Nepoții nepoților noștri

EPILOG

…Focul era pe sfârșite. Deasupra tăciunilor de vreascuri, albiți de spuză, mai pâlpâia când și când câte o văpaie firavă. Clipind ici și colo, punctele roșii ale jeraticului abia mai dădeau puțină căldură. Coborâse noaptea. Ne împresurase cu un văl negru care nu ne încălzea de loc. Dinspre mare adia o boare răcoroasă, ce te amețea cu prospețimea ei și cu mireasma algelor. Pe cer se aprinseseră stele strălucitoare și numai spre apus, dincolo de munți, se mai zărea încă o geană purpurie: microsoarele își trimitea ultimele raze înainte de a scăpata cu totul dincolo de zare.

Împrejur era liniște. Doar plescăitul ușor al undelor lacului tulbura liniștea solemnă a nopții. Am strâns în jurul focului vreascurile nearse și le-am aruncat peste jeratic. O șuviță de fum străveziu se înălța spre cer răsucindu-se. Vreascurile începură să pâlpâie și o flacără vie lumină din nou pentru câteva clipe totul de jur împrejur.

Focul veșnic… Cândva, acum câteva sute de mii de ani, oamenii primitivi ședeau în jurul focului, aprins pentru întâia oară, privind îndelung, cu spaimă și mirare flăcările ciudate, de neînțeles, care îi făcuseră deodată mai puternici decât toți ceilalți locuitori ai planetei. Ce cugetau ei atunci? Ce gânduri le aprinseseră în ochi o sclipire de bucurie? Greu se poate răspunde la asta. Firește, nici nu le putea trece prin minte că, pornind de la acel focșor, oamenii vor dobândi după milenii o putere nemaivăzută asupra naturii, vor deveni stăpânii nu numai ai planetei lor, dar și ai altor lumi.

Priveam focul ce se stingea și mâna mi se întindea de la sine după alte vreascuri care să prelungească chiar și pentru scurtă vreme viața focșorului nostru.

Unde va ajunge omenirea? Deocamdată părea pur și simplu cu neputință să prezici cu certitudine care va fi limita progresului tehnic. Sub ochii mei se petreceau transformări atât de grandioase, la care cândva nici măcar nu puteam visa.

Învârteam în mâini o banană coaptă, curățind-o încet de coaja cărnoasă, galbenă și zâmbeam în sinea mea. În acea banană, dintre cele mai obișnuite, nu era nimic deosebit. Și totuși, dacă li s-ar fi spus oamenilor cu o sută sau două sute de ani mai înainte că vor mânca banane cultivate în Antarctida, orice om de știință, chiar o somitate, ar fi fost luat în râs. Totuși acest fapt devenise o realitate.

Acum câțiva ani, după lansarea microsoarelui, gheața rămăsese în Antarctida doar pe piscurile înalte, ale căror glugi albe sclipeau ca și mai înainte sub razele soarelui artificial, așa cum în Africa toridă strălucește coroana de argint a piscului Kilimandjaro.

Clima Antarctidei era acum atât de blândă, țărmurile mărilor ei interioare cu apă dulce erau înveșmântate cu o vegetație atât de luxuriantă și de pitorească, încât veneau într-acolo oameni din toate părțile Pământului. Antarctida era brăzdată de la un capăt la altul de autostrăzi largi. În preajma numeroaselor zăcăminte, bogate în minereuri utile, se ridicaseră mari combinate automatizate. Oamenii aduseseră cu ei păsări și alte animale. Acum nimeni nu mai observa că viața înflorise acolo numai datorită microsoarelui. Acesta răsărea și apunea tot atât de regulat ca și soarele adevărat supunându-se comenzilor emise de dispozitivele electrostatice.

Oamenii care populaseră Antarctida se străduiau să mărească suprafața utilă de Pământ, apt pentru cultivare. După topirea banchizei, în Antarctida fuseseră descoperite rămășițe din vechiul sol, preistoric, numeroase straturi de nisip, Pământ argilos, și pe alocuri cernoziom. Întinderi imense erau însă presărate cu stânci și bolovani. De aceea se începuse construirea câtorva combinate gigantice care prelucrau pietrele și bolovanii transformându-le în Pământ bun pentru cultură. La pulberea artificială produsă din pietre se adăugau substanțe chimice speciale, microorganisme și îngrășăminte care accelerau formarea humusului din plante.

Henri Lamel inițiase o realizare importantă. El adusese în Antarctida ferigi de pe planeta Venus, care cresc rapid, și le plantase pe un lot experimental. Rezultatul a fost uimitor. Aceste plante nepretențioase se dezvoltaseră în condițiile cele mai nefavorabile și dăduseră în decurs de un an câteva recolte îmbelșugate de vegetații, ceea ce contribuise la îmbogățirea solului.

Dar nu numai pe Pământul nostru se petrecuseră transformări substanțiale.

Departe, în spațiile nemărginite ale Universului, se lansaseră încă doi microsori. Cuplați cu oglinzi zburătoare ei își trimiteau razele calde pe Marte. Aparatele automate instalate pe această planetă semnalau creșterea bruscă a temperaturii de la suprafața ei. Calotele de gheață de la poli se topiseră, viscolele și ninsorile încetaseră, apăruseră mări noi, aerul se umezise, creșterea vegetației fusese accelerată. Se proiecta construirea pe Marte a câtorva baze de alimentare cu carburanți a rachetoplanelor, pentru extinderea zborurilor în cosmos. De asemenea se hotărâse să se înceapă extracția minereurilor rare. Cei dintâi coloniști și plecaseră, hotărâți să se stabilească acolo pentru un timp mai mult sau mai puțin îndelungat. Începutul fusese făcut; planeta Marte putea fi populată oricând. Geniul omului descătușat din lanțurile gravității Pământului cucerise a doua planetă din sistemul solar!

Hotarele cunoștințelor noastre se lărgiseră. Totuși pe Pământ rămăseseră încă multe taine nedezlegate. Una dintre ele era cununa pe care paleontologul Inagos o găsise în urma topirii ghețurilor Antarctidei. Acum ea era păstrată într-o secție specială a muzeului Academiei Mondiale de Științe.

Această relicvă misterioasă fusese cercetată de somități ale științei mondiale. Savanții nu ajunseseră însă la o părere comună cu privire la construcția cununei. Marea dificultate consta în faptul că ea nu putea fi studiată cum trebuie fără a fi demontată. Oamenii de știință nu se puteau decide să facă lucrul acesta, temându-se că se va strica.

Misterioasa cunună fusese lăsată pe Pământ de niște uriași albi veniți de pe alt astru. De unde apăruseră ei? De pe vreo planetă a sistemului solar?

„Nu!” răspundeau în unanimitate savanții.

Expedițiile efectuate pe planetele sistemului nostru solar dovediseră că, în această parte a universului, numai pe Pământ se aflau oameni.

Concluzia se impunea de la sine: ființele raționale care făuriseră cununa veniseră dintr-o altă lume siderală. Problema principală pe care trebuia s-o rezolvăm pentru a ridica cât de cât vălul de pe această taină era aceea de a determina, pe baza imaginii zonei de cer înstelat ce apărea de fiecare dată când se conecta cununa, poziția galaxiei și a astrului de pe care veniseră uriașii, și de a încerca să se ia legătura cu ei.

„Urmașii voștri ne vor găsi acolo unde luminează soarele portocaliu!” Aceste cuvinte ale uriașilor albi erau adresate nu oamenilor epocii de piatră, ci nouă, urmașilor lor îndepărtați. „Cercetați, străduiți-vă și veți cunoaște o sumedenie de taine asupra cărora vă frământați acum mintea! păreau să ne spună ei. Căutați, și viitorul va fi al vostru!”

Viitorul! El ne cheamă tot înainte, ne încântă ca un vis minunat. Ca o luminiță în noapte, mereu îndepărtat și totuși atât de apropiat, până la el e un drum lung, dar farul lui călăuzitor îmbărbătează, prevestește, călătorilor ale căror inimi freamătă de bucurie că au ajuns aproape de mult dorita țintă a călătoriei lor. De dragul lui sunt gata să treacă prin încercări, oricât de grele, să săvârșească fapte de eroism și chiar să moară.

Nu numai oamenii de știință, dar și toți acei care aveau cât de cât idee de astronomie se încadraseră în acțiunea de identificare a astrului de pe care veniseră uriașii albi.

Nici eu nu mă puteam uita la cer fără să mă gândesc la soarele portocaliu și la ei. Și odată m-a săgetat pe neașteptate o amintire… Mi-am amintit de bătrânul astronom Ilia Petrovici Bradov, care, fără să-și dea seama, jucase un rol uluitor în viața mea, mi-am amintit de noaptea aceea când am stat de vorbă cu el la observator.

„Aveți în față constelația Volopas, îmi răsunau din nou în urechi cuvintele lui. În centru. Vedeți steaua cea mai strălucitoare, Arctur, iar în apropierea ei o steluță abia perceptibilă, din clasa spectrală K? Cercetând cu radiotelescopul această regiune a cerului ne-am izbit pe neașteptate de un fenomen ciudat. În decurs de o zi și o noapte, din cinci în cinci ore, am recepționat serii identice de radiosemnale emise din direcția unei stele sau planete care nu se vede la telescop. Am reușit să imprimăm aceste semnale pe o bandă de magnetofon. Regularitatea lor a fost atât de izbitoare încât chiar și un om lipsit de orice fantezie s-ar putea îndoi că sunt pur și simplu niște fenomene naturale. Te întrebi fără să vrei dacă, iată, acolo, în licărirea portocalie a acelei stele ce se stinge, nu cumva trăiesc niște ființe cu rațiune care emit comenzi unor nave interstelare sau comunică prin radio cu oameni de pe alte planete…”

Mi-am împărtășit neîntârziat amintirile lui Jaroslav Pavlovici, care observa cerul înstelat prin noul supertelescop cuplat cu o oglindă zburătoare — o mare stațiune astronomică care plutea în spațiul intersideral.

— Bradov!? a exclamat Jaroslav Pavlovici. Da, da! I-am citit lucrările. Totuși, după câte îmi amintesc, nu scrie nicăieri despre acele misterioase radiosemnale. În constelația Volopas, zici? Bine, vom verifica.

Peste câteva zile Jaroslav Pavlovici m-a sunat pe Pământ.

— Mi se pare că Bradov avea dreptate. Am reușit într-adevăr să descoperim câteva planete lângă o stea abia perceptibilă din clasa spectrală K. Una din ele e mare. Mai mare decât Pământul. E adevărat că imaginea cerului înstelat nu corespunde întocmai aceleia care apare în cununa misterioasă, dar lucrul acesta are o explicație. În atâtea milenii care au trecut de când au fost pe Pământ uriașii necunoscuți, stelele și-au modificat poziția… Cine știe, poate că urmașii uriașilor albi trăiesc într-adevăr pe o planetă din apropierea stelei Arctur…

…Focul se stinsese aproape de tot. Priveam jeraticul ce abia mai licărea și mă gândeam la veșnicie. Am trăit o viață neobișnuit de lungă și am fost martorul unor uriașe transformări pe Pământ. Dar ce înseamnă viața unui om în comparație cu veșnicia?

Viața există pe Pământ de aproape două miliarde de ani. Omenirea a apărut de aproximativ un milion de ani. Istoria civilizației cuprinde în total doar câteva milenii. Viața omului durează o sută — o sută cincizeci de ani. O perioadă infimă în comparație cu nemărginita veșnicie. Totuși acest lucru nu ne paralizează voința. Viața fiecărui om, de sine stătătoare, unică, e intensă, plină de un sens măreț, lăsând întotdeauna urme după sine.

Omul transformă continente, năruie munți, făurește mări, usucă mlaștini și irigă pustiuri, fără să mai aștepte ca aceste lucruri să le facă timpul.