Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL III. ELECTRONUL ESTE INEPUIZABIL

Peste două luni și jumătate i-am comunicat bucuros Elenei Nikolaevna că terminasem cursul de fizică atomică.

— Acum țineți-vă de cuvânt, i-am spus.

— În ce privință?

— Mi-ați promis că-mi veți povesti despre munca dumneavoastră.

— Am promis, îmi amintesc. Dar mai întâi, iată cum vom proceda. Revista „Fizica atomică” a publicat relatări periodice cu privire la munca noastră. Tot acolo se găsesc și câteva articole ample scrise de către colaboratorii institutului nostru. Citiți mai întâi toate acestea și după aceea o să stăm de vorbă.

Am citit articolele despre munca institutului, adânc impresionat de măreția problemei pe care se apucaseră s-o rezolve acești oameni.

Razele soarelui se revarsă pe Pământ de miliarde de ani, aducând căldura, lumina, și odată cu ele viața. Ele însuflețesc toate ființele de pe Pământ, începând de la bacteriile microscopice și terminând cu omul. Fără razele dătătoare de viață ale soarelui planeta noastră ar fi moartă, pustie. Pe suprafața ei ar domni o liniște mormântală, tulburată arareori doar de vuietul surd al căderii meteoriților.

Soarele își împarte însă darurile fără socoteală. Razele lui alunecă pe cei doi poli ai planetei noastre, nefiind în stare să topească stratul uriaș de gheață veșnică. Imensele întinderi ale deșerturilor de gheață au rămas vreme îndelungată pustii.

În pragul celui de al treilea mileniu lumea a început să vorbească despre îmbunătățirea climei în emisfera nordică. Oamenii însă au putut să-și realizeze visul doar atunci când a devenit posibilă dirijarea economiei Pământului în interiorul tuturor popoarelor. Construind baraje uriașe și deviind curentele marine, oamenii au îmbunătățit clima regiunilor nordice ale Europei, Asiei și Americii.

Antarctida — iată încă un imens pustiu de gheață. Ocupați cu transformările grandioase din emisfera nordică oamenii păreau să fi uitat vremelnic de această „pată albă” de pe harta globului. Curând, însă, Antarctida a atras asupra ei atenția încordată a oamenilor.

La câțiva ani după topirea ghețurilor în emisfera nordică s-a constatat că stratul de gheață din Antarctida creștea tot mai mult.

Nivelul Oceanului Pacific, care crescuse puțin în perioada de topire a ghețurilor în emisfera nordică, acum scăzuse din nou. După toate probabilitățile, apele evaporate de pe suprafața oceanului s-au condensat, depunându-se sub forma unor noi straturi de gheață pe continentul antarctic.

Unele cercetări preliminare ale savanților au arătat că îngroșarea gheței pe cel de al șaselea continent putea avea urmări grave. Existau temeri că datorită formării la Polul Sud a unor imense mase de gheață putea să se producă modificarea înclinării axului terestru.

În fața oamenilor de știință de pe Pământ se punea problema topirii straturilor nou formate, oprindu-se astfel îngroșarea gheței care acoperă Antarctida.

Un grup de savanți ai Institutului de fizică atomică din Toritown elaboraseră o idee îndrăzneață: să se creeze un soare artificial care, aflându-se la o distanță de trei până la cinci sute kilometri de Pământ, să radieze energie suficientă pentru a opri îngroșarea gheței de pe Antarctida.

Activitatea acestor oameni de știință se afla sub conducerea Elenei Nikolaevna.

Era limpede că în interiorul microsoarelui trebuiau să se producă puternice reacții termonucleare, asemănătoare acelora care au loc în adâncurile misterioase ale adevăratului soare. Numai cu ajutorul unor asemenea transformări ciclice putea fi asigurată existența îndelungată a microsoarelui și se putea obține cantitatea necesară de lumină și căldură. Dar toate acestea erau doar premizele. În fața oamenilor de știință se ridicase problema: cum se va asigura stabilitatea microsoarelui artificial?

Soarele cel adevărat nu se „fărâmițează”, nu se rupe în bucăți datorită faptului că toate forțele care acționează asupra lui se echilibrează. Pe de o parte, substanța gazoasă aflată sub acțiunea unei presiuni imense tinde să se dilate. Pe de altă parte, acestei covârșitoare forțe destructive i se opune însăși greutatea gazelor. De aceea a existat soarele în decursul a atâtor miliarde de ani și va exista, păstrându-și forma constantă de sferă.

Prin ce mijloc urma să se asigure stabilitatea soarelui artificial? Dacă în interiorul lui se vor produce reacții termonucleare obișnuite, acestea vor da naștere, în sutimi de secundă, unor presiuni și temperaturi uriașe, apărând astfel forța distructivă care va tinde să-l sfarme. Prin urmare microsoarele nu va putea fi creat numai printr-o simplă explozie termonucleară.

Cum să se găsească o forță de reacțiune? Greutatea microsoarelui va fi relativ mică, de aceea forța de gravitate care împiedică distrugerea soarelui adevărat aici va fi insuficientă. Niciun fel de înveliș al microsoarelui, fie el cel mai durabil, n-ar rezista acelei presiuni uriașe.

„Trebuie găsită o forță de frânare!” — iată problema pe care și-o punea în primul rând grupul condus de Elena Pavlovna.

Trecuseră ani de căutări îndârjite, se făcuseră nenumărate experiențe uneori foarte periculoase. Adesea părea că soluția fusese găsită, că problema în esența ei era rezolvată, dar o cercetare mai amănunțită reducea la zero toată munca anterioară. Totuși fiecare rezultat negativ apropia tot mai mult rezolvarea acestei probleme neobișnuit de complicate.

Odată, acest lucru se petrecuse cu doi ani în urmă, Elena Nikolaevna reușise să creeze pe cale artificială, într-o nouă reacție termonucleară, foarte complicată, care avusese loc la temperatura de peste patru sute milioane de grade, o particulă atomică cu totul necunoscută. Această particulă poseda însușiri extrem de interesante: avea sarcină negativă și depășea de sute de milioane de ori sarcina unui electron obișnuit, iar masa particulei negative era de sute de ori mai mare decât masa protonului. După o fracțiune de secundă particula dispăruse, dar aparate de mare precizie reușiseră să-i înregistreze existența. Experiența fusese repetată de trei ori.

Descoperirea Elenei Nikolaevna stârnise interesul tuturor oamenilor de știință care lucrau în domeniul fizicii atomice. Studierea proprietăților noii particule atomice, denumită termoelectron era legată de greutăți imense. Obținerea termoelectronului impunea respectarea strictă a condițiilor reacției și, mai ales, temperaturi foarte înalte, camere subterane speciale, răcite cu heliu lichid, și aparate de măsurat unice, care din pricina temperaturii înalte se defectau adeseori. Toate acestea țineau în loc cercetarea experimentală a însușirilor termoelectronului. În același timp savanții din Toritown încercau să demonstreze în mod teoretic posibilitatea existenței îndelungate a particulei atomice descoperite de Elena Nikolaevna.

… Au trecut șase luni și Viktor Platanov, unul dintre cercetătorii de frunte ai grupului condus de Elena Nikolaevna, dovedise că, în anumite condiții, termoelectronul atrăgea o mulțime de nuclee atomice, încărcate pozitiv, care din pricina temperaturii înalte își pierduseră învelișurile lor electronice. Aceste nuclee, întocmai ca și electronii dintr-un atom obișnuit, începeau să se rotească în jurul termoelectronului pe niște orbite complicate. Astfel lua naștere un atom complex, în centrul căruia se afla termoelectronul negativ, iar pe orbite se roteau nuclee pozitive, rămășițele atomilor obișnuiți.

Lucrarea lui Viktor Platonov, publicată în revista „Fizica atomică”, stârnise o mare vâlvă în lumea savanților. Un model de atom inversat! În centrul atomului se găsea o sarcină negativă! Părea posibilă crearea unui nou element din atomi cu o cifră atomică atât de mare, încât nu i se găsea loc în tabelul lui Mendeleev. Ce însușiri va avea substanța creată din astfel de atomi? Prin ce se va deosebi de substanțele cunoscute?

… Se puneau întrebări, se formulau ipoteze îndrăznețe, oamenii de știință munceau fără răgaz, dar între timp pe îndepărtata Antarctidă platoșa de gheață creștea milimetru cu milimetru, pe neobservate, pentru ochiul omenesc, dar fără încetare, necontenit…

Mai trecuseră câteva luni, și un alt cercetător, Gin Fan-și prezentase o nouă lucrare teoretică, demonstrând posibilitatea realizării noii reacții nucleare, în condițiile căreia milioane de termoelectroni trebuiau să alcătuiască combinații foarte complexe „politermoelectroni”, cum îi denumise el.

Politermoelectronii erau un fel de molecule gigantice, alcătuite din termoelectroni, și aveau două însușiri prețioase. În primul rând politermoelectronii se atrăgeau între ei cu o forță extraordinară, tinzând să se strângă într-un ghem dens. În al doilea rând, pentru existența lor nu era nevoie de un mediu cu temperatură înaltă: după formarea politermoelectronilor temperatura scădea brusc, politermoelectronii se respingeau pentru o fracțiune de secundă și în timpul acesta unii dintre ei se dezagregau în termoelectroni, degajând o cantitate considerabilă de lumină și căldură. Sub acțiunea temperaturii care se ridica din nou politermoelectronii se strângeau impetuos într-un ghem dens. O clipă, după aceea temperatura scăzând politermoelectronii se respingeau iar, degajând și de data aceasta lumină și căldură.

Odată începută, reacția, pe care Gin Fan-și o numise pulsatoare, putea să se desfășoare de-a lungul a decenii întregi.

„Reacția pulsatoare se deosebește de reacțiile atomice existente până în prezent prin coeficientul acțiunii utile care este aproape de unitate, scria în lucrarea sa Gin Fan-și. Aceasta înseamnă că în procesul reacției pulsatoare materia se transformă aproape în întregime în căldură și lumină. Dacă pe baza reacției pulsatoare s-ar crea un microsoare, ar trebui să treacă ani, înainte ca întreaga masă de politermoelectroni să se transforme în energie termică și luminoasă.”

Descoperirile oamenilor de știință din Toritown deschideau perspective uriașe în fizica atomică. Iar presa științifică le denumea baza fizicii atomice a viitorului…

Aceasta era însă doar începutul cercetărilor. Mai trebuia depusă o muncă asiduă, minuțioasă, muncă întotdeauna indispensabilă de la elaborarea ideii teoretice până la traducerea ei în viață.

După luni îndelungate de eforturi, când grupul Elenei Nikolaevna formulase, în cele din urmă, toate ecuațiile care demonstrau legitatea noii reacții, s-a văzut că dimensiunea microsoarelui nu va fi aceeași în mod permanent. El trebuia să se comprime și să se dilate ca inima, schimbându-și neîncetat volumul.

Apărea o dilemă îngrijorătoare: oare microsoarele nu va exploda ca o bombă atomică îndată după primele pulsații? Răspunsul îl puteau da doar calcule îndelungate și complicate.

Profesorul James Count a scris un articol despre ultima etapă a muncii oamenilor de știință din Toritown. După expunerea seacă a faptelor mi-am dat seama din articolul lui că savanții din Toritown se găseau într-un greu impas, însuși autorul experienței fiind departe de a conta cu certitudine pe succesul acesteia.

Iată pe scurt tot ce găsisem publicat despre munca laboratorului condus de strănepoata mea. Ultimul articol fusese scris aproape cu un an în urmă. Niciun fel de alte date nu mai apăruseră în presă. Ce se mai petrecuse în decursul acestui an? În ce stadiu se găseau lucrările de creare a microsoarelui? Ce probleme rămăseseră nerezolvate? La toate aceste întrebări putea să răspundă doar Elena Nikolaevna. Am luat legătură cu ea prin radiotelefon.

— Continuați cercetările teoretice în legătură cu această problemă?

— Nu numai atât. În același timp pregătim o experiență pentru crearea unui mic prototip al microsoarelui. Cu ajutorul lui nădăjduim să verificăm legile principale ale pulsațiilor. Acum toate speranțele noastre se îndreaptă spre această experiență.

— Dar calculele?

— Asta este o problemă mult mai complicată. Curând se împlinește un an de când am formulat ecuațiile și le-am predat la centrul de calculat unde au reușit să ne calculeze până acum doar trei pulsații. Ni s-a promis că până într-o lună va fi gata și calculul celei de a patra pulsații. Vă puteți imagina — într-un an au calculat abia patru pulsații! Și notați că mașinile de calculat execută zece milioane de operații pe secundă. Atât de complicate s-au dovedit a fi calculele! Nu, calea asta este prea lungă și noi nu ne putem pune toate speranțele în ea.

— Atunci pentru ce e nevoie de ele?

— Pe baza lor putem să ne formăm o idee, fie chiar aproximativă, despre felul în care va acționa microsoarele.

— Prototipul în ce stadiu se află?

— Toate lucrările pregătitoare ale experienței sunt terminate. Primul microsoare se va aprinde peste o săptămână.

— Peste o săptămână?! am exclamat. Elena Nikolaevna, dar eu ce fac? Termenul meu de ședere în sanatoriu expiră exact peste zece zile. Aș fi dorit foarte mult să particip la această experiență, măcar ca simplu observator.

— Veți cunoaște rezultatele experienței pe baza proceselor verbale ale observațiilor noastre.

— Nu! N-am să mai rămân aici! Îl caut chiar acum pe Kinolu și-i cer să-mi dea drumul, mai ales că mă simt foarte bine. Voi fi neapărat prezent la experiența dumneavoastră.

— Ei, încercați. Dacă reușiți să-i convingeți pe medici, comunicați-mi. Am să vă aștept la Toritown.

— Și eu voiam să mă duc la Moscova! mi-am amintit eu.

— Vă veți duce. Vă însoțesc și eu bucuros după experiență.

L-am căutat în grabă pe Kinolu. Era în sala de mese.

— Faceți-mi formele de ieșire din sanatoriu! i-am cerut eu fără nicio introducere.

Luat pe neașteptate, s-a înecat cu supa și m-a întrebat surprins:

— Ce s-a întâmplat?

I-am relatat cele discutate cu Elena Nikolaevna și am adăugat:

— Dacă nu mă lăsați de bună voie, am să fug.

El și-a privit tăcut supa din farfurie, a amestecat-o cu lingura, urmărind cu atenție cum jucau în scânteieri aurii cerculețele de grăsime, apoi a răspuns:

— Cred că e posibil să vi se dea drumul din sanatoriu, înainte de termen.

— Oh, vă mulțumesc foarte mult, am exclamat.

— Numai că n-o să puteți pleca azi, ci peste trei-patru zile. Trebuie să vi se facă neapărat un examen final.

— Dar n-am să ajung la timp. Doar mă duc în Australia!

Kinolu zâmbi.

— Ați uitat că în vremea noastră sunt cu totul alte viteze decât acum o sută cincizeci de ani?

Problema s-a rezolvat surprinzător de repede și de simplu. Peste cinci zile, dimineața, când Kinolu a venit după mine în salon, eram gata de drum.

La intrare ne aștepta un automobil aerodinamic cu parbrizul mare, convex, și botul obtuz, frânt în jos, având cabina în partea posterioară a caroseriei, iar lateral două aripi care dădeau mașinii stabilitate în timpul vitezelor mari.

— N-ați uitat nimic? m-a întrebat Kinolu. Atunci, să pornim!