Lumii îi spuneau pădure

CAPITOLUL VI

În noaptea aceea nu s-a cântat nici un cântec. Au fost numai ţipete şi tăceri. Când navele zburătoare au luat foc, Selver exultă şi-l podidiră lacrimile, dar nu scoase nici un cuvânt. Tăcut, cu aruncătorul de flăcări în braţe, se întoarse pentru a-şi conduce oamenii în oraş.

Fiecare grup din vest şi nord era condus de un fost sclav, care-i slujise pe yeomeni în Central şi cunoştea drumurile şi clădirile.

Majoritatea celor veniţi să atace în noaptea aceea nu văzuseră niciodată oraşul yeomenilor; mulţi dintre ei nu văzuseră nici măcar un yeoman. Veniseră acolo deoarece îl urmau pe Selver, împinşi de visul rău pe care numai el putea să-i înveţe cum să-l stăpânească. Erau sute şi sute, bărbaţi şi femei; aşteptaseră nemişcaţi în linişte, în bezna ploioasă, de jur împrejurul oraşului, pe când foştii sclavi, câte doi, trei, făcuseră ceea ce se hotărâse că trebuie făcut mai întâi; spărseseră conducta de apă, tăiaseră sârmele ce aduceau lumina de la Casa Generatorului, pătrunseseră în Arsenal şi-l goliseră. Primele morţi, cele ale paznicilor, fuseseră tăcute, executate iute, în întuneric, cu arme de vânătoare: laţ, cuţit, săgeată. Dinamita, furată mai devreme, în cursul nopţii de la tabăra forestieră aflată la cincisprezece kilometri spre sud, fusese pregătită în Arsenal şi în beciul Cartierului General, în vreme ce în alte locuri erau declanşate incendii; apoi începuseră sirenele de alarmă, focurile străluciseră şi atât noaptea cât şi tăcerea, pieriseră. Majoritatea bubuiturilor şi răpăiturilor de arme veneau de la yeomenii care se apărau, pentru că numai foştii sclavi luaseră arme din Arsenal şi le foloseau; ceilalţi îşi păstraseră suliţele, cuţitele şi arcurile. Zgomotul înfiorător care acoperea însă totul provenea de la dinamita plasată şi detonată de Reswan şi alţii care lucraseră în ţarcurile din taberele forestiere; exploziile sfărâmaseră zidurile Cartierului General şi distruseseră hangarele şi navele.

În noaptea aceea, în oraş erau o mie şapte sute de yeomeni, dintre care, cinci sute de femei; se spunea că toate femelele yeomenilor erau acolo, de aceea Selver şi cu ceilalţi se hotărâseră să acţioneze, cu toate că încă nu se strânseseră toţi cei care doreau să participe. Patru sau cinci mii de bărbaţi şi femei veniseră de prin păduri la Reuniunea de la Endtor şi de acolo merseseră la Central.

Focurile ardeau, uriaşe, iar mirosul de fum şi sânge era apăsător.

Selver avea gura uscată şi-l durea gâtul; nu putea vorbi şi tânjea după apă. Conducându-şi grupul pe poteca centrală a oraşului întâlniră un yeoman care alerga spre ei, desluşindu-se uriaş pe fondul negru al fumului. Selver ridică aruncătorul de flăcări şi declanşă contactul chiar în clipa când yeomenul alunecă în noroi, căzând în genunchi. Din ţeavă nu ieşi nici jetul şuierător, nici flacăra, gazul se consumase atunci când incendiase navele din afara hangarului. Selver lăsă să-i cadă. arma grea. Yeomanul era neînarmat.

— Lăsaţi-l să plece, încercă Selver să spună, dar glasul îi era stins şi doi bărbaţi, vânători ai Poienilor Abtam, săriseră deja pe lângă el, cu cuţitele ridicate. Mâinile mari şi dezgolite se încleştară în aer, apoi căzură inerte. Trupul uriaş zăcea pe potecă. Acolo, în fostul centru al oraşului, mai erau multe alte corpuri. Dintre toate zgomotele, acum se auzeau numai flăcările.

Selver deschise buzele şi emise, răguşit, strigătul care încheia vânătoarea; cei de lângă el reluară semnalul mai tare * şi mai clar, într-un cor; le răspunseră alte voci, apropiate sau depărtate, în ceaţă, în duhoare şi în bezna sfâşiată de flăcări. În loc să-şi conducă grupul în afara oraşului, le făcu semn să plece, iar el păşi pe terenul noroios dintre potecă şi o clădire care arsese şi se prăbuşise. Păşi peste cadavrul unei femele yeomene şi se aplecă deasupra unui trup prins sub o bârnă mare, pe jumătate carbonizată. Nu putea distinge trăsăturile mânjite de noroi şi fum.

Nu era drept; nu era necesar; nu trebuia să se fi uitat tocmai ia acela dintre atâţia morţi. Nu trebuia să-l fi recunoscut în întuneric. Se ridică să-şi urmeze grupul. Apoi se întoarse; chinuindu-se ridică bârna de pe spatele lui Lyubov; îngenunche, strecurându-şi o mână sub capul greu, aşa încât se părea că Lyubov stă mai comod, cu faţa curăţată de pământ; şi rămase acolo, nemişcat.

Nu dormise de patru zile, iar de şi mai mult timp — nici nu ştia de când — nu putuse visa. Acţionase, vorbise, umblase, plănuise zi şi noapte, de când plecase din Broter, urmat de discipolii săi din Cadast. Călătorise din oraş în oraş, vorbind cu oamenii pădurii, povestindu-le despre lucrul cel nou, trezindu-i din vis în lume, plănuind atacul nocturn, vorbind, vorbind mereu şi ascultându-i pe alţii vorbind, niciodată în tăcere şi niciodată singur. Ascultaseră şi veniseră după el, urmând poteca cea nouă. Luaseră în palme focul de care se temeau: dobândiseră stăpânirea asupra visului rău şi sloboziseră peste duşmanul lor moartea de care le era frică. Totul se petrecuse aşa cum prevăzuse el. Totul fusese distrus, aşa cum spusese el. Culcuşurile şi cele mai multe din adăposturile yeomenilor erau acum arse sau dărâmate, armele lor furate sau stricate; iar femelele moarte. Focurile ardeau în noaptea tot mai întunecoasă şi o umpleau de fum, Selver abia putea să mai vadă; privi spre est întrebându-se dacă se apropiau zorile. În genunchi, acolo, în noroi, printre cadavre, îşi spuse: Acesta este visul, visul cel rău. M-am gândit să-l stăpânesc, dar mă stăpâneşte el pe mine.

În vis, buzele lui Lyubov se mişcară uşor, atingându-i palma; Selver privi în jos şi văzu ochii bărbatului deschizându-se. În orbitele lor străluceau oglinda focurilor care mureau. După un timp, rosti numele lui Selver.

— De ce ai rămas aici, Lyubov? Ţi-am spus să nu rămâi noaptea asta în oraş, îi vorbi Selver cu asprime, în vis, de parcă ar fi fost furios pe el.

— Tu eşti prizonierul? întrebă încet Lyubov, fără să-şi salte capul, dar cu un glas atât de normal încât, pentru o clipă, Selver ştiu că aceea nu era vremea visului, ci vremea vieţii, noaptea pădurii. Sau eu sunt?

— Niciunul, amândoi, de unde să ştiu? Toate maşinile şi aparatele sunt arse. Toate femeile au murit. Pe bărbaţii care au vrut să fugă i-am lăsat în pace. Le-am spus să nu-ţi incendieze casa, cărţile nu vor păţi nimic. Lyubov, de ce nu eşti ca toţi ceilalţi?

— Sunt ca ei. Un om. Ca ei. Ca tine.

— Nu. Eşti altfel…

— Sunt ca ei. Şi tu eşti la fel. Ascultă, Selver. Opreşte-te. Nu trebuie să continui omorându-i pe ceilalţi oameni. Trebuie să revii la… la rădăcinile tale.

— Visul cel rău va înceta când vor pleca ai tăi.

— Acum, rosti Lyubov încercând să ridice capul, dar avea spinarea ruptă.

Îl privi şi deschise gura ca să vorbească. Ochii îi lunecară şi privi în celălalt timp, iar buzele îi rămăseseră întredeschise, tăcute. Răsuflarea îi şuieră puţin în gâtlej.

În depărtare, mai multe glasuri strigau numele lui Selver.

— Nu pot rămâne cu tine, Lyubov! spuse Selver plângând şi, cum nu primi nici un răspuns, se ridică şi încercă să fugă. Dar în bezna visului putea merge numai foarte încet, ca unul care înaintează printr-o apă adâncă. Spiritul Frasinului umbla înaintea lui, mai înalt decât Lyubov, sau oricare alt yeoman, înalt cât un copac, fără să-şi întoarcă spre el masca albă.

Mergând, Selver se adresă lui Lyubov:

— Ne vom întoarce. Mă voi întoarce. Acum. Ne vom întoarce, acum, îţi promit, Lyubov!

Dar prietenul lui cel blând, cel care îi salvase viaţa şi-i trădase visul, Lyubov, nu-i răspunse. Mergea în noapte, undeva pe lângă Selver, nevăzut şi tăcut precum moartea.

Un grup de oameni din Tuntar îl găsiră pe Selver rătăcind prin întuneric, plângând şi vorbind de unul singur, strivit de visul lui; îl duseră cu ei înapoi, la Endtor.

Selver zăcu două zile şi două nopţi, neajutorat şi nebun, în Culcuşul înjghebat acolo, un cort pe malul râului, în vreme ce Bătrânii îl îngrijeau. În tot acest timp, oamenii continuară să plece şi să vină în Endtor, unii dintre ei întorcându-se în Eshsen, care purtase numele de Central, îngropându-şi morţii lor şi pe ai străinilor: peste trei sute ai lor, mai mult de şapte sute din ceilalţi. Cam cinci sute de yeomeni erau închişi în ţarcurile creechilor care, rămase goale şi izolate, nu fuseseră incendiate. Scăpaseră mult mai mulţi; unii ajunseseră la taberele forestiere din sud, care nu fuseseră atacate; cei care continuau să se ascundă şi să rătăcească prin pădure sau în Ţinuturile Tăiate, erau hăituiţi. Unii erau omorâţi, deoarece mulţi dintre vânătorii tineri auziseră numai glasul lui Selver rostind: Ucideţi-i. Alţii lăsaseră noaptea masacrului înapoia lor, ca pe un coşmar; visul rău trebuia înţeles, ca să nu se repete; iar ei, întâlnind un yeoman însetat şi vlăguit, ascuns într-un tufiş, nu-l puteau omorî. În schimb, îi putea omorî el. Existau şi grupuri, de zece, douăzeci de yeomeni înarmaţi cu topoare de pădurari şi cu pistoale — deşi puţine, mai aveau muniţie; grupurile acestea erau urmărite; înconjurate, apoi atacate, yeomenii legaţi şi duşi înapoi în Eshsen. În două, trei zile îi prinseseră pe toţi, deoarece partea aceea din Sornol era plină de oameni ai pădurii; niciodată, după ştiinţa vreunuia, nu se mai strânseseră atâţia laolaltă, nici măcar jumătate, sau o zecime. Alţii continuau să vină din oraşe îndepărtate, sau din alte ţinuturi, iar unii se întorceau acasă. Yeomenii capturaţi erau puşi la un loc cu ceilalţi, în ţarc, deşi locul era supraaglomerat, iar colibele erau prea mici pentru ei. Li se dădea hrană şi apă de două ori pe zi, şi erau păziţi de două sute de vânători înarmaţi.

În după-amiaza care a urmat Nopţii din Eshsen, dinspre est a apărut o navă aeriană, gata să aterizeze, ţâşnind însă după aceea drept în sus, aidoma unei păsări răpitoare care îşi scapă prada, dând ocol aeroportului distrus, oraşului fumegând şi Ţinuturilor Tăiate. Reswan avusese grijă să sfarme radiourile şi poate că tăcerea lor adusese nava din Kushil, sau din Rieshwel, unde erau trei orăşele de yeomeni.

Prizonierii din lagăr se repeziseră afară din barăci, zbierând de câte ori nava trecea pe deasupra lor. La una din treceri, aceasta lansase în ţarcuri un obiect ataşat de o paraşută mică; în cele din urmă, se îndepărtase şi dispăruse în cer.

Pe Athsee mai rămăseseră acum patru asemenea nave aeriene, trei în Kushil şi una în Rieshwel, toate de tipul cel mic, ce putea transporta patru oameni; în plus erau echipate cu mitraliere şi aruncătoare de flăcări, cântărind de aceea greu în judecata lui Reswan şi a celorlalţi, în vreme ce Selver zăcea pierdut pentru ei, păşind pe drumurile critice ale unui alt timp.

Se trezi în vremea lumii, după trei zile, slab, ameţit, flămând şi tăcut. După ce se spălă în râu şi mâncă, îi ascultă pe Reswan, pe conducătoarea din Berre şi pe ceilalţi aleşi să hotărască. Ei îi povestiră tot ce se întâmplase cât timp visase. După ce-i ascultă, îi privi şi ei văzură zeul din el. În scârba şi frica urmând Nopţii din Eshsen, unii începuseră să se îndoiască. Visele le erau tulburătoare şi pline de sânge şi foc; erau mereu înconjuraţi de necunoscuţi, oamenii veneau din toate pădurile, cu sutele şi cu miile, toţi strânşi laolaltă ca vulturii pe un leş, fără să se cunoască între ei; se părea că sosise sfârşitul tuturor lucrurilor şi că nimic nu avea să mai fie la fel, sau drept. În prezenţa lui Selver, însă, îşi reamintiră ţelul; tulburarea li se potoli şi aşteptară să le vorbească.

— S-a terminat cu omorurile, începu el. Toată lumea trebuie să afle lucrul ăsta. Îi privi cu atenţie: Va trebui să vorbesc cu cei din ţarcuri. Cine-i conduce?

— Curcanul, Talpă-lată, Ochi-umezi, răspunse Reswan.

— Curcanul e viu? Bine, Greda, ajută-mă să mă ridic, mi s-au înmuiat picioarele…

După ce se plimbă o vreme, până când se simţi mai în puteri, porniră spre Eshsen, aflat la două ore de mers de Endtor.

Ajunşi acolo, Reswan urcă o scară rezemată de zidul lagărului şi strigă în dialectul stricat, învăţat de la pământeni:

— Dong, vino la poartă, iute-iute!

Pe aleile dintre barăcile scunde din ciment, câţiva dintre yeomeni strigară şi aruncară în el cu noroi. Se feri şi aşteptă.

Bătrânul colonel nu ieşi, dar Gosse, poreclit de ei Ochi-umezi, apăru şchiopătând dintr-o colibă şi-i răspunse:

— Colonelul Dongh este bolnav; nu poate veni.

— Bolnav, ce fel?

— Intestinele, din cauza apei. Ce vreţi?

— Vorbim, vorbim… Lordul meu Zeu, spuse Reswan în graiul său, privind spre Selver, Curcanul se ascunde, vrei să vorbeşti cu Ochi-umezi?

— Bine.

— Arcaşii, atenţie la poartă!… La poartă, dom'le Gosse iute-iute!

Poarta se deschise doar atât cât să se strecoare Gosse. Bărbatul rămase singur dincolo de zid şi privi grupul condus de Selver. Nu putea călca pe un picior, rănit în Noaptea din Eshsen. Purta o pijama ruptă, pătată de noroi şi udă de ploaie. Părul sur îi atârna în jurul urechilor şi pe frunte. De două ori mai înalt decât paznicii săi, se ţinea drept şi, cu toată mizeria lui, curajos şi mânios.

— Ce vreţi?

— Trebuie să vorbim, domnule Gosse, spuse Selver, care învăţase engleza corectă de la Lyubov. Sunt Selver, din Frasinul din Eshreth. Sunt prietenul lui Lyubov.

— Da, te cunosc. Ce doreşti?

— Vreau să se termine cu omorurile, dacă atât oamenii voştri cât şi ai noştri îşi vor respecta promisiunile. Puteţi fi liberi, dacă îi strângeţi pe toţi oamenii din taberele forestiere din Sornolul de Sud, Kushil şi Rieshwel şi veţi sta cu toţii aici. Puteţi locui acolo unde pădurea este moartă şi v-aţi semănat recoltele. Tăiatul copacilor trebuie să înceteze.

— Taberele n-au fost atacate? tresări Gosse.

— Nu.

Gosse nu răspunse nimic.

Selver îl privi şi vorbi din nou.

— Cred că acum v-au rămas mai puţin de două mii de oameni pe planetă. Femeile au murit toate. În alte tabere mai există arme; puteţi ucide mulţi dintre noi. Însă şi noi avem arme de-ale voastre. Iar noi suntem mai mulţi decât puteţi ucide. Cred că ştiţi asta şi de aceea n-aţi cerut să vi se trimită aruncătoare de flăcări, ca să omorâţi paznicii şi să fugiţi. N-aţi fi rezolvat nimic; suntem cu adevărat foarte mulţi. Ar fi mult mai bine dacă aţi fi de acord cu propunerea noastră: aţi putea aştepta nestânjeniţi sosirea uneia dintre Navele Mari, ca să părăsiţi planeta. Cred că asta se va întâmpla peste vreo trei ani.

— Da, trei ani… De unde ştii?

— Noi, sclavii, avem urechi, domnule Gosse.

În sfârşit, Gosse îl privi cu atenţie. Se uită apoi în altă parte şi se foi, încercând să-şi menajeze piciorul. Îl privi din nou pe Selver, şi iar îi ocoli căutătura.

— Am promis, deja, să nu facem nici un rău alor voştri. De asta au fost trimişi acasă muncitorii. Degeaba însă, n-aţi ascultat…

— Nu a fost o promisiune adresată nouă.

— Cum putem face o înţelegere, sau un tratat, cu nişte oameni care n-au un guvern şi nici o autoritate centrală?

— Nu ştiu. Nu sunt sigur că voi ştiţi ce înseamnă o promisiune. Ultima a fost repede încălcată.

— Ce vrei să spui? De cine, cum?

— În Rieshwel, Noua Javă. Acum două săptămâni. Un oraş a fost incendiat, iar oamenii lui ucişi de yeomenii din tabăra de acolo.

— Despre ce tot vorbeşti?

— Despre veştile pe care ni le-au adus mesagerii din Rieshwel.

— Este o minciună. Înainte de masacru, am ţinut permanent legătura radio cu Noua Javă. Nimeni n-au ucis acolo, sau în altă parte, băştinaşii.

— Tu vorbeşti despre adevărul cunoscut vouă, rosti Selver, iar eu despre cel cunoscut de mine. S-ar putea să nu ştii nimic de asasinatele din Rieshwel; dar trebuie să accepţi spusele mele. Repet, totuşi: promisiunea trebuie făcută împreună cu noi şi trebuie respectată. Poate vrei să discuţi despre lucrurile astea cu colonelul Dongh şi cu ceilalţi.

Gosse se îndreptă către poartă, apoi se întoarse, adresându-i-se cu vocea lui groasă şi răguşită:

— Cine eşti tu, Selver? Tu ai… tu ai organizat Atacul? Tu l-ai condus?

— Da.

— Atunci, tot sângele este pe mâinile tale, făcu Gosse şi adăugă cu o furie bruscă: Să ştii că şi sângele lui Lyubov. „Prietenul” tău, Lyubov, este mort.

Selver nu înţelese expresia. Învăţase ce era omorul, dar despre vinovăţie nu ştia mai nimic, în afara numelui ei. Simţi un fel de teamă atunci când privirea sa întâlni ochii palizi şi acuzatori ai lui Gosse. În el se ridică o senzaţie asemănătoare cu o răceală de moarte. Încercă să şi-o îndepărteze, închizând pentru o clipă ochii. În cele din urmă, răspunse:

— Lyubov este prietenul meu şi nu e chiar atât de mort.

— Sunteţi copii, exclamă Gosse cu ură. Copii sălbatici. Nu aveţi concepţia realităţii. Ăsta nu e un vis, e realitatea! L-aţi ucis pe Lyubov. Este mort. Aţi ucis femeile — femeile! — le-aţi ars de vii şi le-aţi măcelărit, ca pe nişte animale!

— Trebuia să le lăsăm să trăiască? răspunse Selver cu aceeaşi vehemenţă, dar mai încet, parcă într-un cântec. Să se înmulţească aidoma unor insecte în cadavrul Lumii? Să fiţi mai mulţi decât noi? Le-am ucis ca să vă sterilizăm pe voi. Ştiu ce este un realist, domnule Gosse. Lyubov şi cu mine am discutat despre aceste cuvinte. Un realist este un om care cunoaşte atât lumea, cât şi propriile lui vise. Voi nu sunteţi sănătoşi: între voi nu există nici măcar unul la mie care să ştie cum să viseze. Nici măcar Lyubov nu ştia, iar el era cel mai bun dintre voi. Dormiţi, vă treziţi şi uitaţi visele, dormiţi din nou şi vă treziţi din nou, şi aşa vă treceţi vieţile crezând că asta înseamnă a fi, viaţă, realitate! Nu sunteţi copii, sunteţi maturi, dar nebuni. De asta a trebuit să vă omorâm, înainte ca să ne înnebuniţi şi pe noi. Acum, întoarce-te şi discută despre realitate cu ceilalţi nebuni. Discutaţi mult şi bine!

Gărzile deschiseră poarta, ameninţându-i cu lăncile pe yeomenii îngrămădiţi acolo; Gosse reintră în lagăr, aplecându-şi umerii largi, ca şi cum s-ar fi ferit de ploaie.

Selver era foarte obosit. Conducătoarea din Berre şi o altă femeie veniră şi-l luară cu ele, punându-i braţele pe umerii lor, ca să-l susţină dacă s-ar fi împiedicat. O vânătoare tânără, pe nume Greda, verişoară din Arborele lui, glumi cu el şi Selver îi răspunse râzând. Întoarcerea în Endtor dură parcă zile întregi.

Se simţea prea slăbit ca să mănânce. Bău puţină supă fierbinte şi se întinse lângă Focul Bărbaţilor. De fapt, Endtor nu era un oraş, ci o simplă tabără, ceva mai mare, lângă râu, locul favorit de pescuit al oraşelor care existaseră în pădurea din jur înainte de sosirea yeomenilor. Nu exista un Culcuş, Endtor era alcătuit doar din două inele de foc şi piatră neagră, şi dintr-un tăpşan lung şi ierbos, dincolo de râu, unde, în caz de nevoie, se puteau instala corturi. Râul Menned, cel mai mare râu din Sornol, murmura neîncetat în lume şi în vis la Endtor.

Lângă foc se aflau mulţi bătrâni; pe unii îi cunoştea din Broter, Tuntar şi din Propriul lui oraş distrus, Eshreth, pe alţii îi zărea pentru întâia oară; vedea în ochii şi gesturile lor şi auzea în glasurile lor că erau Mari Visători; mai mulţi Visători laolaltă decât se strânseseră vreodată. Întins cât era de lung, cu capul ridicat în palme şi privind la foc, Selver rosti:

— Le-am spus yeomenilor că sunt nebuni. Sunt eu însumi nebun?

— Nu deosebeşti o vreme de cealaltă, răspunse bătrânul Tubab, punând un lemn pe foc, pentru că nu ai visat de multă vreme, fie în somn, fie treaz. Îţi trebuie mult până îţi revii.

— Otrăvurile pe care le iau yeomenii au acelaşi efect ca şi lipsa de somn şi vis, vorbi Heben, care fusese sclav atât în Central, cât şi în tabăra Smith. Yeomenii se otrăvesc ca să viseze. Am văzut în ei, după ce luau otrăvurile, uitătura Visătorilor. Nu pot însă chema visele, nu le pot controla, construindu-le şi dându-le formă, şi nu le pot opri; sunt copleşiţi, împinşi de ele. Habar n-au ce a existat în ele. La fel se întâmplă şi cu un bărbat care n-a visat de multe zile. Poate el să fie cel mai înţelept din Culcuşul său; uneori, ici-colo, multă vreme după aceea poate fi nebun. Este copleşit, înrobit. Nu se va înţelege pe sine.

Un bătrân cu accent din sudul Sornolului îşi lăsă palma pe umărul lui Selver, mângâindu-l, şi spuse:

— Zeul meu tânăr şi drag, trebuie să cânţi, asta îţi va face bine.

— Nu pot. Cântă tu pentru mine.

Bătrânul cântă; i se alăturară şi alţii, cu glasuri înalte şi subţirele, aproape fără tonalitate, ca vântul suflând prin stuful din Endtor. Cântară unul din cântecele despre Frasin, despre frunzele delicate care îngălbenesc toamna când se coc murele şi apoi, într-o noapte, prima brumă le argintează.

În timp ce Selver asculta cântecul Frasinului, Lyubov stătea lângă el. Întins pe jos, nu părea chiar atât de înalt şi cu membre gigantice. Înapoia lui se afla clădirea pe jumătate prăbuşită şi devastată de incendiu, acoperind, neagră, stelele.

— Sunt ca tine, spuse el, fără să-l privească pe Selver, cu glasul acela de vis care încearcă să-şi arate propriul neadevăr.

Selver îşi simţea inima grea pentru prietenul lui.

— Mă doare capul, urmă Lyubov cu vocea lui adevărată, frecându-şi ceafa, aşa cum făcea mereu, şi Selver se întinse, ca să-l atingă şi să-l consoleze. El era însă umbră şi licărire în vremea lumii, iar bătrânii cântau cântecul Frasinului, despre floricelele albe de pe ramurile negre, primăvara, printre frunze.

În ziua următoare, yeomenii din lagăr trimiseră după Selver. Sosi la Eshsen după-amiază şi se întâlni cu ei în afara ţarcului, sub ramurile unui stejar, deoarece poporul lui Selver nu se simţea în largul său sub cerul liber. Eshsen fusese un crâng de stejari; copacul acela era cel mai mare dintre puţinii cruţaţi de colonişti. Se ridica pe panta cea lungă dinapoia căsuţei lui Lyubov, una din cele şase sau opt rămase tefere după incendiu. Sub copac, împreună cu Selver, se mai aflau Reswan, conducătoarea din Berra, Greda din Cadast şi alţii care doreau să participe, cam o duzină cu toţii. Mai mulţi arcaşi făceau de pază, temându-se ca yeomenii să nu aibă arme ascunse, dar erau pitiţi înapoia tufişurilor, sau după ruinele unor barăci, încât să nu domine locul ameninţători. Împreună cu colonelul Dongh şi cu Gosse mai erau trei dintre yeomenii denumiţi ofiţeri, precum şi doi din tabăra forestieră. La vederea unuia dintre ei, Benton, foştii sclavi îşi ţinură răsuflarea. Benton obişnuia să-i pedepsească pe „creechii puturoşi”, castrându-i în public.

Colonelul părea slăbit; pielea lui, de obicei galben-arămie, era acum de un cenuşiu noroios; fusese un adevărat bolnav.

— Mai întâi, începu el după ce sosiră cu toţii, yeomenii rămaşi în picioare, iar oamenii lui Selver aşezaţi sau întinşi pe covorul moale şi umed din frunze de stejar, mai întâi doresc să aud definiţia exactă a ceea ce înseamnă „termenii” voştri, şi mai ales cum se garantează integritatea fizică a personalului pe care-l comand.

Urmă o tăcere.

— Unii dintre voi înţeleg engleza, nu?

— Da. Nu v-am înţeles întrebarea, domnule Dongh.

— Colonelul Dongh, te rog!

— Atunci, o să-mi spui colonelul Selver, te rog!

În glasul lui Selver răsună o notă de cântec; se ridică gata de înfruntare, în vreme ce în minte armoniile îi alergau ca nişte fluvii.

Bătrânul yeoman rămase însă pe loc, uriaş şi greoi, furios dar fără să răspundă provocării.

— N-am venit aici ca să fiu insultat de nişte umanoizi pitici, rosti el.

În timp ce vorbea buzele îi tremurau. Era bătrân, zăpăcit şi umilit. Toată anticiparea triumfului dispăru din Selver. În lume nu mai exista triumf, numai moarte. Se aşeză la loc.

— N-am vrut să te insult, colonele Dongh, zise el resemnat. Vrei, te rog, să-ţi repeţi dorinţa?

— Vreau să vă aud propunerile, apoi vi le vom spune noi pe ale noastre, şi atâta tot.

Selver îi repetă ceea ce-i spusese şi lui Gosse, dar 'se părea că Dongh era nerăbdător să vorbească.

— Bine, făcu el. Ceea ce nu ştiţi este că de trei zile avem în lagăr un aparat de radio.

Selver ştia asta, deoarece Reswan verificase obiectul aruncat din elicopter, ca să nu fie o armă; paznicii îi raportaseră că era vorba de un radio, iar el îi lăsase pe yeomeni să-! păstreze. De aceea, se mulţumi să încuviinţeze din cap.

— Am luat legătura cu trei tabere, cele două din Ţinutul King şi una din Noua Javă, iar dacă am fi hotărât să evadăm din lagărul acesta ne-ar fi fost foarte uşor, cu elicopterele care ne puteau paraşuta arme, acoperindu-ne mişcările cu armamentul montat pe ele. Un aruncător de flăcări ne-ar fi putut scoate din lagăr şi, în caz de nevoie, hoperele sunt echipate şi cu bombe ce pot distruge o zonă întreagă. Încă nu le-aţi văzut în acţiune.

— Şi, dacă aţi fi evadat, unde mergeaţi?

— Adevărul este că, fără să introducem aproximări şi calcule eronate, suntem cu siguranţă, mai puţini decât forţele voastre. Noi însă avem cele patru elicoptere din tabere, pe care n-are rost să încercaţi să le distrugeţi pentru că sunt serios păzite zi şi noapte; avem, de asemenea, o putere de foc serioasă, astfel încât situaţia este egală şi putem vorbi de acelaşi nivel. Desigur, este ceva temporar. Dacă va fi nevoie, putem menţine o politică defensivă, pentru evitarea unui război total. Ba şi mai mult, în spatele nostru se găseşte întreaga putere de foc a Flotei Terrane Interstelare, care vă poate desfiinţa complet planeta. Toate aceste idei sunt însă destul de greu de înţeles pentru voi, aşa încât, ca s-o spun cât mai simplu, în prezent suntem pregătiţi să negociem cu voi folosind termeni de referinţă egali. Răbdarea lui Selver nu era prea mare; ştia că nervii lui erau simptomul stării mentale deteriorate, dar nu şi-i mai putea controla.

— Atunci, zi odată!

— Pentru început, vreau să înţelegeţi în mod clar că, imediat cum am avut radioul, le-am transmis celor din tabere să nu ne aducă arme şi să nu încerce vreo paraşutare, sau tentativă de eliberare, iar represaliile au fost strict interzise…

— Un lucru inteligent. Altceva?

Colonelul Dongh începu o replică mânioasă, apoi se opri, pălind.

— Daţi-mi ceva pe care să stau, zise el.

Selver ocoli grupul de yeomeni, o luă în susul pantei, spre căsuţa cu două camere şi luă şezlongul. Înainte de a părăsi încăperea tăcută, se aplecă şi îşi lipi obrazul de lemnul negeluit şi scrijelit al mesei, unde stătea Lyubov atunci când lucra, fie singur, fie cu el; pe masă erau câteva hârtii de ale lui şi Selver le atinse uşurel. Scoase şezlongul şi-l instală pentru Dongh. Bătrânul se aşeză, muşcându-şi buzele şi strângând din ochi de durere.

— Domnule Gosse, poate că vorbeşti dumneata în locul colonelului, spuse Selver. Nu se simte prea bine.

— O să vorbesc eu, păşi Benton în faţă, dar Dongh clătină din cap şi murmură:

— Gosse.

Cu colonelul pe post de spectator, merse mult mai uşor. Yeomenii acceptau condiţiile lui Selver. Printr-un tratat mutual de pace, îşi retrăgeau toate taberele şi se instalau într-o singură zonă, regiunea defrişată din Sornolul Mijlociu: cam trei mii cinci sute de kilometri pătraţi, cu suficiente râuri. Promiteau să nu intre în pădure; oamenii pădurii promiteau să nu treacă prin Ţinuturile Tăiate.

Mai multe discuţii au cauzat cele patru elicoptere rămase. Yeomenii insistau că aveau nevoie de ele pentru a transporta în Sornol oamenii de pe celelalte insule. Deoarece aparatele de zbor aveau spaţiu numai pentru patru pasageri, Selver considera că yeomenii puteau ajunge în Eahsen mai degrabă pe jos şi le oferi transportul naval peste strâmtori; se părea totuşi că yeomenii nu mergeau prea mult pe jos. Perfect, puteau păstra hoperele pentru ceea ce ei numeau „Operaţiunea Transportul”. După aceea, aveau să le distrugă… Refuz. Mânie. Ţineau la maşinării mai mult decât la trupurile lor. Selver cedă, acceptând să-şi păstreze hoperele dacă zburau numai deasupra Ţinuturilor Tăiate şi dacă armamentul de la bord era distrus. În legătură cu ultimul punct se certară între ei, pe când Selver aşteptă, repetând din când în când termenii săi, deoarece nu dorea să renunţe la ei.

— Ce contează, Benton? exclamă în cele din urmă bătrânul colonel, furios şi tremurând, nu vezi că tot nu putem folosi blestematele de arme? Există trei milioane din fiinţe de astea, împrăştiate pe toate insulele nenorocite, toate acoperite cu tufişuri şi copaci, nici un oraş, nici o reţea vitală, nici un control centralizat. 6 structură de tip guerilla nu poate fi distrusă cu bombe — e lucru dovedit — de fapt, partea lumii în care m-am născut eu a dovedit-o timp de treizeci de ani, luptând, pe rând, cu supraputeri importante, în secolul douăzeci. Iar până la sosirea unei nave nu avem cum să ne dovedim superioritatea. Să lăsăm armamentul greu, dacă putem păstra armele mici pentru vânătoare şi auto-apărare.

Era Bătrânul lor şi opinia lui triumfă în cele din urmă, aşa cum s-ar fi întâmplat şi într-un Culcuş al Bărbaţilor. Benton se îmbufnă. Gosse începu să vorbească despre ce s-ar fi putut întâmpla dacă tratatul ar fi fost încălcat, dar Selver îl opri.

— Toate astea sunt numai posibilităţi, nimic nu e sigur. Nava voastră cea mare se va întoarce după trei ani, adică trei ani şi jumătate, după numărătoarea voastră. Până atunci, sunteţi liberi. Nu o să vă fie prea greu. Din Centralville nu se va mai lua nimic, cu excepţia unor lucrări ale lui Lyubov pe care vreau să le păstrez. Deţineţi încă majoritatea uneltelor de tăiat copaci şi săpat pământ; dacă vă mai trebuie şi altele, minele de fier din Peldel sunt pe teritoriul vostru. Mai rămâne de lămurit un singur lucru: Când va sosi nava aceea, ce se va întâmpla cu voi şi cu noi?

— Nu ştim, răspunse Gosse.

— Dacă nu aţi fi distrus ansiblul, interveni Dongh, puteam primi informaţii asupra acestor chestiuni şi, desigur, rapoartele noastre ar fi influenţat deciziile luate în privinţa statutului planetei, care putea fi clarificat chiar înainte de întoarcerea-navei de pe Prestno. Dar, datorită distrugerilor cauzate de ignoranţa voastră în ceea ce priveşte propriile interese, nu avem nici măcar un radio care să transmită la trei sute de kilometri.

— Ce este un ansiblu?

Cuvântul nu mai apăruse în discuţie; era ceva nou pentru Selver.

— MCI, făcu morocănos colonelul.

— Un fel de radio, explică arogant Gosse. Ne pune în legătură imediată cu planeta-mamă.

— Fără să mai aştepte douăzeci şi şapte de ani? Gosse îl privi atent pe Selver.

— Corect. Aşa este. Ai învăţat multe de la Lyubov, nu?

— Sigur că da, făcu Benton. A fost amicul verzui al lui Lyubov. A cules tot ce era important de ştiut şi ceva pe deasupra. Aşa cum ar fi: punctele vitale în cazul unui sabotaj, posturile de gardă şi intrările arsenalului. Pesemne că au comunicat până la începerea masacrului.

— Raj e mort, privi stânjenit Gosse. Lucrurile astea sunt acum lipsite de sens, Benton. Trebuie să stabilim…

— Încerci să insinuezi că Lyubov a fost implicat în vreo activitate care ar fi însemnat trădare pentru Colonie, Benton? rosti Dongh, strâmbându-se şi apăsându-se cu mâna pe pântece. Printre oamenii mei n-au existat spioni sau trădători, au fost verificaţi înainte de-a părăsi Terra şi-i cunosc pe cei cu care am de a face.

— Nu insinuez nimic, domnule colonel. O spun direct: Lyubov i-a aţâţat pe creechi şi, dacă ordinele nu s-ar fi modificat după vizita navei flotei, asta nu s-ar fi întâmplat niciodată.

Gosse şi Dongh începură să vorbească în acelaşi timp.

— Sunteţi cu toţii foarte bolnavi, remarcă Selver, ridicându-se şi scuturându-se, deoarece frunzele de stejar, cafenii şi umede, se lipiseră de blana lui scurtă. Îmi pare rău că a trebuit să vă ţinem în ţarcul creeche, nu este un loc bun pentru minte. Vă rog, chemaţi-vă oamenii din tabere. Când toţi vor fi aici şi armamentul greu va fi distrus, iar tratatul citit tuturor, atunci o să vă dăm drumul. Porţile lagărului se vor deschide astăzi, după plecarea mea. Mai este ceva?

Nu vorbi nimeni. Priveau în jos către el. Şapte bărbaţi voinici, bronzaţi sau cu pielea arămie şi spână, acoperiţi de straie, cu ochi negri şi rânjind; doisprezece omuleţi, verzui sau cafenii-verzui acoperiţi de blană, cu ochii mari ai fiinţelor semi-nocturne, cu chipuri visătoare; între cele două grupuri, Selver, translatorul, fragil, desfigurat, ţinând destinele lor în mâinile sale goale. Ploaia cădea mărunt pe pământul cafeniu din jur.

— Adio, atunci, încheie Selver şi îşi luă oamenii.

— Nu sunt chiar atât de proşti, observă conducătoarea din Berre, pe drumul spre Endtor. Credeam că sunt proşti dar au înţeles că eşti un zeu, am citit-o pe feţele lor la sfârşitul discuţiilor. Vorbeşti foarte bine păsăreasca asta. Ce urâţi sunt, crezi că şi copii lor sunt spâni?

— Asta sper că nu vom afla niciodată.

— Brr, gândeşte-te, să îngrijeşti un copil care nu este îmblănit… E ca şi cum ai mângâia un peşte.

— Sunt cu toţii nebuni, vorbi bătrânul Tubab, părând extrem de tulburat. Lyubov nu era aşa, când venea în Tuntar. Era ignorant, dar nu insensibil. Ăştia însă se ceartă şi se răstesc la cel bătrân şi se urăsc între ei, uite aşa. Îşi contorsionă chipul cu blană sură, imitând expresiile pământenilor, ale căror cuvinte nu reuşise, desigur, să le urmărească. Asta le-ai spus, Selver, că sunt nebuni?

— Le-am spus că sunt bolnavi. Totuşi, au fost înfrânţi, răniţi şi încuiaţi în cuşca aceea de piatră. După asta, oricine poate să fie bolnav şi să aibă nevoie de oblojire.

— Cine să-i oblojească? întrebă conducătoarea din Berre. Toate femeile lor au murit. Păcat pentru ele. Amărâţii… sunt ca nişte păianjeni mari şi goi, brr!

— Sunt oameni, oameni, ca noi, oameni, interveni Selver cu vocea tăioasă şi ascuţită ca briciul.

— Oh, dragul meu Lord Zeu, ştiu, spuneam doar că arată ca nişte păianjeni, făcu bătrâna mângâindu-l pe spate. Uitaţi-vă, oameni, Selver e obosit de drumurile astea între Endtor şi Eshsen, să ne aşezăm şi să ne odihnim puţin.

— Nu aici, vorbi Selver. Se aflau încă în Ţinuturile Tăiate printre cioturi şi pante ierboase, sub cerul liber. Când ajungem sub copaci…

Se împiedică şi cei care nu erau zei îl ajutară să umble pe drum.