Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL II

Toate culorile ruginii ale apusului, cafeniu-roşcat şi verde-pal, se schimbau fără încetare în frunzele lungi, legănate de adiere. Rădăcinile sălciilor arămii, groase şi vânoase, erau acoperite de muşchi verde până jos la apa curgătoare ce se mişca aidoma vântului, încet, cu multe meandre line şi opriri, împiedicându-se de bolovani, rădăcini, ramuri şi frunze căzute. Nici o cale nu era limpede în pădure, nici o lumină nu răzbătea întreagă. Întotdeauna, în drumul vântului, apei, soarelui, stelelor, apăreau frunze şi crengi, trunchiuri şi rădăcini întunecate şi complicate. Pe sub ramuri, în jurul tulpinilor, peste rădăcini treceau potecuţe; nu erau drepte, ci ocoleau fiecare obstacol, şerpuitoare precum nervii. Solul nu era uscat şi solid, ci umed şi cumva elastic, rod al colaborării dintre fiinţele vii şi descompunerea îndelungată şi totală a frunzelor şi copacilor morţi, iar din mormântul acela bogat creşteau arbori înalţi de treizeci de metri, dar şi ciupercuţe mititele cu pălării de un centimetru în diametru. Aromele din aer erau subtile, variate şi dulci. Nu puteai răzbate cu privirea prea departe, doar dacă, uitându-te în sus printre ramuri, nu zăreai cumva stelele. Nimic nu era pur, arid, uscat, direct. Lipseau revelaţiile. Nu puteai cuprinde totul dintr-o dată; nu exista certitudine, culorile ruginii şi ale apusului se schimbau într-una prin frunzele sălciilor de aramă şi nu puteai spune nici măcar dacă frunzişul era roşcat-cafeniu, verzui-roşcat, sau verde.

Selver apăru pe o potecă de lângă apă, mergând încetişor şi poticnindu-se adesea de rădăcinile sălciilor. Zări un bătrân visând şi se opri. Bătrânul îl privi printre frunzele alungite de salcie şi-l văzu în visele sale.

— Pot să vin la Culcuşul tău, Lordul meu Visător? Am străbătut cale lungă.

Bătrânul rămase nemişcat. Brusc, Selver căzu în genunchi în afara potecii, lângă pârâu. Capul i se plecă; era epuizat şi trebuia să doarmă. Umbla de cinci zile.

— Eşti din vremea viselor, sau din vremea lumii? întrebă în cele din urmă bătrânul.

— Din vremea lumii.

— Atunci, vino cu mine.

Bătrânul se sculă iute şi-l conduse dincolo de poteca rătăcitoare, printre hăţişurile de salcie, în locurile mai uscate şi întunecoase ale stejarilor şi porumbarilor.

— Te-am crezut un zeu, continuă bătrânul. Şi mi s-a părut că te-am mai. Întâlnit cândva, poate într-un vis.

— În nici un caz în vremea lumii. Vin din Sornol, aici n-am mai fost niciodată.

— Oraşul acesta este Cadast. Eu sunt Coro Mena. Din neamul Porumbarului Alb.

— Mă numesc Selver. Din Frasin.

— Mai sunt Frasini printre noi, şi bărbaţi şi femei. De asemenea, familiile voastre de însurătoare: Mesteceni şi Ilice; nu avem femei din Măr. Dar n-ai venit să-ţi cauţi o nevastă, nu?

— Soţia mea a murit.

Ajunseră la Culcuşul Bărbaţilor, pe un teren ridicat, într-un pâlc de stejari tineri. Se opriră şi se târâră prin intrarea-tunel. Înăuntru, la lumina focului, bătrânul se ridică, dar Selver rămase ghemuit pe palme şi genunchi, fără să se poată scula. Acum, când ajutorul şi confortul erau la îndemână, trupul său, pe care îl forţase prea mult, nu voia să mai facă nimic. Se aşeză, ochii i se închiseră şi Selver alunecă, uşurat şi recunoscător, în bezna cea mare.

Cei din culcuşul Cadast avură grijă de el şi tămăduitorul lor veni să-i oblojească rana din braţul drept. Noaptea, Coro Mena şi tămăduitorul, Torber, stătură lângă foc. În noaptea aceea, majoritatea celorlalţi bărbaţi se găseau cu nevestele lor; pe laviţe se aflau numai doi tineri, ucenici-visători, şi amândoi adormiseră repede.

— Nu ştiu ce anume ar putea provoca unui bărbat atâtea cicatrici câte are el pe faţă, rosti tămăduitorul; şi cu atât mai puţin o rană ca aceea de la braţ. O rană foarte ciudată.

— Are şi o maşinărie ciudată la brâu, spuse Coro Mena.

— Am văzut-o şi apoi n-am mai văzut-o.

— l-am pus-o sub laviţă. Arată ca fierul lustruit, dar nu pare făcută de mâna vreunui om.

— Ţi-a spus că vine din Sornol.

O vreme tăcură amândoi. Coro Mena se simţea apăsat de o teamă nejustificată şi lunecă în vis, ca să găsească motivul spaimei; era bătrân, şi Visător de multă vreme. În vis, giganţii umblau greoi şi fioroşi. Membrele lor uscate şi solzoase erau acoperite de haine; ochii le erau mici şi luminoşi, ca nişte minuscule gămălii. Înapoia lor se târau lucruri uriaşe, făcute din fier lustruit. Înaintea lor se prăbuşeau copaci.

Dintre copacii căzuţi se desprinse un om, care alergă, strigând din răsputeri, cu sânge podidindu-l pe gură. Poteca pe care fugea ducea la Culcuşul Cadast.

— Ei bine, sunt puţine îndoieli, făcu Coro Mena, ieşind din vis. A venit peste mare, direct din Sornol, sau, a ajuns pe jos de la coasta Kelme Deva din ţinutul nostru. Călătorii spun că uriaşii sunt în amândouă aceste locuri.

— Îl vor urmări, rosti Torber. Nici unul nu răspunse la întrebare, care, de fapt, nu era o întrebare, ci afirmarea unei posibilităţi. Coro, urmă el, i-ai văzut vreodată pe uriaşi?

— O dată, răspunse bătrânul.

Visă; uneori, fiind foarte bătrân şi nu atât de puternic ca în trecut, mai luneca o vreme în somn. Veni ziua, trecu amiaza. În afara culcuşului începu o expediţie de vânătoare, copiii chiţăiau, iar femeile vorbeau cu glasuri aidoma susurului de pârâu. De la uşă, o voce seacă îl strigă pe Coro Mena. Bătrânul se târî afară, în lumina după amiezii. Acolo se afla sora lui, adulmecând încântată vântul aromat şi, în acelaşi timp, păstrând un aer sobru.

— Străinul s-a trezit, Coro?

— Nu încă. Torber are grijă de el.

— Trebuie să-i auzim povestea.

— Fără îndoială; se va trezi în curând.

Ebor Dendep se încruntă. Conducătoare a Cadastului, era grijulie faţă de oamenii ei; dar nu voia să deranjeze un rănit şi nici să-i jignească pe Visători, insistând asupra dreptului ei de a intra în Culcuşul lor.

— Nu I poţi trezi, Coro? întrebă ea în cele din urmă. Dacă… este urmărit?

El nu putea simţi emoţia surorii sale pe aceeaşi coardă, totuşi o sesiza; neliniştea ei îl muşcă.

— O să-l trezesc, dacă Torber este de acord.

— Încearcă să afli iute veştile lui. Aş fi preferat să fi fost femeie, să nu bată câmpii…

Străinul se trezise şi zăcea, înfierbântat, în semiîntunericul Culcuşului. Prin faţa ochilor îi alergau visele, necanalizate datorită febrei. Se ridică totuşi în capul oaselor şi vorbi, controlându-se cu atenţie. Ascultându-l, Coro Mena simţi că i se zgârceau oasele din trup, încercând să se ascundă înaintea acelei poveşti teribile, a noutăţii.

— Eram Selver Thele, pe când locuiam în Eshreth, în Sornol. Oraşul meu a fost distrus de yeomeni, care au retezat copacii de acolo. Eu am fost unul dintre cei aleşi să-i servească, împreună cu soţia mea, Thele. Ea a fost violată de unul dintre ei şi a murit. L-am atacat pe yeomenul care o ucisese. M-ar fi omorât şi pe mine, dar m-a salvat un altul şi m-a pus în libertate. Am plecat din Sornol, unde nici un oraş nu mai este acum sigur înaintea yeomenilor, şi am venit aici, în Insula de Nord, trăind pe coasta Kelme Deva, în Dumbrăvile Roşii. Deodată, yeomenii au apărut şi acolo şi au început să reteze Lumea. Au distrus şi un oraş, Pemle. Au prins o sută de femei şi de bărbaţi şi i-au silit să-i slujească şi să trăiască în ţarcuri. Pe mine nu m-au prins. Împreună cu alţii care au scăpat din Pemle am trăit în mlaştinile din nordul lui Kelme Deva. Uneori, noaptea, mă strecuram printre oamenii din ţarcurile yeomenilor. Ei mi-au spus că acela se găsea acolo. Acela pe care încercasem să-l ucid. La început, m-am gândit să încerc din nou; sau să-i eliberez pe oamenii din ţarcuri. Toată vremea, însă, vedeam copacii căzând şi zăream Lumea tăiată şi lăsată să putrezească. Bărbaţii s-ar fi putut să scape, dar femeile erau mult mai bine păzite şi n-ar fi reuşit, şi începuseră să moară. Am vorbit cu cei cu care mă ascundeam prin mlaştini. Tuturor ne era teribil de frică, dar eram furioşi şi n-aveam cum să ne eliberăm de teamă şi de mânie. Aşa că, în cele din urmă, după discuţii lungi, şi după visări lungi, am alcătuit un plan, am mers în timpul zilei, i-am ucis pe yeomenii din Kelme Deva cu arcuri şi lănci de vânătoare şi le-am ars oraşul şi maşinile. Nu am lăsat nimic. Dar acela plecase. S-a întors mai târziu, singur. Am cântat deasupra lui şi l-am lăsat să se ducă.

Selver amuţi.

— Apoi… şopti Coro Mena.

— Apoi, din Sornol a venit o navă zburătoare şi ne-a hăituit prin pădure, însă n-a găsit pe nimeni. Atunci, au dat foc pădurii, dar a plouat şi n-au făcut mare pagubă. Majoritatea oamenilor eliberaţi din ţarcuri, împreună cu ceilalţi, au plecat mai departe în nord şi în est, spre dealurile Holle, căci le era teamă că vor veni şi mai mulţi yeomeni ca să ne vâneze. Eu am plecat singur. Yeomenii mă cunosc, îmi ştiu chipul; iar asta mă înspăimântă şi pe mine şi pe cei cu care mă aflu.

— Ce este rana ta? întrebă Torber.

— Acela a tras în mine cu arma lor, însă am cântat deasupra lui şi l-am lăsat să se ducă.

— Ai doborât singur un uriaş? întrebă Torber cu un rânjet sălbatic, dorind să creadă.

— Nu singur. Împreună cu trei vânători şi cu arma lui în mână… aceasta.

Torber se retrase dinaintea obiectului.

O vreme tăcură cu toţii, apoi Coro Mena rosti:

— Ceea ce ne-ai spus este foarte negru şi drumul coboară. Eşti un Visător al Culcuşului tău?

— Am fost. Acum, Culcuşul Eshreth nu mai există.

— E totuna; vorbim amândoi Vechea Limbă. Printre sălciile Astei, m-ai numit Lord Visător. Asta şi sunt. Visezi, Selver?

— Mai rar, răspunse Selver ascultător, plecându-şi chipul brăzdat şi asudat.

— Treaz?

— Treaz.

— Visezi bine, Selver?

— Nu.

— Ţi visul în mâinile tale?

— Da.

— Ştergi şi zămisleşti, direcţionezi şi urmăreşti, începi şi te opreşti după cum ţi-e voia?

— Uneori, nu întotdeauna.

— Poţi umbla pe drumul pe care a luat-o visul tău?

— Câteodată. Uneori mi-e frică.

— Cui nu-i este? Nu stai chiar atât de rău, Selver.

— Ba da, este pe de-a întregul rău, n-a mai rămas nimic bun, rosti Selver şi începu să tremure.

Torber îi dădu să bea extract de salcie şi-l ajută să se lase pe spate. Coro Mena mai avea de pus întrebarea conducătoarei; fără tragere de inimă, îngenunche lângă bolnav.

— Uriaşii, yeomeni cum le spui tu, te vor urmări, Selver?

— N-am lăsat nici o urmă. Vreme de şase zile nu m-a zărit nimeni între Kelme Deva şi locul acesta. Nu acesta e pericolul. Se strădui să se ridice iarăşi în capul oaselor: Ascultaţi-mă. Voi nu vedeţi pericolul. Cum să-l vedeţi? N-aţi făcut ceea ce am făcut eu. N-aţi visat niciodată la asta: să faci să moară două sute de fiinţe. Nu mă vor urmări pe mine, dar s-ar putea să ne caute pe toţi. Să ne vâneze aşa cum vânătorii hăituiesc iepurii. Ăsta este pericolul. S-ar putea să încerce să ne ucidă. Să ne ucidă pe toţi, pe toţi oamenii.

— Întinde-te.

— Nu, nu delirez, sunt fapte reale şi vise. La Kelme Deva existau două sute de yeomeni, iar acum sunt morţi cu toţii. Noi i-am ucis. I-am ucis de parcă ei n-ar fi fost tot oameni. Atunci, de ce să nu facă şi ei acelaşi lucru? Ne-au mai ucis, câte unul, câte doi, dar acum ne vor omorî aşa cum omoară copacii, sute şi sute şi sute.

— Stai liniştit, făcu Torber. Asemenea lucruri, Selver, se mai întâmplă în visele febrei. Nu se întâmplă şi în lume.

— Lumea este mereu nouă, interveni Coro Mena, oricât de bătrâne i-ar fi rădăcinile. Atunci, Selver, ce este cu aceste fiinţe? Arată ca oamenii şi vorbesc ca oamenii, totuşi nu sunt oameni?

— Nu ştiu. Doar oamenii nebuni se omoară între ei. Există animale care să le omoare pe cele asemenea lor? Numai insectele fac asta. Yeomenii ne ucid cu uşurinţa cu care noi stârpim şerpii. Cel care m-a învăţat, spunea că se ucid în luptă unul pe celălalt, sau în grupuri, precum furnicile când se războiesc. Eu n-am văzut aşa ceva. Ştiu însă că nu le este milă de cel care cerşeşte îndurare. Izbesc un cap plecat, am văzut cu ochii mei! În ei există dorinţa de a ucide, şi de aceea am considerat potrivit să-i omor.

— Şi toate visele oamenilor, rosti Coro Mena stând în umbră cu picioarele încrucişate, se vor transforma. Niciodată nu vor mai fi aceleaşi. Niciodată s-o să mai umblu pe cărarea pe care te-am adus ieri, potecuţa din crângul de sălcii pe unde am umblat toată viaţa. Este schimbată. Tu ai păşit pe ea şi este schimbată pe vecie. Înaintea zilei de astăzi, ceea ce trebuia să facem era cel mai bine; calea pe care apucam era calea cea mai bună şi ea ne ducea acasă. Unde este acum casa noastră? Aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi şi n-a fost bine. Aţi ucis oameni. l-am văzut, acum cinci ani, în valea Lemgan, unde au sosit într-o navă zburătoare; m-am ascuns şi i-am urmărit pe uriaşi, erau şase, i-am văzut vorbind, uitându-se la pietre şi flori, gătind… Sunt oameni. Tu, însă, ai trăit printre ei, spune-mi, Selver, ei visează?

— Precum copiii, în somn.

— Nu au Educaţia?

— Nu. Uneori vorbesc despre visele lor, tămăduitorii încearcă să le folosească în leacuri, dar niciunul dintre ei n-are educaţia sau ştiinţa de a visa. Lyubov, cel care m-a învăţat, a înţeles când i-am arătat cum se visează şi totuşi numea vremea lumii „reală” iar vremea visului „ireală”, de parcă asta ar fi fost diferenţa între ele.

— Aţi făcut ceea ce trebuia să faceţi, repetă Coro Mena, după o pauză.

Ochii săi îi întâlniră peste umbre pe cei ai lui Selver. Tensiunea disperată slăbi pe chipul lui Selver; gura brăzdată se relaxă şi el se întinse pe spate, fără sa mai adauge nimic. Peste câteva clipe adormi.

— Este un zeu, spuse Coro Mena.

Torber încuviinţă, acceptând aproape cu uşurare verdictul bătrânului.

— Dar nu ca ceilalţi. Nu ca Hăitaşul, sau ca Prietenul, care n-are chip, nici ca Femeia Frunză-de-plop, care umblă în pădurea viselor. Nu este Păzitorul-porţii, nici Şarpele. Nici Cântăreţul-din-liră, nici Cioplitorul, nici Vânătorul, deşi vine, ca şi ei, în vremea lumii. Poate că, în aceşti ultimi ani, am visat despre Selver, dar acum nu mai trebuie s-o facem; a părăsit vremea visului. În pădure, unde cad frunzele şi copacii, s-a ivit un zeu care cunoaşte moartea, un zeu care ucide şi nu este renăscut.

Conducătoarea ascultă relatarea şi profeţiile lui Coro Mena şi acţionă. Alertă întregul oraş Cadast, asigurându-se că fiecare familie era pregătită pentru evacuare, cu rezerve de hrană şi tărgi pentru bătrâni şi bolnavi. Trimise în sud şi est cercetaşe ca să culeagă ştiri despre yeomeni. Menţinu permanent lângă oraş un grup de femei înarmate, deşi celelalte continuau vânătoarea, ca de obicei, în fiecare noapte.

Când Selver se mai întremă, femeia insistă ca el să iasă din Culcuş şi să povestească încă o dată: cum yeomenii au ucis şi înrobit oamenii din Sornol şi au tăiat pădurile; cum cei din Kelme Deva i-au omorât pe yeomeni. Obligă femeile şi bărbaţii care nu visau, şi nu înţelegeau aceste lucruri, să asculte din nou, până înţeleseră şi se înspăimântară. Ebor Dendep era, într-adevăr, o femeie practică. Când un Mare Visător, fratele ei, îi spusese că Selver era un zeu, o punte între realităţi, ea îl crezu şi acţionă ca atare. Era de datoria Visătorului să fie atent şi să se asigure că judecata lui era adevărată. După aceea, ei îi revenea sarcina de a acţiona asupra judecăţii respective. El vedea ce trebuia făcut, iar ea avea grijă să se îndeplinească.

— Toate oraşele pădurii trebuie să audă, spusese Coro Mena.

Atunci, conducătoarea trimise pe alergătoarele ei tinere, iar conducătoarele altor oraşe ascultară şi trimiseră alergătoarele lor. Masacrul de la Kelme Deva şi numele lui Selver colindară Insula de Nord şi trecură oceanul spre celelalte ţinuturi, din gură în gură, sau în scris; nu foarte repede — deoarece Oamenii Pădurii nu aveau soli mai iuţi decât alergătoarele — totuşi destul de repede.

Pe cele Patruzeci de Ţinuturi ale planetei nu trăia unul şi acelaşi popor. Existau mai multe graiuri decât ţinuturi, iar fiecare avea dialecte diferite pentru fiecare oraş în parte; existau apoi nenumărate variante de obiceiuri, moravuri şi meşteşuguri; tipurile fizice difereau pe fiecare din cele cinci Ţinuturi Mari. Oamenii din Sornol erau înalţi şi albicioşi, mari negustori; cei din Rieshwell erau scunzi, mulţi aveau blana neagră şi mâncau maimuţe; şi aşa mai departe. Climatul, însă varia puţin, pădurea tot atât de puţin, iar oceanul deloc. Curiozitatea, drumurile comerciale stabilite şi necesitatea de a găsi un soţ sau o nevastă din Arborele cuvenit, menţineau un contact între diversele oraşe şi ţinuturi, astfel încât existau unele asemănări cu excepţia extremităţilor, insulele despre care se zvonea că sunt pe jumătate sălbatice din Estul şi Sudul Îndepărtat. În toate cele Patruzeci de Ţinuturi, femeile conduceau satele şi oraşele, şi aproape în fiecare exista un Culcuş al Bărbaţilor. În Culcuşuri, Visătorii vorbeau o limbă veche ce se deosebea puţin de la un ţinut la altul. Limba aceasta era arareori învăţată de femeile şi bărbaţii care rămâneau vânători, pescari, ţesători, constructori, aceia care visau doar vise scurte în afara Culcuşului. Deoarece majoritatea scrierilor erau în limba veche, atunci când conducătoarele trimiseră fete luntraşe cu mesaje, scrisorile merseră de la un Culcuş la altul, iar Visătorii le tălmăciră Femeilor Bătrâne, aşa cum se întâmpla şi cu alte documente, ştiri, mituri şi vise. Întotdeauna însă, Femeile Bătrâne erau cele care hotărau dacă să creadă sau nu.

Selver se găsea într-o cămăruţă, în Eshen. Uşa nu era încuiată dar ştia că, dacă ar fi deschis-o, ar fi intrat ceva rău. Totul era în regulă câtă vreme o ţinea închisă. Necazul era că în faţa casei erau plantaţi arbori tineri, o livadă înflorită; nu pomi fructiferi, ci un alt soi pe care nu şi-l putea aminti. Ieşi să vadă ce fel de copaci erau. Toţi zăceau rupţi şi dezrădăcinaţi. Ridică ramura argintie a unuia şi de la capătul rupt se prelinse o picătură de sânge. Nu, spuse el, nu aici, nu din-nou, Thele: Oh, Thele, vino la mine înainte de a muri! Ea nu veni însă. Numai moartea ei era acolo, mesteacănul rupt, uşa deschisă. Selver se înapoie iute în casă şi descoperi că aceasta era construită deasupra solului, ca o casă yeomenă, foarte înaltă şi luminoasă. Dincolo de cealaltă uşă, situată pe peretele opus al încăperii se întindea strada cea lungă a oraşului yeomen, Central. Selver avea arma la brâu. Dacă Davidson venea, putea să-l împuşte.

Aşteptă înapoia uşii deschise, privind afară, în lumina soarelui. Davidson apăru, uriaş, alergând atât de rapid, încât Selver nu-l putea menţine în cătarea armei, pe măsură ce zigzaga, foarte iute, pe strada lată, apropiindu-se mereu. Arma era grea. Selver trase, dar glonţul nu porni şi, mânios şi îngrozit, azvârli cât colo pistolul şi visul.

Dezgustat şi trist, scuipă şi suspină.

— Un vis rău? întrebă Ebor Dendep.

— Toate sunt rele şi toate sunt la fel, îi răspunse el, dar neliniştea şi agitaţia îi mai dispăruseră puţin.

Lumina răcoroasă a soarelui dimineţii cădea în stropi şi suliţe printre frunzele delicate şi ramurile pâlcului de mesteceni de lângă Cadast. Conducătoarea stătea acolo, împletind un coş din tulpini negre de ferigi, deoarece îi plăcea să-şi menţină degetele ocupate, în vreme ce Selver zăcea lângă ea în jumătate-vis şi vis. Se afla în Cadast de cincisprezece zile şi rana i se vindeca bine. Dormea încă mult dar, pentru prima dată după multe luni, începuse iarăşi să viseze treaz, regulat, nu o dată sau de două ori într-o zi şi o noapte, ci în ritmul şi pulsul adevărat al visării, care trebuia să se ridice şi să coboare de zece până la paisprezece ori în ciclul diurn. Aşa rele cum erau, visele numai groază şi ruşine, le întâmpina cu bucurie. Se temuse că i se retezaseră rădăcinile, că înaintase prea mult în ţinutul sterp al acţiunii ca să mai poată regăsi drumul de întoarcere la izvoarele realităţii. Acum, deşi apa era foarte amară, bău din nou.

Pe scurt, îl doborâse iarăşi pe Davidson în cenuşa taberei arse şi, de data asta, nu mai cântase deasupra lui, ci îl lovise cu un bolovan în gură. Dinţii lui Davidson se spărseseră şi printre cioturile albe curgea sânge.

Visul era folositor, o dorinţă împlinindu-se, dar se opri acolo, căci îl visase de multe ori, atât înainte de a se întâlni cu Davidson în cenuşa Kelmei Deva cât şi de atunci încolo. Visul acela nu-i aducea nimic în afară de uşurare. O înghiţitură de apă dulce. El avea însă nevoie de amărăciune. Trebuia să se întoarcă, nu în Kelme Deva, ci pe strada lungă şi îngrozitoare din oraşul străin, numit Central, unde atacase Moartea şi fusese înfrânt.

Ebor Dendep fredona în timp ce lucra. Mâinile ei subţiri, cu firele verzi şi mătăsoase argintate de vârstă, împleteau tulpini de ferigi negre, iute şi precis. Cânta un cântec despre culesul ferigilor, un cântec de fată: Adun ferigi, mă-ntreb dacă el se va-ntoarce… Glasul ei subţire şi bătrân ţiuia ca un greiere. Soarele tremura în frunzele mestecenilor. Selver îşi lăsă capul în mâini.

Pâlcul de mesteceni se afla situat aproximativ în mijlocul Cadastului. Din el plecau opt cărări, şerpuind înguste printre copaci. În aer se simţea iz de fum de lemn; la marginea sudică a pâlcului, acolo unde ramurile erau ceva mai puţin dese, fumul putea fi zărit înălţându-se din coşul unei case, aidoma unui firicel albastru răsucit printre frunze. Dacă priveai atent printre stejari şi ceilalţi arbori, vedeai acoperişurile ridicându-se la vreo jumătate de metru deasupra solului; erau foarte greu de numărat, poate o sută sau două. Casele din lemn erau îngropate pe trei sferturi, aşezate între rădăcinile copacilor. Acoperişurile din bârne erau acoperite cu un morman de rămurele, ace de brad, stuf şi pământ. Erau izolate, etanşe la apă, aproape invizibile. Pădurea şi comunitatea de opt sute de oameni îşi vedeau de treburile lor, în jurul mestecănişului unde Ebor Dendep lucra un coş din ferigi. Deasupra capului ei, o pasăre ascunsă în frunziş făcu: „Ţiu-ţiu”. Zgomotele produse de oameni erau mai puternice ca de obicei deoarece, în ultimele zile, sosiseră cincizeci sau şaizeci de străini, în special femei şi bărbaţi tineri, atraşi de prezenţa lui Selver. Unii erau din alte oraşe din Nord, câţiva uciseseră împreună cu el în Kelme Deva; acum veniseră ca să-l urmeze. Cu toate acestea, glasurile strigându-se ici-colo şi vorbăria femeilor ce se scăldau, sau a copiilor jucându-se în josul pârâului, nu răsunau precum cântecul de dimineaţă al păsărilor, zumzetul insectelor şi toate sunetele pădurii din care oraşul făcea parte integrantă.

O fată apăru grăbită, o tânără femeie-vânător, de culoarea frunzelor palide de mesteacăn.

— Grai de pe coasta sudică, mamă, rosti ea. Alergătoarea este la Culcuşul Femeilor.

— Trimite-o aici, după ce mănâncă, răspunse încet conducătoarea. Sst, Tolbar, nu vezi că a adormit?

Fata se opri să culeagă o frunză lată de tutun sălbatic şi o aşeză uşor pe chipul lui Selver, peste care cădea un snop de raze de soare. Avea palmele pe jumătate deschise, iar faţa lui brăzdată şi zdrobită era îndreptată în sus, vulnerabil şi prostuţ, un Mare Visător adormit ca un copil. Ebor Dendep privea însă expresia de pe chipul fetei. Cu toate umbrele mişcătoare, strălucea de milă, spaimă şi adoraţie.

Tolbar dispăru. După o vreme, apărură două dintre Femeile Bătrâne, împreună cu mesagera, înaintând tăcute, în şir câte una, de-a lungul potecii însorite. Ebor Dendep ridică mâna, cerând linişte. Mesagera se aşează imediat pe jos, odihnindu-se; blana ei castaniu-verzuie era prăfuită şi transpirată, deoarece alergase mult şi repede. Femeile Bătrâne se aşezară mai la soare şi rămaseră nemişcate. Stăteau acolo ca două stânci gri-verzui, cu ochii vii şi strălucitori.

Luptându-se cu un vis de somn pe care nu-l putea stăpâni, Selver răcni, parcă înfricoşat, şi se trezi. Se duse la pârâu să bea apă; se întoarse urmat de şase sau şapte din cei care veneau totdeauna după el. Conducătoarea lăsă lucrul pe jumătate terminat şi rosti:

— Acum, fii binevenită, alergătoare, şi vorbeşte. Tânăra se ridică, se înclină spre Ebor Dendep şi transmise mesajul:

— Vin din Trethat. Cuvintele mele vin de la Sorbron Deva, mai înainte de la luntraşii Strâmtorii, iar mai înainte de la Broter din Sornol. Ele pot fi auzite de toţi cei din Cadast, dar se adresează bărbatului pe nume Selver, născut în Eshreth, din Frasin. Iată mesajul: În oraşul cel mare al uriaşilor, în Sornol, au sosit noi uriaşi, iar mulţi dintre noii veniţi sunt femele. Nava galbenă de foc merge în sus şi în jos, în locul numit Peha. În Sornol se ştie că Selver din Eshreth a ars oraşul uriaşilor din Kelme Deva. Marii Visători ai Exilului din Broter au visat uriaşi mai numeroşi decât copacii celor Patruzeci de Ţinuturi. Acestea sunt cuvintele mesajului pe care-l port.

După recitarea pe nerăsuflate, toţi rămaseră tăcuţi. Ceva mai departe, pasărea emise un „Tiu-ţiu”.

— Este o vreme a Lumii foarte rea, spuse una din Femeile Bătrâne, frecându-şi genunchiul reumatic.

O pasăre cenuşie zbură dintr-un stejar uriaş ce marca marginea nordică a oraşului şi descrise mai multe cercuri, plutind cu aripi leneşe pe briza dimineţii. În preajma oricărui oraş exista un asemenea copac, adăpostind păsările cenuşii: serviciul de gunoieri.

Un băieţaş gras alerga prin mestecăniş, urmărit de surioara şi mai grasă, ţipând amândoi cu glăscioare ca de lilieci. Băiatul căzu şi plânse, fetiţa îl ridică şi-i şterse lacrimile cu o frunză lată. Dispărură în pădure, ţinându-se de mâini.

— Era unul pe nume Lyubov, se adresă Selver conducătoarei. I-am povestit lui Coro Mena despre el, dar nu şi ţie. Când acela era gata să mă omoare, Lyubov m-a salvat. El m-a oblojit şi m-a eliberat. Voia să afle despre noi şi eu îi răspundeam la întrebări, iar el, la rândul lui, răspundea întrebărilor mele. Odată, l-am întrebat cum de putea supravieţui rasa lui dacă aveau atât de puţine femei. Mi-a spus că, în locul din care veneau ei, jumătate din rasă erau femei; dar bărbaţii nu aveau să le aducă în cele Patruzeci de Ţinuturi până nu le pregăteau un loc.

— Până când le pregătesc un loc? repetă Ebor Dendep. Ei bine, s-ar putea să aştepte ceva! Sunt ca oamenii din Visul Ulmului, care vin spre tine cu spatele înainte şi cu capetele întoarse pe umeri. Ei fac din pădure o plajă uscată — limba ei nu avea un cuvânt pentru „deşert” — şi spun că asta înseamnă că se pregătesc pentru femei? Ar fi trebuit să trimită mai întâi femeile. Poate la ei, femeile fac Marile Visări, cine ştie? Sunt înapoiaţi, Selver. Sunt nebuni.

— Un om nu poate fi nebun.

— Dar chiar tu ai spus că visează numai în somn; dacă vor să viseze treji, iau otrăvuri şi visele le scapă de sub control, aşa cum ai spus! Cum poţi să nu numeşti asta nebunie? Ei nu cunosc deosebirea dintre vremea visului şi vremea lumii, nici măcar cât un copil. Poate că atunci când ucid un copac ei cred că va reînvia!

Selver clătină din cap. Continuă să se adreseze conducătoarei, de parcă ar fi fost numai ei doi în mestecăniş, cu un glas scăzut, ezitant, aproape adormit:

— Nu, ei înţeleg foarte bine moartea… Cu siguranţă că nu văd ca noi, dar ştiu mai multe şi înţeleg mai multe decât noi în legătură cu unele lucruri. Lyubov a înţeles aproape tot ce i-am spus. Multe din vorbele lui eu nu le-am putut pricepe. Nu graiul mă împiedica să le înţeleg; îi cunosc limba şi el a învăţat-o pe a noastră; am făcut o scriere a celor două graiuri laolaltă. Cu toate acestea, existau lucruri despre care zicea că nu le voi putea pricepe niciodată. Spunea că yeomenii vin din afara pădurii. Asta-i destul de clar. Mai spunea că ei vor pădurea; copacii pentru lemn, iar solul ca să planteze iarbă pe el.

Deşi tot domoală, vocea lui Selver căpătase rezonanţă; oameni strânşi în jurul copacilor argintii ascultau atenţi.

— Şi asta e limpede pentru cei dintre noi care i-au văzut tăind Lumea. Spunea că yeomenii suni oameni ca şi noi, că într-adevăr suntem înrudiţi, poate tot aşa cum este Cerbul Roşu cu Căpriorul Cenuşiu. Mai spunea că ei vin din alt loc, care nu este pădurea; acolo toţi copacii sunt retezaţi; iar locul are un soare, nu soarele nostru, care este o stea. După câte vedeţi şi voi, toate astea nu mi-au fost prea clare. Repet vorbele lui, dar nu ştiu ce înseamnă. Nu este ceva foarte important. Este limpede că doresc pădurea noastră pentru ei. Sunt de două ori mai înalţi decât noi, au arme ce trag mult mai departe decât ale noastre, au aruncătoare de flăcări şi nave zburătoare. Acum, şi-au adus mai multe femei şi vor avea copii. Deocamdată, sunt vreo două sau trei mii, majoritatea în Sornol. Dar dacă aşteptăm una sau două generaţii, se vor înmulţi; numărul lor se va dubla şi redubla. Ucid bărbaţi şi femei; nu-i cruţă pe cei care cer îndurare. Nu pot cânta în luptă. Şi-au lăsat rădăcinile în urma lor, poate în cealaltă pădure, din care vin ei, pădurea aceea fără copaci. Aşa încât, iau otrăvuri ca să elibereze visurile din ei, dar acestea îi îmbată sau îmbolnăvesc. Nimeni nu poate afirma cu siguranţă dacă sunt, sau nu, oameni, dacă sunt sănătoşi sau nebuni, însă asta nu contează. Trebuie făcuţi să părăsească pădurea, pentru că sunt periculoşi. Dacă nu vor pleca, atunci trebuie pârjoliţi din Ţinuturi, aşa cum cuiburile de furnici-înţepătoare se ard în dumbrăvile oraşelor. Dacă mai aşteptăm, s-ar putea că noi să fim cei afumaţi şi arşi. Ne pot strivi aşa cum noi strivim furnicile. Odată, atunci când mi-au ars oraşul Eshreth, am văzut o femeie care zăcea pe o cărare înaintea unui yeoman, ca să-i ceară să o cruţe, dar el a călcat-o pe spate şi i-a rupt spinarea, apoi a izbit-o, zvârlind-o cât colo, ca pe un şarpe mort. Am văzut lucrul acesta. Dacă yeomenii sunt oameni, atunci sunt oameni răi, sau neînvăţaţi să viseze şi să acţioneze ca oameni. Continuă să ucidă, să chinuiască şi să distrugă, împinşi de zeii lor interiori, pe care nu vor să-i elibereze, ci încearcă să-i smulgă şi să-i nege. Dacă sunt oameni, atunci sunt oameni răi, deoarece şi-au negat proprii lor zei şi le este teamă să-şi vadă chipurile în întuneric. Ascultă-mă, conducătoare a Cadastului…

Selver se ridică brusc, dominând femeile aşezate.

— Cred că a sosit vremea să mă întorc în ţinutul meu, în Sornol, la aceia care sunt alungaţi sau înrobiţi. Spune-le tuturor care visează un oraş arzând, să vină după mine la Broter.

Se înclină spre Ebor Dendep şi părăsi dumbrava de mesteceni cu braţul bandajat şi umblând cu greu; totuşi, în mersul său exista o iuţeală ce-l făcea să pară mult mai întreg decât alţi oameni. Tinerii îl urmară în tăcere.

— Cine este? întrebă alergătoarea din Trethat, urmărindu-l cu privirea.

— Cel căruia îi era adresat mesajul tău, Selver din Eshreth, un zeu printre noi. Ai mai văzut vreodată un zeu, fata mea?

— Când aveam zece ani, Cântăreţul-din-liră a venit în oraşul nostru.

— Bătrânul Ertel, da. Era din Arborele meu şi din Văile Nordice, tot ca mine. Ei bine, acum ai văzut un al doilea zeu, şi încă unul mai mare. Povesteşte-le alor tăi din Trethat despre el.

— El ce zeu este, mamă?

— Unul nou, răspunse Ebor Dendep cu vocea ei bătrână şi uscată. Fiul Focului-pădurii, Fratele celor ucişi. El este cel care nu s-a renăscut. Acum, plecaţi cu toţii şi mergeţi la Culcuş. Vedeţi cine va merge cu Selver şi aveţi grijă să-şi ia hrană cu ei. Lăsaţi-mă singură. Sunt tot atât de plină de presimţiri ca şi un bătrân prost. Trebuie să visez…

În noaptea aceea, Coro Mena merse împreună cu Selver până în locul unde se întâlniseră prima dată, sub sălciile arămii de lângă pârâu. Mulţi îl urmau pe Selver spre sud, vreo şaizeci de oameni, pentru mulţi cel mai mare grup în mişcare văzut vreodată. Pe drumul lor către Sornol aveau să creeze agitaţie, câştigând astfel şi mai mulţi adepţi. Pentru acea singură noapte, Selver îşi ceruse dreptul Visătorului la singurătate. Pleca singur. Tovarăşii săi aveau să-l prindă din urmă dimineaţa; după aceea, în mijlocul mulţimii şi al evenimentelor, avea să-i mai rămână prea puţină vreme pentru derularea lentă şi profundă a marilor vise.

— Aici ne-am întâlnit, spuse bătrânul oprindu-se printre ramurile încovoiate şi perdelele de frunze, şi aici ne despărţim. Fără îndoială, cei care vor mai trece pe aici, vor denumi acest loc: Crângul lui Selver.

Selver nu rosti nimic un timp, rămânând nemişcat ca un copac, în timp ce frunzele fremătătoare de deasupra lui îşi întunecau argintul, pe când norii acopereau stelele.

— Eşti mai sigur decât mine în ceea ce mă priveşte, vorbi el în cele din urmă, un glas în întuneric.

— Da, sunt sigur, Selver… Visele m-au învăţat bine şi apoi sunt bătrân. Acum, nu mai visez decât puţin, pentru mine. De ce aş face-o? Puţine lucruri mai mă surprind. Am avut de la viaţă tot ce mi-am dorit, ba chiar mai mult. Zile cât frunzele pădurii. Sunt un copac bătrân şi găunos, numai rădăcinile mai trăiesc. Aşa că visez doar ce visează alţi oameni. Nu am viziuni şi nici dorinţe. Văd ceea ce este. Văd fructul rodind pe ram. De patru ani pârguieşte fructul acela, al copacului adânc sădit. Vreme de patru ani, toţi am fost temători, chiar şi noi, cei care locuim departe de oraşele yeomenilor şi i-am întrezărit numai din ascunzători, sau le-am zărit navele zburând pe deasupra, sau am privit locurile moarte acolo unde au doborât Lumea, sau doar am auzit povestindu-se despre toate acestea. Ne este tuturor frică. Copiii se trezesc din somn plângând; femeile nu mai vor să meargă prea departe pe drumurile de târg; bărbaţii din Culcuşuri nu pot cânta. Fructul spaimei se coace. Şi te văd pe tine culegându-l. Tu eşti culegătorul. Tu ai văzut şi ai cunoscut toate lucrurile de care nouă ne este teamă să le aflăm: exilul, ruşinea, durerea, prăbuşirea pereţilor şi acoperişul Lumii, mama moartă în mizerie, copiii neînvăţaţi, neîngrijiţi… Aceasta este o vreme nouă pentru lume: o vreme rea. Iar tu ai suferit din plin. Tu ai ajuns cel mai departe. Acolo, la capătul potecii întunecate, acolo creşte Copacul; acolo se pârguieşte fructul; acum tu întinzi mâna, Selver, îl culegi. Şi când un om ţine în mâna lui fructul acelui copac, ale cărui rădăcini sunt mai adânci decât pădurea, atunci Lumea se schimbă cu totul. Oamenii vor şti. Te vor recunoaşte, aşa cum am făcut-o şi noi. Unui bătrân sau unui Mare Visător nu-i trebuie mult ca să recunoască un zeu! Oriunde mergi, focul arde; numai orbii nu-l pot zări. Însă, ascultă, Selver, asta este ceea ce văd eu şi poate alţii nu văd, de asta te-am îndrăgit: te-am visat înainte de a ne întâlni aici. Mergeai pe o cărare şi înapoia ta creşteau arbori tineri, stejari şi mesteceni, sălcii şi ilice, brazi şi pini, ulmi, anini, frasini cu flori albe, întregul acoperiş şi toţi pereţii Lumii reînnoite pentru totdeauna. Acum, adio iubite zeu şi fiu, drum bun.

Pe măsură ce Selver merse, noaptea spori, până când chiar şi ochii săi care vedeau în întuneric nu zăriră decât forme negre. Se îndepărtase numai câţiva kilometri de Cadast şi ori se oprea, ori aprindea o lumină. Se opri şi bâjbâi până ce găsi un loc între rădăcinile unui nuc uriaş. Se aşeză acolo, rezemat cu spatele de trunchiul gros şi răsucit, care părea că mai păstrează în el ceva din căldura soarelui. Ploaia măruntă, ce cădea invizibilă în întuneric, răpăia pe frunzele de deasupra, pe braţele, gâtul şi capul lui Selver, protejate de părul său cu fir gros şi mătăsos, pe pământ, pe ferigi şi pe vlăstarele din jur, pe toate frunzele pădurii, aproape şi departe. Selver rămase nemişcat, ca şi uliul cel mare şi cenuşiu de pe ramura de deasupra lui, fără să doarmă, cu ochii larg deschişi în întunericul ploios.