Lacul Duhurilor de Munte

LACUL DUHURILOR DE MUNTE

Acum câțiva ani, am străbătut cu o expediție de cercetări o parte din Altaiul Central și piscul Listveaga, de pe malul stâng al cursului superior al râului Katun. Ținta cercetărilor mele era aurul. Cu toate că n-am găsit însemnate zăcăminte de aur, în schimb am rămas entuziasmat de natura minunată a Altaiului.

Locurile pe unde am lucrat nu aveau nimic deosebit. Listveaga este un pisc relativ scund, nu afli acolo nici zăpezi veșnice, nu vei vedea deci nici sclipirile ghețarilor, nici lacuri de munte, nici piscuri amețitoare, într-un cuvânt, nimic din nenumăratele frumuseți ale înălțimilor, care te uimesc și te subjugă în regiunile cu munți mai înalți. Dar frumusețea aspră și atrăgătoare a masivelor pleșuve, care-și înalță spinările stâncoase deasupra pădurilor din taigaua stufoasă, dealurile care se îngrămădesc la poalele acestor vârfuri golașe, asemenea valurilor mării, m-au răsplătit din plin pentru existența destul de plicticoasă din văile largi și mlăștinoase ale râurilor, unde se desfășurau lucrările mele.

Îmi place natura nordică cu liniștea ei posomorâtă, cu uniformitatea coloritului ei sărăcăcios, o iubesc, pesemne, pentru singurătatea și sălbăticia ei primitivă și n-aș da-o pe toată strălucirea pitorească a sudului, care îți pătrunde stăruitor în suflet.

În clipele când mă cuprinde dorul de spațiile largi, de nemărginirea firii, lucru care se întâmplă adesea oricărui explorator sătul de viața zgomotoasă a marilor orașe, revăd cu ochii minții stâncile cenușii, marea plumburie, uriașele păduri de foioase cu coroana rotundă sau sihla posacă a codrilor jilavi de brad…

Ce mai încolo-încoace, eram foarte mulțumit de peisajul uniform care mă înconjura, și-mi îndeplineam cu plăcere sarcina. Pe lângă altele, mai aveam de îndeplinit încă o însărcinare: să cercetez un ținut de pe cursul mijlociu al Katunului, unde se găsește un azbest de foarte bună calitate. Zăcămintele se aflau în apropierea unui sat mare, anume Cemal. Drumul cel mai scurt spre acele locuri trecea prin preajma celei mai înalte culmi din Altai, culmea Katun, de-a lungul văilor Katunului superior. După ce voi fi ajuns la satul Uimon, urma să trec peste piscurile Tereztinskului — o altă culme înaltă — și traversând cursul Ondugaiului să ajung iarăși în calea Katunului. Cu toate că eram nevoit să mă grăbesc și să străbat zilnic etape foarte lungi, abia cu prilejul acestui drum am fost cu adevărat fermecat de natura Altaiului.

Îmi mai aduc perfect de bine aminte și astăzi cum am coborât cu mica noastră caravană spre valea Katunului, după un drum lung prin „urman”, cum se spune pe aici codrului des de cedri, zade și brazi argintii. În locurile acelea, terenul mlăștinos ne-a făcut să întârziem foarte mult: caii se cufundau până la burtă în mocirla noroioasă, ascunsă privirilor noastre de un strat vegetal. Fiecare palmă de loc trebuia cucerită cu prețul unor mari eforturi. Totuși n-am vrut să opresc caravana pentru popasul de noapte, hotărând să trec în aceeași seară pe malul drept al Katunului.

Curând, dincolo de piscuri, răsări luna, așa că nu ne-a fost prea greu să ne continuăm drumul. Șopotul uniform al râului iute întâmpină prietenos sosirea noastră pe malurile sale. În lumina lunii Katunul părea foarte larg. Când însă călăuza noastră intră cu calul său sur în valurile plumburii și clocotitoare, toți ceilalți cai îl urmară și apa se dovedi a nu fi mai sus de genunchi. Am trecut lesne pe malul celălalt. După ce am depășit prundișul semănat cu mari bolovani de râu, am nimerit iarăși în mlaștină sau în Karagainik — cum îi spun siberienii. Brazi subțiri se înălțau ici colo, pe velința moale a mușchiului, iar pe mușuroaiele înalte, risipite în tot locul, se legănau în vânt și foșneau uscate desișurile de rogoz. Să poposim aici ar fi însemnat ca toată noaptea caii să „citească ziarul”, adică să rămână nemâncați. Iată de ce am hotărât să mergem mai departe.

Panta pe care ne angajasem, ne îngăduia să sperăm că vom da de un teren uscat. Poteca se înfunda în bezna întunecoasă a unei păduri de brad, iar copitele cailor se cufundau în covorul moale de mușchi. Am mers așa vreo oră și jumătate, până când pădurea începu să se rărească; printre brazi se iviră cedrii și pinii argintii, mușchiul dispăru treptat, dar urcușul nu se sfârșea, ba dimpotrivă devenea tot mai abrupt. Oricât încercam să ne îmbărbătăm, greutățile de peste zi nu trecuseră fără urme, așa că cele două ore de urcuș ni s-au părut din cale-afară de grele. Iată de ce ne bucurarăm cu toții când potcoavele cailor sunară pe piatră, iscând scântei, și în fața ochilor noștri apăru culmea aproape netedă a dealului. Era aici și iarbă pentru caii noștri, și loc uscat prielnic pentru instalarea corturilor.

Într-o clipă, caii fură despovărați și corturile ridicate la poalele unor cedri uriași. Iar după obișnuita solemnitate a golirii unei găleți întregi de ceai fierbinte și a fumării pipelor, ne-am cufundat cu toții într-un somn adânc.

M-a trezit lumina strălucitoare a zorilor și peste câteva clipe eram afară din cort. Un vânt proaspăt legăna ușor ramurile negre-verzi ale cedrilor, care se înălțau chiar în fața intrării în cort. În stânga mea, între trunchiurile a doi arbori, se deschidea un luminiș larg. Prin fereastra aceasta se conturau ca într-o ramă neagră siluetele ușoare a patru vârfuri muntoase, albe și ascuțite, profilate pe lumina trandafirie și clară a zorilor. Văzduhul era uimitor de străveziu. Pe coastele abrupte ale celor patru vârfuri golașe de munte unduiau toate nuanțele posibile ale unui roșu palid și luminos. Ceva mai jos, pe suprafața bulbucată a unui ghețar albastru deschis, se așterneau imense fâșii oblice de umbre, de un albastru mai închis. Temelia aceasta vineție sublinia mai mult parcă ușurătatea aproape aeriană a masivelor muntoase, care păreau să răspândească o lumină proprie și făcea ca intrândurile de cer cuprinse între piscuri să pară o mare de aur curat.

S-au scurs câteva minute. Soarele se înălța mai sus, aurul cerului căpăta reflexe purpurii, tonurile trandafirii lunecară de pe piscuri făcând loc unui albastru limpede, iar ghețarul sclipi într-un nou veșmânt argintiu. Curând, cărăușii începură să adune caii de povară, să strângă corturile, glasurile lor răsunau voioase, eu însă continuam să mă minunez în fața biruinței dobândită de această vrajă luminoasă. După orizontul limitat al potecilor din taiga, după asprimea sălbatică a tundrelor pustii, descopeream această lume nouă, o lume de iradieri străvezii, de jocuri schimbătoare și diafane iscate de lumina soarelui.

După cum vedeți, prima mea iubire, dragostea pentru piscurile golașe ale Altaiului, izbucnise puternic și fără veste. Această dragoste a mea nu avea să-mi aducă în viitor nicio dezamăgire ci, dimpotrivă, îmi dăruia mereu noi și noi impresii.

N-am să mă apuc acum să descriu senzațiile ce m-au cuprins la vederea transparenței nemaipomenite a apelor, când albăstrii, când verzi ca smaraldul, ale lacurilor de munte și a strălucirii orbitoare a ghețarilor albaștri. Aș vrea doar să vă împărtășesc că aspectul acestor munți de zăpadă m-a făcut să înțeleg mai profund noțiunea de: „frumusețe a naturii”. Succesiunea aproape melodioasă, aș spune, a tuturor acestor lumini, umbre și culori împrumuta lumii o armonie cerească. Iar eu, o ființă cât se poate de pământeană, înrâurit de lumina munților, am fost adus într-o stare de sensibilitate cu totul deosebită. Și fără îndoială că descoperirea despre care am de gând să vă povestesc se datorează în bună măsură tocmai acestei înalte sensibilități.

Trecând peste porțiunea muntoasă a itinerariului, am coborât din nou în valea Katunului și am înaintat în stepa Uimonă, o depresiune netedă, unde am găsit un nutreț minunat pentru cai. Apoi am trecut și de piscurile Tereketinsk, care nu mi-au oferit nimic interesant din punct de vedere geologic. Ajunși la Ondugai, am trimis pe ajutorul meu mai departe, să ducă la Biisk colecțiile și echipamentul expediției noastre. Cercetarea zăcămintelor de azbest de la Cemal o puteam face mai superficial: însoțit numai de o călăuză, călări amândoi pe cai odihniți, am ajuns curând până la malul Katunului și am poposit în cătunul Kaiancea.

Ceaiul îndulcit cu miere parfumată pe care ni l-au oferit gazdele era foarte bun și am zăbovit multă vreme așezați în jurul mesei de scândură nevopsită din grădină. Călăuza mea, un oirot tăcut și cam posac, își pufăia liniștit pipa ferecată în aramă. Eu însă puneam gazdei tot felul de întrebări despre particularitățile drumului ce aveam de străbătut până la Cemal. Gazda, un tânăr învățător, cu chipul luminos și ars de soare, îmi răspundea bucuros la toate întrebările.

— Da, și mai e ceva, tovarășe inginer, îmi răspunse el. În apropiere de Cemal ai să dai de un sătuc. Acolo locuiește vestitul nostru pictor, Ciorosov — desigur c-ai auzit de el. Nu-i vorbă, bătrânul e cam ursuz, dar dacă ai să-i placi, o să-ți arate el tot ce merită să fie văzut. Și are o mulțime de tablouri frumoase.

Mi-am amintit de tablourile lui Ciorosov, văzute la Tomsk și la Biisk. Îmi plăcuseră mai cu seamă două dintre ele: „Coroana Katunului” și „Han-Altai”. N-ar fi fost rău să desăvârșesc cunoștința făcută cu Altaiul, vizitând pe Ciorosov în chiar atelierul lui, admirându-i operele, ba poate chiar îmbogățindu-mă cu vreun desen frumos.

A doua zi, cam către prânz, am pornit în valea largă, despre care mi se vorbise. Pe coastă, la umbra unor zade, se înălțau câteva case noi de lemn, încheiate din trunchiuri gălbui, sclipind în soare. Totul corespundea întocmai descrierii tânărului învățător din satul vecin și fără nicio ezitare mi-am îndreptat calul spre casa pictorului Ciorosov.

Mă așteptam să găsesc aici un moșneag morocănos. Iată de ce am fost foarte uimit când în pridvor m-a întâmpinat un bărbat sprinten, uscățiv, cu fața rasă și mișcări agere, precise. Dar cercetându-i mai atent chipul ușor măsliniu, cu trăsături mongole, am băgat de seamă că părul tuns scurt, ca o perie, și mustața aspră îi sunt semănate din belșug cu fire cărunte. Crețuri adânci îi brăzdau obrajii supți, subliniind pomeții proeminenți și fruntea înaltă și bombată. Pictorul m-a primit cu amabilitate, dar n-aș putea spune că era prea bucuros de vizita mea. L-am urmat în casă, oarecum stânjenit.

Mai târziu, impresionat, pesemne, de sincera mea admirație pentru frumusețile Altaiului, Ciorosov deveni mai comunicativ. Câteva din zgârcitele lui povestiri despre locurile deosebit de frumoase ale ținutului mi se întipăriră în minte cu o mare limpezime, atât de surprinzător de ascuțit era spiritul lui de observație.

Atelierul său — o cameră mare, netencuită, cu ferestre uriașe — ocupa jumătate din casă. Din mulțimea de schițe și tablouri, nu prea mari, se distingea o pânză spre care m-am simțit atras dintr-odată. Din explicațiile lui Ciorosov, am aflat că era o variantă personală a marelui tablou „Denî-Der” („Lacul Duhurilor de Munte”), păstrat într-unul din muzeele siberiene.

Am să descriu în amănunt pânza asta, dat fiind că ea are o mare însemnătate pentru înțelegerea celor ce urmează.

Culorile dense ale tabloului erau luminate de razele soarelui după-amiezii târzii. Oglinda vânătă-cenușie a unui lac, din chiar mijlocul pânzei, respira o răcoare și o tăcere tihnită. În primul plan, pe malul neted semănat de bolovani, zace un trunchi de cedru, conturându-se pe fondul velinței, de iarbă, al cărui verde alternează cu albul imaculat al unor pete de zăpadă. Un bloc mare albăstrui de gheață s-a înfipt în mal, chiar lângă rădăcinile cafenii ale cedrului prăvălit. Alte mici blocuri de gheață, precum și pietrele mari cenușii de pe mal proiectează pe fața nemișcată a lacului umbre: când verzui, când albastre-cenușii. Doi cedri pitici, despuiați de vânturi, își înalță ramurile dese ca pe niște mâini ridicate spre cer. Într-al doilea plan, se văd, crescând din apa lacului, pereții albi ca zăpada ai unor munți cu creste ascuțite și coaste stâncoase, colorate în violet și galben deschis. În mijlocul pânzei, un ghețar își înfige în apă baza grunțoasă de un albastru intens, iar deasupra lui, la înălțimi amețitoare se ridică spre cer o piramidă ca de diamant în trei muchii, la stânga căreia izvorăște o maramă de nori trandafirii. În stânga văii abrupte — pe care a coborât ghețarul — se află un munte de formă perfect conică, înveșmântat și el într-o mantie strălucitoare de zăpadă. Numai rarele dungi galben deschis, ce se străvăd de sub mantia albă, marchează malurile stâncoase. Muntele acesta se sprijină pe o temelie largă ce-și coboară în apă treptele de piatră, ca pe o scară uriașă, până la capătul cel mai îndepărtat al lacului…

Tabloul radia o atmosferă de renunțare deplină, de puritate rece, strălucitoare și care mă subjugase cu desăvârșire în drumul meu prin munții Katunului. Am stat așa multă vreme, tăcut, cu privirile ațintite spre adevăratul chip al munților Altai, minunându-mă de agerul simț de observație de care dăduse dovadă poporul, botezând lacul acesta cu numele: „Denî-Der” — Lacul Duhurilor de Munte.

— Unde ați găsit un asemenea lac? întrebai eu într-un târziu. Și oare există el aievea?

— Există și trebuie să mărturisesc că în realitate este mult mai frumos. Meritul meu constă numai în redarea corectă a esențialului, răspunse Ciorosov. De altfel, realizarea acestor impresii esențiale m-a costat destul de scump… Da, și nici aflarea acestui lac nu este prea lesnicioasă, măcar că, fără îndoială, lacul poate fi totuși găsit. Dar dumneata ce nevoie ai de el?

— Nicio nevoie, doar așa, ca să admir și eu un loc minunat. Că dacă vezi una ca asta, nici de moarte nu te mai temi.

Pictorul mă privi cercetător și-mi spuse:

— Da, să știi că ai rostit un mare adevăr.

„Nici de moarte nu te mai temi”. Cu siguranță că nu cunoști legendele oiroților legate de acest lac.

— Trebuie că sunt foarte interesante, de vreme ce au botezat lacul cu un nume atât de poetic.

Ciorosov își mută privirea asupra tabloului.

— N-ai băgat de seamă nimic neobișnuit?

— Ba da. Uite aici, în colțul din stânga, unde se înalță culmea asta în chip de con, răspunsei eu. Vă rog să mă iertați, dar aici culorile mi s-au părut absolut nefirești.

— Ia mai privește-le o dată, dar așa… mai atent…

Mi-am ațintit din nou ochii asupra tabloului și trebuie să spun că măiestria pictorului era atât de mare, încât pe măsură ce mă uitam mai mult, sesizam tot mai multe amănunte, amănunte izvorâte parcă din adâncurile tabloului. De la poalele muntelui celui conic se ridica un nouraș alb-verzui, radiind o lumină slabă. Încrucișarea acestei iradieri cu razele reflectate de lumina strălucitoare a zăpezii isca pe fața apei lungi fâșii de umbre și tonuri de un roșu nemaivăzut.

Pete asemănătoare, dar mai intense, aproape sângerii, se zăreau pe locurile de unde se desprinseseră bucăți de stâncă. Iar acolo unde de după zidul alb al muntelui răzbăteau razele directe ale soarelui, se conturau deasupra ghețurilor și stâncilor un fel de coloane înalte de fum sau de vapori albaștri-verzui, aducând cu niște imense siluete omenești, care dădeau peisajului un aer fantastic și răuvestitor, parcă.

— Nu înțeleg ce poate fi aci, spusei eu, arătând coloanele albăstrii-verzui.

— Și nici nu te osteni să-nțelegi, zâmbi Ciorosov. Dumneata cunoști bine natura, o îndrăgești, dar nu-i dai crezare.

— Dar dumneavoastră cum vă explicați aceste lumini roșii de pe stânci, stâlpii albaștri-verzi, norii radiind lumină proprie.

— Explicația e simplă: duhurile munților, răspunse pictorul foarte liniștit.

M-am întors surprins către el, dar n-am aflat pe chipul lui indescifrabil nicio urmă de surâs.

— Nu glumesc deloc, continuă el la fel de netulburat. Dumneata socoteai că i s-a dat lacului acestuia numele pe care-l știi, numai pentru frumusețea lui nepământească? De frumos o fi el frumos, dar vezi că renumele lui nu-i chiar din cele bune. Uite eu, de pildă, am pictat tabloul, dar abia am scăpat cu zile din locurile acelea. Am fost acolo în nouă sute nouă, ș-apoi până-n nouă sute treisprezece am tot zăcut…

L-am rugat pe Ciorosov să-mi povestească și mie legendele lacului aceluia. Ne-am așezat într-un colț, pe un divan larg, acoperit cu un covor mongol, țesut din lână aspră, galbenă-albastră. Din colțul acela, vedeam perfect de bine tabloul înfățișând „Lacul Duhurilor de Munte”.

— Frumusețea lacului, — începu Ciorosov, — a atras încă din vechime pe oamenii noștri, dar niște forțe necunoscute curmau adesea viața îndrăzneților care se încumetau să răzbată până la malurile lacului. Am simțit și eu chiar pe pielea mea acțiunea fatală a lacului, dar despre asta o să vorbim mai încolo. Interesant este că lacul e mai frumos ca oricând în zilele călduroase de vară, ori tocmai în asemenea zile se manifestă mai cu osebire forțele sale ucigătoare. De cum zăreau luminile roșii sângerii de pe stânci și sclipirile albastre-verzui ale stâlpilor fantomatici, oamenii erau cuprinși de senzații stranii. Vârfurile înzăpezite din jur îi striveau parcă cu o greutate de nesuportat, în fața ochilor începea să le joace hora năucitoare a razelor de lumină. Oamenii erau atrași spre masivul muntelui conic, unde li se năzăreau siluetele albastre-verzi ale duhurilor muntelui, dănțuind fantastic în jurul norului, care răspândea o lumină verzuie. Dar de îndată ce oamenii se apropiau de locul acela, totul dispărea, și muntele rămânea singuratic, străjuit doar de stâncile pleșuve. Sufocându-se, abia mai putându-și trage picioarele, sleiți de puteri, cu sufletul apăsat de senzații stranii, nenorociții se îndepărtau cât mai repede de locul blestemat, dar, de obicei, pe drum îi ajungea moartea. Doar câțiva vânători deosebit de rezistenți au izbutit, după chinuri nemaipomenite, să ajungă cu zile până la iurta cea mai apropiată. Unii au murit curând după aceea, alții au zăcut multă vreme, pierzând pentru totdeauna fosta lor rezistență și îndrăzneală. De atunci a căpătat Denî-Der un nume rău, a cărui veste s-a întins în tot ținutul și oamenii au încetat aproape cu desăvârșire să calce malurile lacului. Nu găsești acolo nicio sălbătăciune, nicio pasăre, iar pe malul stâng, unde are loc hora duhurilor nu crește nimic, nici măcar iarba nu încolțește.

Cunoșteam încă de mic legenda aceasta și ardeam de mult de dorința să cercetez și eu domeniile duhurilor de munte. Acum vreo douăzeci de ani am petrecut acolo două zile în completă singurătate. În prima zi, n-am băgat de seamă nimic deosebit și am lucrat în tihnă, realizând câteva studii. Dar pe cer se perindau nori deși, din pricina cărora lumina era mereu schimbătoare și nu-mi îngăduia să prind și să realizez transparența aerului de munte. Atunci, am hotărât să înnoptez în pădure, cam la o jumătate de verstă de lac, și să mai rămân acolo încă o zi. Către seară am simțit în gură o senzație curioasă, ca o arsură care mă tot silea să scuip, și o greață ușoară. De obicei rezistam bine la mari înălțimi și am fost uimit că de data aceasta aerul rărit al munților are o asemenea acțiune asupra organismului meu.

Ziua a doua se vesti minunat de frumoasă încă din zori. M-am târât până la lac, cu capul greu și simțind o mare slăbiciune. Curând însă m-am adâncit în muncă și am uitat totul. Soarele se ridicase fierbinte, când mi-am terminat studiul (care mai târziu a stat la baza viitorului tablou) și am dat la o parte șevaletul, ca să arunc o ultimă privire de ansamblu asupra lacului.

Eram grozav de ostenit, mâinile îmi tremurau, uneori îmi simțeam capul tulbure, senzația de greață creștea mereu. În clipa aceea, am zărit duhurile lacului. Pe fața străvezie și netedă a apei lunecă ușor umbra unui nor jos. După semiîntunericul de-o clipă, razele piezișe ale soarelui părură încă mai luminoase. La marginea umbrei fugare a norului urmărit de lumină, apărură deodată câțiva stâlpi diafani, aducând cu niște imense siluete omenești, învăluite în mantii largi de o fantomatică culoare albastră-verzuie. Ba apăreau, rămânând neclintite, ba se mișcau, lunecând cu repeziciune de colo-colo, ba se topeau iarăși în văzduh. Priveam nemaipomenita apariție, strivit, copleșit de teamă.

Hora tăcută a duhurilor se mai roti câteva minute, apoi stâncile sclipiră de reflexe și izbucniri de luminițe sângerii. Iar sus, deasupra întregii minunății, atârna norișorul în formă de ciupercă, luminat totul de iradierile lui slabe verzui.

M-am simțit cuprins fără veste de un val de noi puteri, privirea mi s-a ascuțit, stâncile depărtate s-au apropiat parcă, ajutându-mă să disting toate amănuntele coastelor repezi. M-am repezit la pensule și-am început să lucrez cu o energie sălbatică, străduindu-mă febril să prind culorile necesare și să fixez cu grăbite trăsături de penel peisajul acela nemaiîntâlnit.

Deasupra lacului trecu o adiere ușoară și, pe dată, norul și fantomele albastre-verzui dispărură. Numai luminițele purpurii de pe stânci sclipeau sumbru ca și înainte, fărâmițându-se pe suprafața apei în umbrele aruncate de stânci. Agitația care mă cuprinsese începu să slăbească, sfârșeala resimțită înainte se întoarse și mai puternică, de parcă toată energia mi s-ar fi scurs prin vârful degetelor care strângeau pensulele și paleta. O presimțire rea mă sili să mă grăbesc. Mi-am închis lădița cu schițe, mi-am strâns lucrurile, simțind clipă de clipă o povară tot mai grea apăsându-mi pieptul și capul…

Vântul începu să sufle mai tare. Oglinda albastră și transparentă a lacului se tulbură. Norii acoperiră piscurile golașe și culorile luminoase din jur începură să-și piardă strălucirea. Însuflețirea și frumusețea imaculată a lacului pieriră, făcând loc unei atmosfere posace și triste. Reflexele roșiatice se stinseră și în locul arătărilor fantomatice, între petele zăpezii albe nu se mai vedea decât negrul stâncilor întunecoase. Respiram greu, aerul îmi țâșnea șuierând din plămâni și când izbutii în sfârșit să mă întorc cu spatele spre lac, abia mai puteam ține piept greutății care mă copleșea. Am parcurs ca într-un vis nelămurit drumul până la punctul de întâlnire cu călăuzele mele, care refuzaseră categoric să mă însoțească la Denî-Der. Ca într-un coșmar, munții se legănau în fața ochilor mei. Accesele de greață m-au sleit de puteri. Mă prăvăleam deseori la pământ și rămâneam întins cu fața în jos, neputându-mă ridica. Cum am ajuns până la călăuze nu-mi mai amintesc, de altfel nici nu are vreo însemnătate. Important era că lădița cu schițele făcute la Denî-Der, pe care mi-o legasem de spate, a ajuns nevătămată.

Călăuzele m-au văzut de departe și și-au dat seama ce se petrecea cu mine. M-au transportat până la tabără și m-au culcat cu fața-n sus, sprijinindu-mi capul pe un cobur.

„Totuși, ai să te prăpădești, Ciorosov”, mi-a spus șeful călăuzelor, cu o voce indiferentă de observator dezinteresat.

De prăpădit, însă, după cum vezi, nu m-am prăpădit, dar multă vreme m-am mai simțit foarte prost. Moleșeala și slăbirea vederii mă împiedicau să lucrez și-mi amărau viața. La pânza cea mare „Denî-Der” am început să lucrez abia peste vreun an de zile. Iar la asta, pe care o am aici, am continuat să tot lucrez, când m-am înzdrăvenit cu totul. După cum vezi adevărul asupra lacului Denî-Der și a duhurilor de munte care sălășluiesc pe acolo m-a costat destul de scump.

Ciorosov tăcu. Prin oblonul ferestrei mari se vedea toată valea, cufundată în lumina amurgului. Subjugat de povestirea pictorului, nu aveam niciun temei să pun la îndoială spusele lui, dar mă frământam totuși, neputând găsi nicio explicație fenomenelor stranii pe care le redase în tablourile sale. Trecurăm în sufragerie. O lampă „Petromax”, care atârna deasupra mesei, alunga cu lumina ei strălucitoare umbra de ireal iscată de ciudata povestire a pictorului. Nu m-am mai putut stăpâni și l-am întrebat cum aș putea ajunge la lacul Duhurilor de munte, dacă mi se va ivi prilejul cândva să mai trec prin acele locuri.

— Aha, te-a cucerit lacul, așa-i! zâmbi Ciorosov. Foarte bine, vizitează-l dacă nu te temi. Notează.

Mi-am scos carnetul de însemnări, creionul și m-am pornit să notez.

— Lacul se află în lanțul munților Katun, la capătul său răsăritean. În defileul adânc dintre culmile Katunului și Ciniskului. La vreo patruzeci de kilometri de la gurile râului Argut, în susul apei pe dreapta se varsă pârâul Iuneur. Locul acesta e lesne de găsit, pentru că aici Argutul face un cot și gurile Iuneurului se varsă într-o vale netedă și largă. De la gurile Iuneurului, mergi mai departe, urmând malul stâng al Argutului. Cam după vreo șase kilometri, pe mâna dreaptă, ai să dai de un izvor sau dacă vrei mai curând să-i spunem pârâiaș. Pârâul nu-i prea mare, dar valea lui e foarte largă și se înfige adânc în lanțul Katunului. Pe valea asta trebuie să mergi. Locul e uscat, zadele cresc aici înalte, rămuroase. După ce ai să urci destul de mult, ai să dai de un mare prag abrupt, de pe care se prăvălește o mică cădere de apă. Aici valea ocolește spre dreapta, fundul văii devine tot mai întins, neted de tot, și de-a lungul ei se înșiră lanț cinci lacuri. Să tot fie o verstă între unele, jumătate de verstă între altele. Ultimul lac, cel de al cincilea, dincolo de care nu mai poți trece e Denî-Der. Asta-i tot. Vezi doar să nu confunzi defileurile, că văi și lacuri sunt multe în munții aceia. Da, bine că mi-am adus aminte: uite un bun semn de recunoaștere! La gurile pârâului, chiar când cotești, venind din valea Argutului, ai să găsești o mică mlaștină. Pe malul ei, cum vii pe stânga, se înălța pe vremuri o uriașă zadă uscată. Ramuri nu mai avea pe ea, doar sus de tot, trunchiul ei se desfăcea în două vârfuri uscate și ele, ca furca diavolului. Dac-o mai fi stând și astăzi la locul ei ai să te poți orienta după dânsa.

Mi-am însemnat indicațiile lui Ciorosov, fără să bănuiesc ce însemnătate vor avea pentru mine mai târziu.

A doua zi am cercetat din nou tablourile lui Ciorosov, dar niciunul din ele nu se putea compara cu „Denî-Der”. Înțelegând ce valoare mare are tabloul acesta, nici nu m-am încumetat să sper că l-aș fi putut dobândi cu modestele mele mijloace. Am cumpărat două mici studii de munți înzăpeziți și pictorul mi-a mai dăruit o schiță, în peniță, care înfățișa cu multă măiestrie și adâncă cunoaștere dragele mele zade.

La despărțire Ciorosov mi-a spus:

— Văd că nu-ți poți lua ochii de la „Denî-Der”, dar pânza asta nu ți-o pot dărui. Am să-ți dăruiesc studiul făcut pe malul lacului. Doar că… — se întrerupse el câteva clipe, — ai să-l capeți abia după ce oi muri eu, acum mi-ar fi greu să mă despart de el. Lasă, nu te necăji, n-ai să ai mult de așteptat… o să-l primești curând, adăugă pictorul cu liniștea lui atât de tulburătoare.

Dorindu-i lui Ciorosov viață lungă, iar mie să-l mai întâlnesc cât de curând, am încălecat și m-am despărțit de el. Și soarta a vrut să nu-l mai văd de atunci…

A trecut multă vreme fără să mai viu în Altai. Patru ani s-au scurs într-o muncă încordată, iar al cincilea m-a scos vremelnic din front. M-a doborât un reumatism crâncen — boala profesională a călătorilor prin taiga. Am zăcut șase luni și mai bine, și abia apoi am mai avut de furcă cu inima slăbită de boală.

Ostenit de plictiseală și trândăvia silită la care eram supus, am fugit până la urmă din însorita stațiune balneară din sud și m-am întors în încețoșatul, dar nu mai puțin dragul Leningrad. Din însărcinarea direcției generale am pornit să cercetez zăcămintele de mercur de la Sefidcan, din Asia Centrală. Nădăjduiam ca acolo, sub soarele arzător al Turkestanului, să-mi alung din mădulare boala cea rea și să mă pot întoarce din nou în sălbăticia melancolică a nordului, care mă subjugase pentru tot restul zilelor mele. Eram în această privință, asemeni oamenilor care nu iubesc decât o singură dată în viață, și-mi stăpâneam tot mai anevoie accesele de dor după Siberia mea dragă.

Într-o seară caldă de primăvară, pe când mă aflam în biroul meu de acasă, în fața microscopului, mi se aduse un colet care mai mult mă întristă decât îmi aduse bucurie. Într-o lădiță îngustă din scânduri de cedru, mi se trimitea studiul „Denî-Der” ca pe un vestitor al morții lui Ciorosov: pictorul își sfârșise viața de muncă.

A fost destul să-mi arunc o singură privire asupra „Lacului Duhurilor de Munte” pentru a fi copleșit de amintiri. Depărtata și inaccesibila frumusețe a Denî-Der mă umplu de o tristețe cumplită. Străduindu-mă să spulber această stare de neliniște, mă hotărâi să mă cufund în muncă și potrivii sub obiectivul microscopului o nouă plăcuță de minereu mercurifer din Sefidcan. Mâna, deprinsă de ani cu această muncă, coborî tubul obiectivului, potrivii șurubul micrometric al focarului și mă cufundai în studiul ordinei de cristalizare al rocii mercurifere. Plăcuța bine șlefuită era de cinabriu aproape pur și cercetarea ei nu era prea lesnicioasă. Nuanțele gingașe ale culorilor, reflectate de suprafața strălucitoare a plăcuței, se pierdeau în sclipirea luminii electrice. Am înlocuit oglinjoara luminatorului opac cu una de tipul Silverman pentru lumină indirectă și am făcut contactul lămpii cu lumină albă — „Lumina zilei” cum i se mai spune, o născocire minunată, care înlocuiește soarele în lumea de proporții reduse a microscopului.

Lacul Duhurilor de Munte continua să-mi strălucească în fața ochilor minții, așa că la început nici nu m-am mirat zărind la microscop reflexele roșii-sângerii, iscate pe suprafața albăstrie a oțelului plăcuței, reflexe care mă uimiseră odinioară la tabloul pictorului Ciorosov. Abia peste o clipă-două mi-a ajuns în conștiință gândul că nu privesc tabloul, ci observ reflexele interne ale rocii mercurifere. Am răsucit puțin suportul microscopului și luminile roșii-sângerii sclipiră, unele stingându-se, altele căpătând o nuanță roșie-cafenie mai intensă, în timp ce restul suprafeței minereului continua să rămână rece, de un albastru ca al oțelului. Tulburat de presimțirea luminii ce urma să se facă în mintea mea, am întors raza lămpii cu lumina albă spre pânza înfățișând Lacul Duhurilor de Munte și am zărit îndată — pe stâncile de la baza muntelui conic aceleași nuanțe de culoare, tonuri absolut identice cu acelea zărite o clipă înainte la microscop.

Am întins grăbit mâna după tabelele culorilor și m-am convins îndată că formulele culorilor… Dar ce rost ar avea să mai înșir aici formulele cu pricina! E destul dacă am să vă spun că mineralografia — știința care studiază diferite minereuri de metale — are la dispoziție niște tabele de culori cuprinzând toate nuanțele posibile și imposibile, în număr de aproape șapte sute.

Fiecare nuanță are simbolul ei și suma nuanțelor ne dă formula optică a minereului. Ei bine, am constatat cu ajutorul acestor tabele că nuanțele culorilor folosite de Ciorosov la redarea sălașului duhurilor de munte, corespund întocmai formulei chinovarului în anume condiții de iluminare, de incidență și în funcție de întreg jocul acela complicat de lumini, care în știință se cheamă interferența undelor de lumină. Taina lacului Denî-Der îmi deveni deodată perfect clară. Nu înțelegeam un singur lucru: de ce nu-mi venise ideea asta încă atunci, de mult, în munții Altaiului.

Am telefonat îndată după un taxi și peste câteva minute am ajuns în fața gardului, dincolo de care se zăreau ferestrele mari și luminate încă ale unui laborator de chimie. Prietenul meu, un priceput chimist și metalurg, mai era în laborator.

— A, tu erai, urs siberian! m-a întâmpinat el. Ce mai poftești? Iarăși vreo analiză ultra-urgentă?

— Nu, Dimitri Mihailovici, am venit să-ți cer o informație. Ce lucru deosebit știi despre mercur?

— O, despre mercur! Mercurul e un metal atât de minunat, încât s-ar putea scrie o carte groasă de tot despre el. Spune-mi mai clar ce anume te interesează.

— Uite ce-i. Știu că mercurul fierbe la trei sute șaptezeci de grade, dar când se evaporă?

— Se evaporă întotdeauna, dragul meu inginer, cu excepția marilor geruri.

— Înseamnă că e foarte volatil?

— Neobișnuit de volatil pentru marea lui greutate specifică. Ține minte: la plus douăzeci de grade, într-un metru cub de aer saturat cu vapori se găsesc cincisprezece sutimi de gram de mercur, iar la o sută de grade — avem aproape două grame și jumătate.

— Încă o întrebare! Vaporii sunt luminiscenți, au propria lor lumină sau nu? Și ce culoare anume au?

— Propria lor lumină — n-au, uneori însă, când vaporii concentrați de mercur sunt străbătuți de o rază de lumină, aduc o iradiere albastră-verzuie. Iar supuși unor descărcări electrice, într-o atmosferă de aer rărit, radiază o culoare verde-albă…

— Totul e limpede. Mulțumesc mult!

Peste alte cinci minute sunam la ușa medicului meu. Auzindu-mi vocea, blajinul moșneguț apăru el însuși în vestiar, cu un aer foarte neliniștit:

— Ce s-a întâmplat? Iar te supără inima?

— Nu, toate-s în ordine. Vă supăr doar o clipă. Spuneți-mi vă rog, care sunt simptomele otrăvirii cu vapori de mercur?

— Hm-m… îndeobște… mercurul… o salivație excesivă, grețuri, vărsături… cât despre aburii de mercur — nu-mi amintesc. Stai să mă uit… Intră-n casă.

— Nu-nu, sunt grăbit. Căutați repede, vă rog, Pavel Nikolaievici!…

Bătrânul intră în cabinet și se întoarse curând cu o carte deschisă.

— Uite, vaporii de mercur: scăderea tensiunii, excitația psihică, respirație accelerată și sacadată și — apoi moartea provocată de o paralizie a inimii…

— Asta-i strașnic! izbucnii eu, nemaiputându-mi reține însuflețirea.

— Ce-i strașnic? Să mori otrăvit?

Eu însă pufnii în râs, bucurându-mă ca un băiețoi rău crescut de nedumerirea bătrânului medic și o luai la goană jos pe scară. Acum știam că ipotezele mele erau juste.

Întors acasă, am telefonat șefului meu și i-am comunicat că interesele muncii noastre îmi cer să plec neîntârziat în Altai. L-am mai rugat să-mi îngăduie să iau cu mine pe Krasulin, tânăr absolvent al institutului, a cărui forță fizică și gândire limpede îmi erau de mare folos în starea de slăbiciune în care mă mai aflam în vremea aceea.

Pe la jumătatea lui mai se poate ajunge fără prea mari greutăți până la lacul din munți. Și tocmai la vremea asta, am părăsit și eu cătunul Inia de pe șoseaua Ciuiskului, însoțit de Krasulin și de doi încercați muncitori din taiga.

Îmi aminteam perfect de bine toate indicațiile căpătate de la răposatul pictor, dar, și asta este mult mai important, în buzunarul de la piept aveam carnetul de însemnări vechi și rupt în care-mi însemnasem descrierea itinerariului spre lac, pe care mi-o făcuse Ciorosov.

Când micul meu detașament își instală seara cortul pentru popas, în fața zadei uscate, care aducea cu o furcă, am simțit, plin de emoție, că a doua zi se va verifica justețea raționamentelor mele. Din două, una: ori ipotezele mele croite prin sihla fanteziei vor fi confirmate, ori se va dovedi că am născocit o poveste și mai absurdă ca aceea a legendarelor duhuri ale pictorului oirot.

Agitația mea se transmise și lui Krasulin, și flăcăul veni să se așeze lângă mine, pe mușuroiul de unde contemplam îngândurat zada uscată.

— Ia amintiți-vă, Vladimir Evghenievici, — începu el în șoaptă, — mi-ați făgăduit că odată ajunși în munți îmi veți povesti și mie tot ce este legat de ținta călătoriei noastre.

— Trag nădejde să descoperim cel târziu mâine un însemnat zăcământ de minereu de mercur, ba poate și de mercur în stare nativă. Mâine se va vedea dacă am sau nu dreptate. Știi desigur că mercurul se găsește de obicei în cantități mici, împrăștiat și cu concentrare infimă. Un zăcământ mare cu un important conținut de mercur nu se găsește în lume decât într-un singur loc, la…

— Almadena, în Spania, îmi luă vorba din gură Krasulin.

— Da. Și de multe secole Almadena aprovizionează cu mercur jumătate din lume.

Într-un rând s-a găsit acolo un lac micuț de mercur, absolut curat. Ei bine, cam tot așa ceva scontez să găsim și noi. Că vom găsi aici stânci întregi de cinabriu de asta sunt sigur, doar dacă nu cumva…

— Vai, Vladimir Evghenievici, păi dacă descoperim asemenea zăcăminte, va fi o revoluție în întreaga economie a mercurului!

— Fără îndoială, dragul meu! Mercurul este un metal de cea mai mare importanță pentru electrotehnică și medicină… Ei, ș-acum la culcare, hai la culcare! Mâine trebuie să pornim înainte de ivirea zorilor. Se pare că ziua va fi noroasă. Adică tocmai cum ne trebuie nouă.

— De ce-i atât de important ca ziua să fie noroasă? mă întrebă Krasulin.

— Pentru că nu vreau să vă otrăvesc pe voi toți și să mor și eu otrăvit. Nu-i de glumit cu vaporii de mercur. Dacă nu alta, cea mai bună dovadă că-i așa este faptul că descoperirea acestor zăcăminte a întârziat cu sute de ani tocmai din pricina însușirilor ucigătoare ale vaporilor de mercur… Mâine ne vom încăiera cu duhurile de munte de la Denî-Der, și vom vedea, care pe care…

O ușoară ceață trandafirie învălui munții.

Valea începu să se întunece. Numai crestele ascuțite ale piscurilor golașe mai rămaseră multă vreme scăldate în lumina razelor soarelui, nevăzute nouă. Apoi se stinseră și ele. Perdeaua cenușie acoperi munții, sclipiră stelele, abia răzbind prin pânza plumburie a cerului posomorât. Eu continuam să șed fumând lângă foc. Până la urmă însă am izbutit să-mi înfrâng tulburarea și m-am culcat.

Toate câte s-au petrecut a doua zi mi-au rămas întipărite în minte oarecum fragmentar.

Deosebit de limpede îmi amintesc de fundul perfect neted al văii dintre cel de al treilea și al patrulea lac. În mijlocul ei se întindea o mică mlaștină, ca un covor verde și pufos de mușchi, fără nicio tufă pe suprafața ei, dar încadrată spre maluri de câțiva cedri uriași. Complet lipsiți de ramuri pe o parte, arborii își desfășurau crăcile puternice, ca niște drapele înnegurate prinse pe stâlpi înalți, numai către locul unde se afla Lacul Duhurilor de Munte. Nori joși, plumburii, pluteau repede pe deasupra cedrilor grăbindu-se parcă să ajungă la lacul misterios.

Lacul al patrulea era mic și rotund. Fața albastră cenușie a apei, acoperită de pânza prăfoasă a unui tremur de valuri mărunte, era sfâșiată de o grămadă de stânci ascuțite. Am traversat lacul pe aceste ascuțișuri ale pietrelor ei și ne-am pomenit într-un desiș de cedri. Peste alte zece minute ne aflam pe malul Lacului Duhurilor de Munte. Culoarea sumbră, ca de cenușă, a unei tristeți adânci se așternuse peste ape și peste coastele înzăpezite ale lanțului muntos. Dar asta nu m-a împiedicat defel să recunosc din prima clipă sălașul duhurilor de munte care mă uimise și-mi înaripase închipuirea cu câțiva ani în urmă în atelierul pictorului Ciorosov.

Nu ne-a fost deloc ușor să ajungem la stâncile care sticleau ca oțelul, de la baza muntelui în formă de con. Dar curând, când ciocanul geologic desprinse din stâncă prima bucată grea de cinabriu, toate greutățile au fost uitate. Stânca pe care ne aflam cobora în trepte spre o văgăună nu prea mare, deasupra căreia fumega o abureală ușoară. Văgăuna era plină cu apă tulbure și fierbinte. În jur se vedeau mai multe crăpături adânci, din care țâșneau izvoare fierbinți, învăluind cu o ceață de aburi marginile văgăunii.

L-am rugat pe Krasulin să-mi facă o schiță sumară a sectorului mercurifer și am pornit prin ceață, împreună cu unul dintre muncitori, spre poalele muntelui.

— Dar asta ce-o mai fi, tovarășe inginer? mă întrebă deodată însoțitorul meu.

M-am uitat în direcția indicată. Pe jumătate ascuns de un colț de stâncă, sclipea într-o lumină ștearsă și rău vestitoare fața unui mic lăcușor plin de mercur — întruchiparea visului meu.

Suprafața lăcușorului părea bulbucată. Cuprins de o tulburare nespusă, m-am plecat asupra oglinzii de argint viu și, afundându-mi mâinile în lichidul greu și lunecos, am cântărit cele câteva mii de tone de metal prețios — darul pe care-l aduceam patriei.

Krasulin, care se apropiase între timp, stătea nemișcat, mut de admirație. A trebuit însă să pun capăt entuziasmului însoțitorilor mei și să-i grăbesc pentru a ne încheia cât mai repede lucrările strict necesare. Începuseră să se manifeste arsurile și durerile de cap, primele semne ale otrăvirii. Am scos la repezeală câteva fotografii. Unul dintre muncitori a umplut sticlele speciale cu mercur din lăcușor. Krasulin, ajutat de celălalt muncitor, a măsurat repede suprafața ocupată de rocile mercurifere la suprafață și dimensiunile lacului cu argint viu. S-ar fi spus că am făcut totul cu o viteză fulgerătoare, totuși, la întoarcere, eram moleșiți, abia ne mai mișcam luptând cu osteneala și un inexplicabil sentiment de groază și apăsare. În timp ce ocoleam Denî-Der pe malul stâng al lacului, norii se împrăștiară și în fața ochilor noștri apăru piscul, sclipitor ca un diamant bine șlefuit. Razele piezișe ale soarelui pătrunseră pe porțile defileului dintre munții din zare și întreaga vale Denî-Der se umplu de o lumină scânteietoare și transparentă.

Întorcându-mă pentru o clipă cu fața spre lac, am zărit spectrele albastre-verzi, legănându-se chiar pe lacul pe care-l părăsisem cu puțin timp înainte. Din fericire, malul lacului cobora lin, așa că am putut ajunge curând până la locul unde lăsasem caii.

— Galop, flăcăi! strigai eu, îmboldindu-mi calul.

În aceeași seară, am ajuns la cel de al doilea lac. Ramurile cedrilor întinse spre noi păreau, în bezna înserării aceleia, niște gheare amenințătoare, ce vor să ne rețină acolo.

E drept că în cursul nopții ne-am simțit destul de prost, în general însă, totul s-a încheiat cu bine.

Prea multe, nu mai am de povestit. Lacul fermecat a dăruit și mai dăruie și astăzi Uniunii Sovietice mari cantități de mercur, cantități care asigură din plin toate nevoile multilateralei noastre industrii.

Iar eu păstrez mereu o pioasă amintire adevăratului artist, care a știut să redea cu atâta măiestrie realitatea și să cerceteze atât de neînfricat sufletul ascuns al munților.