Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL II. ÎN SANATORIUL DIN VERHOIANSK

Nu-mi venea deloc să cred că ajunsesem în viitorul îndepărtat, necunoscut, într-un chip atât de straniu. Era prea fantastic. Multă vreme nu m-a părăsit senzația că dorm și visez sau că mă aflu sub acțiunea unei hipnoze, care plăsmuia în mintea mea acele imagini, ce-mi apăreau zilnic în fața ochilor.

Vremea trecea însă și încet-încet am început să mă obișnuiesc cu gândul că tot ce se petrecea cu mine nu era vis ci realitate.

Nu pot să spun că lucrul acesta m-a bucurat de la început. În jurul meu se desfășura o viață de neînțeles, eram înconjurat de oameni necunoscuți, deși foarte atenți, totuși străini. N-aveam nici rude, nici prieteni… Nu știam ce se întâmplase cu familia mea. Pentru mine această pierdere era neașteptată și prematură. Totuși trebuia să mă împac și cu gândul acesta.

Peste câteva zile mă întremasem într-atât, încât puteam să fac mici plimbări prin parc. Medicii îmi ceruseră cuvântul de onoare că fără știrea lor nu aveam să ies din sanatoriu. Desigur, însă, că nu reușiseră să mă izoleze complet de lumea exterioară. Vestea privitoare la somnul meu de domeniul fanteziei stârnise o senzație extraordinară, îndemnați de cititori, o întreagă armată de ziariști, îl asaltaseră pe Kinolu, cerându-i să-i lase la mine și până la urmă el fusese nevoit să cedeze.

Întâlnirea mea cu ziariștii a avut loc în parcul umbros al sanatoriului sub un brad uriaș, care, după toate probabilitățile, era de o vârstă cu mine. Răspundeam la întrebările lor, stânjenit de obiectivele aparatelor fotografice și de filmat.

Toți mi se adresau în limba rusă. Eu găseam cu totul firesc că ziariștii care doriseră să se întâlnească cu mine vorbeau graiul meu matern, cu atât mai mult cu cât încă pe vremea accidentului meu limba rusă era una din limbile internaționale. Deodată, în toiul convorbirii noastre însuflețite am auzit niște cuvinte neînțelese. Am întors capul. Mi se adresa, gesticulând larg, un mulatru înalt și slab. El repetă întrebarea. Am privit în jur, căutând un translator. Se găsi o soluție neașteptată și nespus de simplă. Unul dintre ziariști scoase din buzunar și-mi puse în mână un obiect asemănător cu o tabacheră.

— Ce-i asta?

— Translatorul cibernetic.

— Cutiuța asta minusculă? am întrebat cu neîncredere.

— Ei, nu-i chiar atât de minusculă, răspunse corespondentul.

Uitându-mă curios la cutiuța salvatoare, am rostit nesigur, șovăitor:

— Ce ați întrebat? Nu v-am înțeles.

Probabil că tot așa își adresase și Aladin prima rugăminte lămpii fermecate.

Mulatrul dădu din cap în semn că m-a înțeles și începu să spună ceva repede, gesticulând cu aprindere. Din cutiuță, cuvintele lui ajungeau la mine în cea mai curată limbă rusă:

— Vă rog să mă iertați, n-am știut că nu aveți la dumneavoastră translatorul cibernetic. V-am întrebat ce v-a impresionat îndeosebi în societatea noastră, în ce direcție e mai izbitoare, după părerea dumneavoastră, deosebirea dintre secolul douăzeci și douăzeci și doi?

— Mi-e greu să răspund la întrebarea dumneavoastră. M-a asaltat un vălmășag de impresii noi, și încă nu mă pot orienta, nu pot preciza ceea ce este mai de seamă, ceea ce-i nou în mod esențial și ce e pur și simplu o particularitate oarecare fără vreo semnificație deosebită. Deocamdată totul mă impresionează în mod egal. Cred că nu exagerez dacă spun că în medie la fiecare jumătate de oră descopăr ceva nou. De pildă acuma: stăm de vorbă doar de douăzeci de minute și iată că am ceva nou în mâini. Am arătat spre translatorul cibernetic. Pe vremea noastră existau aparate electronice de tradus dar erau mari cât o cameră și încă cu totul neperfecționate. Uite, acum, ca un copil, abia mă pot stăpâni să nu deschid cutiuța asta, ca să văd ce e înăuntru.

— Deschideți-o.

Am apăsat pe un buton care mi s-a indicat și cutiuța fermecată s-a deschis. Înăuntru era un teanc de foițe foarte subțiri, de celuloid, transparente, cu niște punctulețe aurii, unite între ele prin niște fire de argint abia vizibile, ca păienjenișul.

— Un aparat cibernetic obișnuit cu semiconductori, am auzit.

— Totul e foarte simplu.

— Pentru dumneavoastră poate că e foarte simplu, am obiectat eu. Știți, și mie mi se pare becul electric deosebit de simplu. Omului din evul mediu i-ar apare însă ca o minunăție cu totul inexplicabilă.

În clipa când îmi luam rămas bun de la ziariști s-a strecurat spre mine un japonez scund care în timpul interviului șezuse calm într-un cedru înalt cu aparatul de filmat în mână. Sclipindu-și dinții albi într-un zâmbet, mi-a oferit o fotografie colorată, a cărei execuție ireproșabilă mă uimise în clipa când învârteam nedumerit în mâini translatorul cibernetic, neștiind ce este.

Se pare însă că și mai mult decât ziariștii se interesau de persoana mea cercurile medicale. Timp de o săptămână somitățile științei m-au examinat în fel și chip cu ajutorul unei aparaturi ultramoderne. La sfârșitul săptămânii consultul medical a stabilit că în timpul îndelungatului meu somn aproape nu îmbătrânisem deloc. Datorită slabei radiații a meteoritului vârsta mea „medicală” rămăsese neschimbată — aproximativ șaizeci de ani, în timp ce în realitate trecusem de două sute.

Întotdeauna socotisem că sunt în formă, că pentru vârsta mea arătam destul de bine, dar medicii secolului douăzeci și doi au declarat că greșeam și mi-au prescris un tratament de trei luni.

— Vă recomandăm insistent să urmați un tratament de geriatrie, s-au pronunțat ei. Aveți în mod deosebit nevoie de acest tratament pentru că nimeni nu poate să prevadă ce efect va avea cândva somnul îndelungat asupra sănătății dumneavoastră.

Nu m-am împotrivit și-am rămas trei luni în sanatoriu. În timpul acesta, cunoscându-i mai îndeaproape pe oamenii secolului douăzeci și doi, m-am convins că medicii avuseseră dreptate, căci între timp se schimbase și felul de viață și înfățișarea oamenilor.

Pe terenul de tenis umbrit de copaci admiram adesea jocul unui român, un anume Ionescu. Privindu-i făptura vânjoasă, statura înaltă, sprinteneala demnă de invidiat cu care mânuia racheta în acel joc vioi, presupuneam că are vreo treizeci și cinci de ani. Cât de mare mi-a fost mirarea când am aflat că avea aproape șaptezeci. Și nici urmă de încărunțire, de senilizare, de îngrășare, nici pomeneală de respirație grea.

Respectând strictul regim zilnic recomandat de Kinolu, executând toate prescripțiile care aveau drept scop întinerirea organismului meu, m-am simțit curând mult mai bine. Desigur nu devenisem un tânăr, totuși întinerisem în mod simțitor. Zbârciturile de pe fața mea se neteziseră, obrajii mi se îmbujoraseră, cărunțeala dispăruse.

În timpul tratamentului din sanatoriu, nu-mi pierdusem vremea zadarnic, făcând cunoștință treptat cu viața înconjurătoare. Curând mi s-a permis să citesc câte puțin, să ascult radio, să vizionez emisiunile de televiziune. De altfel viața însăși pătrundea la mine din toate direcțiile.

Venisem în Siberia cu o sută cincizeci de ani mai înainte. Noi îi ziceam pe atunci țara viitorului. Și iată că acum vedeam noua Siberie, de nerecunoscut.

Când mă trezisem era sfârșitul lui octombrie. În Siberia, anotimpul acesta fusese socotit cândva începutul iernii. De aceea acum mă miram că vremea se menținea relativ caldă, doar dimineața solul îngheța ușor. Sanatoriul era înconjurat de o grădină bogată, mai degrabă un parc. În el vedeam soiuri de arbori care nu păreau de fel „siberieni”.

Era limpede — clima Siberiei se schimbase. În ce fel? Acesta a fost primul lucru de care m-am interesat. Am aflat că strănepoții noștri traduseseră în viață un proiect interesant, plănuit de mult: strâmtoarea Bering care nu e prea adâncă, fusese zăgăzuită de un baraj uriaș, lung de peste optzeci și cinci de kilometri. Pompe puternice, instalate la acest baraj, treceau din Oceanul înghețat de Nord în Oceanul Pacific mase de apă rece și în locul acestora în bazinul arctic, rece, năvăleau apele calde ale Golfstromului determinând încet-încet topirea ghețurilor polare.

După nouă ani de la construirea acestui admirabil baraj, în Arctica fusese degajată de ghețuri o suprafață egală cu nouă milioane de kilometri pătrați. Oceanul Înghețat de Nord devenise acum doar de nord încetând să mai fie înghețat. Efectul era extraordinar. În cele mai reci regiuni ale Siberiei temperatura medie din ianuarie era mai ridicată cu peste treizeci de grade.

În urma topirii ghețurilor nivelul Oceanului Pacific crescuse simțitor, amenințând să inunde multe orașe și sate de pe litoral. Pentru acest surplus de ape fuseseră însă pregătite din timp două întinse mări artificiale; una în pustiul Sahara, alta în Australia, pe locul Marelui deșert de nisip.

Oamenii transformau planeta după cum socoteau că e necesar…

Totul ar fi fost foarte bine, dar un gând nu-mi dădea pace. Ce să fac în cele trei luni de tratament în sanatoriu? Nu aveam poftă să devin „pensionar”, cum se spunea pe vremea noastră. Simțeam în mine destulă forță ca să activez să fiu de folos oamenilor. Doream să muncesc. În jurul meu viața clocotea și eu nu voiam să rămân deoparte. Să muncesc, dar în ce direcție? în ce ramură de activitate?

Cândva eram socotit un mare specialist în domeniul fizicii atomice. O sută cincizeci de ani sunt însă pentru știință o perioadă de timp considerabilă. Știința progresează vertiginos, e suficient să rămâi în urmă câțiva ani ca să pierzi contactul cu ea. În ce direcție aș fi putut să fiu de folos în noua societate? Să-mi schimb profesia? Să devin istoric, să vorbesc în școală copiilor despre zilele de mult apuse ale socialismului? Nu, asta nu mă atrăgea. Și iată că, după unele ezitări, am hotărât să-mi încerc puterile, să studiez cursul modern universitar de fizică nucleară. Fie ce-o fi! La urma urmei toate acestea nu sunt pentru zei, iar pe mine nu mă zorește nimeni. Am să mă descurc eu într-un fel.

M-a îndemnat la aceasta, fără voia lui, însuși Kinolu.

Odată, spre seară, a trecut pe la mine. După expresia semnificativă a feții lui am înțeles că adusese noutăți plăcute.

— Ce veste, poveste? l-am întrebat eu, zâmbind involuntar.

— S-a făcut! mi-a răspuns el misterios.

— Ce anume!

— V-am găsit rudele.

— Rudele mele? Ce fel? De unde să mai am eu rude?

— Descendenții dumneavoastră direcți — strănepoții.

— Într-adevăr? Strănepoții mei? Nici nu-mi trecuse prin minte că mai pot fi găsiți. Sunteți sigur că n-ați greșit?

— Foarte sigur. Pot chiar să vă prezint documentele respective. În afară de asta mai există o dovadă indirectă a legăturilor dumneavoastră de rudenie. V-ați ocupat cândva și cu filatelia, nu e așa?

— M-am ocupat. Și ce-i cu asta?

— Ați avut un album, pe a cărui copertă interioară ați scris: „Las acest album urmașilor mei. Vara anului 1931. A. Hromov”.

— Și acest album se găsește la ei?

— Da, e la străstrănepoata dumneavoastră Elena Nikolaevna Hromova.

Nu știam cum să-i mai mulțumesc.

— Și unde se află această străstrănepoată a mea?

— În Australia.

— În Australia? De ce în Australia? Cum a ajuns acolo?

Kinolu zâmbi.

— Asta n-o mai pot spune. Știu numai că locuiește în noul oraș Toritown, ridicat de curând în vecinătatea unor zăcăminte de toriu și lucrează la un institut de fizică atomică. Elena Nikolaevna este un mare savant fizician, o colegă a dumneavoastră.

„Străstrănepoata mea la un institut de fizică atomică! Asta-i bună l“ m-am gândit eu emoționat.

— Aș putea să iau legătura cu ea?

— Desigur. Am vorbit deja cu Elena Nikolaevna prin radiotelefon. Iată-i numărul, puteți vorbi cu ea chiar acum.

Deodată mi-am adus aminte de ceva.

— Dar, cel puțin, străstrănepoata mea vorbește rusește?

— Bineînțeles, m-a asigurat Kinolu, râzând.

— Nu râdeți. Știți bine că prin translator nu poți vorbi ca de la om la om. Și cum vorbește cu localnicii? Cu ajutorul translatorului cibernetic?

— Nu, cred că știe și englezește. În zilele noastre rar întâlnești un om care să nu știe cel puțin două limbi.

Am plecat împreună din salon intrând într-o încăpere în care atârna pe perete un ecran mare, plat. Kinolu a mânuit niște butoane de pe cadran trecând aparatul pe canalul necesar. Suprafața mată a ecranului s-a luminat în albastru. În colțul din stânga al ecranului se aprindea și se stingea o luminiță roșie — semnalul de apel al abonatului.

Deodată fondul albastru, egal, a dispărut și în fața mea pe ecran, a apărut o femeie de vârstă mijlocie. I-am cercetat cu nespusă curiozitate fața oarecum uscățivă, cu un oval regulat, prelung și cu ochi inteligenți de un cenușiu deschis, întredeschiși ironic. Deodată am simțit o dorință vie să găsesc la ea trăsături cunoscute care să confirme legăturile noastre de rudenie, chiar dacă erau foarte îndepărtate. Dorința mea era desigur foarte naivă, totuși am găsit între ea și soția mea o asemănare abia perceptibilă în forma îngustă a ochilor, așezați departe unul de altul, în părul castaniu, bogat. La drept vorbind, n-aș putea susține că această asemănare exista într-adevăr și nu era rodul fanteziei unui om care nu putuse încă să se împace cu pierderea familiei sale.

Văzându-l pe Kinolu, îl întrebă:

— Dar, unde-i strămoșul meu?

— Iată-l!

Kinolu mă împinse spre ecran.

— O, iată deci cum arătați! exclamă ea, fixându-mă cu o curiozitate atât de sinceră, încât m-am simțit jenat.

— Și dumneavoastră, Alexandr Alexandrovici, tot așa v-ați fi uitat la un contemporan al fiorosului Atila, dacă s-ar fi sculat din mormânt, râse Kinolu și adăugă grăbit: Ei, eu mă duc. Dumneavoastră cunoașteți-vă, stabiliți-vă relațiile de rudenie.

Prin naturalețea ei, prin căldura și interesul sincer pe care mi-l arăta, Elena Nikolaevna a topit repede gheața primelor clipe ale cunoștinței noastre. Conversația s-a închegat repede între noi. Câteva clipe după aceea îi și împărtășisem planurile mele de viitor. Ea căzu pe gânduri.

— Cât mai stați în sanatoriu?

— Trei luni.

— Iată ce vă sfătuiesc, trecu ea de îndată la subiect. Luați cursul universitar de fizică atomică al profesorului Saharov. După mine, e cel mai bun dintre manualele care există în prezent. În afară de asta au apărut înregistrările pentru televiziune ale prelegerilor aceluiași Saharov. O astfel de îmbinare este foarte practică. După ce ați ascultat prelegerea la televizor puteți să aprofundați apoi același material după manual. Dacă o să vi se pară complicat, sunați-mă, voi fi oricând bucuroasă să vă pot ajuta.

Discuția noastră s-a prelungit în seara aceea. Elena Nikolaevna mi-a vorbit despre familia sa. Soțul ei, Jaroslav Pavlovici, era astronom și lucra pe Lună. Acolo erau instalate observatoare astronomice utilate admirabil. Absența aproape totală a atmosferei pe Lună ușura observațiile, pentru că de acolo poziția planetelor, a cometelor și asteroizilor putea fi determinată cu cea mai mare precizie. De asemeni se semnala apariția roiurilor de meteoriți. Totodată puteau fi prevenite rachetoplanele pentru a se evita ciocnirea lor cu bolizii. Se urmărea ca timpul să fie calculat cu exactitate, se detectau furtunile magnetice, într-un cuvânt, puteau să se desfășoare cele mai importante observații științifice, să se depună acea imensă muncă auxiliară, indispensabilă oricărei expediții interplanetare.

Fiica Elenei Nikolaevna, Ania, lucra ca zootehniciană la o ferma din Australia. Mai aveam un descendent direct, fratele Elenei Nikolaevna. Acesta se afla însă împreună cu soția lui pe Lună.

— Vă aștept cu nerăbdare — a spus Elena Nikolaevna în încheiere.

I-am făgăduit că îi voi face o vizită.

— Mai întâi am să mă duc, pentru scurtă vreme, la Moscova. Doresc nespus să o văd cum arată astăzi. Probabil că e de nerecunoscut.

Cele vorbite cu Elena Nikolaevna, sfaturile ei hotărâte, energice, mi-au insuflat îndată siguranță în forțele mele. A doua zi Kinolu mi-a procurat manualul și înregistrările pentru televiziune ale profesorului Saharov — treizeci de cutiuțe din masă plastică.

— Începeți lucrul. Ce să mă fac cu dumneavoastră!? Dar țineți minte: munciți cel mult trei patru ore pe zi și neapărat cu pauze.

— Desigur, desigur! l-am liniștit eu și introducând prima cutiuță în televizor, m-am transpus de îndată în sala de conferințe a universității.

Profesorul Saharov ținea prelegerea introductivă. Vorbea despre munca plină de abnegație în slujba științei a soților Curie care au descoperit radiul și au dat omenirii o nouă și puternică sursă de energie — nucleul atomic. Deodată, în locul profesorului, pe ecran apăru un mic punct luminos, care se transformă peste o clipă într-un glob strălucitor, întunecând lumina soarelui. Globul creștea repede, învăluindu-se într-o calotă neagră de fum și vălătuci albi de vapori de apă, condensați. Imediat după aceasta în văzduh se înălță un nor negru, iar pe Pământ țâșni suflul exploziei, al unei uriașe forțe de distrugere, stârnind praf, smulgând copacii, sfărâmând stânci uriașe, dărâmând case cu câteva etaje, semănând moartea în calea sa. În sufletul meu învie o amintire înfiorătoare, pe care aș fi vrut s-o uit pentru totdeauna.

— Aceasta a fost cea dintâi întrebuințare a energiei atomice, blestemată de omenire, se auzi glasul lui Saharov. Vedeți în fața dumneavoastră explozia bombei atomice rulată încet… Aproape în același timp cu inventarea bombei, oamenii au găsit însă mijloace pentru folosirea pașnică a energiei atomice.

Pe ecran apăru clădirea primei centrale atomoelectrice pe care o cunoaștem bine; cândva participasem și eu la construcția ei, Acum, după o serie de renovări, fusese transformată în muzeu.

— Desigur, vi se pare ciudat să vedeți centrale electrice atât de mari cu pile atomice uriașe. Ele vi se par greoaie și primitive. Aceștia sunt însă doar primii pași ai omului în supunerea atomului. Pe atunci omul semăna cu copilul din poveste care dând drumul duhului din sticlă, speriat, neputincios, se temea ca forța uriașă dar oarbă a acestui duh să nu se întoarcă împotriva lui. Forța rațiunii este însă neasemuit mai mare ca puterea fizică și duhurile rele se supun întotdeauna omului inteligent și ingenios care le-a eliberat. Strălucitul geniu uman a rezolvat o problemă importantă și extrem de complicată, găsind metoda cea mai practică și mai economică de înlăturare a radiațiilor dăunătoare, care iau naștere inevitabil în timpul reacției nucleare. Și aceasta l-a făcut un adevărat stăpân al atomului.

E lesne de imaginat cu câtă plăcere am ascultat această primă prelegere! Probabil că același lucru l-ar fi simțit și Beethoven dacă după zece ani de surzenie totală, i-ar fi revenit auzul, dându-i astfel posibilitatea să-și asculte geniala muzică.

De atunci am început să studiez zilnic. Desigur că nu m-am mulțumit să lucrez numai trei ore pe zi, ci ajunsesem uneori la șapte, ba chiar și opt.

Totuși noua fizică atomică nu mi-am însușit-o numai din manuale.

Într-o zi, plimbându-mă prin parcul sanatoriului, am auzit că sunt strigat de undeva, de sus. Am ridicat capul și pe acoperișul clădirii l-am zărit pe Ionescu, partenerul meu de tenis. Stătea cu coatele proptite de balustrada terasei și-mi făcea semne cu mâna, chemându-mă să urc la el. Liftul m-a dus repede pe terasă. Acolo, sub niște umbrare se aflau câteva mașini ciudate, părând de departe niște fotolii obișnuite, acoperite cu huse străvezii. Mașinile aveau câte două aripi scurte, strălucitoare. Erau ornitoplane, aparate de zbor cu aripi mobile, cu câte un loc și cu două locuri. Nu aveau nici elici, nici motoare cu reacție, zburau ca păsările sau insectele, prin mișcarea aripilor. Deveniseră unul dintre cele mai răspândite mijloace de locomoție.

— Fac o revizie preventivă „buburuzei” mele — spuse Ionescu. Vreți să-mi dați o mână de ajutor?

Am consimțit bucuros, verificând unul din dispozitivele motrice.

— Trebuie să punem pinioane noi, a hotărât Ionescu. Continuați deocamdată demontarea. Am să aduc într-o clipă altele noi.

În lipsa lui am încercat să ajung la dispozitivul de comandă, dar mă împiedica capota care acoperea motorul. Am căutat șuruburile care îl fixau de carcasă, dar nu exista așa ceva. Observând într-o parte a capotei o ieșitură, am luat o cheie mecanică și folosind-o drept pârghie am încercat s-o desprind. Capota nu ceda. Am apăsat asupra cheii cu tot trupul. În clipa aceea s-a întors Ionescu.

— Stați! a strigat el deodată speriat. Ați înnebunit! Ce faceți?!

Am scăpat cheia din mână fără să înțeleg ce s-a întâmplat.

— Bine că am ajuns la vreme — spuse el, liniștindu-se. Altfel cine știe ce făceați.

— Am încercat doar să ridic capota…

— E capacul învelișului transformator — mi-a spus el cu un ton de parcă în felul acesta ar fi explicat totul.

— Dar ce este învelișul transformator? l-am întrebat.

Mă obișnuisem deja în rolul băiețașului poreclit Dadece, care, fără să se sfiască câtuși de puțin, pune necontenit întrebări vârstnicilor.

— Cum, nu știți? O, atunci va trebui să vă explic, ca să nu vi se mai întâmple așa ceva.

Montând la loc noile pinioane, el începu să-mi explice:

— Sub această capotă este așezat motorul atomic.

— Atât de mic?! Și ce se face cu radiațiile vătămătoare, inevitabile în timpul dezagregării atomice?

— Sunt neutralizate de învelișul transformator.

— Le captează?

— Nu, se petrece un proces mai complicat. Eu nu sunt specialist, de aceea vă pot explica doar schematic ceea ce se întâmplă. Cred însă că o să înțelegeți. Cea mai mare primejdie pentru om sunt particulele neutre, care iau naștere în timpul dezagregării combustibilului atomic — neutronul și particula gamma. Dacă ar putea fi transformate în particule cu sarcină electrică, captarea lor ar fi simplă. Asemenea reacții „inverse” au fost descoperite acum vreo optzeci de ani. În învelișul transformator particulele neutre sunt transformate în particule încărcate și apoi captate. Pentru dumneavoastră este desigur interesant de știut cum se face operația aceasta. Dar aici nu vă pot fi de folos.

— Vă mulțumesc foarte mult, i-am spus.

— Pentru ce? Pentru explicația mea incompletă?

— Nu, pentru că m-ați salvat de boala atomică.

M-am uitat cu coada ochiului, atent și respectuos la capotă. Sub ea se ascundea una din cele mai splendide minuni ale tehnicii secolului douăzeci și doi — motorul atomic portativ, care împreună cu învelișul său transformator nu era mai mare ca o valijoară de sport. Pentru mine era clar și fără cuvinte că realizarea unui motor atât de mic și totodată foarte puternic, sigur și nepretențios, însemna o adevărată revoluție tehnică; el putea fi instalat oriunde era nevoie de forță motrice.

Îmi aminteam de reactoarele atomice din vremea noastră; închise în carcase imense de plumb și beton, ele puteau fi utilizate doar pe transoceanice, iar prototipurile cele mai reușite abia încăpeau în submarinele mari.

Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit erau însă realizările în domeniul ciberneticii. Cred că dacă mi s-ar cere să caracterizez în două cuvinte noutățile principale în tehnica secolului douăzeci și doi, atunci, fără a sta pe gânduri, aș numi două lucruri: atomul și cibernetica. Această caracterizare n-ar fi desigur completă, dar ar oglindi limpede semnificația tehnicii acestor zile.

Cibernetica! De câte ori am avut prilejul să întâlnesc mai târziu acest cuvânt care abia începuse să capete circulație în zilele noastre! Fără mașinile cibernetice care înlocuiesc atâtea activități ale omului producția acestei epoci pur și simplu n-ar putea fi imaginată, așa cum în zilele noastre lipsa electricității ar fi fost de neconceput. Ele reprezintă încoronarea automatizării, triumful ei. Ele au eliberat din producție armate întregi de oameni, înlocuindu-i în acele operații care pot fi executate fără participarea omului.

Totuși oricât de „ingenioasă”, oricât de perfectă ar fi, mașina rămâne mașină, nefiind capabilă de o creație independentă. Creația este un câmp de activitate unde omul nu va putea fi niciodată înlocuit de nicio mașină, oricât de perfecționată ar fi aceasta.