CAPITOLUL V

Fusese un şoc să se întâlnească nas în nas cu Selver. Zburând înapoi spre Central revenind din satul de la poalele dealului, Lyubov încerca să decidă de ce fusese un şoc, să analizeze nervul care tresărise. La urma urmei, de obicei, nu te îngrozeşti de o întâlnire întâmplătoare cu un prieten bun…

Nu fusese uşor să capete invitaţia conducătoarei. Tuntar reprezentase principalul său loc de studiu toată vara; avea acolo câteva surse extraordinare de informaţii şi se găsea în termeni buni cu Culcuşul şi conducătoarea, care îl lăsaseră să observe şi să participe liber la viaţa comunităţii. Obţinerea unei invitaţii din partea ei, prin intermediul unor foşti sclavi care se găseau încă în preajmă, durase mult dar, în cele din urmă, ea încuviinţase, aprobându-i, conform noilor directive, „o întâlnire propusă de băştinaşi”. Propria lui conştiinţă, mai degrabă decât colonelul, insistase în această privinţă. Dongh voise ca el să meargă. Era îngrijorat de Ameninţarea Creechilor. Îi spusese lui Lyubov să-i studieze, „să vadă cum reacţionau acum, când erau lăsaţi absolut singuri”… Spera să găsească o asigurare. Lyubov nu-şi dădea seama dacă raportul lui avea să-l liniştească sau nu pe colonel.

Pe distanţă de cincisprezece kilometri dincolo de Central terenul fusese defrişat, iar cioturile putreziseră toate; rămăsese acum o întindere posomorâtă de lăstare, ca nişte fire de păr sur în ploaie. Sub frunzele acelea începuseră să răsară arbuştii cei noi, oţetarii, plopii pitici şi sălciile, care aveau, la rândul lor, să protejeze mlădiţele. Lăsată în pace, în climatul acela ploios pădurea se putea regenera singură în treizeci de ani şi avea să recapete proporţiile anterioare peste încă o sută de ani. Lăsată în pace…

Brusc, pădurea reîncepu — în spaţiu, nu în timp: sub elicopter, nuanţele infinite de verde ale frunzelor acopereau colinele domoale şi dealurile din nordul Sornolului.

Aidoma celor mai mulţi pământeni, pe Terra, Lyubov nu se plimbase niciodată printr-o pădure sălbatică şi nu văzuse un desiş mai lung decât strada unui oraş. La început, pe Athshe se simţise oprimat şi deprimat în pădure, stupefiat de aglomerarea nesfârşită şi de incoerenţa trunchiurilor, ramurilor şi frunzelor veşnic verzui, sau cafenii în amurg. Amestecul nenumăratelor vieţi concurente, împingându-se şi ridicându-se, sus, spre lumină, tăcerea alcătuită din multe zgomote mărunte şi lipsite de înţeles, indiferenţa absolută a vegetaţiei faţă de prezenţa minţii omeneşti, toate acestea îl tulburaseră şi, aidoma celorlalţi, căutase luminişurile şi plaja. Dar încetul cu încetul, începuse să-i placă. Gosse îl tachina, spunându-i domnul Gibson; de fapt, Lyubov aducea într-adevăr cu un gibon, având faţa rotundă şi măslinie, braţele lungi şi părul deja sur; dar gibonii dispăruseră. Fie că-i plăcea, fie că nu, ca hilfer trebuia să meargă în pădure şi să-i caute pe hilfi: iar acum, după patru ani, se simţea sub copaci ca la el acasă, chiar mai bine decât în oricare altă parte. Începuseră, de asemenea, să-i placă denumirile date de locurile Athsheeni, cuvinte sonore din două silabe: Sornol, Tuntar, Eshreth, Eshsen — care era acum Centralville — Endtor, Abtan şi, mai presus de toate, Athshe care însemna şi Pădurea, dar şi Lumea. Aşa cum pământul, terra, tellus denumesc atât solul, cât şi planeta, două sensuri, totuşi unul singur. Pentru Athsheeni însă solul, pământul nu era locul unde se întorc morţii şi pe care trăieşte tot ce este „viu” substanţa planetei lor nu era pământul, ci pădurea. Pământeanul era din lut şi. praf roşu. Athsheeanul era din ramuri şi rădăcini. Statuetele pe care le făceau nu erau sculptate în piatră, ci numai în lemn.

Coborî hoperul pe un tăpşan micuţ, în nordul oraşului, şi intră, trecând pe lângă Culcuşul Femeilor. Mirosul specific unei aşezări Athsheene plutea pătrunzător prin aer, fum de lemn ars, peşte mort, ierburi aromate şi sudoare. Atmosfera unei case subterane dacă un pământean ar fi putut intra în ea, era grea, predominând în CO2. Lyubov petrecuse multe ore stimulatoare intelectual chircit şi sufocându-se în penumbra duhnitoare a Culcuşului Bărbaţilor din Tuntar. De data aceasta, însă, nu credea că avea să mai fie invitat să intre.

Desigur, cei din oraş auziseră de masacrul de la tabăra Smith, petrecut cu şase săptămâni în urmă. Aflaseră repede, deoarece ştirile circulau rapid între insule, cu toate că nu atât de rapid încât să fie „o-putere misterioasă de telepatie”, cum le plăcea tăietorilor să creadă… Cei din oraş ştiau, de asemenea, că după masacrul din Centralville fuseseră eliberaţi o mie două sute de sclavi. Lyubov era de acord cu colonelul că băştinaşii puteau crede că al doilea eveniment fusese provocat de primul. Asta dădea „o impresie eronată”, cum spunea Dongh, dar, probabil, nu era ceva prea important. Importantă era eliberarea sclavilor. Greşelile făcute nu puteau fi îndreptate, însă cel puţin nu se mai făceau. Puteau lua un start nou: băştinaşii — fără uimirea aceea dureroasă faţă de tratamentul animalic aplicat de „yeomeni” oamenilor; iar el — fără povara explicaţiilor şi gheara vinovăţiei iremediabile.

Ştiind acum că preţuiau candoarea şi simplitatea faţă de problemele care tulburau, sau înspăimântau se aştepta ca în Tuntar să i se vorbească despre lucrurile respective cu satisfacţie, sau justificări cu înţelegere, sau uimire. Dar nu se întâmpla aşa: nici unul nu-i spuse mare lucru.

Ajunsese după-amiaza târziu, totuna cu sosirea într-un oraş terran imediat după zorii zilei. Athsheenii dormeau — ca întotdeauna, părerea coloniştilor ignora fapte observabile — dar minimul lor fiziologic se situa între amiază şi 4 P.M., în timp ce la pământeni se situa de obicei, între 2 şi 5 A. M.; aveau un ciclu cu două maxime — al temperaturii mari şi al activităţii intense — care coincideau cu trecerile — noapte, zorile şi seara. Cei mai mulţi adulţi dormeau cinci sau şase ore pe zi, moţăind, pe când bărbaţii Visători dormeau numai vreo două ore din douăzeci şi patru; aşa încât, considerând atât moţăielile cât şi starea de vis drept „leneveli” se putea afirma că nu dormeau niciodată. Era mult mai uşor să spui aşa ceva decât să înţelegi ceea ce făceau de fapt… La sosirea lui în Tuntar, activităţile începeau iarăşi să se mişte după picoteala de după amiază.

Lyubov remarcă mulţi străini. Aceştia îl priviră, dar nu se apropiară; erau doar nişte prezenţe care mergeau pe alte poteci în penumbra stejarilor uriaşi. În cele din urmă recunoscu pe cineva, apropiindu-se, pe cărarea lui, verişoara conducătoare, Sherrar, o femeie bătrână, puţin importantă. Ea îl salută politicoasă, însă nu răspunse la întrebările sale despre conducătoare şi ajutoarele ei: Egath, îngrijitorul livezii, şi Tubab, Visătorul. Conducătoarea era tare ocupată şi cine era Egath?, se referea poate la Geban… iar Tubab putea fi colo sau dincolo, sau nicăieri. Se lipi de Lyubov şi nimeni altul nu-i mai vorbi. Merse înainte, însoţit de băbuţă, şchiopătând, plângăreaţă şi verzuie, prin crângurile şi dumbrăvile Tuntarului, către Culcuşul Bărbaţilor.

— Au treabă acolo, rosti Sherrar.

— Visează?

— De unde să ştiu? Hai, Lyubov, vino să vezi… Ştia că hilferului îi plăcea să vadă diverse lucruri, dar nu ştia cu ce anume să-l atragă. Vino să vezi plasele de pescuit.

Pe lângă ei trecu o fată, una din Tinerele Vânătoare, şi-l privi: o privire neagră, o stare de animozitate aşa cum nu mai văzuse niciodată din partea vreunui Athsheean, decât poate de la vreun copilaş speriat de înălţimea şi de chipul lui spân. Fata aceea nu era însă înspăimântată.

— Bine, încuviinţă el, simţind că singura alternativă era supunerea.

Dacă într-adevăr Athsheenii căpătaseră — în cele din urmă — şi brusc — sentimentul duşmăniei de grup, atunci trebuia să o accepte pur şi simplu, să le arate că rămânea un prieten neschimbat, pe care se puteau bizui.

Cum puteau, totuşi, să-şi modifice, mentalitatea şi comportamentul atât de repede, şi după atât de multă vreme? Şi de ce? În tabăra Smith, provocarea fusese imediată şi intolerabilă: cruzimea lui Davidson îi putea împinge până şi pe Athsheeni la acte de violenţă. Însă oraşul acela, Tuntar nu fusese niciodată atacat de pământeni, nu suferise raiduri de recrutare a sclavilor şi nu-şi văzuse pădurea din jur tăiată sau arsă. El, Lyubov însuşi, fusese acolo — antropologul nu-şi poate lăsa întotdeauna umbra în afara tabloului pe care-l desenează — dar cu mai mult de două luni în urmă. Primiseră veşti din Smith, de la refugiaţi, foşti sclavi, care suferiseră în mâinile pământenilor şi voiau să vorbească despre cele întâmplate. Însă ce veşti îi puteau schimba pe ascultători în mod radical?…, când lipsa lor de violenţă era atât de înrădăcinată în ei, în cultura şi societatea lor dar şi mai jos, în subconştient, în aşa-zisa „vreme a visului”, şi poate chiar în fiziologia lor? Ştia că o cruzime atroce îl putea provoca pe un Athsheean să ucidă: văzuse acest lucru… o dată. Acum, trebuia să creadă că o comunitate ameninţată putea fi provocată, în mod similar, de agresiuni tot atât de intolerabile: aşa se întâmplase în tabăra Smith. Dar ca toate veştile şi zvonurile, indiferent cât de îngrozitoare şi înspăimântătoare să poată stârni o aşezare liniştită până la punctul în care locuitorii ei să acţioneze împotriva obiceiurilor şi ale raţiunii, renunţând complet la modul anterior de viaţă, asta nu mai putea crede. Psihologic, era imposibil. Lipsea ceva.

Bătrânul Tubab ieşi din Culcuş chiar când Lyubov ajunse acolo. Înapoia Visătorului venea Selver.

Acesta se târî prin uşa-tunel, se ridică şi clipi înaintea strălucirii soarelui, umbrit totuşi de frunzişul des. Înălţând ochii întâlni privirea lui Lyubov. Niciunul nu vorbi. Lyubov se simţea extrem de speriat.

Zburând spre casă, în hoper, şi analizând întâmplarea, gândi: De ce frică? De ce mi-a fost frică de Selver? O intuiţie care nu se poate dovedi, sau doar o analogie falsă? Oricum, era ceva iraţional. Între Selver şi Lyubov nu se schimbase nimic. Ceea ce făcuse Selver la tabăra Smith putea fi justificat şi chiar dacă n-ar fi putut să fie justificat, tot nu conta. Prietenia dintre ei era prea profundă ca să fie atinsă de îndoieli morale. Lucraseră din greu împreună; se învăţaseră unul pe celălalt, chiar mai mult decât în sensul literal, graiurile lor. Îşi vorbiseră fără rezerve. Iar dragostea lui Lyubov pentru prietenul său era sporită de recunoştinţa aceea pe care salvatorul o simte pentru cel a cărui viaţă a avut privilegiul să salveze.

Într-adevăr, până atunci nu-şi prea dăduse seama cât de profundă era prietenia sa faţă de Selver. Teama lui să fi fost de fapt teama că Athsheeanul, învăţând ce însemna ura de rasă, îl va respinge, în ciuda sincerităţii lui, şi-l va trata nu ca „tu”, ci ca pe: „unul dintre ei”?

După privirea aceea lungă, Selver înaintase încet şi-l salutase pe Lyubov, întinzându-i mâinile.

Printre oamenii pădurii, atingerea era un canal principal de comunicaţie. La terrani, atingerea implică aproape întotdeauna ameninţare, agresiune; adeseori la ei nu există nici o deosebire între strânsul oficial al mâinii şi mângâierile sexuale. Golul acela fusese umplut de Athsheeni cu nenumărate modalităţi de atingeri. Mângâierea ca-semnal şi liniştire, era pentru ei tot atât de importantă ca pentru mamă şi copil, sau iubit şi iubită; însă semnificaţia gestului era socială, nu numai maternă şi sexuală. Făcea parte din limbajul lor. Era deci structurată, codificată, totuşi extrem de variabilă. „Îşi tot pun labele unii pe alţii”, pufneau unii colonişti, incapabili să vadă în schimbul de atingeri altceva decât propriul lor erotism care, forţat el însuşi să se concentreze exclusiv pe sex, şi atunci frustrat şi reprimat, invadează şi otrăveşte orice plăcere senzuală, orice răspuns uman: victoria unui Eros orb şi ascuns, asupra mamei creatoare a tuturor oceanelor şi stelelor, a frunzelor copacilor, a gesturilor oamenilor, Venus Genetrix…

Selver înaintă, cu palmele întinse, dădu mâna cu Lyubov după obiceiul pământean, îi apucă ambele braţe cu o strângere uşoară deasupra coatelor. Nu trecea cu mult de jumătatea înălţimii pământeanului şi asta făcea ca toate gesturile să fie mai stângace, dar în atingerea mâinilor lui mici şi subţiri, acoperite cu blană verde, nu era nimic nesigur sau copilăros. Era o reasigurare. Primind-o, Lyubov se simţi fericit.

— Selver, ce noroc să te întâlnesc! Ţin foarte mult să vorbesc cu tine…

— Acum nu pot, Lyubov.

Vorbise blând, dar când îl auzi, speranţele lui Lyubov în legătură cu o prietenie nealterată, dispărură. Selver era schimbat. Se schimbase radical: din rădăcină.

— Pot să revin, se grăbi Lyubov, în altă zi şi să vorbesc cu tine? Este foarte important să…

— Astăzi plec de aici, spuse şi mai blând Selver, însă lăsă braţele şi privi într-o parte.

În felul acela era, literalmente, în afara atingerii. Politeţea cerea ca Lyubov să facă la fel, încheind conversaţia. Nu avea cui să se mai adreseze. Bătrânul Tubab nici măcar nu se uitase la el; oraşul îi întorsese spatele. Iar acum, Selver, care-i fusese prieten.

— Selver, poate crezi că între noi se ridică masacrul de la Kelme Deva. Nu-i aşa. S-ar putea să ne apropie şi mai mult. Iar neamul tău a fost eliberat din ţarcurile sclavilor, aşa că nu ne mai desparte nici greşeala asta. Şi chiar dacă ne-ar despărţi… eu totuşi… eu am rămas acelaşi, Selver.

La început, Athsheeanul nu-i răspunse. Chipul său straniu, ochii mari şi afundaţi, trăsăturile pronunţate, stâlcite de cicatrice şi acoperite de blana scurtă şi mătăsoasă care îi urmărea, ascunzând în acelaşi timp, toate contururile, chipul acela refuza cu încăpăţânare să-l privească pe Lyubov. Apoi, brusc, se întoarse, parcă împotriva voinţei lui.

— Lyubov, n-ar fi trebuit să vii aici. Peste două nopţi să pleci din Central. Nu ştiu ce eşti tu. Ar fi fost mai bine dacă nu te-aş fi cunoscut niciodată…

Rostind aceste cuvinte, se întoarse şi se îndepărtă cu mersul unei feline, o licărire verde printre stejarii întunecaţi ai Tuntarului. Tubab îl urmă încetişor, continuând să nu-l privească pe Lyubov. O bură fină cădea fără zgomot peste frunzele stejarilor şi pe potecile înguste care duceau la Culcuş şi la râu. Puteai auzi ploaia doar ascultând cu atenţie, era o muzică mult prea complexă pentru a fi percepută de o singură minte, o coardă unică, fără de sfârşit, ce răsuna în întreaga pădure.

— Selver este un zeu, vorbi bătrâna Sherrar. Acum vino să vezi plasele de pescuit…

Lyubov o refuză. Ar fi fost lipsit de politeţe şi diplomaţie să mai rămână; oricum, nu-l trăgea inima.

Încercă să se convingă că Selver nu-l respinsese pe el, Lyubov, decât ca pământean. Nu conta. Nu mai conta.

Întotdeauna era neplăcut surprins să descopere cât de vulnerabile îi erau sentimentele, cât de mult îl durea să fie rănit. Tipul acela de sensibilitate adolescentină era ruşinos, ar fi trebuit să aibă o structură mai dură.

Cu blana argintată de stropii de ploaie, băbuţa suspină uşurată când Lyubov îşi luă la revedere. Pornind hoperul, zâmbi văzând-o cum ţopăia îndărăt, între copaci, cât putea de repede, ca o broscuţă care scăpase de un şarpe. Calitatea este o chestiune importantă, dar importantă este şi cantitatea, mai exact, mărimea relativă. Reacţia normală a adultului faţă de o persoană cu mult mai scundă poate fi una de aroganţă, de protejare, de superioritate afectivă, sau şicanatoare, dar, indiferent de ceea ce este, va fi mai adecvată faţă de un copil decât faţă de un adult. Dacă persoana de mărimea unui copil era şi îmblănită, se declanşa un alt răspuns pe care Lyubov îl denumise: Reacţia Ursuleţul. Deoarece Athsheenii foloseau atât de mult mângâierile, manifestarea nu era nelalocul ei, dar motivul rămânea suspect. În cele din urmă apărea inevitabila Reacţie Monstrul, îndepărtarea de tot ceea ce nu seamănă cu oamenii.

Dincolo de toate acestea, rămânea faptul că Athsheenii, ca şi pământenii, erau uneori pur şi simplu, caraghioşi. Unii dintre ei aduceau cu nişte broscuţe, bufniţe sau omizi. Sherrar nu era prima despre care Lyubov remarcase că arăta caraghioasă din spate…

Ăsta e unul dintre necazurile coloniei, se gândi el, în vreme ce hoperul se ridică în văzduh şi Tuntar dispăru înapoia stejarilor. Noi nu avem bătrâne. Nici bătrâni, cu excepţia lui Dongh, care abia a trecut de şaizeci de ani. Bătrânele se deosebesc însă de oricine, ele spun ceea ce gândesc. Athsheenii sunt guvernaţi, în măsura în care se poate vorbi de un guvernământ, de către bătrâne. Intelectul aparţinea bărbaţilor, politica femeilor, iar etica ambelor sexe: acesta era aranjamentul de pe Athshe. Interesant, şi cu rezultate… În cazul lor. Visez ca Administraţia să trimită şi vreo două bunicuţe laolaltă cu fetişcanele fertile şi cu sâni tari. De pildă, fata pe care am avut-o noaptea trecută era foarte drăguţă, pricepută în pat şi cu inima bună, însă, Dumnezeule, abia peste patruzeci de ani va spune ceva unui bărbat… Cu toate acestea, dincolo de gândurile lui despre femei, tinere sau bătrâne, şocul întâlnirii persista: intuiţie sau recunoaştere?

Trebuia să se mai gândească, înainte de a raporta statului major.

Selver. Ce se întâmpla cu Selver?

Desigur, pentru Lyubov, Selver era un personaj cheie. De ce? Pentru că-l cunoştea bine, sau datorită forţei din personalitatea lui, pe care Lyubov nu o apreciase niciodată în mod conştient?

Ba o apreciase: îl considerase pe Selver foarte devreme, ca pe o persoană deosebită. Pe atunci era „Sam”, ordonanţă la trei ofiţeri care împărţeau aceeaşi baracă. Lyubov şi-l aminti pe Benson lăudându-se ce creeche grozav aveau, acolo o nimeriseră din plin.

Mulţi Athsheeni, în special Visătorii din Culcuşuri, nu-şi puteau modifica somnul de tip policiclic pentru a coincide cu cel pământean. Dacă dormeau ca pământenii, noaptea, asta îi împiedica să mai aibă RME-ul, sau somnul paradoxal, al cărui ciclu de 120 de minute le dirija viaţa, atât ziua cât şi noaptea, şi care nu se putea potrivi cu ziua de lucru pământeană. După ce învăţai să visezi complet treaz, pentru a-ţi balansa integritatea mintală nu pe muchia îngusta a raţiunii ci pe suportul dublu, pe talerele delicate ale raţiunii şi visului, după ce învăţai asta, n-o mai puteai uita, aşa cum nu poţi uita să gândeşti… De aceea, majoritatea bărbaţilor deveniseră ciudaţi, ameţiţi, retraşi, chiar catatonici. Femeile, uluite şi siluite, se comportaseră cu docilitatea posacă a celor recent înrobiţi. Cel mai bine se descurcaseră ne-Visătorii şi unii dintre Visătorii tineri: se adaptaseră, muncind din greu în taberele forestiere sau devenind slujitori inteligenţi. Sam fusese unul din aceştia — un servitor eficient, bucătar, spălător casă, majordom şi ţap ispăşitor pentru cei trei stăpâni ai săi. Învăţase cum să fie invizibil. Lyubov îl împrumutase ca sursă de informaţii etnice şi, printr-o afinitate de gândire şi temperament, îi câştigase imediat încrederea. Găsise în el sursa ideală de informaţii, cunoscător al obiceiurilor poporului său, sesizându-le semnificaţiile şi gata să le explice, să se facă înţeles de Lyubov, astupând prăpastia dintre două graiuri, două culturi, două specii ale genului Om.

Vreme de doi ani, Lyubov călătorise, studiase, discutase, observase, dar nu reuşise să găsească cheia care să-i deschidă calea spre mintea Athsheeană. Nu ştia nici măcar unde era zăvorul. Studiase obiceiurile de somn ale Athsheenilor şi descoperise că, aparent, nu aveau aşa ceva. Lipise nenumăraţi electrozi pe nenumărate ţeste acoperite cu blană verde, dar nu reuşise să găsească vreun înţeles în figurile familiare, curbele şi sinusoidele, alfa, beta şi teta care apăreau pe imprimante. În cele din urmă, Selver îl făcuse să înţeleagă semnificaţia cuvântului „vis”, care era totuna cu cuvântul „rădăcină”, oferindu-i astfel cheia împărăţiei oamenilor pădurii. Făcându-i EEG-ul văzuse pentru întâia oară, şi înţelesese, impulsurile extraordinare ale unui creier care intra în starea de vis, nici treaz, nici dormind, o situaţie asemănătoare cu visul din somnul pământenilor — dar aşa cum Parthenonul se aseamănă cu o colibă din lut: acelaşi lucru în principiu, dar adăugând complexitatea, calitate şi control.

Atunci, ce mai era?

Selver ar fi putut scăpa. La început fusese valet, apoi (prin una din puţinele relaţii ale lui Lyubov) Ajutor Ştiinţific, închis însă noaptea laolaltă cu ceilalţi creechi în ţarc (Locuinţele Personalului Muncitor Voluntar Autohton).

— O să te duc la Tuntar, să lucrăm acolo, îi spusese Lyubov la a treia lor discuţie, de ce Dumnezeu să rămâi aici?

— Soţia mea, Thele, este în ţarc, răspunse Selver.

Lyubov încercase s-o elibereze, dar femeia lucra la bucătăria statului major şi sergenţii care răspundeau de bucătărie detestau orice intervenţie din partea ofiţerilor. Lyubov trebuia să fie foarte prudent, pentru ca ei să nu se răzbune pe femeie. Ea şi cu Selver păreau gata să aştepte, răbdători, până la un prilej de evadare, sau până la eliberarea lor. Masculii şi femelele creeche erau strict separaţi în ţarcuri — de ce?, nimeni nu părea să ştie — iar soţii se vedeau rareori. Lyubov reuşise să le aranjeze câteva întâlniri în baraca lui, situată în capătul nordic al oraşului. Întorcându-se de la o asemenea întâlnire, Thele fusese văzută de Davidson, care se pare că rămăsese impresionat de graţia şi delicateţea ei. În aceeaşi noapte, o adusese în locuinţa lui şi o batjocorise.

Femeia murise pesemne în timpul actului; aşa ceva se mai întâmplase datorită diferenţelor fizice; sau, poate, ea încetase voit din viaţă. Ca şi unii pământeni, Athsheenii posedau capacitatea de a-şi curma viaţa în mod voluntar. Oricum, Davidson o ucisese. Nu era ceva ieşit din comun. Ieşită din comun fusese reacţia lui Selver, a doua zi după moartea ei.

Lyubov ajunsese acolo abia la sfârşit. Îşi reamintea zgomotele; el alergând pe Strada Principală sub soarele fierbinte; praful, cercul de bărbaţi. Totul durase numai vreo cinci minute, suficient pentru o luptă pe viaţă şi pe moarte. Când ajunsese, Selver era orbit de sânge, un fel de jucărie înaintea lui Davidson, ridicându-se totuşi şi atacându-l, nu cu o furie devastatoare, ci cu o disperare inteligentă. Revenea mereu. În cele din urmă, Davidson se speriase de persistenţa aceea teribilă; doborându-l cu o laterală, înaintase, ridicând bocancul ca să-l termine. În clipa aceea, Lyubov trecuse printre oameni. Oprise lupta (oricâtă sete de sânge avuseseră cei zece sau doisprezece privitori, erau acum mai mult decât mulţumiţi şi-l sprijiniseră când îi strigase lui Davidson să se oprească); de atunci, avea să-l urască pe Davidson şi să fie urât de acesta, pentru că intervenise între ucigaş şi victima lui.

Lyubov îl ridicase pe Selver, o greutatea neglijabilă, în braţe. Chipul mutilat era lipit de cămaşa lui şi sângele o îmbibase, ajungându-i până la piele. Îl dusese la el acasă îi îndreptase mâna ruptă, îi aranjase faţa cum se pricepuse, îl culcase în propriul lui pat şi, noapte de noapte, încercase să-i vorbească, să-l scoată din disperarea durerii şi ruşinii. Bineînţeles, era contrar regulamentului.

Nimeni nu-i pomenise nimic de regulament. Nu era necesar s-o facă. Ştia că, oricum, îşi anula orice favoare pe care o avusese vreodată din partea ofiţerilor coloniei.

Fusese atent să se menţină de partea majorităţii cartierului general, obiectând numai la cazurile de brutalitate extremă împotriva băştinaşilor, folosind convingerea, nu înfruntarea, şi conservându-şi rămăşiţa de putere şi influenţă care îi mai rămăsese. Nu putea opri exploatarea Athsheenilor. Era mult mai rău decât se aşteptase, dar nu putea face mare lucru, aici şi acum. Poate că, după călătoria de cincizeci şi patru de ani, rapoartele lui către Administraţia şi Comitetul asupra Drepturilor aveau să aibă vreun efect: Terra putea chiar să decidă că politica unei Colonii Deschise pe Athshe era o greşeală. Mai bine cu cincizeci şi patru de ani mai târziu, decât niciodată. Dacă pierdea îngăduinţa superiorilor de aici, i s-ar fi cenzurat sau anulat rapoartele, şi atunci n-ar mai fi rămas nici o speranţă.

Acum era însă prea furios ca să-şi menţină strategia. La dracu cu ceilalţi, dacă insistau să vadă În grija acordată de el unui prieten, o insultă la adresa Pământului-mamă şi trădarea coloniei! Dacă îl etichetau drept „iubitor de creechi”, cu greu mai putea fi de ajutor Athsheenilor; dar dincolo de vindecarea lui, Selver nu-şi putea închipui un câştig imediat. Nu poţi salva un popor, vânzându-ţi prietenul. Înfuriat de rănile superficiale provocate de Selver, precum şi de intervenţia lui Lyubov, Davidson povestise peste tot că voia să termine cu creechul cel rebel; cu siguranţă că s-ar fi ţinut de cuvânt, dacă i se oferea ocazia. Timp de două săptămâni, Lyubov stătu zi şi noapte cu Selver, apoi îl scoase din Central şi-l duse într-un oraş de pe coasta de vest, Broter, unde avea rude.

Nu exista vreo sancţiune pentru complicitate la evadarea sclavilor deoarece, oficial, Athsheenii nu erau sclavi: formau Personalul de Muncă Voluntară Autohton. Lyubov nu fusese nici măcar mustrat. Ofiţerii de carieră nu mai aveau însă pic de încredere în el, până şi colegii din Serviciul Special, exobiologul, coordonatorii agrari şi forestieri, ecologii, îl făcuseră, în felurite chipuri, să înţeleagă că acţionase fără judecată, exaltat sau prosteşte.

— Credeai că aici venim la un picnic? îl întrebase Gosse.

— Nu. N-am crezut aşa ceva, răspunsese Lyubov morocănos.

— Nu înţeleg cum un hilfer se poate ataşa de o Colonie Deschisă. Ştii că cei pe care-i studiezi vor nimeri în jug şi, probabil, vor dispare. Asta este ceva în natura omului şi trebuie să înţelegi că n-o poţi schimba. De fapt, de ce mai vii să asişti la toate? Eşti masochist?

— Nu ştiu ce înseamnă „natura omului”. Poate faptul că lăsăm în urmă descrieri a ceea ce distrugem face parte din natura omului… E oare mai plăcut pentru un ecolog?

Gosse ignorase întrebarea.

— Bine, atunci continuă-ţi descrierile, dar nu te mai băga în măcel. Un biolog care studiază şobolanii nu începe să-şi salveze şobolanii preferaţi.

Aici, Lyubov explodase. Înghiţise prea multe.

— Nu, sigur că nu, se pornise el. Una este un şobolan preferat şi alta este un prieten. Selver este prietenul meu. De fapt, este singurul om de pe planeta asta pe care îl consider prieten.

Afirmaţia aceea îl duruse pe sărmanul moş Gosse, care voia să-i fie ca un tată lui Lyubov şi nu făcuse nimănui nici un rău. Totuşi, o urmă de adevăr exista. Iar adevărul vă va face liberi… Îmi place Selver, îl respect; l-am salvat; am suferit împreună cu el; m-am temut pentru el. Selver este prietenul meu.

Selver este un zeu.

Aşa spusese băbuţa cea verde, de parcă toţi ştiau lucrul acesta, fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi zis: Cutărică este vânător. „Selver sha'ab.” De fapt, ce însemna „sha'ab”? În Limba Femeilor, graiul obişnuit al Athsheenilor, multe cuvinte proveneau din Limba Bărbaţilor — aceeaşi în toate aşezările — şi deseori cuvintele acelea nu erau alcătuite numai din două silabe, ci şi din două înţelesuri. Erau monezi: faţa. şi reversul. Sha'ab însemna zeu, sau entitate universală, sau fiinţă puternică; mai avea şi un alt înţeles, cu totul diferit, însă Lyubov nu şi-l mai amintea. Aici ajunsese cu gândurile când sosi acasă, şi căută în dicţionarul întocmit de el şi Selver, după patru luni de muncă istovitoare, dar armonioasă. Bineînţeles: sha'ab, translator.

Era aproape prea la ţanc, prea nimerit.

Cele două înţelesuri aveau vreo legătură? Adeseori aveau, însă nu atât de des încât să constituie o regulă. Dacă un zeu era un translator, ce traducea el? Într-adevăr, Selver era un interpret priceput, dar priceperea lui îşi găsise expresie numai prin apariţia unui limbaj cu adevărat nou şi necunoscut: cel al pământenilor. Oare un sha'ab era cel care traducea graiul viselor şi al filozofiei, Limba Bărbaţilor, în limbajul de zi cu zi? Lucrul acesta îl puteau face toţi Visătorii. S-ar fi putut ca Selver să traducă în viaţă experienţa centrală a viziunii: să servească drept legătură între cele două realităţi, considerate agale de către Athsheeni, vremea visului şi vremea lumii, între care existau relaţii: vitale, totuşi obscure. O legătură: cineva care poate rosti cu glas tare percepţiile subconştientului. „Vorbitul” graiului înseamnă acţiune. Ceva nou. Schimbă, sau este schimbat, radical, din rădăcină. Pentru că rădăcina este visul.

Iar translatorul este zeul. Selver adusese un cuvânt nou în graiul poporului său. Făcuse o faptă nouă. Cuvântul, fapta: omorul. Numai un zeu putea conduce un nou-venit atât de uriaş cum era Moartea peste podul dintre lumi.

Învăţase oare să-şi ucidă semenii din visele lui de mânie şi neputinţă, sau din faptele nevisate ale străinilor? Vorbea graiul său, ori pe cel al căpitanului Davidson? Ceea ce se părea că se ridica din rădăcina suferinţelor lui, exprimând modificarea propriei sale fiinţe, putea, de fapt, să fie o infecţie, o molimă necunoscută, care în loc să facă din rasa lui oameni noi avea să-i distrugă.


Nu stătea în caracterul lui Lyubov să gândească: „Ce pot face eu aici?” Caracterul şi educaţia îl determinau să nu se amestece în treburile altora. Treaba lui era să afle ce făceau alţii, iar înclinaţia sa era să-i lase în pace. Prefera să fie luminat, în loc să lumineze, să caute faptele, şi nu Adevărul. Dar chiar şi sufletul cel mai lipsit de misionarism, doar dacă nu pretinde absenţa emoţiilor, se găseşte uneori înaintea alegerii între angajare şi uitare. „Ce fac eu?” devine brusc: „Ce facem noi?” şi apoi: „Ce trebuie să fac eu?”.

Ştia că ajunsese la o asemenea răscruce, totuşi nu înţelegea limpede de ce, sau ce alternative i se ofereau.

În momentul acela, nu putea face nimic în plus pentru a îmbunătăţi şansele de supravieţuire ale Athsheenilor; Lepennon, Or şi ansiblul realizaseră mai mult decât sperase el să obţină în timpul vieţii sale. Administraţia de pe Terra se exprima clar în fiecare comunicaţie prin ansiblu, iar colonelul Dongh le îndeplinea conştiincios, deşi ofiţerii şi şefii echipelor de lucru îl presau să ignore ordinele. Era un ofiţer loial; şi apoi Shackleton avea să revină pentru a observa şi raporta cum erau îndeplinite dispoziţiile. Acum, când exista ansiblul, acea machina e machina, rapoartele către casă însemnau dispariţia vechii şi plăcutei autonomii coloniale şi a răspunderii pentru orice lucru făcut. Nu mai exista o limită a erorii de cincizeci şi patru de ani. Politica nu mai era statică. O decizie luată de Liga Planetelor putea duce la restrângerea coloniei pe un singur Ţinut la interzicerea defrişărilor sau la aprobarea exterminării băştinaşilor… Din ordinele seci ale Administraţiei nu se putea însă ghici modul de lucru al Ligii, sau orientarea acesteia. Dongh era îngrijorat de multiplele posibilităţi viitoare, dar lui Lyubov îi plăceau. Viaţa există prin diversitate, iar acolo unde este viaţă este şi speranţă, aceasta era concluzia filozofiilor lui, o concluzie destul de modestă, de altfel.

Coloniştii îi lăsau în pace pe Athsheeni, fiind, la rândul lor, lăsaţi în pace. Era o situaţie sănătoasă, ce. nu trebuia modificată în mod inutil. Singurul lucru care ar fi putut s-o modifice era frica.

Deocamdată, era posibil ca Athsheenii să fie încă bănuitori şi plini de resentimente, dar nu temători. Cât despre panica declanşată în Centralville la auzul masacrului din tabăra Smith, nu se întâmplase nimic care să o renască. De atunci, nici un Athsheean nu mai arătase, nicăieri, vreo urmă de violenţă; şi, odată ce dispăruseră sclavii, creechii se topiseră prin pădurile lor, dispărând şi iritarea constantă a xenofobiei. În sfârşit, coloniştii începeau să se relaxeze.

Dacă Lyubov ar fi raportat întâlnirea cu Selver, în Tuntar, Dongh şi alţii s-ar fi alarmat. Puteau chiar insista asupra încercării de capturare a lui Selver pentru a fi judecat. Codul Colonial interzicea condamnarea unui membru al unei societăţi planetare după legile altei societăţi, dar Curtea Marţială trecea peste asemenea amănunte. Îl puteau judeca, condamna şi împuşca pe Selver. Cu Davidson adus din Noua Javă, ca martor. Ah, nu, făcu Lyubov, lăsând dicţionarul pe un raft ticsit. Ah, nu, repetă el şi nu se mai gândi la asta. În felul acesta, luase hotărârea fără să-şi dea seama.

A doua zi, prezentă un raport scurt. Afirma că Tuntar îşi continua ocupaţiile cotidiene, iar el nu fusese alungat sau ameninţat. Era un raport liniştitor, şi cel mai fals pe care-l redactase vreodată Lyubov. Omitea toate amănuntele semnificative: neapariţia conducătoarei, refuzul lui Tuntar de a-l saluta, numărul mare de străini din oraş, expresia tinerei vânătoare, prezenţa lui Selver… Desigur, acest ultim lucru fusese omis în mod intenţionat, altfel însă, raportul era destui de exact, gândi el; nu pomenise nimic de impresiile personale, aşa cum trebuie să facă orice cercetător. În timp ce scria raportul, îl apucase o migrenă teribilă, care sporise după ce-l predase.

În noaptea aceea visă multe lucruri, dar dimineaţa nu şi le mai aminti. În a doua noapte după vizita în Tuntar se trezi şi, în urletele isterice ale sirenelor de alarmă şi în bubuiturile exploziilor, înţelese, în sfârşit, ceea ce nu voise să recunoască. În tot Centralville el era singurul om neluat prin surprindere. În clipa aceea ştiu ce era: un trădător.

Cu toate acestea, nici acum nu înţelegea în mod clar că era vorba de un atac al Athsheenilor. Teroarea nopţii era atotcuprinzătoare.

Baraca lui fusese ignorată, izolată de celelalte printr-un gard; grăbindu-se să iasă, se gândi că poate fusese protejată de copacii din jur. Centrul oraşului era incendiat. Până şi cuibul de piatră al cartierului general ardea, flăcările pornind dinăuntru, ca o vatră năruită. Ansiblul, legătura cea preţioasă se afla înăuntru. Se mai zăreau focuri în direcţia heliportului şi a Câmpului. De unde făcuseră rost de explozive? Cum izbucniseră toate focurile simultan? Pe ambele părţi ale Străzii Principale ardeau toate casele, construite din lemn; trosnetele flăcărilor erau teribile. Lyubov alergă spre incendii. Peste tot, pe jos, era numai apă; la început crezu că provenea de la vreun rezervor spart, apoi îşi dădu seama că, în vreme ce casele ardeau conducta de la râul Menend curgea în mod inutil pe sol. Asta cum o făcuseră? Existau paznici mereu, la Câmp, paznici în jeepuri… Împuşcături: rafale, clănţănitul unei mitraliere. De jur împrejurul lui Lyubov alergau siluete mărunte, dar el nu ţinea seama de ele. Ajunsese acum lângă o casă şi zări o fată care stătea în prag, cu focul lingând-o pe spate, însă cu cale liberă înainte. Fata nu se mişca. O strigă, apoi traversă curtea în fugă şi-i smulse mâinile de pe canaturile uşii, de care se agăţa cu disperare, trăgând-o şi încercând s-o calmeze:

— Haide, bombonico, haide.

Ea îl urmă, dar nu îndeajuns de repede. Pe când traversau curtea, faţada primului etaj, arzând pe dinăuntru, se prăbuşi încet înainte, împinsă de bârnele acoperişului. Cioturile şi aşchiile zburară ca nişte schije; o bucată de lemn îl izbi pe Lyubov, azvârlindu-l într-o parte. Căzu cu faţa în jos într-o baltă de noroi ce sclipea sub flăcări. Nu văzu o vânătoare mică şi verde care sări la fată, o târî de păr şi-i reteză gâtul. Nu mai zări nimic.

Загрузка...