CAPITOLUL VIII

Selver nu-l văzuse de multă vreme pe Lyubov. Visul acela plecase cu el la Rieshwel. Fusese cu el când îi vorbise pentru ultima dată lui Davidson. După aceea plecase şi poate că acum dormea în mormântul morţii lui Lyubov, la Eshsen, căci nu mai venise niciodată la Selver, în oraşul Broter unde trăia acum.

Dar când nava cea mare se întoarse şi el merse în Eshsen, Lyubov îl aştepta acolo. Era tăcut şi subţire, foarte trist, şi durerea cea veche se trezi în Selver.

Lyubov rămase cu el, o umbră în minte, chiar când se întâlni cu yeomenii de pe navă. Aceştia erau oameni puternici; extrem de diferiţi de toţi yeomenii întâlniţi până atunci, cu excepţia prietenului său, dar mult mai tari decât Lyubov.

Graiul lui yeoman se cam pierduse şi la început îi lăsă pe ei să vorbească mai mult. Când se convinse ce fel de oameni erau, aduse cutia grea pe care o cărase din Broter.

— Înăuntru sunt lucrurile lui Lyubov, rosti el, căutând cuvinte uitate. El ştia despre noi mai multe decât alţii. El a învăţat graiul meu şi Limba Bărbaţilor;am scris împreună toate astea. A înţeles câte ceva din felul în care trăim şi visăm noi. Ceilalţi n-au înţeles. O să vă dau hârtiile, dacă le veţi duce acolo unde dorea el.

Cel înalt şi cu pielea albă, Lepennon, păru bucuros şi-i mulţumi lui Selver, spunând că hârtiile vor fi, într-adevăr, duse acolo unde dorise Lyubov, fiind extrem de preţuite. Asta îi plăcuse lui Selver. Fusese însă extrem de dureros pentru el să rostească cu voce tare numele prietenului său, deoarece chipul lui Lyubov continua să fie amar şi trist, atunci când îl privi în minte. Se îndepărtă puţin de yeomeni şi se uită la ei. Dongh, Gosse şi alţii din Eshsen stăteau împreună cu cei cinci de pe navă. Noii veniţi arătau curaţi şi lustruiţi, ca fierul cel nou. Ceilalţi îşi lăsaseră părul să le crească pe feţe şi semănau puţin cu nişte Athsheeni uriaşi, cu blana neagră. Continuau să poarte haine, dar acestea erau vechi şi nu prea curate. Nu slăbiseră, cu excepţia Bătrânului, care nu se mai însănătoşise din Noaptea Eshsenului; însă toţi aveau un aer de oameni rătăciţi sau nebuni.

Întâlnirea se ţinea la marginea pădurii, în zona aceea unde, printr-un acord tacit, în aceşti ultimi ani, nici yeomenii, nici Athsheenii nu-şi ridicaseră locuinţe. Selver şi tovarăşii lui stăteau în umbra unui frasin uriaş, izolat puţin de restul arborilor. Fructele sale erau deocamdată numai muguraşi verzi pe ramuri, iar frunzele erau lungi şi moi, purtând verdele verii. Sub copac, lumina era dulce şi amestecată cu umbre.

Yeomenii se consultau, veneau şi plecau şi, în cele din urmă unul se îndreptă spre frasin. Era cel dur de pe navă, comandorul. Se ghemui pe vine lângă Selver, fără să ceară voie, dar fără o intenţie vădită de grosolănie.

— Putem vorbi puţin? întrebă el.

Desigur.

— Ştiţi că vom lua toţi pământenii cu noi. Am adus, pentru ei, încă o navă. Planeta voastră nu va mai fi folosită drept colonie.

— Mesajul acesta l-am auzit şi pe Broter, acum trei zile, când aţi sosit.

— Voiam să mă asigur că aţi înţeles faptul că este o decizie definitivă. Nu ne mai întoarcem. Planeta voastră a fost plasată sub Interdicţia Ligii. Asta înseamnă următoarele: vă pot promite că nimeni nu va mai veni aici ca să taie copacii, sau ca să vă ia pământurile, atâta vreme cât va exista Liga.

— Nici unul dintre voi nu se va mai întoarce, rosti Selver, cu un ton despre care nu ştiai dacă este o afirmaţie sau o întrebare.

— Nu, vreme de cinci generaţii. Nici unul. Apoi, poate câţiva oameni, zece sau douăzeci, nu mai mult de douăzeci, s-ar putea să vină ca să vorbească cu voi şi să vă studieze planeta, aşa cum făceau unii dintre cei de aici.

— Savanţii, Specialiştii, zise Selver. Căzu pe gânduri: Aţi hotărât toţi odată chestiunile, urmă el, din nou între afirmaţie şi întrebare.

— Ce vrei să spui? făcu comandorul.

— Păi, aţi spus că nimeni dintre voi nu va mai tăia copacii din Athshe: şi v-aţi oprit cu toţii. Totuşi, trăiţi în multe locuri. La noi, dacă o conducătoare, să zicem din Karach, dă un ordin, ea nu va fi ascultată de satul vecin şi, bineînţeles, nici de toţi oamenii de pe planetă…

— Nu, pentru că voi nu aveţi un guvern peste toate. Noi însă avem — acum — şi te asigur că hotărârile lui sunt respectate. De noi toţi, în acelaşi timp. Apropo, din ce mi-au spus coloniştii, mi se pare că şi atunci când tu, Selver, ai dat un ordin, acesta a fost respectat imediat de către toţi, de pe toate insulele. Cum ai reuşit asta?

— Pe atunci eram un zeu, răspunse Selver inexpresiv.

După ce comandorul plecă, veni cel alb şi înalt şi întrebă dacă se putea aşeza la umbra copacului. Avea tact şi era extrem de inteligent. În prezenţa lui, Selver se simţea nesigur. Ca şi Lyubov, acela avea să fie blând, avea să înţeleagă, rămânând totuşi dincolo de înţelegere. Deoarece cel mai bun dintre ei era tot atât de îndepărtat, de intangibil, ca şi cel mai crud. De aceea prezenţa lui Lyubov în mintea sa îl durea, în timp ce visele în care o vedea şi o atingea pe Thele, nevasta lui cea moartă, erau preţuite şi pline de pace.

— Când am fost aici, înainte, rosti Lepennon, l-am întâlnit pe acest om, pe Raj Lyubov. Am avut puţine ocazii de a vorbi cu el, dar îmi amintesc ce spunea; şi de atunci am avut posibilitatea să citesc câte ceva din lucrările sale asupra poporului tău. Hârtiile lui, cum spui tu. În cea mai mare parte, Athshe este eliberat acum de Colonia Terrană, tocmai datorită acelor hârtii. Cred că libertatea aceasta a fost ţelul vieţii lui Lyubov. Tu, ca prieten al lui, vei avea grijă ca moartea lui să nu-l oprească din a-şi atinge visul, sfârşitul călătoriei.

Selver rămase nemişcat. În mintea sa, stânjeneala se transformă în frică. Bărbatul vorbea ca un Mare Visător.

Nu scoase nici un cuvânt.

— Vrei să-mi spui ceva, Selver? Dacă întrebarea nu te ofensează. Nu o să te mai întreb altceva… Au existat omoruri: în tabăra Smith, aici, în Ashsen, apoi în tabăra Noua Javă, unde Davidson şi-a condus grupul rebel. Asta a fost totul. De atunci, nimic… Aşa este? Nu au mai fost crime?

— Eu nu l-am ucis pe Davidson.

— Asta nu contează, interveni Lepennon, înţelegând greşit; Selver voia să spună că Davidson nu era mort, dar Lepennon crezu că altcineva îl ucisese pe Davidson.

Uşurat, văzând că yeomenul putea greşi, Selver nu-l corectă.

— Atunci, n-au mai fost crime?

— Nici una. O să-ţi spună şi ei, arătă Selver către colonel şi Gosse.

— Mă refeream la poporul tău. Athsheeni ucigând Athsheeni.

Selver rămase tăcut.

Ridică privirea spre Lepennon, spre chipul straniu, alb ca masca Spiritului Frasinului, care se schimbă întâlnindu-i căutătura.

— Din când în când apare un zeu, rosti Selver. El aduce un fel nou de a face un lucru, sau un lucru nou. Un fel nou de a cânta, sau o moarte nouă. El îl aduce peste podul care leagă vremea visului de vremea lumii. După ce a făcut-o, aşa rămâne. Nu poţi lua lucruri ce există în lume şi să încerci să le trimiţi înapoi în vis, să le ţii în interiorul visului, cu ziduri şi amăgiri. Asta e o nebunie. Ceea ce este, este. Acum, nu are rost să pretindem că nu ştim cum să ne ucidem unul pe celălalt…

Lepennon îşi lăsă palma lungă pe mâna lui Selver, atât de repede şi de uşor încât Selver îi acceptă atingerea de parcă mâna nu ar fi fost a unui străin. Deasupra lor sclipeau umbrele verzi-aurii ale frunzelor.

— Dar nu trebuie să pretindeţi că aveţi motive să vă ucideţi între voi. Crima nu are motiv, vorbi Lepennon, cu chipul lui tot atât de neliniştit şi trist ca a lui Lyubov: Noi vom pleca. Peste două zile, nu vom mai fi aici. Nici unul. Pentru totdeauna. Atunci, pădurile de pe Athshe vor fi aşa cum erau şi înainte.

Lyubov ieşi din umbrele minţii lui Selver şi rosti:

— Eu voi fi aici.

— Lyubov va fi aici, încuviinţă Selver. Şi Davidson va fi aici. Amândoi. Poate că după ce o să mor eu, oamenii vor fi iarăşi aşa cum erau înainte de naşterea mea şi de sosirea voastră. Dar eu nu mai cred asta.

Загрузка...