință, ți-ai fi mușcat limba. Un nor gros și roșcat se ridica în urma mașinii noastre, se lățea și acoperea dealurile, dincolo de care rămăsese gara. După trei ore de mers, linia întunecată a plopilor care tot apărea și dispărea din fața ochilor noștri se desfăcu la un moment dat, descoperind două rânduri de căsuțe albe, despărțite de o stradă dreaptă, largă cât o piață. Plopii aceia piramidali se avântau spre cer ca niște turnuri drepte și verzi. De o parte și de alta se lăsau, domoale, spre cătun coastele unor dealuri, acoperite cu tufe galbene de cii[1].

Mașina se opri lângă un arâc care susura, nu departe de biroul sovhozului. Și acum îmi face plăcere să-mi amintesc de ospitalitatea simplă, plină de căldură a oamenilor din acest sovhoz îndepărtat. Ne-am hotărât să plecăm seara cât mai târziu — cel mai bine de călătorit era pe răcoarea nopții. La apariția unui tarantas — un soi de căruță spațioasă cu coviltir — Tania exclamă, pufnind ușor în râs:

— Ești un ajutor prețios, Ivan Timofeevici, ia te uită ce cinste ni se acordă — ne-au dat și tarantas!

Agronomul, care se ducea și el la colhoz, ținu loc de surugiu. Tania și cu mine ne așezarăm sub coviltir, și iată-ne porniți, având în față o ușoară adiere de vânt. Stepa ne cuprinse în întunericul său, sub stelele-i joase și calde.

Curând simții că umărul Taniei începe să se atingă din ce în ce mai des de al meu. Apoi căpșorul ei cârlionțat se lăsă în voie pe umărul meu. Timpul trecea. Adierea catifelată începu să-și arate ghearele reci. Frigul dimineții nu ne lăsă să adormim de-a binelea.

Tus-Kull-ul nu-mi făcu o impresie prea bună. O culme pleșuvă cu câțiva plopi plantați de curând, pe care se înșirau niște căscioare scunde, lipite cu un lut cafeniu-roșiatic. Seara, pe la șase, o pornirăm mai departe în împărăția nisipurilor. Ne însoțea un ghid cu cămila sa, încărcată cu alimente. Am hotărât să urmez exemplul Taniei și să merg pe jos, alături de ea. Dunele joase de nisip erau năpădite de niște scaieți de culoare albastră. Nu era deloc ușor de umblat și mă miram de rezistența tovarășei mele de drum. Picioarele mi se afundau în nisipul mișcător, din care se ridica un zăduf înăbușitor — nu era greu să-mi închipui ce înseamnă să mergi pe acolo în toiul căldurii, ziua! După un scurt popas la lumina roșiatică a apusului, intrarăm în tufișurile de saksaul[2]. Cadranul fosforescent al ceasului meu arăta douăsprezece și un sfert când ieșirăm din nisip și simțirăm sub picioare solul tare al stepei pietroase, acoperite de pelin.

Departe, pe o culme, se zărea o lumină roșie, înconjurată de un nor de praf auriu, luminos.

— E focul de lângă corturi, explică Tania. Atât de târziu și nu s-au culcat încă! Pesemne că mă așteaptă pe mine.

În întuneric se auzi glasul sonor al unui băiețandru:

— Matvei Andreevici, a sosit Tania!

Făcui cunoștință cu profesorul la lumina focului. Era un omuleț rotund cu o față colțuroasă. Ochii săi inteligenți erau ascunși după niște ochelari mari, cu sticlă groasă. Rămăsesem puțin în urmă, căutând să îmbii puțin mai aproape de foc cămila care se împotrivea. Dând mâna cu Tania, profesorul îmi strigă:

— Ia arată-te, Semionov, ce te ascunzi? Povestește, ce-i la Tașkent?

Când intrai în sfârșit în cercul de lumină din jurul focului, profesorul se dădu înapoi, își îndreptă ochelarii și o privi pe Tania.

— Cine-i tovarășul? Dar unde-i Semionov?

— Semionov n-a venit, Matvei Andreevici, răspunse Tania cu glas subțire, cu un aer vinovat.

— Nu înțeleg nimic! Ce sunt glumele astea? dădu să se supere profesorul.

M-am apropiat de el și, întinzându-i mâna, m-am recomandat. Apoi i-am explicat pe scurt motivul sosirii mele acolo.

— Păi cum asta! Așa nu merge. Ești maior, rănit, decorat. Nu merge, prietene, nu merge! mormăia profesorul, privind înciudat spre Tania.

Tania tăcea.

— Și-apoi, mâna dumitale… Hm! Hm! Parcă ai să poți lucra cu mâna asta? Zău că nu mă așteptam la atâta ușurință din partea dumitale, Tania!

Am izbucnit în râs și apucând cu mâna sănătoasă un colet greu abia dat jos de pe cămilă, îl ridicai cu ușurință deasupra capului. Tania bătu din palme. Profesorul parcă se mai îmblânzise.

— Ei, lasă, lasă… Ce să fac cu dumneata?

— Încercați-mă la lucru. Dacă n-oi fi bun, mă dați afară, spusei eu cu smerenie.

Tania pufni în râs. Ochelarii profesorului sclipiră și el își aținti privirea asupra ei.

— Ce să te faci cu fetele astea! Întotdeauna îți fac câte o… S-ar părea că totul merge strună, cum apare însă un militar… Fie și așa… Hai, beți-vă ceaiul, așezați-vă lucrurile, și om vedea noi pe urmă.

Până la urmă totul se aranjă cât se poate de bine. Aflând că sunt geolog și deci având și oarecare cunoștințe de arheologie, profesorul se împăcă definitiv cu neprevăzuta mea apariție.

Dimineața, observatorul din Nur-i-Deșt îmi plăcu nespus de mult. Pe culmea unui deal de piatră se ridica un zid semicircular, care avea în spate un fel de turnuleț scund, ieșit în afară. Capetele zidului erau unite de două bolți masive, sprijinite pe niște stâlpi solizi de formă cubică. Între stâlpii cubici se păstrase un portic frumos, în stil arab, pe care se deslușea o inscripție cu litere aurite pe fond albastru ca peruzeaua. În spațiul dintre turnuleț și cele două bolți era săpată o groapă adâncă, căptușită cu tuf. Cea mai mare parte a gropii era ocupată de arcul de marmură îndoit în jos al unui cuadrant astronomic. El se lăsa în jos, se ridica din nou, lăsând să se vadă două dungi cu o adâncitură la mijloc. Pe pereții laterali ai arcului erau săpate semne și diviziuni. Paralel cu arcul scoborau niște scări mărunte, îngrijit săpate în piatră.

Profesorul nu zăbovi în observator.

— Aici am terminat ce era de cercetat, îmi spuse el. Acum locul nostru de muncă va fi acolo — și arătă cu mâna spre capetele aripei drepte a zidului, lângă care se aflau rămășițele bolților dărâmate și un turnuleț ascuțit și subțire. După cum vezi, clădirea pentru observații astronomice s-a păstrat bine. Fără îndoială că părțile de bronz ale arcului cuadrantului și instrumentele mai însemnate au fost furate de mult, încă pe vremea năvălirii mongolilor. Aici, unde vom continua cercetările, trebuie să fi fost camera de păstrare a instrumentelor, a hărților constelațiilor și a cărților, ba poate chiar și locuința astronomilor. O parte din clădire e săpată în stâncă. Sunt pe aici o sumă de coridoare, puțuri și subterane a căror destinație urmează să le stabilim. Construcția de deasupra s-a prăbușit, grămezi de moloz și nisip împiedică accesul în coridoarele de jos, așa că până acum nu mi-am putut forma o imagine clară despre această clădire. Aduce mai curând cu un mic fort decât cu un observator!… Așadar, să purcedem la treabă. Cu aceste cuvinte profesorul se aventură sub bolta năpădită de nisip și acoperită de ierburi uscate.

Noi, ceilalți, am pornit-o după el.

În semiîntunericul încăperii pătrate, de sub bolta cuadrantului, era o răcoare plăcută. Mă înarmasem cu un instrument special — un soi de lopată mai lată, numit ketmen — și, după indicațiile profesorului, am început să desfund dărâmăturile de pământ și de piatră, adunate acolo din cauza surpării unei bolți alăturate. Îmi dădeam toată osteneala; sudoarea curgea de pe mine șiroaie și mormanul de pământ scos creștea de ambele părți ale încăperii. Profesorul, foarte mulțumit de munca mea, îmi ceru să mă odihnesc și puse el mâna pe lopată. Apoi a săpat Tania, apoi iarăși eu. Și așa am tot săpat multă vreme, plini de praf și de sudoare, până când în cele din urmă am ajuns într-o subterană joasă, spațioasă, în care abia pătrundeau de sus, prin crăpăturile dintre pietre, câteva raze de lumină. Atenția profesorului și a Taniei fu atrasă imediat de niște plăci de piatră netedă, așezate grămadă într-un colț. Eu nu găseam nimic interesant în această subterană întunecată și goală și pornii să cercetez încăperile alăturate. Coridoare înguste, fără uși, ca niște crăpături în piatră, legau între ele alte trei subterane, care, spre deosebire de prima, aveau bolți înalte. Câteșitrele încăperile erau complet goale, doar la capătul celei de a doua ieșea în afară un fel de construcție, în chip de cilindru gros, zidită din pietre cenușii, îmbinate perfect între ele. Pe partea exterioară a cilindrului se ridica în spirală o scăriță îngustă, aproape dărâmată. Treptele de sus se pierdeau în haosul de dărâmături, care astupase aproape complet luminatorul pătrat din bolta subteranei. În partea de jos a cilindrului se deschideau niște ferestruici micuțe, prin care n-ar fi putut pătrunde nici măcar un șobolan. Mă uitam printr-o asemenea ferestruică, străduindu-mă să străpung întunericul, până când, în cele din urmă, mi se păru că văd o licărire slabă. Mă uitai din nou și văzui iarăși lucirea aceea abia perceptibilă. Îl chemai pe profesor. Acesta se dezlipi fără prea mult entuziasm de la plăcile lui și mă urmă. Îi atrăsei luarea-aminte asupra construcției cilindrice, profesorul nu manifestă însă niciun interes.

— Ia te uită, Tania, spuse el fetei, care îl urma. Uite fundamentul turnulețului de afară, al aceluia care aduce a minaret. E singurul care a mai rămas întreg — e construit din diabaz de cea mai tare rocă.

La observația mea despre lucirea pe care o observasem înăuntru, profesorul îmi răspunse:

— Ce să fie? Pesemne o fi alunecat vreo plăcuță de teracotă. Pesemne că oamenii se urcau în turn pe scărița exterioară. Golul interior e doar pentru economie de material. Nu e nicio intrare înăuntru.

Profesorul dădu să se întoarcă, dar deodată se opri:

— Ia te uită! Asta chiar că e important! Mâna lui arăta spre peretele surpat al subteranei, de după crăpătura care ținea loc de ușă. Pe sub surpătură abia se vedea o treaptă, probabil începutul unei scări, care ducea undeva în jos.

— Vezi, Tania, spuneam eu că trebuie să mai fie dedesubt un al treilea etaj.

Acesta-i primul drum în jos, pe care am reușit să-l descoperim. Aici o să și săpăm. Cât e ceasul, Ivan Timofeevici, întrebă deodată profesorul.

— Aproape cinci.

— Aoleu, de aceea mi-e atât de foame! Haidem mai repede.

Sus ne izbi o arșiță uscată și o lumină orbitoare. După semiîntunericul de sub bolți, ochii reacționau dureros la lumină. Lăsai pe Tania și pe profesor să treacă înainte și mă oprii acolo în vârful movilei, pe care se afla observatorul, ca să examinez mai bine împrejurimile. Pe platforma întinsă din stânga movilei se aflau cele două corturi ale noastre. Movila și platforma se aflau pe platoul larg din vârful unui deal rotund, în chip de cupolă. Acel deal se înălța în mijlocul altor opt dealuri asemănătoare, acoperite de o iarbă rară și aspră, care nu se asemăna deloc cu iarba verde și bogată a nordului nostru. Prin veșmântul țepos al ierbii străbăteau colțurile pietrelor negre, acoperite de nisip gros. Pietrele de pe dealul observatorului, care ieșeau de sub pojghița subțire de pământ, erau mai deschise la culoare decât cele de pe celelalte dealuri. De aceea, culmea pe care se afla observatorul se deosebea destul de puternic prin coloritul său de celelalte culmi de culoare neagră.

Cele nouă dealuri se grămădeau la marginea unui șes nesfârșit, care cobora lin spre miazăzi. Departe, înspre apus, la dreapta, se zărea aproape de orizont profilul colțuros al unor munți acoperiți de zăpadă. Tot înspre șes se vedea, șerpuind, o panglică îngustă și cotită, de culoarea oțelului — era un pârâiaș ce cobora din munți și, ocolind dealul observatorului, o cotea spre răsărit, ca să se piardă în nisipul pustiului. În jurul observatorului se întindea stepa galbenă, pătată de tufișurile argintii de pelin și de scaieți albaștri. Mai departe, spre nord, stepa era despărțită de marginea nisipurilor prin dunga întunecată a tufișurilor de saksaul.

În jur era liniște, întinsul părea necuprins. Aerul era curat de munte, dar deasupra mea plutea un zăduf greu…

Ce noroc că soarta m-a adus aci! Ce mi-aș mai fi putut dori? Mă cuprinsese un sentiment de bucurie, de împăcare cu mine însumi, cu natura înconjurătoare.

— Ivan Timofeevici, — se auzi glasul lui Viacek, fratele Taniei, — poftiți la masă!

— Unde ai dispărut? mă întrebă Tania. Eu între timp m-am scăldat în râu, voiam să-ți propun să faci și dumneata o baie strașnică. Dar acum mergem la masă și amânăm scăldatul pe deseară.

După masă ne-am odihnit puțin și am pornit să ne continuăm săpăturile pentru a descongestiona scara descoperită de profesor. Treptele se pierdeau într-o groapă largă, tăiată în gresie și plină până sus de moloz și dărâmături. Lucrul înainta încet și era limpede că ne vor trebui câteva zile de eforturi unite, pentru a curăța scara.

Terminând munca ce ne propuseserăm pentru prima zi, i-am amintit Taniei de promisiunea pe care mi-o făcuse. Fata m-a condus pe o cărare îngustă, de-a lungul pârâului care curgea la poalele celui de al doilea deal. Mergeam în tăcere în urma ei, ascultând murmurul egal al apei repezi, care frângea razele soarelui în scurte sclipiri unduioase. La o cotitură a pârâului, Tania se opri:

— Stai puțin aici și așteaptă-mă. Am făcut cu Viacek un stăvilar, așa că aici apa o să ne ajungă până la brâu.

Tania dispăru după un mal ieșit înainte, iar eu mă întinsei pe iarba aspră și-mi expusei fața la adierea slabă și răcoroasă a vântului. Susurul pârâului mă îmbia la somn.

— Ai adormit? Fugi de te scaldă. E minunat!

Proaspătă, plină de veselie, Tania îmi apăru ca o întruchipare a frumuseții și a tinereții care se bucură de apă și de soare. Am sărit în picioare și am coborât sub malul înalt, unde am găsit un mic stăvilar în fața unei plaje minuscule. Pe malul drept, doi arbuști strâmbi stăteau ca niște santinele de pază lângă această baie primitivă. M-am obișnuit imediat să fac baie întins, luptând cu șuvoaiele de apă rece. Baia mă înviora de minune. Profesorul și Viacek ne așteptau lângă cort, cu ceaiul pregătit.

— Ei, cum v-a plăcut baia? ne întâmpină profesorul. Ia, hai să-l punem la încercare pe geolog! N-ai observat nimic în râu?… Nu? Ei, dragă maiorule, ai uitat pe câmpul de luptă tot ce știai! Numele străvechi al acestui pârâu, păstrat în hrisoavele de demult, este Ekik, adică „carneol”[3]. În prundișul albiei se întâlnesc câteodată pietricele roșii. Dacă mai ai ocazia, să te uiți neapărat…

Săpăturile la etajul de jos se dovediră mai complicate decât ne așteptam noi. Scobitura înclinată în jos, în care lucram se umplea mereu de pământ și moloz, provenit din necontenitele surpări. Eu lucram aici de patru zile și lucram intens, de dimineață până seara. Simțeam că-mi năvălește în mușchi o nouă forță. Mi se părea că din străfundurile cele mai necunoscute ale sufletului meu creșteau sentimente noi, proaspete ca verdele primăverii, sentimente tot atât de nesfârșit de calme și de luminoase ca și natura înconjurătoare. O bucurie de a trăi, plină de încredere, mă cuprinsese, aproape că uitasem de orice oboseală sau nemulțumire.

Ca toți oamenii perfect sănătoși, nu eram conștient de corpul meu, simțeam doar încântarea pe care ți-o dă prisosul de energie vitală.

Acum pot sta să analizez aceste sentimente, să le desfac în elementele lor componente. Atunci însă toate erau altfel și se exprimau, de fapt, printr-un sentiment unic de încântare totală față de regiunea unde se aflau ruinele Nur-i-Deșt. Îmi spărgeam capul, căutând să descopăr secretul farmecului acestor dealuri pleșuve de piatră și a ruinelor triste și pustii, înconjurate de stepă și nisipuri fierbinți. Împărtășii gândurile ce mă tulburau Taniei și profesorului. Ei se declarară de acord cu mine — treceau prin stări asemănătoare.

— Mărturisesc că nu înțeleg nimic, spuse Matvei Andreevici. Știu doar una și bună — niciodată și nicăieri nu m-am simțit mai bine ca aici.

— „Bine” e prea puțin spus, adăugă Tania. Eu, de pildă, sunt plină de o bucurie luminoasă. Mi se pare că acest observator antic e un templu… cum să vă spun, nu știu cum să mă exprim mai limpede… un templu al pământului, al cerului, al soarelui și încă al nu știu cărui element necunoscut și minunat, care se pierde în spațiile nemărginite. Am văzut multe locuri mult mai frumoase, dar niciunul dintre ele nu avea farmecul atrăgător al acestor ruine în aparență foarte obișnuite.

Terminaserăm încă o zi de muncă și cu toate că era destul de târziu, nu ne era somn deloc.

Se lăsase noaptea. Ne-am culcat cu toții lângă foc. În vârful cupolei negre, care se boltea deasupra noastră, strălucea Vega cea albastră; la apus, ca un ochi de cucuvea, ardea Arcturul auriu. Calea Laptelui strălucea ca o sclipitoare pulbere argintie. Iar acolo, jos de tot, la orizont, strălucea Antares cel roșu și la dreapta lui abia de se distingea Arcașul palid.

Acolo e centrul Galateei — uriașa roată înstelată — „soarele” central al universului nostru. Noi n-o să-l vedem niciodată, deoarece o perdea gigantică de „materie” neagră ascunde axa Galateei. Probabil că și în aceste lumi fără număr există viață, dar o viață diferită, variată. Și acolo, în depărtarea inaccesibilă, viețuiesc pesemne ființe aidoma nouă, posedând puterea gândirii… Iar eu, fără să bănuiesc nimic, cuprins de melancolie privesc la aceste lumi, emoționat de presentimentul vag al viitorului măreț al speciei umane. Da, va fi într-adevăr măreț acest viitor, după ce se vor fi stârpit forțele negre, sălbatice, care mai hălăduiesc pe pământ, care mai distrug în mod bestial cuceririle cele mai prețioase ale gândirii omenești, ale visurilor omenirii.

— Dormi, Ivan Timofeevici? se auzi glasul profesorului.

— Nu, privesc la stele… Aici ele par deosebit de strălucitoare și apropiate.

— Da, observatorul a fost construit cu cap, vizibilitatea e aici excepțională… De altfel, aproape peste tot în Asia Centrală cerul e strălucitor și străveziu. Nu întâmplător oamenii de pe aici sunt observatori pricepuți ai stelelor. Știi, kirghizii denumesc Steaua Polară, cuiul de argint al cerului. De acest cui sunt legați trei cai. Patru lupi se rotesc veșnic alergând în cerc după cai și tot nu pot să-i ajungă. Când însă îi vor ajunge, va fi sfârșitul lumii. Oare nu e asta o închipuire poetică a circuitului descris de Carul Mare?

— Foarte interesant, Matvei Andreevici! Mi-amintesc că am citit pe undeva despre cerul emisferei de sud. Sus de tot, acolo unde strălucește Crucea Sudului, în mijlocul Căii Laptelui se găsește un nor luminos de stele, iar alături de el o pată neagră de tot — aglomerare enormă de materie neagră în formă de pară. Primii navigatori au denumit-o Sacul de cărbune. O veche legendă australiană denumește această pată — groapa căscată, gaură-n cer, iar o altă legendă spune că pata e întruchiparea răului, având chipul struțului australian emu. Emu stă la poalele copacului format din stelele Crucii Sudului și-l pândește pe opossumul care s-a adăpostit pe ramurile pomului. Când emu va prinde opossumul, va sosi sfârșitul lumii.

— Da, legendele se aseamănă, doar animalele sunt diferite, remarcă alene profesorul.

— Explică-mi, te rog, Matvei Andreevici, când și cine a construit Nur-i-Deșt-ul, acest observator „construit cu cap”? Și de ce a fost construit într-o pustietate ca asta?

— În observatorul acesta au lucrat astronomii niguri, ucenicii înțelepților arabi. Iar locurile din jur au devenit pustii abia după invazia mongolă. Pe aici, prin împrejurimi sunt tot felul de urme ale unor vechi așezări. Acum șapte sute de ani, aici era, fără îndoială, un ținut bogat, populat. Pentru a construi un asemenea observator trebuie să ai multe cunoștințe și multe mijloace…

Vocea profesorului se întrerupse brusc. Se întâmplase ceva. La început nu-mi dădui seama ce anume. Dar curând se făcu simțită o nouă zguduitură, pământul de sub noi se cutremură ca și cum peste suprafața lui s-ar fi rostogolit un val de piatră. Aproape concomitent auzirăm un bubuit îndepărtat, care răbufnea parcă din fundul pământului, de sub picioarele noastre. Vasele din lăzi zăngăniră, lemnele aprinse din focul de tabără se risipiră. Zguduiturile urmau dese una după alta.

Apoi totul se termină tot atât de brusc cum începuse. În liniștea care urmă se auzi o vreme cum se rostogoleau pietrele de pe deal și cum se scurgea molozul în ruinele observatorului.

Dimineața, când am venit la locul nostru de muncă, am văzut că cutremurul de peste noapte produsese schimbări neașteptate. Șanțul săpat în pământ, de partea stângă a ruinelor, se lăsase în jos, pământul se surpase, descoperind în peretele drept o nișă nu prea adâncă, mărginită de o arcadă ascuțită, în formă de ogivă. În fundul nișei, de sub praful și bulgării de pământ, se zărea o placă de piatră purtând gravată o împletitură de semne din scrierea arabă cufică[4] — părând pentru un ochi neexersat, cu totul indescifrabilă. Bucuroși de descoperire, dar în același timp necăjiți de prăbușirea șanțului, care ne închidea iarăși capul scării, am curățat în grabă inscripția, ascunsă de atâtea veacuri sub pământul uscat și prăfuit. Pe placa netedă, albăstruie, literele săpate erau acoperite cu un soi de glazură de o culoare foarte frumoasă, portocalie, cu ape verzui. Tania și profesorul se apucară să descifreze inscripția, iar eu și Viacek pornirăm să curățăm din nou scara de dărâmături.

Matvei Andreevici își îndreptă umerii și oftă zgomotos:

— Păcat, nimic deosebit! E drept însă că s-au confirmat unele date istorice. Inscripția spune că din ordinul lui „cutare” a fost terminată în anul cutare și cutare, luna Kowus — aceasta înseamnă Arcaș în arabă, nu-i așa, Tania?

— Da.

— Deci în luna noiembrie a fost terminată construcția din localitatea Nur-i-Deșt, pe malul râului Ekik, de pe dealul… cum îi zice, Tania?

— Nu prea înțeleg bine denumirea — se pare că ar fi „Amfora luminoasă”.

— Ce poetic! Pe dealul Amforei luminoase, pe locul fostelor cariere regești… Ia stai, asta te privește pe dumneata, maiorule. Dar unde să fie urmele carierelor, și ce se putea extrage oare din ele?

— Nu știu, n-am observat nici urmă de cariere.

— Parcă ziceai că ai fost geolog pe vremuri, se burzului în glumă profesorul.

— Dă-mi răgaz, Matvei Andreevici. Stai să termin cu scara și apoi să mă lași să hoinăresc câteva ceasuri. Poate că o să prindă bine și meseria mea de geolog. Că doar traseul meu zilnic îl știți — de la râu la subsol, de la râu la cort.

— Aha! izbucni în râs profesorul. Uite c-ai gustat și dumneata din viața de arheolog — tot timpul cu nasul în pământ… Dar cred că ai dreptate: e cazul să luăm o zi de odihnă. Mâine nu mai săpăm, plimbă-te, cercetează după pofta inimii. Tania desigur, o să se ocupe de spălat… Nu? Atunci de ce? A, ai gust să hoinărești, să studiezi geologia? Hm, hm!…

— Dar ce mai arată inscripția, Matvei Andreevici, întrerupsei eu pe profesor.

— Mai arată că în amintirea acestui eveniment de seamă s-a făcut această inscripție, iar în perete a fost zidită o amforă străveche cu descrierea construcției.

— Atunci, dacă am găsi amfora, ea ar fi de mare ajutor la studierea observatorului?

— Desigur. Dar nu se indică unde anume e zidită. Cu siguranță că în fundație. Dar cum s-o găsești — nu vezi că nici nu suntem în stare s-o desfundăm.

A doua zi de dimineață îl rugai pe Viacek să-mi dea pușca lui cu alice, ca să încerc să dobor niscai vânat. Însoțiți de urările ironice ale profesorului, am pornit cu Tania să înconjurăm dealurile Nur-i-Deșt. Aflai că niciun membru al expediției nu se depărtase vreodată din preajma ruinelor — munca nu le dădea răgaz. Ziua era călduroasă și liniștită, cum fusese arareori, nici cea mai mică adiere de vânt care să alunge zăduful uscat, ce se înălța de la terenul pietros. Am umblat multă vreme pe dealuri, ne-am cățărat pe povârnișuri până când setea ne-a doborât. Atunci am coborât la râu, am băut în voie și am început să umblăm desculți prin albia râului. Pietricele destul de mari ne fugeau de sub picioare. În apa străvezie, prin prundișul negru și cenușiu, apăreau din când în când pietricele colorate, rotunjite de apă — bucățele de opal[5] și calcedon[6]. Vânătoarea de pietricele colorate ne pasionă pe amândoi și doar după ce ne-au înghețat de-a binelea picioarele, am ieșit la mal să ne încălzim pe pietrele calde, ocupându-ne cu sortarea pietricelelor culese cu atâta râvnă.

— Cele roșii pune-le aici, Tania. Era carneol — piatră foarte prețuită în vechime, pentru așa-zisele ei calități terapeutice.

— Astea roșii sunt cele mai numeroase… dar ia te uită ce minunată e asta, exclamă fata. Dumneata ai găsit-o? E străvezie și are ape ca perlele.

— E hialit, cea mai prețioasă specie de opal. Poți să-ți faci o broșă din piatra asta.

— Nu-mi plac broșe, inele, cercei, nimic din toate astea, afară de brățări. Dar dacă mi-o dăruiești… îți mulțumesc… Ia spune-mi însă de ce ai luat aceste trei pietricele urâte, tulburi?

— Vai, Tania, cum poți să desconsideri cea mai bună captură pe care am făcut-o! Ia te uită! Cufundai pietricelele albe, nearătoase în apă. Deveniră străvezii, cu unduiri strălucitoare albastre.

— Ce frumos! exclamă, uimită, fata.

— Vezi, pietricica asta pricăjită e fermecată. Și-n vechime era considerată fermecată. E hidrofanul, denumit și „ochiul lumii”. E foarte poros și de aceea când e uscat nu e străveziu. Dar îndată ce porii se umplu cu apă, devine străveziu și foarte frumos. Hidrofanul e și el o specie de cuarț. De altfel mai sunt numeroase alte specii de diferite nuanțe, unele mai frumoase și mai prețioase, altele mai puțin.

— Spune-mi cu ce te-ai ales din această excursie? întrebă Tania.

— Mi-am format o imagine despre structura solului întregii regiuni. E drept că n-are nimic interesant — granituri străvechi și straturi groase de cuarțite[7] negre, străbătute de vine de cuarț. Structura dealului pe care e construit observatorul e oarecum deosebită de aceea a celorlalte dealuri, roca cea mai des întâlnită se compune din cuarțite foarte dense, asemănătoare sticlei. Pietrele frumoase din albia râului sunt provenite din erodarea cuarțitelor, în a căror vine și crăpături se află probabil mult calcedon și opal.

— Dar unde să fie carierele, despre care se pomenește în inscripție?

— N-am putut s-o aflu. Ai văzut doar și dumneata, nicăieri nici cea mai mică urmă de carieră. Poate că se află sub ruinele observatorului.

— Păcat! Iar o să aibă de ce râde Matvei Andreevici, trase concluzia Tania. E timpul să ne întoarcem. Ia privește, apune soarele. Să ne grăbim, că ne prinde întunericul din urmă.

Pe fondul roșu al apusului apăreau deslușit siluetele rotunde ale dealurilor. Nicio boare de vânt nu venea să tulbure tăcerea moartă a nisipurilor din împrejurimi. Când am ajuns la dealul pe care era observatorul, la apus se stingeau ultimele reflexe ale soarelui.

Ruinele, abia perceptibile la lumina stelelor ne-au întâmpinat cufundate în tăcere. Se auzea doar de departe strigătul melodios al unei păsări de noapte. Pe întuneric, ruinele păreau mult mai posomorâte. Ne cuprinse un vag sentiment de primejdie și am pornit-o la drum, furișându-ne, vorbind în șoaptă, temându-ne parcă să trezim pe cineva adormit între zidurile mohorâte.

Deodată simții că oboseala de peste zi dispare, făcând loc unei vioiciuni. Cu toată căldura pe care o răspândeau zidurile încinse, aerul uscat și neclintit părea neobișnuit de proaspăt.

Îmi simțeam pielea străbătută, din când în când, de o înfiorare plăcută, abia perceptibilă.

— Nu sunt obosită deloc, șopti Tania, apropiindu-se tare de mine, cât pe aci să mă atingă cu umărul.

— Parcă plutește ceva în aer…

— Da, și mie îmi face impresia că undeva pe aproape ar lucra un dinam. Ia netezește-ți părul, Tania, uite ce înfoiat este.

Tania își trecu mâna prin păr, încercând să-l așeze, și o mulțime de scântei mici albastre îi sclipiră sub degete.

— Parcă am fi în preajma unei furtuni, — spuse Tania, — doar că cerul e limpede și nu-i nici urmă de zăduf, ba chiar dimpotrivă…

— Ciudat… În general în locul acesta sunt multe lucruri inexplicabile… începui eu, dar privirea îmi fu atrasă de o slabă sclipire verzuie, pâlpâind într-o spărtură a zidului.

Ne apropiarăm de clădirea principală, pe care se găsea arcul cuadrantului. Mă uitai atent și văzui pe peretele interior al porticului niște litere care luceau în întuneric.

— Ia privește, Tania! exclamai eu și condusei fata spre peretele dărâmat.

În întunericul de nepătruns al bolților se reliefau lămurit volutele literelor, scoase în evidență de strălucirea galben-verzuie din jurul lor.

— Ce-i asta? șopti, emoționată, Tania.

Sunt multe inscripții pe aici, dar celelalte nu sunt luminiscente.

— Inscripțiile acelea sunt făcute cu aur, nu-i așa?

— Așa-i, confirmă Tania.

— Iar aceasta… Stai o clipă…

Trecui ușurel în portic și aprinsei un chibrit. Lucirea stranie dispăru pe dată. În fața mea rămase un perete scorojit. Putui observa, totuși, o bucată de placă de faianță, neatinsă de vreme, acoperită de o glazură netedă, pe care se deslușeau niște litere de culoare verde-portocalie.

— Literele acestea nu sunt scrise cu aur, ci cu același email ca și cele de lângă scara din subsol.

— Hai, repede într-acolo, să vedem, propuse cu vioiciune Tania.

— Să mergem, mă declarai eu de acord. Spune-mi, a fost vreodată cineva dintre voi noaptea la observator, dumneata sau profesorul?

— Nu, niciodată.

— Atunci, uite ce propun: să mergem mai întâi la tabără, dar să nu-i spui deocamdată nimic profesorului. Luăm masa și dacă vrei, când adorm cu toții, ne întoarcem și continuăm cercetările. Dacă ești obosită, mă ocup singur.

— Ce tot spui? Ce are a face oboseala? Totul e atât de interesant, atât de misterios!

— Foarte bine. Dar să ne-nțelegem, Tania, niciun cuvânt profesorului. Nu sunt încă lămurit defel, dar dacă o să ajungem să ne explicăm toate aceste fenomene, gândește-te ce surpriză o să-i facem mâine dimineață lui Matvei Andreevici.

Mâna caldă și vânjoasă a fetei mi-o strânse pe a mea. Am coborât repede de pe deal spre tabără, unde ca de obicei ardea un foc mic de vreascuri. Profesorul ne luă puțin la rost, pentru că întârziaserăm la masa de seară, apoi începu să mă descoase cu privire la rezultatele excursiei noastre. Și când află că n-am găsit nici urmă de carieră, mă luă peste picior, așa cum prevăzuse Tania.

— Bine, bine, nici nu-ntreb ce ați găsit cu Tania în întuneric… Ei, haide, nu vă supărați. Arătați-mi mai bine pietricelele voastre… Ia te uită cât serdolic ați adunat! Dacă v-ați ține câteva zile de treaba asta, ați aduna un sac întreg. Acum însă serdolicul nu mai e la preț — iată încă unul din numeroasele exemple care ne dovedesc că înțelepciunea experienței omenești este adesea dată uitării în decursul veacurilor. Înainte vreme, în întreaga Asie de vest, această piatră era una dintre cele mai prețuite. Se făceau dintr-însa brățări, coliere, catarame… Se credea că serdolicul păzește pe om de multe boli. Dar, oricât de curios s-ar părea, această credință e mai mult decât o simplă superstiție. Am aflat de curând… se întrerupse profesorul privind gânditor la piatra roșiatică care sclipea în lumina focului.

— Ce-ai aflat, Matvei Andreevici, povestește-ne, îl rugă Tania.

— E foarte simplu: medicii încearcă acum un tratament cu ajutorul serdolicului. Se pare că e aproape întotdeauna radioactiv. E drept că într-o măsură foarte slabă, aproape infimă, cam de același grad cu radioactivitatea[8] organismului omenesc. Dar tocmai pentru că are urme infime de radium, serdolicul exercită o acțiune favorabilă asupra sistemului nervos, restabilind un fel de echilibru intern sau așa ceva, nu știu exact.

„Radiu”? îmi fulgeră prin minte o bănuială încă neformulată și ca într-un vârtej porniră să-mi revină în minte descărcările electrice, inscripțiile luminiscente, smalțul de culoare verde-portocalie. Am sărit în sus plin de nerăbdare, dar mă stăpânii îndată și-mi scosei grăbit țigările.

— Ce-ai pățit, parcă te-ar fi înțepat ceva, Ivan Timofeevici, mă întrebă cu mirare profesorul. Dar e timpul să ne culcăm. Mâine ne apucăm mai devreme de treabă și cu siguranță că vom dezgropa ieșirea din subterană. Voi faceți cum doriți, dar Viacek și cu mine ne culcăm.

Am rămas singur cu Tania. Fumam agitat, așteptând până va adormi profesorul, ca să ne înarmăm cu niște lumânări și să pornim în noapte la cercetarea tainelor observatorului Nur-i-Deșt.

În sfârșit, Tania făcu rost de două lumânări, iar eu scosei din grămada de instrumente o rangă grea de fier.

— Asta la ce-ți trebuie? se miră fata.

— Prinde bine. Poate o să dăm de vreun bolovan care trebuie dat la o parte, sau vreo lespede care trebuie întoarsă…

Jos, în subteranele de piatră, domnea un întuneric de nepătruns. Înaintam pe dibuite pe drumul cunoscut, fără a aprinde lumina. Curând cotirăm spre dreapta, către crăpătura care servea de intrare la lăcașul scării. Deodată Tania scoase un țipăt: pe placa cea mare, cercetată de noi în ajun, strălucea, e drept slab, dar foarte lămurit o împletitură de litere cufice. O inscripție la fel de luminiscentă, aurie, se deslușea pe frontispiciul arcadei scării….

— Înțeleg, ziua e prea puțină lumină aici, gândii eu cu glas tare.

— Ei și ce? mă întrebă, nerăbdătoare, Tania.

— Nu mă întreba nimic… până nu rezolv problema. Să mergem sus, spre cvadrant. Probabil că vom mai întâlni și alte fragmente de inscripții luminiscente… Stop! Dă-mi lumânarea. Ia să ne uităm ce-i pe aici.

Mi-am adus aminte de licărirea stranie pe care o văzusem în prima zi în interiorul soclului, pe care se înălța turnul astronomic și mă hotărâi să încerc să pătrund în soclu. Începui să întorc cu băgare de seamă, ajutându-mă de ranga adusă, o piatră bine înțepenită de deasupra crăpăturii înguste de ventilație. Cedând încercărilor mele perseverente, piatra se clinti din loc. Apăsai ranga mai tare și trăgând piatra spre mine o desprinsei din zid. Cu a doua piatră lucrurile au mers mai ușor. Se formă o deschizătură ceva mai mare, atât cât să bagi înlăuntru capul și mâna cu lumânarea aprinsă.

Flacăra lumânării lumină slab interiorul rotund și strâmt al turnului, care se înălța sus în întuneric. În partea stângă, cam în dreptul găurii făcute de mine în zid, pe un soclu rotund de piatră, neted cioplită, se găsea un vas mare, cu gura largă, acoperit cu un email fin, care sclipea slab sub stratul gros de praf.

— Amfora, Tania, amfora! am exclamat eu și i-am făcut loc fetei în dreptul spărturii din zid.

— Nu e chip de intrat. Cum o scoatem? întrebă ea, reținându-și anevoie bucuria.

— Numaidecât! Stai să vezi!

Plin de însuflețire, dădui repede la o parte încă două pietre. Dar cum pătrunsei înăuntru, mă dădui grăbit înapoi: spre dreapta și în spatele soclului de piatră pe care stătea vaza, se căsca în adânc întunericul puțului. În peretele rotund erau săpate niște trepte înguste, care urcau în spirală până la o ieșitură a turnulețului superior. Dădui fetei amfora prin spărtură și-i spusei:

— Așteaptă-mă, Tania. Vreau să cobor.

— Nu, nu te las singur, viu și eu. Cine știe ce-i acolo… Tania se întrerupse tulburată. Privirile noastre se întâlniră… și eu… Într-un cuvânt, am coborât, sprijinindu-mă cu mâinile de pereții puțului, coboram puțin, apoi o ajutam și pe Tania să vie după mine.

Puțul nu era adânc. De fapt, nici nu era puț, ci mai curând o intrare înclinată, săpată pieziș în stâncă. Eram îmbrăcați ușor și ne cuprinse frigul. Aerul însă nu era rece, stătut, de subterană, ci un aer proaspăt, curat, asemenea aerului de munte, bogat în ozon. La câțiva metri adâncime, intrarea se lărgea, transformându-se într-o peșteră mare, neregulată, cu pereții brăzdați în toate direcțiile de șanțuri înguste. Acum știam ce trebuie căutat; pe alocuri prin crăpăturile șisturilor de cuarț, pe fundul șanțurilor săpate în piatră rămăseseră dâre de ocru, de culoare portocalie și galbenă ca lămâia.

— Iată și cariera de coloranți, Tania. Numai că vopselele nu-s de cele obișnuite.

Ne-am urcat înapoi. Fără a lua în seamă protestele Taniei, am săvârșit sacrilegiul cel mare și, fără să mai aștept ziua următoare, am ridicat amfora de la locul ei. Ținând vasul strâns la piept, pășeam cu grijă, de teamă să nu fac vreun pas greșit. Am lăsat prețioasa noastră descoperire lângă porticul de la intrare și am ocolit încet întregul edificiu. Avusesem dreptate: am mai descoperit și în alte câteva locuri inscripții luminiscente.

Semne luminoase erau și pe arcul cvadrantului.

Apoi ne-am luat amfora, am coborât spre malul râului, unde am poposit și am scos cu grijă capacul vasului. Înăuntru nu era nimic decât praf. Am spălat vasul pe dinafară, l-am adus fără zgomot în cort, și l-am așezat la căpătâiul profesorului, bucurându-ne dinainte de uimirea și emoția pe care o va avea dimineața.

— Ei, și acum povestește-mi, îmi șopti Tania la ureche. Tot nu voi putea să dorm până nu aflu totul.

Am ieșit iarăși din cort, și ne-am așezat pe malul râului, care murmura melodios, mânându-și grăbit apele spre stepa întunecată.

— E foarte simplu, Tania: pe aici se găsesc zăcăminte de minereu de uraniu, și deci și de radiu. Aceste pete galbene nu sunt altceva decât ocru de uraniu. Se folosește în ceramică pentru realizarea unui smalț foarte trainic, cu culori clare și aprinse: portocaliu, verde-gălbui, măsliniu. Minereul de uraniu se găsește în golurile și crăpăturile cuarțitelor și a fost exploatat încă din vechime, iar radiumul pesemne că există aici numai în cantități infime, în masa silicioasă a cuarțitelor de culoare deschisă. Și, după părerea mea, întreg dealul pe care e situat observatorul este alcătuit din asemenea cuarțite care răspândesc emanații de radium[9].

Cuarțitele sunt, probabil, ușor radioactive. Sărurile de radiu, amestecate cu alte minerale, dau culori deosebit de trainice și luminiscente. În zilele noastre, în special în timpul războiului, asemenea compoziții luminiscente sunt larg folosite. După cum vezi, astronomii din vechime cunoșteau și ei acest secret și poate că însăși denumirea „Nur-i-Deșt” — „Lumina deșertului”, e și ea legată de fenomenele ciudate din observator.

Radiumul continuă să rămână un element încă nu îndeajuns de studiat. Știm că ionizează aerul, că acumulează electricitate și ozon, că distruge microbii, că face otrăvurile inofensive. Acum înțeleg în ce constă secretul acestei acțiuni binefăcătoare, pe care o au aceste locuri asupra oamenilor: masa uriașă a cuarțitelor radioactive, aflată la suprafață și neacoperită de alte roci, dă naștere unui câmp întins de slabe emanații radioactive, emanații de intensitatea cea mai prielnică și mai binefăcătoare pentru organismul omenesc. Amintește-ți ce spunea profesorul despre serdolic. Iar astăzi, din pricina nemișcării totale a văzduhului, a avut loc o concentrare de asemenea emanații mult mai mare ca de obicei. Și noi doi am observat aceasta imediat în timpul nopții. Ce descoperire neașteptată și interesantă, nu-i așa? Și terminând de vorbit mi-am lăsat mâna pe mâinile fetei.

— Da, foarte interesant… spuse Tania oarecum schimbată și se ridică repede de la locul ei. Dar trebuie să mergem la culcare, e târziu.

Nedumerit de răceala subită a Taniei, am mai rămas o vreme pe malul râului. Toate gândurile mele se roteau neîncetat în jurul neașteptatei descoperiri. Găseam mereu noi elemente și dovezi care confirmau ipoteza mea. Am stat așa multă vreme chibzuind în întuneric, până când m-am încurcat definitiv în sihla chimiei și m-am hotărât să mă culc.

Dimineața am fost trezit de strigătele voioase ale profesorului, care ne chema pe toți să ne arate minunea. Amfora fusese scoasă afară din cort, la lumină. Izvoadele sclipitoare de email, colorate într-un verde-negru catifelat, șerpuiau printre dungile portocalii, cafenii și măslinii, care încingeau vasul ca niște brâie luminoase. Asemenea nuanțe minunate de email putuseră fi obținute numai cu ajutorul compușilor uraniului. Iată dar o nouă confirmare a descoperirii mele nocturne strălucind în lumina orbitoare a zilei!

Am împărtășit profesorului toate presupunerile și concluziile mele. Să fi văzut bucuria care l-a cuprins pe savantul nostru! În încheiere, am adăugat că este foarte probabil ca emanațiile de radium să determine o și mai mare transparență, o și mai bună vizibilitate a aerului de deasupra observatorului astronomic.

— Ei cu asta să știi că ai cam sărit peste cal, mă opri profesorul. Dar în ceea ce privește starea noastră fiziologică sunt întru totul de acord cu dumneata. Locul acesta este nu numai un meleag al luminii, ci și al bucuriei… De ce dară o fi atât de posomorâtă astăzi Tania noastră? Ce-o fi pățit?

— Ba defel, Matvei Andreevici, n-am nimic…

După ce-am mai cercetat o dată amfora, ne-am întors la lucrările de descongestionare a scării subterane. Către seară am reușit să deblocăm o deschidere, nu prea mare, în zidul subteranei, prin care ne-am strecurat apoi, unul câte unul, înăuntru. Subterana era împărțită în câteva încăperi. Nu știu bine ce observații a cules de acolo arheologul, pentru mine însă subterana s-a dovedit la fel de goală ca și celelalte.

Vântul înserării gonea prin stepă, valuri de pulbere trandafirie se învolburau peste covorul de oțel al tufelor de pelin. În frunte mergeau profesorul și Viacek. Tania rămăsese puțin în urma lor, gânditoare, încetinind pasul. M-am apropiat de ea și i-am luat mâna:

— Ce-i cu dumneata, Tania? Ești de obicei atât de veselă, de vioaie și dintr-odată… Mi se pare că încă de ieri te-ai schimbat, de ieri de când am făcut descoperirea cu emanațiile. Fata mă privi insistent în ochi și spuse:

— Nu știu dacă ai să înțelegi sau nu, eu totuși am să-ți mărturisesc… Nur-i-Deșt este într-adevăr un meleag al bucuriei. Eu socoteam că bucuria aceasta își are izvorul în mine, că eu o generez, că sunt puternică, liberă, veselă. Apoi apari dumneata… aici fata tăcu o clipă, — posomorât, retras, veșnic îngândurat, ars de pălălaia războiului. Și alături de mine devii și dumneata mai senin, mai fericit… Apoi, fără veste, se constată că totul se datorește acestui radium, și numai lui… înseamnă deci că dacă n-ar fi fost radiumul, — vocea Taniei coborî până la șoaptă, — n-ar fi existat nici minunata vrajă a zilelor petrecute în preajma străvechiului observator…

Și Tania își smulse mâna dintr-a mea, îmi întoarse spatele și coborî în goană colina pe care ne aflam. Am pornit încet în urma ei. Apoi m-am oprit și mi-am întors privirea spre ruinele Nur-i-Deșt-ului.

„Lumina deșertului”, da, Nur-i-Deșt a fost fără îndoială o lumină și pentru deșertul din sufletul meu. Și lumina aceasta nu se va stinge niciodată. Bucuria zilelor petrecute acolo va dăinui veșnic în sufletul meu.

…Și iată-ne din nou, ca de atâtea alte ori, în preajma focului de tabără, gata să se stingă din fața corturilor. Tania e alături de mine. Lângă noi sclipește aureola vie a străvechii amfore, aureolă de mult adormitelor, dar nicicând apuselor speranțe omenești.

— Tania, draga mea, — încep eu, — aici, aici lângă tine a renăscut inima mea, pentru tine a înflorit ea din nou. Cine știe, poate că succesele viitoare ale științei vor lămuri și mai bine acțiunea elementelor radioactive asupra noastră, a oamenilor. Și cine poate afirma că nu mai sunt încă alte multe emanații care ne înrâuresc… poate chiar razele cosmice. Iată acolo — mă ridic eu întinzând mâna spre cerul înstelat — poate că și de acolo ne vin șuvoi undele cine știe căror tainice energii, energii ce izvorăsc din adâncul necunoscut al spațiilor… Frânturi ale depărtatelor lumi astrale…

Tania sări în picioare și se apropie de mine într-un elan de duioșie. În ochii ei limpezi se reflectă lumina cenușie a stelelor.

În tăriile cerului, sus de tot, deasupra noastră, despicând norii luminoși ai Căii Laptelui, strălucea Lebăda cea cu aripile larg desfăcute și cu gâtul lung, întins înainte în veșnicu-i zbor către vremile ce vor să vină.