Lacul Duhurilor de Munte

PISCUL DE SUB LUNĂ

— Am să încerc și eu să vă povestesc ceva, spuse Gheorghii Balabin, care până atunci tăcuse toată seara. Era un om trupeș, vânjos, cu o barbă scurtă și țepoasă care-i năpădea obrazul până sub ochi. Un adevărat urs, cum îi spuneau prietenii.

Sub această înfățișare cam grosolană se ascundea un vestit explorator al Siberiei, foarte respectat în lumea oamenilor de știință pentru cunoștințele și uriașa lui experiență.

— În toate povestirile voastre, — continuă el, — am observat o particularitate care le înrudește: întâmplările neobișnuite trăite de fiecare dintre voi, corespund, ai spune, cercetărilor și dorințelor intime ale fiecăruia… Nu sunt oare întâmplările acestea rezultatul multor ani de îndelungi căutări, căutări poate chiar inconștiente? Stăruința asta răbdătoare ne educă sensibilitatea, ne înzestrează cu priceperea de a distinge esențialul de neesențial, cu un fel de busolă interioară, care ne dă la timpul oportun siguranța că suntem pe drumul cel bun… Și, cine știe, poate că tocmai pentru că ne-am lăsat călăuziți de indicațiile busolei noastre interioare, am și întâlnit în viață aceste fenomene interesante și neobișnuite.

În Siberia Răsăriteană se află un district național anume Vitimo-Olekminski. Partea dinspre nord-est a acestei regiuni întinse și muntoase, aflată la granița sudică a Iakuției, nu este altceva decât un neîntrerupt lanț de munți, aproape cei mai înalți din întreaga Siberie. Locurile sunt pustii și inaccesibile. Până în ultima vreme, niciun călător n-a cercetat regiunea. Acum vreo cincisprezece ani, eu am fost primul om care am străbătut această „pată albă” a hărții. Când spun „primul” mă refer, se înțelege, la primul om de știință, fiindcă locuitorii de baștină ai regiunii — tungușii și iacuții — au străbătut în lung și-n lat și aceste locuri sălbatice, în cursul peregrinărilor de vânători nomazi. Vânătorii tunguși îmi aduceau adesea date prețioase asupra sectoarelor nestrăbătute încă de expedițiile de cercetări, și-mi desenau cu mâna sigură hărți amănunțite, în care deslușeai cursul râurilor, izvoarele și piscurile de munte. Până și pâraiele cele mai mărunte, însemnate repere pentru peregrinările nomazilor, aveau propriul lor nume. Cu totul altfel se întâmpla când era vorba de piscuri: simțul practic al vânătorilor din taiga evita să încarce memoria oamenilor cu denumirea unor locuri neimportante pentru ei în ceea ce privește peregrinările și așezările lor. Iată de ce am fost nevoit să născocesc eu însumi diferite nume piscurilor de munte.

Și, cum vă spuneam, către sfârșitul anului 1935 mă găseam în valea râului Tokko, pe cale să părăsesc Iakuția și să pornesc spre izvoarele acestui râu, în districtul național Vitimo-Olekminski. Am îndrumat grosul expediției, ce-mi fusese încredințată, spre Aldana și spre cursurile fluviului Lena, lărgind astfel regiunea cercetărilor.

Iar eu, însoțit doar de un mic detașament, neținând seama de gerurile năprasnice și de mica rezervă de alimente, ardeam de nerăbdare să străbat lanțul munților cu pricina. Lucrul acesta era mai lesnicios tocmai atunci, la vreme de iarnă, când râurile năvalnice, clocotind printre stânci inaccesibile, sunt ferecate de ghețuri și drumul de-a lungul văilor stâncoase, pe sănii trase de reni, nu întâmpină prea multe dificultăți. Cei trei tovarăși de drum care mă însoțeau erau, fiecare în felul lui, oameni fără pereche: iakutul Gabîșev — călăuză, conducător și proprietar al caravanei de reni, geologul Alexandrov și Alexei — un muncitor destoinic care îndeplinea concomitent funcțiile de bucătar, căutător de aur și vânător priceput. Câteșitrei încercați cercetători ai pădurilor din taiga, oameni care mă mai însoțiseră nu o dată în cotloanele mai neumblate ale Siberiei.

Ne aflam în drum de aproape opt luni și călătoria mea se apropia de sfârșit, dar mai aveam de străbătut partea cea mai anevoioasă a itinerariului. Caravana noastră, compusă din șapte sănii și patru reni de rezervă, înainta repede pe suprafața înghețată a râului și oră de oră, tot mai multe locuri de pe valea Tokko-ului apăreau pentru prima dată în hărțile pe care le completam noi. De la o vreme, râul își schimba cursul întortocheat, care-i justifica numele („tokkorikan” înseamnă în limba tungusă „întortocheat”) și începu să curgă surprinzător de drept. Zi după zi, noile ridicări de teren pe care le făceam veneau să se adauge hărții uriașe — rezultat al strădaniilor de luni de zile — înfățișând valea largă și dreaptă, care se îndrepta spre miazăzi, spre izvoarele râului Tokko. Zi după zi, răsunau tot mai singuratic în liniștea desăvârșită a peisajului țăcănitul mărunt al copitelor de ren și scârțâitul legănat al săniilor. Înaintam tot mai departe și mai departe spre zările unde, dincolo de valurile rotunde ale dealurilor nu prea înalte, se profila linia dințată a unor munți întunecați.

Săniile lunecau în mijlocul unui peisaj cât se poate de uniform — ne aflam la marginea dinspre miazăzi a podișului Lena. Călătoream de-a lungul acestui platou scund, împărțit în nesfârșite șiruri de dealuri, toate cam de aceeași înălțime, străduindu-ne ca în pofida zilelor foarte scurte să parcurgem cât mai mult teren. La douăzeci și unu decembrie, dealurile rotunde, acoperite de peria deasă și întunecată a pădurilor de brad făcură loc unor costișe prelungi, țuguiate către vârf și năpădite de arama cenușie a zadelor, care se detașau perfect conturate pe fondul verde-negru al codrilor de brazi și cedri. Asta însemna că am ajuns la marginea platformei cu relieful uniform, calcaros, și ne apropiam de bastioanele înaintate ale țării de piatră cu munții ei de gneiss și granit, roci dure din straturile cele mai vechi ale pământului, ridicate aici la mari înălțimi de mișcările relativ recente ale scoarței planetei. Însuflețirea geologului, care până atunci șezuse posac în sania lui, cu planșeta de desen atârnată de ceafă, demonstra și ea cât se poate de clar că în peisajul care ne înconjura au avut loc schimbări interesante.

Deasupra capului nostru, cerul se lumina și devenea tot mai albastru, perdeaua grea a norilor scunzi era mânată de vânt către miazăzi, rămânând agățată pe alocuri de porțile țării de piatră. Gerul se întețea, scârțâitul săniilor se făcu tot mai înalt și răsunător, deasupra caravanei unduia un norișor de aburi, format de respirația deasă și fierbinte a renilor. M-am întins cât mai la îndemână pe sania largă de transport, peste bagaje și boccele, cu piciorul stâng îndoit sub mine, iar cu dreptul lăsat în jos pentru a putea frâna și cârmi la nevoie. Din când în când îmi treceam hățul dintr-o mână într-alta sau încercam îngrijorat să-mi mișc degetele picioarelor, pentru a-mi da seama dacă nu s-a ivit vreun simptom de îngheț și dacă nu este nevoie deci de o grabnică porție de „încălzire”, adică de o goană pe jos în urma săniilor. Rezervele noastre de unt se sfârșiseră de mult și lipsa acestei grăsimi scădea rezistența organismelor noastre la ger.

Norii cenușii din fața noastră căpătară nuanțe roșiatice, iar în cutele velinței de zăpadă se așternură lungi umbre albăstrui. La un moment dat râul coti, ocolind coasta abruptă și pleșuvă a unei stânci. După cotitură, băgarăm de seamă că valea râului se bifurca în două văi largi, despărțite între ele de un masiv deluros, cu creste dințate. Asta era vestita bifurcație după cursul superior al râului Tokko, în locul unde primește apele mari ale afluentului stâng, Ciroda. Începând de aici, valea râului Tokko se îngustează, transformându-se într-o trecătoare strâmtă, plină de praguri și, sub forma unor chei stâncoase, cotește spre sud-vest, apropiindu-se de izvoarele Cearîi. Acolo, într-o văiugă rotundă, adăpostită între două culmi înalte, se află o așezare nu prea mare, cu un centru de aprovizionare și post de radioemisiune. Acolo aveam de gând să ajungem, pentru a ne împrospăta rezerva de alimente. Cotirăm deci în valea îngustă a râului Tokko și surprinși de înserare, ne aleserăm la repezeală un loc de popas și ne înălțarăm cortul. Toate aceste pregătiri pentru înnoptat se făceau în micul și călitul nostru detașament cu o mare repezeală, ba aș spune chiar, cu eleganța unui colectiv de artiști strâns unit, care joacă de multă vreme laolaltă. Înconjurați de bezna tot mai deasă, am fixat în câteva clipe țărușii cortului, am îndepărtat zăpada, am întins pânzele și am pregătit lemne de foc. Alexei își instală sobița și se porni să ne pregătească masa. Pe coșul sobiței ce ieșea afară, lângă intrarea în cort, se înălțară curând pâlpâiri alburii. Cercetând din ochi pentru ultima oară petele negricioase ale săniilor rânduite pe zăpadă, am intrat cu toții în cort și, ferindu-ne cu grijă de tabla încinsă a sobiței, ne-am lăsat pradă căldurii. Ce poate fi mai plăcut decât primul sfert de oră petrecut într-un cort încălzit, după o zi de muncă grea în plin ger! Îți desfășori furios fularul înghețat, care-ți acoperise fața, și-ți tragi de pe cap căciula grea. Încă puțină răbdare și peste ramurile de zadă care acoperă pământul înghețat bocnă se vor ivi sacii îmblăniți, în care te vei băga pentru noapte. Eliberat de povara hainelor grele, îți aprinzi o țigară uriașă „picioruș de capră”, cum i se spune, și simți o minunată desfătare când, treptat, toate mădularele corpului tău înghețat se pătrund de bunăstarea ce ți-o dăruie căldura.

Așa a fost și în seara aceea, când ne-am instalat în cortul cald, cu picioarele sub noi, și ne-am pornit să sorbim, în așteptarea fierturii de carne, nemaipomenite cantități de ceai fierbinte. Gerurile mari te usucă tot atât de crâncen ca arșița. Cât e ziua de lungă, n-ai ce bea, așa că seara te ajunge o sete de nepotolit. În sclipirea roșiatică și plăcută a sobiței în care trosnesc lemnele, căldura binefăcătoare te pătrunde, chipurile se luminează și crețurile aspre de pe obraz se șterg. În sfârșit, sobița încetează să mai fie încărcată cu lemne, și aerul înghețat de afară începe să pătrundă neînduplecat în cort. E timpul să-ți îmbraci iarăși hainele vătuite și colțunii de blană, să te ascunzi în sacii de dormit și să te baricadezi cu blănuri, pentru a te apăra de năvala gerului. O vreme, în liniștea și frigul înțepător care cuprinde treptat întreg cortul, mai plutește pâlpâirea neputincioasă a sobiței, luminând ba încălțările, mănușile, căciulile și fularele atârnate la uscat, ba grămăjoara de lemne pregătită pentru a doua zi, ba colțul în care sunt rânduite bagajele. Sobița s-a stins definitiv. Ațipești și prin somn mai auzi o vreme sunetele lumii de dincolo de pânza cortului: bubuitul îndepărtat al sloiurilor ce se așază, trosnetul copacilor înghețați și trapul renilor care aleargă în jurul cortului, ca să se încălzească…

Ziua următoare, o zi însorită de iarnă, ne aduse o vreme frumoasă și un ger mai cumplit ca în ajun. Cerul palid era înalt și limpede. De îndată ce țâșneau pe gură aburii respirației noastre se prefăceau într-o pulbere fină de gheață și pluteau în văzduhul dimineții geroase.

Frecându-se între ele, acele microscopice de gheață produceau un zgomot abia auzit. Acest fâșâit ușor, pe care iacuții îl numesc „șoapta stelelor” ne demonstra că temperatura a scăzut sub patruzeci și cinci de grade. Geologul, care-și întinsese degetele neînmănușate, ca să apuce termometrul cu mercur rămas peste noapte afară, își trase brusc mâna înapoi și scoase un strigăt de uimire: tubul de sticlă al termometrului se desfăcuse în țăndări, lungi și subțiri ca acele, iar bobița de mercur i se lipise de degete. În urma acestui accident, am fost nevoiți să răscolim geamantanele cu instrumente și să scoatem afară un termometru cu alcool. Peste câteva clipe termometrul ne indica respectabila cifră de minus cincizeci și șapte de grade.

După ce am adunat o nouă provizie de lemne și ne-am încălzit cu ceaiuri fierbinți, ne-am împrăștiat care încotro, fiecare cu sarcina sa. Geologul și-a luat sania și a pornit în susul Cirodei, călăuza a început să strângă ceilalți reni, Alexei s-a apucat să cearnă nisip aurifer, iar eu am hotărât să mă cocoț pe piscul din față, ca să cercetez și să fotografiez de la înălțime regiunea înconjurătoare.

Mica noastră tabără rămase pustie. Pe jumătate ascuns de zade pitice, cortul mi se părea micuț de tot și rătăcit între stâncile uriașe. Am ochit o pantă mai lină și am început să urc fără grabă coasta muntelui, călcând cu grijă zăpada orbitor de albă, care scârțâia asurzitor sub pașii mei. Tălpile fără colți ale încălțărilor mele îmblănite lunecau mereu și nu puteam urca decât agățându-mă de trunchiurile copacilor. Din pricina gerului năprasnic nu puteam respira adânc și regulat, cum se cuvine în timpul ascensiunilor. De aceea urcușul era foarte obositor. Picuri mari de sudoare înghețată îmi încadrau obrazul, prinși pe marginile căciulii de blană. Totuși am izbutit să ajung până la platforma micuță din vârful piscului, ce mi-l propusesem ca loc de observație. Pe platformă se înălțau doi colți uriași de granit, roși de vânturi și acoperiți de licheni. M-am cățărat pe vârful unuia dintre ei și mi-am rotit privirile în jos.

Versantul opus al piscului pe care mă aflam cobora într-o pantă abruptă și largă, acoperită de cedri deși. De sus, panta aceasta părea un covor bogat, împodobit cu desene negre-verzi și pete albe. În stânga mea, dincolo de un deal cu coastele săpate de viroage adânci, se întindea panglica albă a râului înghețat Ciroda, în dreapta — panglica asemănătoare a râului Tokko. În fața mea, spre miază-zi, apărea din adâncul albastru al zorilor însorite zidul muntelui Udocan, aureolat de un abur argintiu. Zidul acesta se înălța la aproximativ cincizeci de kilometri distanță și cotea spre răsărit, către Olekma, formând un unghi aproape drept. Chiar în locul cotiturii, în colțul zidului ca de cetate, se ridicau spre cer câteva piscuri uriașe, care întreceau în înălțime tot ce mai văzusem eu prin aceste regiuni. Mai cu seamă unul din piscuri îmi atrase luarea-aminte. Se înălța în fruntea celorlalți mai aproape de mine, singuratic, îngustându-se ușor către vârf, ca un turn de cetate încununat de trei creneluri imense. Mânuind anevoie creionul, am schițat cu mâinile înghețate colțul cetății cu turnul imens și am măsurat cu busola unghiurile de direcție. Era timpul să cobor.

Mă împresura aceeași liniște înghețată, văzduhul geros era cu desăvârșire neclintit. Tăriile albastre ale cerului imaculat atârnau la mari înălțimi deasupra capului meu — cerul era tot atât de adânc ca și liniștea deplină din jos. Firea împietrită, înmărmurită, încătușată de ger îmi părea vrăjmașă. Și deodată m-a cuprins un dor aprins după meleagurile calde…

Nutream încă din frageda copilărie o neînțeleasă dragoste pentru Africa. Cu timpul, năzuința copilărească după călătorii și aventuri, aprinsă de cărțile citite, cedă locul în tinerețe unui vis mai matur de a explora prea puțin cercetatul și tainicul continent negru. Visam savanele potopite de soare, cu giganticii arbori singuratici, visam lacurile imense, misterioasele păduri ale Keniei și podișurile aride ale Africii de Sud. Iar și mai târziu, devenit geograf și arheolog, întrezăream în Africa leagănul speței umane, meleagul din care primii oameni au pornit, împreună cu șuvoiul animalelor înfometate, să cucerească ținuturile nordice ale continentului nostru. Interesul științific al cercetătorului a întărit mai mult visele tinerești de a descoperi sufletul Africii, de a lumina puternicul și neînfrântul început de viață omenească ce se întindea odată, demult de tot, de-a lungul și de-a latul necuprinselor podișuri înalte, largilor fluvii, și a minunatelor țărmuri bătute de vânturile a două oceane…

Dar visul meu de a deveni explorator al Continentului negru nu s-a înfăptuit. Țara mea, nordica mea patrie, era tot așa de necuprinsă, de mare ca și Africa, iar ținuturi necercetate erau într-însa tot așa de multe. Și am devenit un pasionat colindător al Siberiei, furat de vraja nemărginitelor întinderi nelocuite de la miazănoapte. Numai arareori, când trupul îmi ostenea de atâta ger și sufletul de asprimea posacă a firii nordului, mă cuprindea dorul de Africa, meleag atât de tainic, atât de ispititor și de inaccesibil.

Gerul necruțător m-a readus la realitate. Am coborât coasta și am pornit spre tabără. Soarele se ascunsese de mult dincolo de pisc, totuși niciunul dintre tovarășii mei nu se întorsese încă. Am aprins focul, am pus la topit ceaunul cu ceai înghețat și m-am trântit pe o piele de ren, așteptând ca adăpostul nostru să se încălzească destul pentru a ne putea dezbrăca.

Următoarele două zile, douăzeci și trei și douăzeci și patru decembrie, au fost zile grele pentru călătoria noastră. Valea râului Tokko se prefăcuse într-o trecătoare îngustă, înghesuită între steiuri înalte. Toată zăpada de pe ghețuri fusese măturată de vântul care bătea năprasnic între stânci. Apele râului erau încremenite în chip de movilițe neregulate de-a lungul întregii văi, întipărind în gheață conturul valurilor ce se rostogoliseră înainte, șiroind din prag în prag. Dinspre trecătoare răsunau mereu vuiete, trosnete sau gemetele surde ale ghețurilor prăvălite. Pe alocuri, gheața era sfâșiată de colții stâncilor ascuțite, ieșite la suprafață.

Era straniu și înfricoșător să înaintezi, lunecând și clătinându-te mereu pe gheața străvezie, și să vezi chiar sub picioarele tale, apele clocotitoare, alergând amețitor de repede și sclipind în lumina verzuie. Dar mai sinistru decât orice mi se părea faptul că haosul acela de ape înspumate gonea sub picioarele noastre absolut fără niciun zgomot, vrăjit parcă de cețurile grele ce atârnau geroase deasupra trecătorii. Fiecare pas al caravanei noastre pe luciul ghețurilor era deosebit de anevoios. Renii sunt cu totul neputincioși, când e vorba de înaintat pe un teren tare și lunecos. Copitele lor lunecă care-ncotro, picioarele li se desfac și bietele dobitoace se poticnesc și cad la tot pasul.

La un moment dat, din adâncul trecătorii răsună un zgomot surd, zgomotul creștea mereu și deveni curând un vuiet neîntrerupt. Ne apropiam de unul din pragurile cele mai mari. Clocotul apelor era aici atât de puternic, încât nici gerurile de peste cincizeci de grade nu-l putuseră îmblânzi. O ceață alburie umplea trecătoarea aproape până la jumătatea zidurilor ei drepte, formate din șisturi metamorfice cenușii.

Panglica de apă întunecată, prinsă de ambele părți în rama albă a zăpezii și a ghețurilor, se înălța brusc într-o coloană arcuită de peste trei metri, se învolbura, se prăvălea în jos, izbindu-se de bolovani și prefăcându-se într-un potop de stropi și spumă, și se năpustea asupra stâncii uriașe a malului drept, unde peste negrul golurilor săpate de ape, sus de tot, atârnau câteva blocuri imense de piatră ce abia se mai țineau deasupra clocotului apelor. Malul stâng, ca și cel drept, era abrupt ca un zid. Dinspre stâncă începea panta netedă a unui ghețar uriaș, care se proptea chiar în prag. Trecerea era îngustă și primejdioasă, dar altă cale n-aveam.

Geologul care ajunsese primul se opri încruntat, apucă dârlogul — cureaua care leagă căpestrele fiecărei perechi de reni — și porni, conducându-și ușurel dobitoacele.

După el urma să trec eu. M-am așezat între cei doi reni care trăgeau sania mea. Animalele erau agitate și tropăiau, nerăbdătoare să pornească. Căutam să le potolesc și nu-mi luam ochii de la geolog.

De ajutat nu-l puteam ajuta nicicum; renii nu puteau fi lăsați singuri de capul lor, căci fiecare centimetru de loc câștigat la începutul trecerii, lipind sania cât mai strâns de peretele de stâncă din dreapta, avea să aibă pe parcurs o importanță hotărâtoare. Atelajul geologului înainta încet, lunecând mereu către marginea treptei de gheață, către vuietul apelor spulberate ale trecătorii. Renii cădeau la tot pasul și se ridicau îndată pe picioare. Nu-i mai despărțea de abis decât un metru, o jumătate de metru, un pas… Dacă renul din stânga va mai cădea o singură dată, totul era pierdut. Dar renul n-a căzut. Încă o clipă și un strigăt de triumf îmi țâșni din piept, spre a saluta victoria geologului. Strigătul se pierdu neauzit de clocotul apelor. Renii de la sania mea mă înghionteau cu botul și-și loveau coarnele, încercând parcă să-mi amintească că era rândul meu. Am trecut în stânga renilor și împingându-i cu umărul, spre peretele de stâncă, mi-am condus atelajul chiar pe culmea treptei formate de ghețuri. Pe urma trasată de mine, trecură călăuza și Alexei, apoi toți laolaltă trecură dincolo săniile cu bagaje.

Către seară am mai avut de trecut încă un asemenea prag neînghețat. Vuietul lui neîntrerupt ne ținu tovărășie toată noaptea. A doua zi dimineață, după un drum de vreo trei-patru, kilometri, am ajuns la locul unde trecătoarea cotea brusc. Aici ne izbi drept în față un vânt puternic și necontenit. În jur — numai ghețuri, numai stânci abrupte, numai copăcei golași, nicăieri niciun cotlon, niciun adăpost în spatele căruia să te poți feri cât de cât de năvala nenumăratelor sulițe ale gerului. Mergeam cu capul plecat înainte, cu obrazul înfășurat în șaluri groase, lăsându-ne doar două micuțe crăpături în dreptul ochilor. Renii își lăsaseră capetele în jos și umblau atingând aproape zăpada cu nările lor negre. Pe gerul acela năprasnic de șaizeci de grade, un vânt puternic este aproape de neîndurat. După câteva minute de mers, am simțit că partea din față a corpului îmi îngheța cu desăvârșire. Am fost silit în câteva rânduri să mă întorc cu spatele și să înaintez de-a-ndăratelea, așteptând ca jumătatea din față a corpului să se mai dezmorțească. Vuietul și șuierul vântului acopereau toate celelalte zgomote.

Pe înserate, trecătoarea blestemată se sfârși, intram într-o depresiune rotundă ca un uriaș ceaun cu fundul plat, înconjurată din toate părțile de terasele line ale unor dealuri. În fața noastră se așternea o câmpie întinsă, acoperită de zăpada strălucitor de albă în lumina amurgului. La poalele dealurilor, tivind câmpia, se zărea brâul întunecat al unor păduri. După larma înfiorătoare a vântului din trecătoare, liniștea și pacea câmpiei ne uimiră. Am botezat locul descoperit, depresiunea Verhniaia-Tokkinskaia, adică a Tokkinului superior, am străbătut-o de-a curmezișul prin zăpada înaltă și spre noapte am ajuns la marginea pădurii. Trecu astfel încă o zi a călătoriei noastre fără niciun eveniment deosebit. A doua zi, călăuza ne trezi cu noaptea în cap. Pe lumina nefiresc de albastră a zorilor, care ne vesteau o zi la fel de senină ca și cele precedente, începurăm urcușul coastei spre curmătura dintre cele două creste ale culmii acoperite de troiene. Rând pe rând, fiecare dintre noi trecea în fruntea convoiului și, despovărat de șubele grele, numai în flanea, bătătorea cu schiurile un făgaș pentru sănii. Omul din frunte umplea curând văzduhul geros cu vălătuci de aburi, spinarea i se acoperea de promoroacă. În felul acesta, sleiți de puteri, înlocuindu-ne unul pe altul, ajunserăm târâș-grăpiș până la punctul cel mai înalt al trecătorii dintre cele două costișe înzăpezite. Renii se întinseră pe dată, afundându-și boturile în zăpadă. După ce ne-am fumat țigările, ne-am cuibărit în sănii și am început să coborâm coasta largă de câțiva kilometri, care se sfârșea la malurile râului Tarrînah, un afluent al Cearnîi.

Deodată, la marginea unei râpe din dreapta noastră se iviră două umbre întunecate. Călăuza care se afla în fruntea caravanei își opri cu dibăcie renii, care-o luaseră care-ncotro. Eu mi-am tras de sub foaia de cort carabina englezească. Umbrele cărămizii se prefăcură curând în două kabargale[10] de toată frumusețea. Închizătorul țăcăni scurt și se deschise (din prudență de-a lungul acestei călătorii hurducate, nu-mi purtam arma încărcată). Sălbătăciunile tresăriră. Ochii lor negri și ageri se ațintiră asupra noastră cu luare-aminte, picioarele fine se încordară, gata s-o zbughească spre culme. Dar închizătorul carabinei nu reveni brusc la locul lui cum s-ar fi cuvenit, ci lunecă încet înainte și ajungând până la cartuș se înțepeni rămânând deschis. Cu toate că arma fusese ștearsă de unsoare cu multă grijă, gerul năprasnic își făcuse datoria. Am întins mâna, încercând să bag cartușul pe țeavă — kabargalele țâșniră în sus și se făcură nevăzute în desișul zadelor de pe culme.

Caravana porni din nou, strecurându-se printre copacii costișei înzăpezite.

— Tohto-o-o![11]…

Strigătul acesta neașteptat mă înfioră. Fără să mai stau pe gânduri, mi-am dat drumul să cad din sanie în zăpadă și să mă agăț cu ambele mâini de tălpici, pentru a frâna cu greutatea corpului meu viteza lunecării… Sania călăuzei apucă să cotească și dispăru. Viteza saniei mele era însă prea mare; renii mei se avântară smucit într-un salt lung, și eu i-am urmat în zbor, agățat cu mâinile de tălpice. Nici n-am apucat să-nțeleg ce se petrece cu mine, că m-am și trezit pe jos, alături de călăuză, călcat în picioare de renul înaintaș al saniei cu bagaje, care venea după sania mea și nu izbutise să se oprească la vreme. Apoi răsună un nou strigăt:

— Tohto!

De după cotitură se iviră următoarele două sănii, ale geologului, și peste o clipă în zăpadă se formă un ghem uriaș de reni, oameni și sănii, un ghem care se tot rostogolea la vale. De fapt, nu se petrecuse nimic deosebit; doar că înclinarea pantei întrecuse brusc limita pe care o poate suporta coborâșul cu o sanie trasă de reni. Ne-am prăvălit așa, până în fundul râpei. Cât despre mine, m-am izbit atât de amarnic cu spinarea de ghețuri, încât pentru o clipă mi-am pierdut răsuflarea. Curând, la marginea râpei, se iviră și renii lui Alexei, care rămăsese puțin în urma noastră. Zărind grămada de trupuri și sănii răsturnate, omul își pierdu cumpătul și în loc să sară jos din sanie, se agăță desperat de ea. Corpurile renilor săi se destinseră într-un salt prelung, sania își luă zborul, trecu avântat peste geologul care zăcea năucit sub mal și izbindu-se în cădere de ghețuri, se făcu fărâme. Alexei se trezi șezând pe încărcătura saniei sfărâmate, clipind uimit și speriat. Iar renii lui mai făcură câteva salturi, trăgând după ei șleaurile rupte și se opriră.

Când m-am trezit și am văzut că toți renii sunt întregi și lucrurile nevătămate, am râs cât am râs de pățania noastră și, ținând seama de fărâmarea saniei, am hotărât să ajungem cum om putea până la prima poiană, unde renii să aibă ce paște și să înnoptăm acolo. După un drum nu prea lung, am poposit într-o pădure rară, de unde începea coborâșul lin spre albia Tarzinului. Odată, mai demult bântuise pe aici palul, incendiul mistuitor de păduri. De atunci trecuse însă destulă vreme și acum se înălța pe aici o pădurice tânără de mesteceni și zade. Bătrânele trunchiuri de zade, cojite și uscate, sunt combustibilul cel mai bun. Așa că ne-am făcut provizii serioase de lemne și am încins un foc uriaș, în care să putem dezgheța și răsuci șleaurile și legăturile pentru strângerea tălpicilor de sanie. Geologul și Alexei o porniră spre izvorul cel mai apropiat, pentru a lua câteva probe de nisip aurifer, iar călăuza și cu mine ne-am apucat să dregem săniile.

Se întunecă. Noi, cei rămași, prânziserăm și ne băuserăm ceaiul, dar tovarășii noștri încă nu se întorseseră. M-am decis să pornesc în întâmpinarea lor. Ceața groasă de peste zi pierise. Sus de tot, peste crestele munților, în văzduhul străveziu răsări luna. Curând zării două siluete întunecate grăbind spre mine.

— Cred că-i mult aur pe aici, spuse geologul. Nu-i așa, Alioșa?

— Da, și eu cred, confirmă Alexei.

Ne-am aprins țigările și am rămas nemișcați, fermecați de nopțile acelea geroase cu lună, care poleise întreaga lume din jurul nostru cu o pojghiță sclipitoare de argint.

— Nu sunt cumva crestele acelea chiar înfiorătoarele dumneavoastră piscuri, Gheorghi Petrovici? mă întrebă geologul, arătându-mi munții de dincolo de valea Tarrînului.

În stânga văii, se înălțau câteva culmi albastre-argintii, cu contururile perfect profilate pe cerul luminos. Umbrele negre și opace ascundeau vederii poalele piscurilor dințate, iar lumina rece și înaltă a lunii schița prăpăstii inexistente și accentua perspectivele depărtate. Ai fi spus că în văzduh atârnă o uriașă pânză de ferăstrău, fără să se sprijine pe nimic. Mai departe, izolată de celelalte piscuri, se înălța o culme în chip de turn, cu trei creste ascuțite în vârf: era piscul pe care-l zărisem mai demult. Vârful cu trei creste părea să atingă luna și sub razele ei, repezișurile stâncoase și costișele de gheață dinspre partea de miazăzi a piscului sclipeau în mii de lumini.

— Strașnic nume pentru vârful descoperit de dumneavoastră, Gheorghi Petrovici, — curmă iarăși tăcerea geologul, — Piscul de sub lună. Nu-l vedeți cum și-a proptit în lună cele trei creste?

— Foarte bine, încuviințai eu, îndreptându-mi busola spre piscul nou botezat și măsurând cel de al doilea unghi de direcție.

Acum distanța până la pisc ne este cunoscută și el va putea apărea pe hartă la locul său.

Repararea săniilor fu încheiată către prânz și întinși sub cort ne odihnirăm în voie, discutând asupra drumului ce mai aveam de parcurs. Socoteam că în trei zile vom ajunge în depresiunea Cearîiei și în alte două, până la prima așezare omenească. Încă cinci zile și vom putea trage un somn în clădirea factoriei, ne vom putea îngădui luxul de a ne dezbrăca și mânca în lege.

Înainte de a strânge cortul, ne-am mai îngăduit răsfățul de a rămâne o vreme întinși pe blănuri, împărtășindu-ne visurile despre grabnicul popas și scurta odihnă din așezarea factoriei.

Dar visarea ne fu curmată pe neașteptate de un tropot de reni, scârțâit de sănii și zvon de glasuri omenești. După singurătatea din taigaua împietrită de ger, apariția omului în aceste locuri ni se păru o minune. Toți, în afară de mine, se repeziseră să iasă din cort, trăgându-și din goană căciulile pe cap.

Eu am rămas în cort, cum se cuvine să facă un șef care a trecut prin toate bucuriile și amărăciunile întâlnite în taiga. Peste puțin, în pragul cortului apăru, încovoiat din mijloc, un om necunoscut urmat de tovarășii mei.

Necunoscutul intră în cort și strângându-și picioarele sub el se așeză lângă sobă. Apoi își înălță capul semeț, duse palma la piept și rosti cu glas răsunător:

— O-ho! Ulahan toion! (tu, marele șef).

Eu îl privii liniștit și cu luare-aminte, el se tulbură, tăcu și se porni să-și caute stânjenit pipa. Era un bătrân iakut, înalt și nemaipomenit de uscățiv… Ochii lui rotunzi de șoim, nasul coroiat, obrajii supți și fața îngustă cu o bărbiță ascuțită amintea chipul lui Don Quijote.

I-am oferit bătrânului din tutunul meu și am făcut semn lui Alexei să pună la fiert carne și ceai proaspăt. Dacă-i vorba de „ulahan toion”, apoi să-l primim cu toată cinstea cuvenită. După o vreme de cuviincioasă tăcere, am început vorba cu formula obișnuită:

— Kapse, togor (povestește, prietene).

— So-ohk, eni kapse (nu, eu n-am ce povesti, tu să povestești), răspunse bătrânul agale.

Și tot așa am mai schimbat câteva fraze tradiționale în limba iakută, apoi pe neașteptate bătrânul se porni să povestească rusește, socotind pesemne că ruseasca lui e mai bună decât iakuta mea. Și plin de curiozitate, începu să mă descoase despre călătoria noastră și să încuviințeze bucuros din cap ori de câte ori pomeneam de locurile deosebit de primejdioase ale drumului parcurs de noi. De câteva ori, bătrânul încercă să mă pună în încurcătură cu întrebări despre particularitățile naturii din taiga, dar, datorită marii experiențe dobândite de mine în nenumăratele-mi călătorii prin Siberia, m-am dovedit la înălțimea situației. Alexei îl ospătă din plin, îi oferi un păhărel de spirt și bătrânul se mai muie oleacă și-și pierdu trufia. Până la urmă îmi spuse că-mi va arăta o „asemenea drăcovenie”, cum n-am mai întâlnit prin locurile lor. Se ridică de la locul lui, ieși grăbit din cort și se îndreptă spre cele două sănii cu care venise.

— Îl cunoști pe bătrânul acesta? l-am întrebat pe Gabîșev, călăuza noastră.

— Cunosc, răspunse el. Kilcegasov e numele lui. Vânător bun, orice loc știe el.

Bătrânul se întoarse și fui nevoit să întrerup întrebările:

— Așa ceva văzut pe Tokko? — zâmbi viclean bătrânul și-mi întinse o frântură grea dintr-un colț de mamut.

Explicai bătrânului că este vorba de un colț uriaș de mamut și-i descrisei în aer un arc de cerc, cătând să-i arăt cum arăta colțul când era întreg. Kilcegasov se posomorî, văzând că n-a reușit să mă uimească nici cu asta, iar când i-am mai spus că a găsit, pesemne, frântura în apele care surpaseră malul râului, omul s-a întristat de-a binelea.

— Multe știe șef, clătină el din cap.

Măgulit de vorba bătrânului, i-am povestit despre insulițele de la gura fluviului Lena, unde colții de mamut se găsesc chiar la suprafață, zăcând amestecați cu oase de balenă și trunchiuri de copaci aduse de valurile mării. Iakutul mă ascultă atent, apoi scuipă cât colo și se trase mai către mine, de parcă s-ar fi hotărât deodată să-mi destăinuiască ceva.

— Oameni voștri deștepți, șef, dar vezi că vânătorii noștri mai știe ceva-ceva, ce voștri nu știe. Eu știu pisc, unde așa coarne de mamut este mult ca pădurea. Dar vezi că acela este nu așa încovoiat ca asta, cum eu găsit, acela este drept, puțin-puțin încovoiat.

— Interesant! m-am mirat eu.

Kilcegasov întinse mâna spre punga cu tutun. Își aprinse pipa și-și înălță fruntea, de parcă și-ar fi amintit ceva.

— Frate de la tata meu urmărit de mult un sogdjoi[12], mers departe-departe, încolo, — el arătă cu mâna spre răsărit, — pe urmă povestit. Dar tu auzit asta? se întoarse întrebător spre călăuza noastră.

— Auzit — crezut — mințit, răspunse nepăsător Gabîșev.

— Dar vezi că nu mințit, el adus așa corn, vârf de la corn adus, eu văzut.

— Și unde-i piscul acela? întrebai eu.

— Dar dacă aproape este, mergi văzut?

— Desigur că am să merg să-l văd, spusei eu.

Șovăiala de o clipă care apăruse pe chipul bătrânului dispăru ca prin farmec.

Îmi desfășurai marea hartă pe care abia în ajun însemnasem locul unde se află Piscul de sub lună.

— Aici uite, între vârful Ciroda și vârful Tokko se află multe piscuri mari, grămadă de piscuri.

— Așa e! confirmai eu.

Dar bătrânul nici nu luă în seamă cuvintele mele.

— De vârful Ciroda și Cirodakan, alături este cel mai mare pisc, ca trunchi înalt este pisc. (Geologul și cu mine schimbarăm o privire plină de înțeles.) Pricepuserăm din descrierea limpede a bătrânului că este vorba chiar de piscul botezat de noi chiar în ajun Piscul de sub lună. Asta pisc singur stă mai aproape, încoace de vârful Tokko. La dreapta de piscul este un loc înalt, neted — tot cum masa este. Vezi asta loc multe corn zace. Acolo și gaura mare-mare este, și acolo multe corn zace.

— Și-i departe de aici? întrebai eu, înfierbântat de curiozitate.

— Asta loc nu-u departe, lungi vorba cât mai convingător bătrânul iakut. Pe Tarrînah mergi, vârful Tarrînah dreapta rămâi, stânga vine Icionciokit. Vârful Icionciokit mergi coasta din mijloc, acolo vezi loc neted, mai jos izvor mic. Asta izvor curge la Talumakit. Pe urmă vârf Tokko, la stânga râu nu mare… taie stânca Kivet — tot ca un cuțit taie. Acolo vezi, Kiveto loc înalt-neted începe…

Kilcegasov rămase o clipă pe gânduri și spuse:

— Nouăzeci verste, sută verste…

Bătrânul amuți. Tăceam și noi. Se auzea numai trosnetul surd al lemnelor din sobă. Eu mă tot frământam dacă este posibil să facem un ocol, să ne aventurăm prin locuri anevoie de trecut, tocmai acum când proviziile noastre erau pe sfârșite. Geologul mă privea nerăbdător, însă fără să-și trădeze cu ceva sentimentele. Gabîșev întrebă ceva pe bătrân și între ei se încinse o discuție șoptită în limba iakută. Am reușit să prind numai câteva cuvinte cunoscute: „pragul cel mare… mult nutreț… sania nu trece… mulți draci…”

— Unde-s mulți draci, Gabîșev? Intervenii și eu în convorbirea lor.

Știam foarte bine că sub numele de draci, iakuții și tungușii înțeleg fenomenele naturii pe care nu și le pot explica.

— Locul acela eu auzit, acolo mulți draci, spuse călăuza, dar vezi că mai este și marele prag, acolo moartea dă târcoale.

— Care prag? Că-s doar pâraie pe acolo.

— Nu prag de râu — prag mare cât drumul. Am priceput că era vorba de un righel — un prag abrupt care zăgăzuiește uneori văile ghețarilor. Tot mai stăteam la îndoială, dar mă feream ca tovarășii mei s-o simtă. La drept vorbind, o sută de kilometri n-ar fi lucru prea mare față de dimensiunile Siberiei. Tot greul îl constituiau cele câteva zile în plus peste cifra stabilită de noi; socotiserăm că ne mai rămâneau doar cinci zile până la odihna mult așteptată de la factorie. Dar cine știe dacă vom mai avea altă dată prilejul să nimerim în aceste pustietăți.

— Mi-am întors ochii spre Kilcegasov.

— Vii cu noi până acolo?

Zărind chipurile însuflețite ale tovarășilor mei, mi-am dat seama că înțeleseseră hotărârea pe care o luasem. Bătrânul stătu pe gânduri, pufăind din pipa-i scurtă. Nevoind să-l zoresc, m-am adresat geologului:

— Dumneata ce spui, Anatoli Alexandrovici?

— Ce mai încolo-încoace, sigur, să mergem, să vedem, încuviință el.

— Da’ tu ce spui, Alexei? Ne mai ajung proviziile pentru vreo zece zile?

— Au să ne-ajungă la țanc: mai avem un sac de pesmeți, și ceai mai avem, și vreo cinci cutii cu mazăre…

După o lungă chibzuială, bătrânul consimți să ne însoțească. Acum, era rândul lui Gabîșev să-și spună cuvântul.

— Ei, cum rămâne, Vasili, vii cu noi? îl întrebai eu. Bagajele le lăsăm aici, săniile grele le lăsăm și pe ele, luăm doar renii.

Călăuza își morfolea ciubucul pipei și chibzuia netulburat, cu capul plecat și ochii ațintiți în pământ. Multe țineau de răspunsul lui, că doar ai lui erau renii.

— Să mergem, șef, făcu el într-un târziu, apoi, la fel de netulburat adăugă: dar o să ne prăpădim, cred eu…

Am strâns cu putere mâna acestui iakut de ispravă care, în pofida faptului că socotea hotărârea noastră foarte primejdioasă, se avânta cu toată liniștea în întâmpinarea acestei primejdii.

Discuțiile despre drumul ce aveam de făcut ținură până seara. Peste noapte, cortul nostru adăposti și pe cel de al cincilea tovarăș de călătorie. Iar în zori, coborârăm repede în valea Tarrîn. Instalarăm cortul de rezervă și depozitarăm într-însul colecțiile adunate, bagajele de prisos și săniile de povară. Apoi întoarserăm spatele mult visatei Cearî și-o pornirăm la drum spre piscurile înfricoșătoare, în susul văii Tarrînului.

În valea largă a râului șerpuia o ceață alburie, învăluind numeroasele vine proeminente de gheață, vine formate de apa râului care izbucnea uneori la suprafață și încremenea împietrită de ger. Asta și înseamnă în limba iakută „Tarrîn”. Uneori sub gheață mai era puțină apă, alteori săniile despicau aceste vine cenușii și se prăvăleau cu oameni cu tot în golurile aflate sub pojghița de gheață. Pe alocuri, zburam chiuind, mânând renii în goană nebună pe suprafața tremurătoare a gheții subțiri. Grăbindu-ne, am parcurs într-o singură zi o bună bucată de drum și am ajuns la picioarele unui zid drept, care tăia de-a curmezișul toată valea. Era vestitul prag, înalt de un sfert de kilometru și mai bine. În dreapta, firul apei topise în prag o trecere îngustă. Pe aici se prăvălea șerpuind un stâlp uriaș de gheață plin de noduri și crăpături, prin care șiroiau pe alocuri vinișoare de apă și se învolburau norișori abia vizibili de aburi. În stânga, stânci galbene, golașe alcătuiau un zid de netrecut, știrbit numai într-un singur loc. Doar de aici s-ar fi putut începe urcușul.

Dimineața, trei perechi de reni dintre cei mai vânjoși porniră trăgând săniile aproape goale. Fiecare pereche era condusă de căpestre de câte unul dintre noi, ceilalți împingeau săniile de la spate. Renii de schimb ne urmau pas cu pas, cu toate că urcușul abrupt îi speria de moarte. Încet-încet ne cățăram pe zidul acela aproape vertical, la vederea căruia, până și cel mai încercat dintre călători ar fi renunțat la gândul de a trage peste el o sanie. Pe ultima porțiune, acolo unde urcușul devenea neînchipuit de dur, la numai câțiva pași de culme, geologul lunecă și se prăvăli peste un ren. Renul, un animal negru, deosebit de puternic îl prinse în coarnele-i rămuroase și, înnebunit de spaimă, țâșni înainte și din două opintiri disperate ajunse pe culme. Aici, pe o platformă netedă și întinsă, ne prăvălirăm istoviți cu toții fără excepție. Oameni și reni, sleiți de puteri, mai mult morți decât vii.

— Da, ăsta a fost prag nu glumă! făcu Alexei. Ți-e și teamă să privești în jos… Darmite, dacă se prăvălea cineva până-n fund?!

— Din sanie, chibrit ajunge jos, din tine numai ficat ajunge, răspunse liniștit călăuza noastră.

Ne mai rămânea doar să trecem râul și, ținând malul drept al văii, să pornim mai departe. S-ar părea că nimic nu poate fi mai simplu, dar și aici primejdia ivită fără veste ne dovedi că în asemenea împrejurări trebuie să fii mereu cu ochii-n patru. Pe gheața râului, o proaspătă izbucnire de apă formase o movilă netedă și nu prea înaltă, acoperită de un strat subțirel și afânat de zăpadă nouă, prăfuită. Nici n-am apucat bine să urcăm movilița, că renii au început să alunece amarnic. Sărirăm jos de pe sănii, dar oamenii lunecau și cădeau, nefiind în stare să-și ție atelajele. Am înțeles îndată că lunecăm cu toții spre marginea sticloasă a prăpastiei de gheață, de pe care se prăvălește la o adâncime de peste trei sute de metri cascada apelor împietrite. Deodată răsună vocea înaltă a călăuzei:

— Păzește, moartea ne dă târcoale!

Îngrozit de soarta tovarășilor mei, m-am avântat înainte și am apucat tălpicile saniei celei mai îndepărtate, dar am alunecat din nou și am căzut. Prăvălite pe pojghița subțire a gheții nou formate, cele nouăzeci de kilograme ale mele s-au prefăcut într-un mai care a spart stratul de gheață, formând o copcă nu prea adâncă. În felul acesta m-am pomenit cu picioarele bine proptite într-un sol ferm. Nebăgând în seamă apa, care-mi pătrundea în pantalonii vătuiți, am rămas acolo, ținând cu toată puterea sania blestemată, până când tovarășii mei au trecut renii peste movilă și i-au întors brusc la o bună distanță de prăpastie. Apoi, izbutind să ajungem pe malul drept al văii unde zăpada era mai așezată, am pornit din nou, mânându-ne renii cât mai departe de locurile acelea primejdioase.

De înnoptat, am înnoptat tocmai sus pe Icionciokit. Dimineața, nori luminoși și ușori acopereau tot cerul. Soarele, nevăzut nouă, lumina puternic, înmulțindu-și de mii de ori razele răsfrânte în albul norilor și în strălucirea zăpezii. Lumina aceasta orbitoare atenua toate ondulațiile terenului, deforma perspectivele, schimba conturul obiectelor și îngreuna nespus înaintarea noastră. Kilcegasov și călăuza umblau cu ochii mijiți, scuipau mereu și bombăneau întruna, înclinați să vadă în lumina aceasta nefirească una din caracteristicile acestor domenii ale dracilor.

În sfârșit, coborâșul defileului prin care trecuserăm se termină. Pătrundeam într-o depresiune nu prea mare. De jur împrejurul ceaunului în care intraserăm se înălțau o sumedenie de piscuri golașe, cu frunțile pierdute în cuvertura alburie lăptoasă a norilor, ce căptușeau întreg cerul. Chiar în fața noastră, se ridica zidul aproape vertical al unei culmi stâncoase, care ascundea privirilor ținta acestei călătorii — locul despre care ne povestise Kilcegasov.

După ce ne instalarăm cortul și ne pregătirăm o provizie bună de lemne, cei doi iakuți purceseră la niște treburi tainice. Tăiară niște prăjini lungi, le fixară în vârf tot felul de cârpe și scândurele ascuțite la un capăt și le înfipseră în zăpada din jurul cortului, înțepenindu-le cu bolovani și blocuri de gheață. Am aflat mai apoi că acesta era un mijloc de apărare împotriva dracului. Și într-adevăr, nu trecu mult că dracul se și arătă. Nici nu apucase să se întunece bine, că întreaga „văgăună” se umplu de urlete înfiorătoare, scrâșnete, hohote și vaiete jalnice. Vaierul acesta răsfrânt și înmiit de un ecou neobișnuit de puternic m-a impresionat atât de tare, încât mă tem că m-am speriat mult mai rău decât iakuții noștri, care se așteptau de mult să dea ochi cu dracul. Geologul țâșni afară din cort cu arma în mână, dar nu reuși să distingă nimic în lumina nesigură, gata să se stingă, a înserării.

— Uite-i! strigă deodată Alexei, care ieșise și el afară din cort. Mâna lui arăta niște pete ce pluteau printre ramurile de jos ale unor mesteceni închirciți, niște pete cenușii, topite aproape cu desăvârșire în sclipirea vânătă-cenușie a văzduhului întunecat.

Geologul își descărcă arma, o pălălaie prelungă țâșni din gura țevii și curând izbucni un trăsnet atât de zguduitor, încât am rămas cu toții încremeniți. Trăsnetul crescu o vreme, apoi începu să se depărteze, să descrească, să se răsfrângă, colindând munții, purtând parcă pe aripile lui zvonul îndrăzneței pătrunderi a omului pe aceste meleaguri. Ceva căzu în zăpadă la câțiva pași de noi și începu să se zbată. Geologul se repezi într-acolo și se întoarse cu o cucuvea uriașă. De fapt semăna mai curând cu o bufniță, doar că avea penajul de cu totul altă culoare, un fel de alburiu-lăptos cu dungi și petișoare negricioase pe aripi, pe spinare și pe creștetul capului. Alexei duse triumfător bufnița s-o arate călăuzelor, care nu se încumetaseră să iasă din cort: „Ian te uită cum arată dracul!” Totuși se pare că n-a convins prea mult pe cei doi iakuți, care ne anunțară că întâlniri cu dracul vom mai avea pe aici destule.

Intrarăm cu toții în cort și începurăm să ne sfătuim asupra planului de a doua zi, care cuprindea escaladarea piscului unde se aflau colții de mamut. Kilcegasov ne asigura că urmând valea pârâului Kiveta (vara absolut inaccesibilă) trebuia să ajungem după vreo cincisprezece kilometri la „loc curat” și de acolo să urcăm spre podișul cu colții de mamut. Călăuza cea veche nu se hotăra să vie cu noi, picioarele bolnave ale bătrânului nu-i îngăduiau nici lui să ne urmeze, iar pe Alexei am hotărât să-l lăsăm în tovărășia celor doi iakuți. Lucrurile s-au rânduit în așa fel, încât drumul urma să fie străbătut pe jos numai de geolog și de mine.

Nici n-am apucat să ațipim bine, când în jur totul a început să vuiască din nou. Izbiturile surde și urletele răuvestitoare s-au prefăcut curând într-un vaier infernal, care nu mai contenea, rostogolindu-se parcă tot mai departe și mai departe. Mi-am întors ochii spre geolog — socoteam că-i o avalanșă. Geologul îmi spuse însă liniștit:

— Trebuie că s-a prăvălit vreo stâncă, Gheorghi Petrovici. Pantele sunt aici nemaipomenit de abrupte din pricina faliilor de formație recentă, așa că se prăvălesc, pesemne, foarte adesea… Și vârf la toate mai este și ecoul ăsta neobișnuit de puternic. Asta trebuie să fie origina tuturor dracilor.

Am râs și ne-am băgat repede în culcușul sacilor de blană.

Noaptea, gerul, care de vreo două zile mai slăbise, se înteți din nou. Se stârni și hiuzul, vântul cel rece și cât se poate de neplăcut. Sufla hiuzul drept în peretele cortului lângă care dormeam eu. Curând străbătu prin blănurile sacului de dormit și-mi îngheță partea stângă a corpului, întoarsă spre perete. Frigul m-a trezit, dar am mai rămas culcat multă vreme, luptând cu somnul și lenea care mă împiedica să sar din sac și să încing focul în sobă. Până la urmă, am ieșit dintre blănuri și, tremurând de frig, am aprins focul cu lemnele pregătite din vreme și m-am ghemuit lângă sobă în așteptarea căldurii binefăcătoare. Lemnele se aprindeau încet, trosnind înfundat. Ședeam lângă foc și mă gândeam la drumul de a doua zi. Deodată auzii cât se poate de clar un umblet greoi — pasul unei fiare uriașe. Tropotul se apropia de cort. Apoi îl auzii dând târcoale taberei noastre. Alexei, care avea somnul foarte ușor, se trezi îndată și deșteptă și pe geolog. Pașii răsunară din nou și mai apropiați, și mai amenințători. Am pus mâna pe carabină (împotriva obiceiului, în seara aceea mi-o luasem în cort, ca să se mai încălzească și la nevoie să-i încerc plumbul greu, de mare calibru, pe pielea vreunui drac). Împreună cu geologul, ne-am repezit afară din cort sărind peste trupurile călăuzelor noastre, care se înfofoliseră în pături până peste cap și refuzau cu îndărătnicie să se scoale. Cerul se înseninase. Un ciot de lună se strâmba batjocoritor la noi, agățată deasupra piscurilor de munte. Oricât ne-am încordat vederea, n-am reușit să distingem pe fața întinsă a zăpezii nicio urmă de pași. Curând, gerul de afară ne-a pătruns până la oase și am fost nevoiți să ne întoarcem în cort. La ivirea noastră, Gabîșev s-a săltat în capul oaselor, s-a așezat și m-a privit îngrijorat:

— Ei, ce găsit?

— Nimic.

— Sigur… Și mâine nicio urmă nu găsit.

— Da’ tu ce socotești c-o fi fost?

— Umblat stăpânul de aici.

— Care stăpân?

— Ce, tu nu înțeles? se mânie iakutul. Stăpânul, eu spus!…

Am dat din umeri și nu i-am mai pus nicio întrebare, măcar că tot nu mă puteam dumiri care „stăpân” dăduse târcoale cortului nostru.

Ceața zorilor încă nu se ridicase din vale, când geologul și cu mine începurăm să ne pregătim de drum la lumina pâlpâitoare a unei lumânări. Hotărâserăm să nu ne mai cărăm cu armele după noi; drumul era destul de lung și nu trebuia să ne împovărăm prea tare, pentru ca la întoarcere să putem căra tot ce vom găsi mai interesant. Pistolul și cuțitul de vânătoare trebuiau să ne înlocuiască pușca și securea. Și totuși echipamentul nostru: barometrul aneroid, aparatul fotografic, planșeta pentru ridicări de teren, ca și proviziile se dovediră o povară nu prea ușoară. Până ce-am terminat pregătirile și am mâncat, s-a luminat de ziuă. Gabîșev și Kilcegasov dădură ocol taberei și ne povestiră la întoarcere că afară de urmele renilor noștri nu au aflat nicio altă urmă…

Pornirăm la drum și în scurtă vreme traversarăm fundul văii. Zăpada albăstruie scârțâia zgomotos sub încălțările noastre îmblănite.

— Iar a coborât temperatura sub șaizeci de grade mormăi nemulțumit geologul, acoperindu-și gura cu fularul.

Peste vreo jumătate de oră, am ajuns la intrarea în trecătoarea Kiveta și ne-am afundat în defileu. Aici mai era întuneric, și înainte ca razele soarelui să fi luminat suficient stâncile, am parcurs câțiva kilometri într-o beznă cenușie. Înfățișarea trecătorii era cu totul neobișnuită. Vorbeam, nu știu de ce, mai mult în șoaptă, de parcă ne-am fi temut să nu supărăm niscai „stăpâni” de pe aici. Defileul n-avea în medie mai mult de patru metri lărgime. Pereții de stâncă netedă, negri ca și cărbunele, se înălțau drept în sus, ba pe alocuri se și atingeau la vârf, alcătuind bolte și tuneluri în care domnea o beznă de nepătruns. Din loc în loc, trunchiuri uriașe, descojite și zdrelite de bolovani, se aflau proptite țeapăn între cei doi pereți, de-a curmezișul trecătorii, la o înălțime de patru-cinci metri deasupra capetelor noastre, indicându-ne nivelul apelor de primăvară. În stânca pereților, apa săpase nișe și grote adânci, ca niște cazane de moară, în care zăceau bolovani rotunzi cam de mărimea unei roți de automobil.

Apele înghețate ale pârâului coborau din treaptă în treaptă. Vinele de apă pe jumătate înghețate șiroiau pe toată lărgimea trecătorii, așa că, în scurtă vreme, cizmele noastre de blană se muiară și se prefăcură în bulgări de gheață, pe care, din când în când, trebuia să le ciomăgim furioși cu bâtele pentru a le mai ușura. Cizmele înghețate lunecau pe treptele lucii, și treptele acestea deveneau tot mai drepte. În orice altă perioadă, afară de iarna, pârâul era, pesemne, o adevărată cascadă urlătoare și nicio forță din lume nu ne-ar fi îngăduit să străbatem trecătoarea în vremea verii, primăvara sau toamna. Liniștea ce domnea acum în defileu, îngustimea trecătorilor, negrul stâncilor, totul avea un efect descurajator. Străbătusem, cred, aproape zece kilometri în susul trecătorii, când pârâul coti spre sud și ne pomenirăm deodată într-o porțiune a defileului viu luminată de razele soarelui, strecurate prin spărturile dintre stânci. Aici, pereții se prăbușiseră și straturile de rocă proaspăt descoperite ni se înfățișară în toată goliciunea. Erau șisturi de mică dintr-un micașist auriu cu granule mărunte. Ai fi spus că pereții trecătorii sclipesc, împodobiți cu fâșii de mătăsuri aurii și argintii care schimbau surprinzător întreaga înfățișare a locului. Lespezi de aur și argint se tăvăleau în tot locul pe covorul străveziu al gheții de smarald. După alți patru kilometri parcurși pe treptele de gheață, am ajuns într-o poieniță rotundă, înconjurată de cedri și semănată de bolovani. În stânga noastră, profilat cu toată limpezimea pe albastrul cerului se înălța Piscul de sub lună, asemeni unui imens turn de piatră, ascunzându-ne cu desăvârșire peisajul dinspre miazănoapte — răsărit. În față se vedea un zid drept, retezat parcă de cuțit. Încă o oră de mers întins și iată-ne ajunși (muiați de nădușeală în hainele noastre cele grele) pe culmea zidului de aproape o sută de metri înălțime. Dar nici de aici nu se vedea nimic decât un alt meterez de granit, care ne tăia din nou drumul mai departe. Noroc că nu era prea înalt și am putut trece ușor peste această ultimă barieră. De pe culmea meterezului se desfășura în fața ochilor noștri ținta anevoiosului drum parcurs de noi: un platou nu prea mare, ușor bombat, înconjurat de dealuri rare, țuguiate, de formă conică. Întinderea bombată a platoului era aproape cu desăvârșire lipsită de obișnuitul înveliș de zăpadă. Nu departe, dincolo de un tufiș de cedri, se zăreau câteva stânci ascuțite de gneis înălțându-se într-un semicerc uimitor de regulat, asemănător literei „U”.

După ce ne-am strecurat prin desișul cedrilor, ne-am pomenit într-o poiană întinsă, unde se tăvăleau câțiva colți, dar nu de mamut, încovoiat ca un arc, ci aproape drepți ca aceia ai uriașilor elefanți africani. Am numărat vreo patrusprezece asemenea colți. Cei mai mari atingeau cam trei metri lungime. Fildeșul se înnegrise de vreme, iar capătul de la rădăcina colților se fărâmița în așchii mărunte. N-am găsit aici nici dinți, nici alte oase de elefant. De pe o movilă pe care ne cocoțaserăm am descoperit către centrul platoului o altă grămadă de colți, mult mai mare ca prima. Zăceau stivuiți ca niște metri de lemne pe o suprafață destul de mare. Ne-am repezit într-acolo, întrecându-ne unul pe altul și scoțând strigăte de bucuroasă surpriză. Erau în stiva aceea câteva sute de colți. Ici-colo se ițeau din grămadă oase uriașe, care se spulberau la cea mai mică atingere.

Nu departe de vârful movilei, printre stâncile colțuroase de cuarț, se zărea o râpă adâncă, săpată de ape. N-o fi asta „gaura din pisc” despre care ne pomenise Kilcegasov? În malul stâng al râpei, am descoperit o grotă, a cărei intrare largă era pe jumătate acoperită de bolovani și ne-am strecurat înăuntru. La început a trebuit să ne cățărăm în sus prin niște galerii cu bolți de gheață, apoi am început să coborâm repede și curând ne-am pomenit într-o beznă adâncă. Din fericire în rucsacul geologului am găsit o bucată de lumânare, care urma să ne mai scape pe viitor de o altă mare încurcătură. Peștera în care ne aflam era mare și avea câteva galerii laterale foarte înalte. Din pojghița groasă de gheață care acoperea solul ieșeau o sumedenie de oase de animale. Am pornit în lungul uneia din galerii, care ni se păruse mai înaltă și după câțiva pași am scos amândoi deodată un strigăt de uimire. Pe stânca netedă a pereților galeriei se zăreau la lumina lumânării contururile uriașe ale unor animale înfățișate pe piatră. Unele imagini erau săpate cu trăsături adânci, altele desenate cu culoare, negru și roșu, uimitor de bine păstrate. Linia desenelor era foarte precisă și surprinzător de expresivă. În pâlpâirea legănată a lumânării, animalele păreau vii. Mut de uimire, priveam desfășurarea scenelor din viața Africii, înfățișate pe pereții negricioși ai acestei peșteri. Iată antilopele, iată leii, iată în sfârșit elefanții uriași cu urechile depărtate ca aripile liliecilor. Iată și rinocerii africani cu două coarne pe nas…

— Ptiu drace, — exclamai eu, — păi rinocerii și elefanții trăiesc în Africa!

Găseam mereu noi desene. Iată hiena tărcată cu gheb în spinare, iată girafele, zebrele vărgate! Imaginea Africii rătăcită în inima ghețurilor din fundul munților Siberieni! În peșteră era relativ cald. Am uitat cu totul de încălțările mele ude și înghețate. Îmi era cald de parcă mă aflam în suflarea arșiței de sub cerul african.

Mai departe am descoperit două nișe, pline cu colți de elefant. Erau adunați aici colți deosebit de mari, de aproape patru metri lungime. Stivuiți, tot ca lemnele, colții sclipeau la flacăra lumânării, arătându-și suprafețele lucioase, galbene-negricioase.

Eram furat de descoperirea noastră și mă repezeam tocmai spre o altă galerie a peșterii, când geologul mă readuse la realitate, amintindu-mi că este ora trei. Ne mai rămânea doar un ceas și jumătate până să se întunece. Trebuia să ne grăbim. Era prea primejdios să înnoptăm în locurile acestea despădurite, pe un ger de șaizeci de grade, fără foc, cu hainele ude. Totuși am mai zăbovit vreo jumătate de oră, cercetând înfrigurați să găsim măcar o urmă a oamenilor care au locuit și au desenat aici imaginea animalelor africane. Ardeam de dorința de a afla cât mai multe amănunte despre tainicii locuitori ai peșterii. Din păcate însă, n-am putut da de nimic altceva afară de două vârfuri de lance cioplite din piatră și de o sculă de os a cărei destinație îmi era necunoscută.

Soarele coborâse de mult după crestele munților, când, încărcați din plin cu probe de colți, oase și dinți, am escaladat meterezul de granit și ne-am întors pentru ultima oară privirea spre locurile acelea uimitoare. Gândurile se înlănțuiau cu repeziciune. Mi-am amintit despre marile migrațiuni de animale din Africa în Asia, despre ipoteza că înainte de perioada înghețurilor geologice, dincolo de Baikal și în nordul Mongoliei se întindea o stepă fierbinte, unde trăiau struți, antilope și girafe. Abia atunci pricepui că descoperisem ultimul fort înaintat dinspre miazănoapte-răsărit al Africii, cel mai îndepărtat locușor, unde a ajuns valul animalelor africane, înainte de marile înghețuri.

Se petrecuse cu mine un lucru cu adevărat neobișnuit; tânjind după Africa, în defileurile geroase ale Siberiei, descoperisem printre stâncile ei un colțișor de lume, în care era întipărită viața vechii Africi, un colțișor de lume, rămas neatins din acele îndepărtate vremi. Și atunci, cine erau oare acei oameni misterioși care ne lăsaseră imaginile din peșteră? De vreme ce trăiseră încă înainte de înghețul geologic, însemna că aparținuseră unei rase grozav de vechi. Și totuși rasa aceea era încă pe atunci relativ foarte dezvoltată, judecând după măiestria desenelor din peșteră. Asemenea desene nu mai găsise nimeni în Siberia, ba nici în restul Uniunii. În așezarea regulată a blocurilor de stâncă, am întrezărit o mare asemănare cu misterioasele monumente uriașe, de piatră nelucrată, care se întâlnesc adesea în Africa centrală și în cea răsăriteană. Da, ipoteza cea mai plauzibilă era aceea că oamenii cu pricina care veniseră încoace din Africa, urmărind șuvoiul animalelor în migrațiune, erau vechi triburi de artiști și viteji vânători de elefanți uriași.

Uimit de această ipoteză, făceam, ca orice cercetător, tot felul de deducții grăbite, încercând să găsesc dintr-un condei explicațiile cele mai plauzibile la întrebările ce se nășteau mereu în mintea mea. Dar abia treptat, am început să înțeleg toată însemnătatea descoperirii noastre. Acum își putea găsi dezlegarea vechea dispută dintre oamenii de știință: a existat un singur mare îngheț, sau au fost mai multe? Era sigur că fusese un singur îngheț. Acum se vedea necesitatea de a reconsidera cu totul într-alt chip părerile geologilor asupra istoriei acestei regiuni a Siberiei în era cuaternară, ca și opiniile zoologilor asupra zonelor locuite în trecut de diferite animale și originea faunei actuale a acestor locuri. Și, în sfârșit, lucrul cel mai interesant — oamenii de pe aici, locuitorii cei mai vechi ai Siberiei centrale, se dovedeau a fi deodată contemporani, tot atât de vechi, ba poate înrudiți cu cei găsiți numai la miazăzi și la apus. Da, oamenii de știință vor trebui să chibzuiască în fel și chip asupra descoperirii făcute cu multă trudă și abnegație de o mână de cercetători în inima acestor munți înghețați, sub apăsarea unui ger cumplit.

Am coborât tăcuți spre râu, spre intrarea în trecătoare, unde lăsaserăm săculețele cu probele de rocă culese în defileu. Geologul mă întrebă la un moment dat ce cred despre descoperirea noastră. I-am povestit gândurile care mă frământau și el se arătă de acord cu ipotezele mele.

— Da, socotesc și eu că oasele și desenele din peșteră sunt mai vechi decât vârfurile acestea de munți, mai vechi decât înghețul geologic, spuse el. Peștera a fost săpată în roci calcaroase de niște ape mari. Or, cum ar putea ajunge acum la asemenea înălțime, atâta apă, care să formeze o asemenea peșteră? Când această imensă regiune a fost supusă marilor înălțări de teren și înghețului geologic, și asta s-a petrecut cam acum vreo cincizeci de mii de ani, scoarța pământului s-a crăpat pe aici formând sectoare izolate unele de altele. Unele sectoare s-au înălțat, altele au coborât, dând naștere vârfurilor de munți și depresiunilor. Iar piscul pe care l-am descoperit noi nu este nimic altceva decât un astfel de mic sector al vechii scoarțe pământești, săltate de înălțările de teren. Pesemne că el n-a fost ridicat atât de sus ca unele sectoare (și deci n-a suferit în aceeași măsură înghețul și acțiunea ploilor și vântului), dar nici n-a fost prăvălit ca alte sectoare, și deci n-a fost acoperit de morenele cărate de ghețari și nici de bolovanii aduși de râuri. Iată de ce tot ce se află pe suprafața lui s-a păstrat neatins… bineînțeles dacă nu socotim acțiunea forțelor atmosferice…

Cu asta s-au încheiat savantele noastre discuții. Noaptea care coborâse ne obliga să ne concentrăm toată luarea-aminte asupra greutăților drumului. La intrarea în defileu, ne-am luat rocile culese la venire și am pătruns în bezna trecătorii. Cred că niciodată de-a lungul vieții mele de călător n-am trecut prin greutăți atât de mari ca în noaptea aceea, când am străbătut trecătoarea Kiveta. La fiecare pas ne prăvăleam în apă. Cizmele de blană ne erau tot mai îngreunate de gheață. Era greu de mers pe gheața lunecoasă, încărcați cum ne găseam de atâtea poveri. Iar când am ajuns la treptele cascadelor înghețate, cădeam întruna și ne rostogoleam la vale. În scurtă vreme și hainele ude de pe noi înghețară tun. Tot corpul ni se umpluse de vânătăi. Nu mai știu câți kilometri am parcurs în aceste condiții, știu doar că la un moment dat ne-am oprit, nemaifiind în stare să ne mai continuăm drumul. Înțelegeam însă perfect de bine că trebuie să mergem mai departe; fără foc, orice oprire putea să însemne sfârșitul. Iar de făcut foc era cu neputință; în jurul nostru nu se aflau decât stânci și ghețuri. Deodată îmi amintii de lumânare. Ce noroc că n-o aruncasem acolo în peșteră! Va putea arde ca într-o cameră în văzduhul neclintit din trecătoare. Am aprins cu greu fitilul înghețat și ne-am urnit mai departe, ținând când unul, când altul lumânarea aprinsă deasupra capului. Acum cascadele de gheață ale Kivetei ni se păreau mai puțin îngrozitoare; puteam coborî și luneca cu grijă, fără să mai cădem la tot pasul. Căpătâiul de lumânare ne sluji aproape o oră. Iar când mucul se stinse și bezna ne cuprinse din nou, nu ne mai rămăsese decât puțin drum până la ieșirea din trecătoare. Sus de tot, chiar deasupra capetelor noastre, agățată de creasta unui pisc, apăru luna târzie, luminând peretele din dreapta al defileului întunecos. Dar mai trecu destulă vreme până când zidurile negre se descleștară și ne dădură drumul să pășim liberi în câmpia argintată de zăpadă. Nu ne mai rămâneau de făcut până la cort decât patru kilometri. Dar lemne nu se găseau nici pe aici. Am mai făcut vreo cinci sute de metri prin depresiune și deodată am simțit că nu mai pot; mă lăsa inima. Prea o supusesem la încercări în ultimele douăzeci și patru de ore; un drum greu, pe un ger cumplit de șaizeci de grade, în haine grele, ude, cu o serioasă povară pe umeri, încordarea supraomenească la coborârea prin defileu și peste toate, imposibilitatea de a respira adânc, de a înfrânge refuzul plămânilor să inspire aerul înghețat…

Mai e de mirare că până și doi oameni căliți și încercați cum eram geologul și cu mine, rămăseserăm fără puteri la sfârșitul unui asemenea drum?… Fără să mai zăbovească o clipă, geologul acceptă propunerea mea de a ne lepăda aici sacii cu probe de rocă și tot restul echipamentului aflat asupra noastră.

Abia ne mai târam pe zăpada scârțâitoare, încurajându-ne unul pe altul. Cu fiecare pas rămâneam tot mai sleiți de puteri. Am mai făcut așa încă o mie de metri, încă cinci sute… și geologul se clătină pe picioare, căzu în patru labe pe zăpadă și rămase întins suflând din greu. Luptând cu propria-mi slăbiciune, mă apropiai de el și mă străduii să-l conving: trebuie să te ridici, trebuie să mergem mai departe. Dar el îmi răspunse că acum totul îi este indiferent, fie ce-o fi, mai departe nu poate merge. Și totuși am izbutit să-l fac să se scoale și să pornească mai departe. Dar peste alte câteva sute de metri, am simțit că nici eu nu mă mai pot mișca. Făcând o mare sforțare și încordându-mi toată voința am mai parcurs, numărându-i în gând, încă două sute de pași, apoi încă o sută, încă cincizeci, și… ca și geologul, puțin mai înainte, m-am prăvălit în zăpadă. O liniște binefăcătoare puse stăpânire pe toată ființa mea. Să dorm, să dorm… și nimic altceva!… Dar un ultim licăr conștient îmi șopti că a dormi acuma înseamnă… să nu mă mai trezesc niciodată… Și-am fost cuprins de mânie. Deodată răsună un tropot asurzitor. Se întorcea geologul, se întorcea viața, se întorcea dorința irezistibilă de a mă ridica și de a porni mai departe. Nu-mi mai amintesc cât timp am umblat așa, sprijiniți unul de altul, temându-ne să ne despărțim măcar cu un pas, alungând din minte până și gândul de odihnă.

La un moment dat, am călcat pe o rămurică uscată, pe un ciot ascuns sub zăpadă. Trosnetul nemaipomenit de puternic al crăcuței frânte reuși să pătrundă până în sfera conștiinței mele aproape adormite, stinse. Deodată îmi amintii totul: și vuietul extraordinar al stâncilor prăvălite, și tropotul răsunător al „oaspetelui” din noaptea precedentă și zgomotul neobișnuit de puternic al pașilor geologului… M-am oprit, mi-am scos mănușa întărită ca o scoarță de copac și am apucat revolverul. Împușcătura revolverului, un browning ca toate celelalte, răsună ca un trăsnet, de parcă ar fi fost o salvă de tun nu alta. Zgomotul se rostogoli ca un val umplând întreaga vale. Am continuat iar și iar să slobozesc din revolver chemările mele răsunătoare, până când am auzit în sfârșit niște strigăte de răspuns, însutite de ecoul puternic al munților. Apoi mi-am băgat mâna cu pistolul în buzunar și abia descleștându-mi degetele înlemnite, m-am prăvălit în genunchi alături de geolog.

Am ațipit îndată, dar curând am fost treziți de zgomotul unor pași ce se apropiau: în ajutorul nostru alergau cei doi iakuți, însoțiți de Alexei.

Auzind focurile de armă, ei înțeleseseră ce se petrecea. Alexei adusese în sân o sticlă cu ceai fierbinte și una de vodcă. Tovarășii m-au cărat până în cort. Fără să ne mai dezbrăcăm, ne-am cufundat amândoi într-un somn adânc. Peste o vreme Alexei ne-a trezit să îmbucăm ceva și să ne culcăm ca oamenii. A doua zi dimineață ne-am venit în fire de-a binelea.

Proviziile erau pe terminate și spre marea bucurie a celor doi iakuți, am hotărât să pornim degrabă la drum, fără să mai cercetăm sacii cu probe, pe care Gabîșev și Kilcegasov îi culeseseră de unde i-am lăsat noi în ajun. Voiam cu toții să întâmpinăm anul nou într-un loc mai puțin trist ca depresiunea Kivetei.

Înainte de plecare, Gabîșev se apropie de mine zâmbind cu sfială, așteptă până terminai de legat sania cu bagaje și îmi spuse încet:

— Eu înțeles care stăpân umblat aici… Și Kilcegasov înțeles. Asta zgomot aici, tare, tare, asta ren al nostru umblat…

Și călăuza izbucni în râs, îmi clipi complice și se îndreptă spre sania lui.

Drumul înapoi, pe pârtia bătătorită, îl făcurăm într-un ritm mult mai vioi…

Cea de a doua zi a anului 1936 ne găsi aproape de tot de valea Cearîi. Renii alergau fără efort pe pârtia așternută de sania lui Kilcegasov. Alexei cânta un cântec de dor despre „Căutătorul de aur ce aleargă spre Vitim în luptă cu gerul cumplit”. Sania se afunda mereu în zăpadă, se legăna cu mine lin, soarele sclipea voios, argintând panglica albă a râului înghețat…