Lacul Duhurilor de Munte

OLHOI-HORHOI

La invitația guvernului Republicii Populare Mongole, am lucrat două veri de-a rândul la completarea unor măsurători geodezice la granița de sud a Mongoliei. Îmi mai rămânea să determin și să înalț vreo două-trei puncte astronomice în colțul sud-vestic al frontierei dintre Mongolia și China. Executarea acestei misiuni era destul de anevoioasă, căci trebuiau străbătute pustiuri nisipoase, greu accesibile și aproape complet lipsite de apă. Echiparea unei mari caravane de cămile cerea vreme îndelungată. Nu mai spun că o călătorie cu asemenea mijloace arhaice de transport mi se părea insuportabil de înceată, mai cu seamă acum când mă obișnuisem să zbor dintr-un loc într-altul cu mașina.

„Gaz”-ul meu credincios, o camionetă de o tonă și jumătate, mă slujise cu conștiinciozitate până acum, dar bineînțeles că de aici încolo ar fi fost cu neputință să mă aventurez cu ea în asemenea nisipuri pustii. Altă mașină, mai potrivită, nu aveam la îndemână. Dar, în timp ce noi, delegatul Comitetului Științific al Mongoliei și cu mine, ne frământam să găsim o soluție, sosi la Ulan-Bator o însemnată expediție științifică din Uniune. Camioanele ei, nou-nouțe, „încălțate” cu supraanvelope special concepute pentru străbaterea nisipurilor întinse, treziseră curiozitatea întregului oraș. Șoferul nostru, Grișa, un băiat foarte tânăr și pasionat, dar în schimb mecanic priceput și mare amator de călătorii lungi, își tot făcea de lucru la garajul expediției, unde cerceta plin de invidie nemaipomenita inovație în materie de anvelope. El mi-a dat ideea, datorită căreia mașina noastră a căpătat, cu ajutorul Comitetului Științific, „picioare” noi, cum le spunea Grișa. Picioarele acestea erau niște roți foarte mici în diametru, mai mici chiar decât discurile de frână, pe care se montau anvelope de o grosime mare de tot cu dinți și ondulații deosebit de proeminente. Încercarea mașinii noastre „încălțate” cu aceste supraanvelope a dat rezultate remarcabile în cele mai adânci nisipuri. Mie, ca unui om cu mare experiență în materie de lungi călătorii cu automobilul prin locuri neumblate și fără drumuri, mie, spun, mi se părea aproape de necrezut ușurința cu care mașina răzbătea prin nisipurile cele mai nestabile și mai adânci. Cât despre Grișa, el se jura să străbată cu supraanvelopele lui tot deșertul Gobi, de la răsărit la apus, fără niciun popas.

Maiștrii automobiliști ai expediției ne-au înzestrat nu numai cu anvelope, ci și cu felurite instrucțiuni, sfaturi, precum și cu o sumedenie de urări de bine. Și curând, luându-și rămas bun de la Ulan-Bator, căsuța noastră pe roate se pierdu într-un nor de praf, gonind drept spre Țețerlig. În camionul nostru, acoperit bine cu un coviltir înalt de foaie de cort, se aflau prețioasele supraanvelope, canistrele cu apă și butoiul cu benzină de rezervă. Nenumăratele noastre călătorii ne făcuseră să avem o strictă și economicoasă repartizare a locului ocupat de oameni și bagaje. În cabină, alături de șofer, era locul meu. Sub parbriz era instalată un fel de măsuță pliantă la care puteam lucra și pe care se afla planșeta de pichetaj. Tot aici era montată o mică busolă marină, cu ajutorul căreia ne însemnam drumul parcurs, ca și un spidometru, care înregistra distanțele parcurse de mașină. În spate, sub foaia de cort, locul era distribuit astfel: în colțurile dinspre cabină se aflau două lăzi mari cu piese de schimb și cauciucuri. Pe una din ele ședea ajutorul meu, care era calculator și radiofonist, pe cealaltă, călăuza noastră, care avea și funcția de tălmaci; un bătrân mongol înțelept, om umblat și trecut prin multe încercări. Călăuza ședea pe lada din stânga, pentru ca, aplecându-se spre fereastra cabinei, să poată arăta șoferului încotro s-o apuce. Ajutorul meu, radiofonistul, vânător pasionat, ședea pe lada din dreapta înarmat cu un binoclu și o carabină. Tot în grija lui se afla teodolitul și universalul „Hildebrant”. În spatele lor, camionul era încărcat cu tot felul de lucruri rânduite cu mare grijă: saltelele strânse sul, cortul, lăzile cu vase, cu alimente și multe alte lucruri necesare într-o asemenea călătorie.

Prima țintă a drumului nostru era lacul Orok-nor, iar de acolo trebuia să ajungem tocmai în colțul cel mai de miazăzi al Republicii, în partea de dincolo de Altai a deșertului Gobi, la trei sute de kilometri sud de lacul Orok-nor. Camionul nostru traversă munții Hingai și răzbătu până la marea șosea pentru automobile a acestui ținut. Aici, în localitatea Tața-gol, ne-am revizuit motorul într-un mare garaj și ne-am aprovizionat cu benzină pentru tot drumul. Iată dar că eram pregătiți să înfruntăm lupta hotărâtoare cu necercetatele nisipuri ale deșertului Gobi-Zaaltaiski. Combustibilul pentru întoarcere urma să ne fie pus la dispoziție la Orok-nor, mai târziu.

În această parte a drumului n-am întâlnit nicio piedică. Până la Orok-nor, am străbătut câteva sectoare grele, nisipoase, dar cu ajutorul miraculoaselor supraanvelope le-am trecut cu bine și în seara zilei a treia, am zărit în depărtare culmea netedă a munților Zhî, scăldată în lumina trandafirie a amurgului.

Urcând pantele, motorul zbârnâia vitejește, de parcă s-ar fi bucurat și el de răcoarea înserării. Am hotărât să profităm de noaptea rece și am continuat să lunecăm la lumina farurilor aproape până în zori, când de pe culmea unui delușor argilos am zărit panglica largă a tufărișului de pe malurile lacului Orok-nor. Călăuza și Mișa care moțăiau în mașină săriră jos. Am ales repede un loc de popas, ne-am adunat vreascuri pentru foc și ne-am instalat cu toții pe un covor așternut lângă mașină, să bem ceaiul și să discutăm planul celor ce aveam de făcut a doua zi. De aici începea porțiunea necunoscută a drumului nostru și pentru început voiam să-l cercetez și să stabilesc un punct astronomic corect, pentru a verifica unele afirmații ale lui Vladimirțev, care mi se păreau îndoielnice. Șoferul intenționa să facă o revizie serioasă a motorului, Mișa să doboare niscai vânat, iar bătrânul Darhin să stea de vorbă asupra drumului cu vreun localnic. Iată de ce popasul de douăzeci și patru de ore, hotărât de mine, fu primit cu unanimă bucurie.

După ce am stabilit din ce direcție și sub ce unghi caroseria camionului ne va umbri mai bine, ferindu-ne în zori de razele soarelui, ne-am făcut culcușurile pe un covor larg și ne-am culcat. O adiere umedă foșnea ușor prin stufăriș și mireasma deosebită a unei plante necunoscute se amesteca cu mirosul motorului încins, duhnind a benzină, cauciuc și ulei. Tare era plăcut să-ți întinzi în voie picioarele ostenite și culcat pe spate, să-ți afunzi privirea în cerul scânteietor! Am adormit și eu destul de curând, dar înainte de a mă cufunda în somn, am auzit alături de mine respirația egală a șoferului. Călăuza și ajutorul meu, Mișa, mai șușotiră multă vreme între ei.

M-am trezit dimineața, din pricina căldurii. Soarele alunecase peste o bună parte din umbra mașinii și-mi dogorea picioarele. Grișa își făcea de lucru la roțile din față, îngânând încetișor un cântec. Mișa și Darhin lipseau. Am sărit în picioare și după o baie în lac și un ceai fierbinte, m-am dus să dau o mână de ajutor șoferului.

Împușcăturile, care răsunară de undeva de departe, mărturiseau că nici Mișa nu-și irosește vremea de pomană. Am terminat verificarea mașinii abia către seară. Mișa se întoarse cu câteva rațe, două dintre ele ni se părură deosebit de frumoase; o specie necunoscută mie. Grișa se apucă să pregătească supa, iar radiofonistul instală antena portativă și-și pregăti aparatul de emisie-recepție pentru a prinde emisiunea de seară a buletinului meteorologic. Eu am pornit să caut în jurul taberei un loc prielnic pentru observații astronomice și înălțarea unui stâlp trigonometric. La întoarcere, apropiindu-mă de mașină, am constatat îndată că masa era gata. Călăuza care se întorsese ceva mai înainte îi povestea ceva lui Mișa și șoferului. Zărindu-mă pe mine, bătrânul amuți. Grișa însă îmi spuse zâmbind nepăsător cu toată gura:

— Vrea să ne bage-n sperieți moșneagul, Mihail Ilici! Cică dac-om porni în direcția stabilită chiar mâine încăpem în gheara diavolului! Nu-i chip să scăpăm în niciun fel!

— Ce s-a întâmplat, Darhin? întrebai eu, instalându-mă lângă ceaunul așezat pe o foaie de cort.

Bătrânul mongol îl privi indignat pe Grișa și, posac, mormăi ceva despre ușurătatea și lipsa de înțelepciune a șoferului.

— Grișka nu știe decât să râdă întruna, dar nu-nțelege primejdia care ne paște…

Râsul voios al celor doi tineri nu făcu decât să supere de-a binelea pe bătrân. L-am împăcat de bine, de rău și l-am întrebat ce aflase despre drumul de-a doua zi. S-a dovedit că bătrânul căpătase informații amănunțite de la mongolii din partea locului. Înarmat cu o nuielușă uscată, Darhin trase câteva linioare subțiri pe nisip, înfățișându-mi astfel culmile muntoase care se desfăceau aici din masivul Altaiului mongol. Itinerariul nostru trecea peste valea largă de la vest de Ihî-Bogdo și, urmând un vechi drum de caravane, se așternea drept spre miazăzi, traversând o câmpie nisipoasă pentru a ajunge la fântâna Țagan-Tologoi, cale de vreo cincizeci de kilometri după spusele lui Darhin. De acolo urma un drum destul de bun, pe un sol argilos, lung de aproape două sute cincizeci de kilometri, până la culmile muntoase Noin-Bogdo. Dincolo de munții aceștia începea spre apus o fâșie de nisipuri amenințătoare, lată nu mai puțin de patruzeci de kilometri, pe direcția nord-sud, deșertul Dolon-Hali-Gobi, iar după ea, tocmai până la frontiera Chinei se întindeau nisipurile pustiului Gobi-Djungar. Din câte aflase el, Darhin, nisipurile acestea erau cu desăvârșire aride și nelocuite, bucurându-se la mongoli de un renume blestemat, un loc în care este foarte primejdios să te aventurezi. Un renume deopotrivă de rău îl avea partea apuseană a deșertului Dolon-Hali-Gobi. M-am străduit să conving pe bătrân că, ținând seama de viteza mașinii noastre, că doar o știa din drumurile parcurse până aici — nisipurile aride nu ne pot fi primejdioase. Și apoi nici n-aveam de gând să zăbovim prea mult prin acele locuri. „N-am să arunc decât o singură privire asupra stelelor — și ne-ntoarcem.” Darhin clătină tăcut din cap și nu mai spuse nimic. Totuși n-a refuzat să plece cu noi mai departe.

Noaptea se scurse în liniște. M-am trezit anevoie și fără chef a doua zi în faptul zorilor, zgâlțâit de Darhin. Motorul pornise să duduie răsunător, răscolind tăcerea sfârșitului de noapte și trezind păsările încă adormite ale lacului. Răcoarea proaspătă a zorilor mă înfrigurase, dar în mașină m-am încălzit repede și am lăsat jos geamul. Mașina mergea repede și se legăna puternic. Peisajul nu avea nimic atrăgător, așa că în curând am început să moțăi. Poți dormi destul de comod într-o cabină de camion, dacă-ți sprijini capul în palmă și-ți scoți cotul pe fereastră. Mă trezeam numai la hopuri, aruncam o privire la busolă și adormeam din nou. Până la urmă m-am săturat de somn. Grișa opri mașina și-mi aprinsei o țigară, alungând astfel ultimele rămășițe de somn. Ne aflam chiar la poalele munților. Soarele dogorea puternic. Anvelopele erau atât de încinse, încât nici nu putea atinge suprafața vălurată a cauciucului negru. Toată lumea coborî din mașină să-și mai dezmorțească mădularele. Ca de obicei, Grișa își cerceta „mașinuța”, cum spunea el, sau pe „Mașa” lui, cum îi mai plăcea s-o alinte pe încercata noastră camionetă de o tonă și jumătate. Darhin nu-și lua ochii de la coastele roșietice și abrupte ale muntelui, terminate la poale cu lungi cozi de grohotiș. Razele soarelui cădeau paralel cu linia munților, așa că fiecare râpă cafenie sau roșie aprins și fiecare vărugă săpată de ape era plină de umbre vinete întunecate, închipuind toate laolaltă cele mai fantastice desene.

Mă minunam și eu de coloritul acela straniu și abia atunci m-am dumerit de unde se trage îmbinarea de roșu și albastru, întâlnită atât de des la covoarele mongole. Darhin întinse mâna spre apus și ne arătă pe unde vom trece munții: departe, spre dreapta noastră, se zărea o vale largă, care tăia lanțul de-a curmezișul. Și de îndată ce ne-am reluat locurile, Grișa se grăbi să întoarcă mașina cu botul în direcția văii. Soarele încingea tot mai tare capota și cabina camionului, puterea motorului supraîncălzit scădea mereu; până și pantele dulci trebuiau urcate acum cu viteza întâia. Uruitul aproape neîntrerupt al motorului înnebunea pe bietul șofer și nu o dată i-am surprins privirea plină de reproș ațintită asupra mea. Eu însă mă prefăceam că nu-l înțeleg. Speram în sinea mea să găsim în curând niscai apă ca să nu consumăm rezerva de apă minunată luată din lac. Speranțele mele n-au fost zadarnice; jos, în stânga noastră, licări malul abrupt al unei trecători adânci, cu iarbă pe fund. Era trecătoarea pe unde urma să ne strecurăm mai departe. Peste câteva minute de coborâre, zâmbind mulțumit, Grișa opri mașina pe iarba proaspătă. Natura locului îmi spunea că undeva pe aproape, pe sub stâncile de aici, trebuie să fie un izvor. Zidurile abrupte ale trecătorii ne dăruiau o umbră binefăcătoare. Mantia ei albăstrie ne adăposti de furia necruțătoare a soarelui, acest împărat al pustiului. Întinși la poalele stâncilor ne îndeletnicirăm curând cu sorbitul ceaiului.

De îndată ce zăduful începu să „cedeze”, am adormit cu toții pentru a prinde noi puteri; era preferabil să călătorim noaptea. Am dormit multă vreme, și când am deschis ochii, am fost surprinși de exclamația zgomotoasă a șoferului:

— Repede, Mihail Ilici! Uitați-vă-ncoace!

Grozav ne-am temut că n-o să vă deșteptați curând și n-o să mai vedeți… Eu m-am trezit năuc, ba m-am și speriat puțin — nu-nțelegeam nimic. Ziceai că totul arde în jur.

Și-ntr-adevăr, peisajul care ne înconjura părea un vis de necrezut. Crestele roșii ale stâncilor abrupte din dreapta și stânga noastră ardeau în lumina soarelui de la scăpătat, cuprinse parcă de vâlvătaia unui foc adevărat. La poalele munților și în fundul trecătorii, umbrele adânci, sinilii se așterneau tot mai lungi, ascunzând neregularitățile solului și imprimând locurilor o atmosferă de adâncă tristețe. Iar sus, deasupra acestei întunecimi, se înălța un zid neîntrerupt de flăcări purpurii, în care formele stranii ale stâncilor roase de vânt iscau contururi vineții. Se iscau dintre flăcări turnulețe, terase, bolți și coloane purpurii. Un întreg oraș fantastic de vâlvătăi. Chiar în fața noastră, departe, tocmai în fundul defileului se întâlneau două ziduri: unul în stânga, roșu ca focul, și celălalt, din dreapta, negru-vinețiu. Priveliștea era atât de uimitoare, încât fără voia noastră încremeniserăm cu toții într-o tăcere adâncă.

— Oho!… își reveni Grișa înaintea noastră a celorlalți. Ia să-ncerci să povestești la Ulan-Bator despre minunea asta… care fată o să se mai plimbe cu tine? Toate vor spune:

„S-a-ntrecut cu băutura flăcăul”… Am nimerit în niște locuri de-ți vine să crezi că Darhin a avut dreptate…

Bătrânul mongol se prefăcu a nu lua în seamă că-și auzise numele. Ședea nemișcat pe covor și nu-și lua ochii de la trecătoarea în flăcări. Roșul de pălălaie se stingea treptat, prefăcându-se în albastru. De undeva adie ușor răcoarea amurgului. Era timpul s-o pornim la drum. Am fumat câte o țigară. Am consumat câteva cutii de lapte condensat, și cabina camionului îmi ascunse iarăși cerul. Drumul începu să alerge din nou și să se strecoare grăbit între marginea radiatorului și aripa mașinii. Farul, întors spre mine cu ceafa-i bulbucată și sârmele răsucite, se ațintea atent înainte, cutremurându-se ușor la fiecare hârtop. Încă înainte de căderea întunericului, am ajuns la fântâna Bor-Hisut. Era de fapt un izvor apărat de bolovani, cu apă cam amăruie. În fața noastră, pe cerul amurgului, se înălțau câteva dealuri ale căror nume erau necunoscute lui Darhin.

Curând se întunecă de tot. Razele încrucișate ale farurilor porniră să lunece repede în fața mașinii, mărind cu lumina lor piezișă toate măruntele neregularități ale drumului. Întunericul se făcu și mai dens și sentimentul de izolare, de lipsă de contact cu tot restul lumii deveni și mai puternic… O masă întunecată, cu contururi neprecise, creștea, înălțându-se mereu drept în calea noastră — niscai dealuri pesemne. Era timpul să ne oprim și să ne mai odihnim puțin până-n zori. La poalele dealurilor puteau fi unele râpe, pe întuneric era deci destul de primejdios să ne urmăm călătoria. În scurt timp, culmile rotunjite ale dealurilor începură să se deseneze mai limpede pe fondul sângeriu al cerului. Era lanțul Noin-Bogdo, foarte scund în locul acela. După ce am trecut fără greutate linia dealurilor, am ajuns într-o vale largă și ne-am oprit să montăm supraanvelopele; pășeam în Dolon-Hali-Gobi. Deșertul își desfășura la picioarele noastre covorul uniform al nisipurilor cenușii-roșcate. În zare, departe, abia de se ghicea prin fumegarea ceții un alt lanț de munți. Munții aceștia se numiseră în vechime Koisi-Kara, ei erau ținta călătoriei mele. Intenționam să-mi fac măsurătorile astronomice de pe acest nu prea înalt podiș muntos, care desparte cele două câmpii nisipoase ale deșertului Djungar-Gobi.

Dacă am găsi pe acolo apă potabilă, am traversa cu ajutorul supraanvelopelor deșertul, cam până la frontiera Chinei și am reface măsurătorile și din acel punct. Într-un fel sau într-altul trebuia să ne grăbim. Probabilitatea de a găsi apă într-un loc necunoscut călăuzei noastre nu era prea mare, iar o abatere de la ruta stabilită prezenta oarecare pericol din pricina inevitabilului consum suplimentar de combustibil.

Neținând seama că deasupra nisipurilor se și pornise să tremure aerul încins, am pornit înainte. În întâmpinarea noastră veneau necontenit mereu alte și alte valuri ale mării înmărmuritelor și dogoritoarelor nisipuri. Galbenul deșertului se prefăcea uneori în cenușiu sau roșiatic, alteori jocul razelor de soare scălda în toate culorile pantele dunelor de nisip.

Pe alocuri, pe creasta dunelor se legănau niște ierburi aspre, uscate. O jalnică răbufnire de viață, care nu putea schimba defel impresia dominantă că te afli pe un sol mort…

Pulberea măruntă a nisipului pătrundea în tot locul, așternându-se ca o pudră mată pe mușamaua neagră a pernelor mașinii, pe marginea nichelată a tabloului de comandă, pe carnetul de însemnări, pe sticla busolei. Firicelele de praf îți scârțâiau între dinți, îți zgâriau obrazul congestionat, îți făceau mâinile scorțoase, acopereau tot ce aveam în camion. Când mașina se oprea, ieșeam din cabină și mă cățăram pe dunele cele mai înalte, încercând să descopăr cu binoclul sfârșitul înfiorătoarelor nisipuri. Dar dincolo de tremurul văzduhului încins nu se vedea nimic. Deșertul părea nețărmurit. Văzând la picioarele mele camionul aplecat puțin pe o parte, cu ușile deschise ca niște aripi desfăcute, neputincios, mă străduiam să-mi înfrâng neliniștea care mă copleșea, totuși uneori mă gândeam că oricât de bune erau anvelopele cele noi, câte nu se pot întâmpla cu un camion! Iar dacă intervenea o stricăciune mai gravă, de nereparat pe loc, ne rămâneau destul de puțini sorți de a scăpa din meleagurile acelea pustii. „Nu cumva fusesem prea îndrăzneț avântându-mă în adâncul acelor nisipuri și primejduind viața oamenilor ce-mi fuseseră încredințați?” Cam acestea erau gândurile care mă asaltau tot mai des în nisipurile pustiului Dolon-Hali. Dar încrederea în mașina noastră mă reconfortă. Purtarea bătrânului Darhin avea asupra-mi același efect liniștitor. Chipul lui imobil de „Buda indian” era cu desăvârșire calm. Cât despre tinerele mele ajutoare, ele nu se preocupau prea mult de posibilitatea vreunei primejdii.

Mă tulbura cu osebire faptul că, după un drum de aproape cinci ceasuri, tot nu se iveau încă în zare niciun fel de munți. În al șaizeci și șaptelea kilometru, valurile de nisip începură să descrească vizibil și totodată terenul începu să urce. Am înțeles despre ce-i vorba abia peste vreo cinci kilometri, când ajungând pe culmea unei movile argiloase Grișa frână brusc mașina. Nisipurile pustiului Dolon-Hali umpleau fundul unei depresiuni întinse și netede. Cât timp ne-am aflat pe fundul acestei depresiuni, bineînțeles că nu puteam zări munții din zare. De îndată ce am ajuns însă pe marginea ei ne-am și trezit pe întinderea netedă ca masa a unui podiș, semănat din belșug cu pietriș, munții ni s-au arătat, fără veste, drept înaintea noastră, la vreo cincisprezece kilometri spre sud. Pietrișul sclipitor, care acoperea tot podișul, cât vedeai cu ochii, avea o culoare cafenie închis, ba pe alocuri aproape neagră. N-aș putea spune că pustiul acesta negricios mi-a făcut o impresie prea plăcută. Totuși faptul că ajunseserăm pe un teren drept și stabil era pentru noi o adevărată bucurie. Până și netulburatul Darhin, zâmbind mulțumit, își netezea cu degetele bărbuța-i rară. Supraanvelopele fură expediate să se odihnească sus în camion. După încetineala cu care ne mișcaserăm pe nisip, repeziciunea cu care am ajuns la poalele munților ni se păru nemaipomenită. Aici a trebuit să zăbovim o vreme rătăcind în căutarea unui izvor.

Către apusul soarelui am ajuns pe versantul de miazăzi al munților, unde am găsit un izvor în fundul unei râpe adânci, care se vărsa într-o trecătoare largă. Aveam acum apă din belșug. Fără să mai aștept să fiarbă ceaiul, am pornit împreună cu Mișa spre culmea cea mai apropiată, ca să mai apucăm înainte de apusul soarelui să alegem un loc potrivit pentru măsurătorile noastre astronomice. Munții nu erau prea înalți, culmile lor golașe se ridicau cam până la vreo trei sute de metri înălțime. Lanțul munților avea o formă curioasă, aducând cu secera lunii. Arcul ei se deschidea către sud, spre deșertul Djungar-Gobi, iar spatele rotund era întors către nord și cobora în pante ceva mai repezi. În partea de miazăzi a arcului muntos, între coarnele „lunii” se întindea linia aproape dreaptă a unei râpe lungi, coborând ca un mal spre dunele înalte ale mării de nisipuri. Sus, se afla un podiș întins și neted, acoperit cu ierburi aspre și înalte. Podișul era înconjurat din trei părți de piscurile conice, ascuțite și dințate ale culmilor arcului de munți. Crestele acestea ferăstruite de vânturi păreau deosebit de sumbre. Mă simțeam cuprins de un simțământ neplăcut de totală izolare; nu zăreai în jur decât nesfârșite întinderi pustii, atât la sud cât și la est și la nord. Doar departe, către vest, în zare se vedeau ca prin ceață niște munți tot atât de scunzi, incolori și singuratici, ca și aceia pe care ne aflam.

Podișul dintre coarnele lanțului de munți era un punct de observație ideal pentru măsurătorile noastre, așa că ne-am cărat încoace toate instrumentele noastre, precum și stația de radioemisie-recepție. Apoi veniră la noi și călăuza cu șoferul, aducând cu ei paturile de campanie și alimentele. Departe, jos, rămăsese doar camionul, care de aici aducea cu o gâză cenușie. Liniștea mormântală a munților pustii, tulburată doar de foșnetul abia auzit al vântului, ne-a copleșit pe toți, făcându-ne tăcuți și gânditori. Tovarășii mei se întinseră pe covor să se odihnească, doar Mișa se apucă să lege agale contactele bateriilor cu aparatul de radio. M-am apropiat de malul râpei și am rămas multă vreme cu ochii ațintiți în jos spre deșert. Stâncile roase de vânturi se înălțau abrupte deasupra tufelor sărace ale pelinului argintiu. Depărtările uniforme se întindeau până-n zarea roșiatică a amurgului, iar în spatele meu se înălțau sălbatice și posomorâte crestele ferăstruite ale culmilor. Nețărmurita tristețe a morții, liniștea aceea fără nădejde pluteau peste insulița muntoasă, pe jumătate ruinată, prăvălită în nisipuri, fărâmițându-se neîncetat și topindu-și dunele deșertului, care o asalta din toate părțile. Privind peisajul acesta dezolant, mi-am imaginat chipul Asiei Centrale ca pe o enormă fâșie de pământ străvechi, ostenit să mai trăiască, o fâșie de pustiuri aride, încingând mijlocul continentului. Aici se încheia lupta forțelor cosmice primitive cu viața. Numai materia neclintită a rocilor mai lupta tăcută cu distrugerea… Tristețea de nedescris a priveliștii înconjurătoare pătrunse curând și în sufletul meu.

Cam astea-mi erau gândurile, în clipa în care tăcerea apăsătoare fu gonită de sunetele vesele ale muzicii. Nepotrivirea era atât de puternică și neașteptată, încât lumea înconjurătoare păru că se despică în două și la început nici nu-mi dădui seama că radiofonistul nimerise din plin asupra unei emisiuni puternice. Și deodată oamenii se înviorară, începură să vorbească și să se agite în jurul mâncării și ceaiului. Mișa, satisfăcut de impresia produsă asupra noastră, mai ținu multă vreme capătul firului nevăzut, care ne lega pe noi, cercetători pierduți în pustiu, cu clocotul îndepărtat, dar viu și fierbinte al vieții omenești.

Ca de obicei, noaptea era senină. Sus, pe culmea munților se făcu răcoare și fumegarea văzduhului încins nu ne tulbura măsurătorile, cum se întâmpla de obicei. Treji am rămas numai eu și Mișa. Dar în clipele acelea, atenția mea era încordată spre depărtări atât de mari, încât toate meleagurile pământului nostru îmi păreau umbre de o clipă. Mă aflam sub sclipirea stelelor. Vizorul instrumentelor era îndreptat spre cer. Flăcăruia sclipitoare a unei stele pâlpâia prinsă în centrul obiectivului, strălucirea argintie a limbului[13] sclipea în lumina palidă a ferestruicii vernierului[14] de vizare. În obiectivele cercurilor orizontal și vertical se perindau încetișor gradațiile scării gradate, în timp ce în căștile de radio, răsunau semnalele măsurate ale orei exacte.

Îmi repetasem de două ori măsurătorile, de fiecare dată prin altă metodă, căci voiam cu tot dinadinsul să capăt un rezultat cât mai precis, de netăgăduit. Prea curând n-o să mai ajungă nimeni în aceste meleaguri, ca să poată repeta și verifica datele obținute de mine. Și multă vreme cartografii vor continua să lucreze, bazându-se pe reperele acestea, având acum un loc bine determinat pe suprafața planetei noastre… În sfârșit am desfăcut contactul aparatului și m-am dus la culcare. În locul aparatului, a rămas înfipt un țăruș nu prea mare, care va arăta mâine dimineață ajutoarelor mele unde să fixeze și să întărească cu ciment stâlpul de oțel, cu o tăbliță de aramă.

Piramida de pietroaie înălțată apoi în jurul stâlpului va face vizibil de departe punctul astronomic, ridicat în aceste pustietăți uitate de lume.

Nu-i vorbă că asta este o excelentă amintire pe care un om o poate lăsa despre sine, ca și o bună speță de activitate creatoare în folosul societății întregi…

Am adormit și m-am odihnit cât se poate de bine sub bolta joasă a stelelor, în văzduhul răcoros de pe podișul de piatră, așa că m-am trezit devreme de tot. Adierea zorilor era destul de rece. Ceilalți tovarăși se treziseră mai demult și trebăluiau în jurul stâlpului de oțel. M-am întins alene, hotărât să mai rămân o vreme culcat, fumându-mi țigara și chibzuind asupra drumului ce mai aveam de făcut. Dacă nisipurile deșertului Djungar-Gobi se vor dovedi prea anevoioase pentru mașina noastră, mă decisesem să nu risc, gonind după închipuita linie de frontieră care împarte aceste pustiuri. Totuși înainte de a ne întoarce spre viața plină de verdeață a raionului Orok-nor, plănuiam să ne adâncim cât de cât în deșert, pentru a ne putea face o imagine asupra acelor locuri. În zare, deslușeam o mică înălțime. Până acolo aș fi vrut să ajung și să pot cerceta mai departe cu binoclul nisipurile din jur și mai cu seamă cele ce se întindeau spre sud, către granița Chinei.

Pășind ușurel, Darhin se apropie de mine și văzând că nu dorm se așeză lângă mine și mă întrebă în șoaptă:

— Cum hotărât, plecăm mai departe în Djungar-Gobi?

— Nu, am hotărât să nu traversăm deșertul (chipul bătrânului tresări, ochii înguști sclipiră bucuroși). O să înaintăm doar puțin cam în direcția asta, spusei eu, ridicându-mă în capul oaselor și arătându-i cu mâna spre colina din zare.

— De ce? se miră bătrânul mongol. Mai bine deloc nu mergem la ținut rău, mai bine-napoi mergem…

M-am grăbit să mă scol și cu aceasta am pus capăt bombănelilor bătrânei călăuze. Am pornit la drum încă înainte ca soarele să fi început să încingă nisipul. Echipat cu supraanvelopele speciale, camionul nostru se afundă în deșert în direcția colinelor. Șoferul îngâna un cântec vesel, pe care zumzetul motorului îl acoperea. Ca de obicei, legănatul mașinii mă îmbia la somn. Dar până și în starea de somnolență în care mă găseam, am băgat de seamă culoarea neobișnuită a nisipurilor acestui pustiu. Soarele începuse să dogorească și lumina lui orbitoare colora panta dunelor în tonuri liliachii. La ora aceea, umbrele începeau să dispară și diferitele unghiuri sub care razele soarelui luminau nisipurile, se vedeau numai în diferitele nuanțe de roșu care poleiau dunele. Culoarea asta stranie sublinia parcă și mai mult neînsuflețirea pustiului.

Pesemne că mă furase somnul și, fără să-mi dau seama, dormisem câteva minute. M-a trezit liniștea: motorul tăcea. Mașina se afla în vârful unei dune. Partea dinainte a camionului era aplecată în jos, spre coborâș. Pe sub roțile din față, se mai scurgeau firicele de nisip, stârnite de anvelope. Am apăsat mânerul, am împins ușa cabinei care s-a deschis. În picioare, pe scara camionului, am cercetat zările.

În fața mea, ca și pe lături, se înălțau dune de nisip gigantice, nemaipomenit de mari. Refracția razelor soarelui și fumegarea văzduhului încins, mă făcuseră să cred că dunele cele înalte din apropiere sunt niște munți din zare. Nu mă dumeream nici în clipa asta, cum de m-am putut înșela în așa hal. Doar cu câteva minute în urmă aș fi fost gata să jur că am văzut perfect de limpede un grup de coline. Afundându-mă în nisip, m-am cocoțat pe una din dunele cele mai înalte, de unde am început să cercetez marea de nisipuri dinspre miazăzi.

Călăuza veni lângă mine. Scânteioare viclene licăreau în ochii lui negri. Era limpede că n-are niciun sens să ne mai deplasăm spre sud — în depărtare nu se zăreau niciun fel de munți sau dealuri. Darhin mă asigură că mongolii cu care stătuse de vorbă erau convinși că nisipurile celea se întind neschimbate tocmai până la frontiera Chinei. Ne puteam întoarce cu cugetul împăcat. Tovarășii mei îmi întâmpinară hotărârea plini de voie bună. Nisipurile fără viață creau o atmosferă apăsătoare. Cântecul răsunător al motorului învinse din nou liniștea nisipurilor. Camionul se înclină pe o parte, coborî duna și-și întoarse farurile înapoi spre miazănoapte.

Mi-am strâns carnetul de însemnări, am acoperit busola și m-am pregătit să-mi reiau moțăiala întreruptă.

— Ei, și-acum, Mihail Ilici, apăsăm pe accelerator și nu ne mai oprim până la Orok-nor, sau poate chiar până la stâncile care ard, spuse Grișa, zâmbind cu toată gura.

Niște ciocănituri puternice ne făcură să tresărim. Radiofonistul bătea în acoperișul cabinei. Aplecat spre mine, se străduia să acopere zgomotul motorului și-mi arăta ceva cu mâna spre dreapta.

— Ce-or mai fi vrând? mormăi cu necaz șoferul și încetini goana mașinii. Dar deodată frână brusc și-mi strigă surprins: Ia priviți repede! Ce-o mai fi și asta?

Pentru o clipă, fereastra din dreapta fu acoperită de umbra ajutorului meu, care sărea din camion. Cu carabina în mână, Mișa se repezi spre panta unei dune mari din apropiere. Între două movile se zărea o dună mai scundă. Pe suprafața ei netedă se mișca ceva viu. Cu toate că vietatea era foarte aproape de noi, nici șoferul și nici eu n-am putut desluși prea bine despre ce-i vorba. Vietatea se mișca înainte într-un chip ciudat și repezit; ba strângându-se colac, ba îndreptându-se brusc. Uneori mersul acesta zguduit se întrerupea cu totul și vietatea, pur și simplu, se rostogolea pe panta dunei.

— Ce minunăție o mai fi și asta? Parcă-i un cârnat uriaș, șopti Grișa, temându-se parcă să nu sperie ființa aceea necunoscută.

Și într-adevăr, vietatea era ciudată; nu-i vedeai nici picioarele, nici gura și nici ochii; nu-i vorbă, se prea poate că ochi avea, dar din pricina distanței nu-i puteam noi desluși. Cel mai mult aducea cu o bucată de cârnat gros și lung de aproape un metru. Amândouă capetele trupului erau boante și nu te puteai dumeri care-i capul și care-i coada. Viermele cel mare și gros, acest locuitor necunoscut al deșertului, continua să se miște pe nisipul liliachiu. Mișcările lui încete și neîndemânatice erau scârboase și în același timp îți dădeau impresia unei mari neputințe. Fără să fiu un mare cunoscător în materie de zoologie, mi-am dat seama îndată că ne aflăm în fața unei ființe necunoscute de știință. În cursul călătoriilor mele mă întâlnisem adesea cu tot felul de reprezentanți ai faunei Mongoliei, dar despre acest vierme uriaș nici n-avusesem ocazia să aud măcar.

— Pfu, mare drăcie! strigă Grișa. Alerg s-o prind de vie, doar să-mi pun mănușile, că prea-i scârboasă! și șoferul sări jos din cabină, luându-și de pe pernă mănușile de piele. Stai locului, stai! strigă el către radiofonistul cocoțat pe o dună care luase carabina la ochi. S-o prindem de vie! N-o vezi că abia se târâie! Nu ne scapă!

— Fie. Uite-i colo și tovarășul, răspunse Mișa și-și lăsă pe creasta dunei arma încărcată.

Într-adevăr, pe panta nisipoasă se rostogolea în jos un al doilea vierme asemănător, ba poate chiar ceva mai mare ca primul. În clipa aceea, de sus din camion, răsună un urlet înfiorător, scos de Darhin. Pesemne că bătrânul fusese adormit tun și se trezise abia acum, tulburat de alergătura și strigătele băieților. În urletul bătrânului nu se distingea decât un sunet repetat, aducând cu un vaiet:

„O-oi-o-oi”. Grișa ajunsese pe radiofonist și acum amândoi alergau repede în josul dunei. Tot ce a urmat n-a durat mai mult de un minut. Am sărit și eu din cabină cu gândul să ajut băieților să prindă cele două jivine. Dar n-am apucat să mă depărtez, că m-am pomenit cu bătrânul mongol rostogolindu-se de sus din camion, urlând și prinzându-se cu amândouă mâinile de hainele mele. Fața lui de obicei liniștită, se schimonosi de o spaimă sălbatică.

— Înapoi, cheamă băieții, înapoi!… Repede! Acolo moarte! izbuti el să strige, abia respirând, dar continuând să urle: O-oi-o-oi!

Mai mult uimit de purtarea neînțeleasă a bătrânului decât speriat de vorbele lui, am început să strig celor doi flăcăi să se întoarcă îndată la mașină. Ei continuară însă să alerge spre vietățile necunoscute, fie neauzind, fie prefăcându-se că nu aud strigătele mele. Atunci dădui să mă reped după ei, dar călăuza mă trase violent înapoi. Zbătându-mă să scap din strânsoarea mâinilor lui Darhin, nu slăbeam din ochi jivinele. Băieții erau la câțiva pași de ele; radiofonistul înainte și Grișa puțin în urma lui. Deodată viermii uriași se strânseră colac și culoarea lor, până atunci galbenă-cenușie, se întunecă fără veste, deveni vânăt-liliachie, iar la capete intens albastră. Fără să scoată niciun strigăt, fulgerător parcă, Mișa se prăvăli cu fața-n jos și rămase nemișcat pe nisip. Auzii doar exclamația șoferului, care între timp ajunsese în dreptul lui Mișa, la trei-patru metri de jivine. Mai trecu o clipă, și Grișa se încovoie și căzu tot atât de inexplicabil, prăvălindu-se într-o rână pe pământ. Trupul lui se răsturnă, se rostogoli până la poalele dunei blestemate și rămase ascuns privirilor noastre. M-am smuls din mâinile călăuzei și m-am repezit înainte. Dar bătrânul Darhin se avântă ca un băiețandru și mă apucă strâns de picioare ca un clește. Ne prăvălirăm amândoi în nisip. Se încinse o luptă crâncenă. Căutam să mă smulg din strânsoarea de clește a bătrânului, dar nu izbuteam defel. Scos din fire, mi-am smuls pistolul din toc și l-am îndreptat spre Darhin. Piedica țăcăni și abia atunci călăuza îmi dădu drumul. Ridicându-se în genunchi, el întinse spre mine mâinile împreunate a rugă. Un urlet răgușit țâșni din pieptul lui:

„Moarte! Moarte!” M-am repezit spre dună strângând pistolul în pumn. Viermii misterioși pieriseră. Trupurile nemișcate ale tovarășilor mei continuau să zacă pe nisipul brăzdat de urmele respingătoarelor vietăți. Bătrânul mongol alergă după mine și văzând că viermii nu mai sunt acolo se repezi și el spre trupurile neînsuflețite ale celor doi tineri. O durere îngrozitoare îmi strânse inima, când plecându-mă asupra trupurilor nemișcate nu putui desluși niciun semn de viață. Radiofonistul zăcea cu capul răsturnat. Pleoapele îi acopereau pe jumătate ochii stinși, fața îi era calmă. Grișa dimpotrivă, avea fața schimonosită de o durere înfiorătoare. Amândoi aveau obrazul vânăt, de parcă ar fi fost sugrumați.

Toată strădania noastră: fricțiunile, respirația artificială, ba chiar și încercările lui Darhin de a le lua sânge, toate fură zadarnice. Nu mai încăpea nicio îndoială, tovarășii noștri erau morți. Ea ne doborâse. Vremea îndelungată pe care o petrecuserăm toți laolaltă ne legase, ne înrudise aproape. Pierirea celor doi tineri era pentru mine pierderea cea mai grea. Și pe lângă toate, mă chinuia gândul că eram vinovat de moartea lor. Nu le stăvilisem goana nechibzuită spre cele două jivine necunoscute. Deznădăjduit, aproape fără gânduri, stăteam locului, rotindu-mi privirile în jur cu speranța deșartă de a zări jivinele blestemate și a-mi descărca în ele tot încărcătorul. Bătrânul mongol, îngenunchiat pe nisip, plângea pe ascuns. Mult mai târziu mi-am dat seama cât de recunoscător ar fi trebuit să-i fiu călăuzei mele care mă scăpase de la moarte…

Am cărat trupurile băieților și le-am urcat în camion, nefiind în stare să le lăsăm acolo în mijlocul înspăimântătoarelor nisipuri liliachii. Sau, mai știi, poate că în fundul sufletului meu trăia nădejdea vană că ei nu muriseră cu adevărat și că, buimăciți de o forță necunoscută nouă, își vor mai reveni fără veste la viață. Dar nici Darhin și nici eu n-am schimbat o vorbă.

Ochii bătrânului mongol mă urmăriră îngrijorați până când așezându-mă în locul lui Grișa am pornit motorul. Punând mașina în mișcare, mi-am mai aruncat pentru ultima oară privirea asupra locului aceluia, prin nimic deosebit de restul pustiului și totuși un loc în care pierdusem jumătate din detașamentul încredințat mie. Cât de bine și de voios mă simțisem abia cu o oră în urmă și cât de singuratic mă aflam acum! Mașina porni. Uruitul trist al pinioanelor vitezei întâia mi se păru de neîndurat. Darhin ședea în cabină, alături de mine, și se uita atent să vadă cum mă descurc cu comenzile, apoi asigurându-se că mă pricep, își mai veni în fire.

În seara aceea, n-am putut ajunge decât până la locul popasului din noaptea precedentă. Aici, în preajma punctului astronomic, la poalele movilei de piatră, am îngropat pe tovarășii noștri de drum. Descompunerea le și atinsese trupurile și ucisese în noi speranța oricărei posibilități de „înviere”.

Nici astăzi, după atâta vreme, nu-mi pot aminti fără tulburare de noaptea aceea tăcută în vârful munților posaci. De cum a mijit de ziuă, am pornit să străbatem cât se putea de repede podișul semănat cu pietriș negru. Cu cât ne depărtam de înfiorătorul Djungar-Gobi, cu atât mă simțeam mai liniștit. Traversarea pustiului Dolon-Hali-Gobi, o muncă deosebit de grea pentru un șofer fără experiență cum eram eu, îmi răpi toată atenția, distrăgându-mă oarecum de la gândurile amare și de la pierderea suferită.

La popasul următor, printre stâncile de foc, am mulțumit cu căldură bătrânului mongol. Darhin fu tulburat de recunoștința mea și-mi spuse cu un surâs:

— Eu strigat „moarte”, dar tu tot alergi înainte. Atunci eu oprit pe tine: moare șef, moare toți. Dar tu pe mine aproape împușcat…

— Fugeam să scap băieții, nu mă gândeam la mine.

N-am putut afla nicio explicație a celor întâmplate, nici de la Darhin și nici de la toți ceilalți cunoscători ai Mongoliei. Tot ce-am aflat se reduce la aceea că în cele mai vechi legende mongole se povestește despre o vietate numită „Olhoi-horhoi”, care trăiește în fundul celor mai pustii și neînsuflețite deșerturi. Numele acesta, repetat de urletele lui Darhin, îmi răsunase mie a vaiet: „O-oi-o-oi”. Olhoi-horhoi n-a fost cercetat de niciun învățat, pe de o parte pentru că trăiește în nisipurile acelea aride aproape inaccesibile, iar pe de altă parte, din pricina groazei pe care o inspiră jivina mongolilor. Groaza asta, după cum am avut prilejul să mă conving eu însumi, este pe deplin întemeiată. Olhoi-horhoi omoară fulgerător și de la distanță. Care este forța tainică a acestei vietăți, nu sunt în măsură să apreciez. Poate că este o descărcare electrică de o intensitate uriașă. Sau poate o otravă ucigătoare, pe care jivina o împrăștie în jur… Nu știu…

Sunt sigur însă că știința își va spune cuvântul despre ființa asta îngrozitoare, când alți cercetători, mai norocoși decât mine, vor reuși s-o întâlnească din nou.

SFÂRȘIT