Nepoții nepoților noștri

CAPITOLUL VII. CONTROVERSA

Au început zile pline de fierbere. Ne grăbeam să terminăm redactarea comunicării până la începerea sesiunii ordinare a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, care se întrunea la Moscova de câteva ori pe an pentru punerea în discuție a celor mai importante probleme.

Dezbaterea preliminară a proiectului nostru, la ședința consiliului științific al institutului, a fost extrem de utilă. Acum noi știam în general care erau tezele cele mai vulnerabile ale comunicării noastre și modul cel mai corespunzător de a ne apăra proiectul.

După dezbateri furtunoase, care au durat câteva ore, consiliul științific a adoptat hotărârea de a se solicita prezidiului Academiei Mondiale de Științe autorizarea efectuării exploziei experimentale. Totodată, la stăruința unor membri ai consiliului științific, în rezoluție s-a specificat că problema realizării microsoarelui nu este complet rezolvată din punct de vedere teoretic și ținând seama de recenta explozie experimentală ar fi posibil să nu fie dusă la bun sfârșit. Nimeni nu putea ști cu siguranță care avea să fie soarta proiectului nostru peste câteva ore.

După o scurtă escală la Delhi, stratoplanul traversă Oceanul Indian, zbură peste podișul Iranian, abia zărit, peste Marea Caspică și iată că se îndreaptă pentru aterizare pe aeroportul Vnukovo, care se zărea ca o pată neagră pe fondul alb al pădurilor din împrejurimile Moscovei înveșmântate în zăpadă.

Prin urmare iată cum arăta acum acest vechi aeroport! Timpul îl schimbase și pe el. Cândva, pe câmpul acesta aterizau doar avioane cu elice. Apoi, se așternuse pista betonată pe care decolau turboreactoarele. Acum, utilat cu numeroase rampe, aeroportul primea stratoplane și chiar rachetoplane, care se întorceau pe Pământ din călătoriile interplanetare.

Era o dimineață senină, friguroasă. Neobișnuiți cu frigul, după căldurile din Australia, fața parcă îmi era înțepată de ace reci, dar această senzație era plăcută. Pe neașteptate simții în străfundul sufletului că mi-era dor de o iarnă adevărată, de iubita natură rusească. „Deseară va trebui să facem în grup o plimbare cu schiurile” gândeam în sinea mea.

Comunicarea noastră urma să fie susținută a doua zi la ședința de dimineață a secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe.

Tot restul zilei am hoinărit prin Moscova. Priveam cu nesaț în toate părțile, fără să-mi recunosc orașul natal. Doar aici, la Moscova, îmi dădeam seama cu adevărat cum trecuse vremea, simțeam din plin ce însemnează pentru omenire un veac și jumătate.

Ce uimitor de frumoasă era Moscova reînnoită! Clădiri înalte, îmbrăcate în plăci deschise la culoare, făcuseră într-adevăr din ea orașul „de piatră albă”. Străzile erau acum mai largi, mai luminoase, mai încăpătoare. Peste râul Moscova apăruseră poduri noi de o construcție neobișnuită. Doar ici și colo am dat peste câteva colțuri ale „vechii” Moscove, păstrate cu grijă ca niște neprețuite relicve arhitectonice.

Abia când am ajuns în Piața Roșie m-am simțit în Moscova din totdeauna. Nu pot să redau emoția care m-a cuprins la vederea acestei piețe, atât de scumpă inimii fiecărui rus. „Moscovă, măicuță, scumpa mea”, am șoptit, dându-i numele cele mai duioase care-mi treceau prin minte.

Răscolit de revederea patriei și de noile impresii, în noaptea aceea am dormit zbuciumat.

În dimineața următoare am sosit punctuali la prezidiul Academiei Mondiale de Științe și ne-am ocupat locurile în loja specială a prezidiului, privind cu nerăbdare în jos, spre sala de ședințe, care se umplea încet-încet de lume.

Cu câteva clipe înainte de începerea dezbaterilor a intrat în sală președintele secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe, hindusul Djavaru. Ne-a salutat și a urcat repede la masa prezidențială. Ședința a început exact la ora stabilită.

— Toată lumea e prezentă, a spus el, cercetând buletinul de înregistrare. Conectez imprimarea ședinței.

În sală se așternu liniștea. Djavaru apăsă un buton de pe masă și luând o foaie de hârtie din fața lui, continuă:

— La ordinea de zi, referatul membrilor Institutului de Fizică Nucleară din Toritown cu privire la realizarea microsoarelui. Secția noastră trebuie să adopte o hotărâre cu privire la oportunitatea efectuării exploziei termonucleare experimentale. Referent profesor Elena Nikolaevna Hromova.

— În ce limbă veți vorbi? i se adresă el referentei.

— În rusește.

— Comunicarea va fi ținută în limba rusă, repetă Djavaru.

Asistența începu să se foiască. Cei care nu cunoșteau destul de bine limba rusă sau n-o înțelegeau deloc își pregăteau translatoarele cibernetice.

Elena Nikolaevna își începu expunerea cu glas surd. Era emoționată vădit. Aceasta ținu însă numai câteva clipe. Treptat, recăpătându-și cumpătul începu să vorbească ferm, cu convingere. Viktor Platonov, care ședea lângă mine la panoul de comandă, urmărea cu atenție expunerea, proiectând la momentul oportun pe ecranul mare graficele și formulele necesare ilustrării referatului. Ascultând referatul, îi cercetam totodată cu luare-aminte unul după altul pe membrii prezidiului, străduindu-mă să-mi dau seama de impresia pe care le-o făcea comunicarea noastră.

Atenția mi-a fost atrasă de un bătrân pirpiriu, cu părul cărunt, tuns scurt la tâmple. Spre deosebire de ceilalți membri ai prezidiului el moțăia pașnic în fotoliu, sprijinindu-și capul în pumnișorul său uscat.

— Câți ani are? l-am întrebat încet pe Viktor Platonov, arătând cu ochii spre bătrân.

— Nu știu, trebuie să aibă cu mult peste o sută…

— De ce doarme?

Drept răspuns Viktor Platonov dădu din umeri.

Expunerea Elenei Nikolaevna care durase mai bine de o oră era pe sfârșite. Ea comentase diagramele pulsațiilor microsoarelui, vorbise despre dificultățile întâmpinate de grupa noastră și în încheiere i-a rugat pe membrii prezidiului să-și expună opiniile în ceea ce privea utilitatea efectuării exploziei experimentale sau să indice altă cale de continuare a lucrărilor noastre.

După ce a sfârșit, din toate părțile s-a revărsat un potop de întrebări. Unele dintre ele erau atât de complicate, încât ne-am speriat: va putea oare Elena Nikolaevna să răspundă? Din fericire Djavaru anunță o pauză.

Elena Nikolaevna a venit îndată la noi și am dezbătut împreună răspunsurile cele mai potrivite.

Curând, soneria a sunat scurt, anunțând sfârșitul pauzei. Elena Nikolaevna a urcat la pupitru și a început să răspundă la întrebări. Deocamdată totul mergea bine. La urmă, Djavaru a dat citire rezoluției consiliului științific al Institutului din Toritown și a cerut membrilor prezidiului să treacă la dezbaterea comunicării. S-au înscris mulți la cuvânt. E semnificativ faptul că au vorbit toți foarte pe scurt, oprindu-se doar la tezele principale ale referatului.

— Se poate autoriza efectuarea exploziei — încheie unul dintre academicieni — dar nu pe Pământ. Nu, nu pe Pământ! Sunteți de acord, cred, că efectuarea cu succes a acestei experiențe este prea slab fundamentată de stimații noștri colegi. Nu vreau să înțelegeți că prin asta le aduc vreo vină! Nu! Au făcut tot ce au putut, pentru asigurarea stabilității microsoarelui, dar, din păcate, acest lucru nu este suficient. De aceea eu sunt pentru efectuarea acestei explozii în afara limitelor Pământului, să zicem pe Lună.

Câțiva alți vorbitori au exprimat cam aceeași opinie, iar unul, entuziasmându-se, a spus:

— Părerea mea e că trebuie să recomandăm colegilor noștri să efectueze pe Lună nu o singură explozie experimentală, ci o serie de explozii. Nu toate vor duce neapărat la realizarea microsoarelui. Chiar dacă unele dintre ele nu vor reuși, ele ne vor permite să stabilim pe cale experimentală posibilitățile realizării microsoarelui și ne vor învăța să-l dirijăm. În concluzie, eu sunt de părere să se efectueze o serie de explozii pe Lună.

— Mi se pare că va trebui într-adevăr să ne ducem în Lună, i-am șoptit lui Gin Fan-și. Drept răspuns acesta a dat aprobator din cap.

— Indiferent unde se va efectua explozia, numai să se aprobe.

Au mai luat cuvântul câțiva membri ai Academiei, susținând cu toții propunerile antevorbitorilor, relevând meritele noastre, lăudând grupa pentru opera ei, ingenioasă și necesară omenirii. Pe cât se vedea, această opinie era unanimă, nemaiavând rost continuarea discuțiilor.

Djavaru propuse închiderea dezbaterilor. Spre mirarea noastră, în liniștea sălii răsună însă un glas slab, dogit:

— Îmi permiteți…

Djavaru se întoarse către vorbitor. Acesta era bătrânul pirpiriu care moțăia pașnic în fotoliul său, în timp ce Elena Nikolaevna își prezenta comunicarea.

— Vă rog, Valentin Ilici.

— Vă cer scuze, am să vorbesc de la locul meu. Bătrânul cuprinse sala cu privirea ochilor săi surprinzători de limpezi. După liniștea adâncă ce s-a așternut într-o clipă am înțeles că vorbitorul era un savant stimat mult de toată asistența.

— Cine-i bătrânul? am întrebat-o în șoaptă pe Elena Nikolaevna.

— Fostul președinte permanent al secției de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe. A renunțat de bună voie acum șase ani din pricina bătrâneții la această funcție de onoare. Djavaru este discipolul său. Ascultă! Părerea lui e foarte importantă.

— Mi se pare că mergem pe o cale greșită dacă autorizăm efectuarea acestei explozii în Lună… Cuprinse încă o dată întreaga sală cu ochii lui mici, pătrunzători. Care-i logica? continuă el. Care este, vă întreb, logica? Nu suntem siguri de rezultatul experienței și de aceea recomandăm efectuarea ei nu pe Pământ, ci în Lună. Dar parcă problema e unde să se efectueze? Care e diferența dintre Pământ și Lună? Doar că explozia va avea loc la o distanță de sute de kilometri. Ei și? Credeți că acolo e mai puțin primejdios? De loc! În caz de nereușită, suflul exploziei va stârni pe suprafața Lunei nori de praf. Mulți dintre noi am fost pe Lună și știm că suprafața ei este acoperită cu un strat de cenușă vulcanică măruntă de tot, ușoară ca puful, Toată această cenușă stârnită de suflul exploziei se va amesteca cu substanțele radioactive ale microsoarelui și va deveni ea însăși o sursă de radiații aducătoare de moarte. Nu numai atât. Ea va pluti deasupra Lunei și până la urmă se va depune pe suprafața ei. De aceea poate fi infectată nu numai acea parte a Lunei pe care se va efectua explozia, dar și celelalte regiuni ale ei. Și ce înseamnă Luna pentru noi în prezent o știe oricine. Ea nu este numai satelitul nostru. Este o trambulină spre spațiul interplanetar, este cel mai bun observator astronomic al nostru, este cel mai mare laborator geologic al nostru, unde lucrează și trăiesc mii de oameni. Putem oare să riscăm? Cred că deocamdată nu trebuie să punem problema în felul acesta — unde să efectuăm explozia, ci dacă, în general, este cazul s-o efectuăm sau nu. Părerea mea este să n-o efectuăm. Considerați că e prea devreme pentru așa ceva dat fiind faptul că suntem departe de a fi siguri de succes? Vorbitorul tăcu. O liniște adâncă se așternu din nou în sală. Mai mult decât atât, urmă bătrânul. Aici s-au făcut propuneri de a se efectua nu una, ci o serie de explozii, chiar dacă la început acestea n-au să reușească. Acum nu mai sunt însă acele vremuri, continuă Valentin Ilici, când oamenii dibuiau rezolvarea problemelor doar pe cale experimentală. Lungul drum străbătut de Edison până la inventarea becului electric obișnuit, când pentru găsirea firului incandescent cel mai potrivit au fost încercate la nimereală sute de materiale dintre cele mai variate, inclusiv părul omenesc, această cale e de domeniul trecutului. Firește, noi nu respingem metoda experimentală de cercetare, dar trebuie, măcar cu aproximație, în linii mari, să prevedem rezultatul experienței. Tocmai această previziune științifică a rezultatului n-o găsim în comunicarea cu privire la realizarea microsoarelui…

Făcu o pauză, parcă străduindu-se să-și amintească ceva, apoi se întoarse spre noi și ne ceru:

— Arătați-mi, vă rog, schițele optsprezece și treizeci și doi.

— Oho! îmi șopti mirat la ureche Viktor Platonov, în timp ce Gin Fan-și căuta schițele necesare și le așeza în aparat pentru a le proiecta pe ecranul cel mare. Precum se vede, doar părea că doarme.

— Ascultă toate comunicările cu ochii închiși, ne șopti Elena Nikolaevna, auzind șușoteala mirată a lui Viktor Platonov. Are o memorie auditivă fenomenală.

În timpul acesta Valentin Ilici, privind schițele de pe ecran, continua:

— Fiți atenți la aceste ecuații. Ele reprezintă baza tuturor soluțiilor viitoare. Ecuațiile acestea lac parte dintr-o anumită categorie. După mine, autorii au comis aici o eroare gravă. Da, da, o eroare! Aceste ecuații nu pot fi rezolvate frontal, așa cum au procedat ei. Asemenea sisteme complicate cu multe necunoscute ascund obstacole neașteptate și, de regulă, nu se rezolvă frontal. E adevărat că autorii proiectului microsoarelui n-au aici nicio vină. Până în ultima vreme, mai precis, chiar până acum o săptămână, n-au existat alte metode de rezolvare a acestor ecuații. Acum există o asemenea metodă…

— Care? se auziră în același timp câteva voci din sală.

— Acum o săptămână aspirantul meu, un tânăr deosebit de dotat, care are să ne mai bucure nu o dată cu succesele sale, a terminat prima sa lucrare teoretică. El a expus în cuprinsul ei în mod special metoda de rezolvare aproximativă a ecuațiilor din această categorie. E tocmai ceea ce vă trebuie — ni se adresă bătrânul. Căci pentru dumneavoastră este cu desăvârșire indiferent dacă microsoarele va fi cu un metru mai mare sau mai mic. Pentru dumneavoastră e important doar să determinați posibilitatea stabilității lui. Ei bine, tocmai acest lucru se poate face prin metoda despre care v-am vorbit. De altfel calculul dumneavoastră ar fi o strălucită ilustrare practică la lucrarea teoretică a aspirantului meu.

— Cât timp vor necesita calculele? întrebă cineva din sală.

— Maximum trei săptămâni. Sunt gata să-i ajut la aceste calcule pe colegii noștri cu forțele laboratorului meu.

Bătrânul făcu o pauză, apoi propuse:

— Să amânăm rezolvarea acestei probleme cu trei săptămâni. La sfârșitul acestui termen vom avea date mult mai certe cu privire la stabilitatea sau instabilitatea microsoarelui. Dacă se va dovedi că stabilitatea lui e realizabilă, explozia va putea fi efectuată. Cât privește locul — acest lucru nu mai este esențial.

Și bătrânul se așeză liniștit. Răsunară aplauze. Djavaru se ridică, zâmbind:

— Pe cât se vede, votarea, în cazul de față, este inutilă, dar pentru respectarea tuturor formalităților, vă rog să vă spuneți cuvântul. Cine este pentru ultima propunere să apese pe butonul roșu.

Pe ecranul aflat în stânga prezidiului se aprinseră aproape simultan o sumedenie de cerculețe roșii. Membrii prezidiului votaseră pentru propunerea lui Valentin Ilici. În același timp pe frontispiciul ecranului apăru în roșu aprins cifra 156 — numărul voturilor.

— Cine este împotrivă rog să apese pe butonul negru.

În partea dreaptă a ecranului nu apăru niciun cerc negru.

Djavaru ridică ședința. Emoționați, ne-am apropiat de Valentin Ilici ca să-i mulțumim pentru sfat și ajutor. El își înclină capul pe un umăr, ne ascultă în tăcere și spuse cu glasul lui domol, care acum nu mi se mai părea scârțâit.

— Să nu pierdem timpul! Termenul e scurt — doar trei săptămâni. Vă poftesc neîntârziat în laboratorul meu.

Apoi se întoarse spre mine

— Știți, Alexandr Alexandrovici, când eram student ne foloseam încă de lucrările dumneavoastră. Nu e așa că fizica atomică a ajuns departe în vremea noastră?

Trei săptămâni… Au zburat ca o zi. De dimineață și până seara, toți laolaltă, cu ajutorul colaboratorilor lui Valentin Ilici am lucrat la calculul stabilității microsoarelui. Metoda rezolvării aproximative a sistemului nostru de ecuații produsă de tânărul aspirant era în fond simplă, ca tabla înmulțirii. În aceste trei săptămâni am calculat — firește, cu ajutorul mașinilor cibernetice — peste două mii de pulsații ale microsoarelui, constatând că încet-încet pulsațiile aveau să devină regulate, uniforme, microsoarele menținându-și diametral maxim, invariabil.

Aceasta era o victorie serioasă.

După trei săptămâni secția de fizică a prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-a întrunit pentru a da ascultare unei scurte comunicări a lui Valentin Ilici. La început, bătrânul savant n-a voit să facă în locul nostru această comunicare, dar până la urmă l-am înduplecat.

A vorbit doar cincisprezece minute. În încheierea comunicării a expus concluzia generală, pe care o dezbătusem în prealabil în laboratorul lui.

— Ar fi recomandabil ca prima explozie să nu fie totuși efectuată nici pe Pământ și nici pe Lună. Problema care se pune este următoarea: noi nu putem garanta că am ținut seamă de toate accidentele neprevăzute ce se pot petrece în timpul experienței. În afară de asta microsoarele va putea să aibă o existență foarte îndelungată și dacă se va afla deasupra Lunei probabil că va stingheri observațiile astronomice, care se efectuează pe suprafața acesteia. Microsoarele ar trebui experimentat într-un loc unde nu ar stingheri pe nimeni vreme îndelungată. Propunem efectuarea exploziei experimentale pe planeta Venus.

Toți membrii prezidiului Academiei Mondiale de Științe s-au declarat de acord cu argumentele sale.

— Efectuăm explozia și cu acest prilej vedem planeta Venus — îmi șopti la ureche Viktor Platonov. Așa ceva am fi putut spera doar în vis. Splendid, nu?

Am dat din cap în tăcere.

Să călătorești! Care dintre noi n-a visat în copilărie să călătorească! Cine nu s-a văzut pasager al unei nave interplanetare, care l-ar duce în Lună, pe Marte, pe Venus, sau și mai departe, într-o altă lume siderală, acolo unde îl așteaptă mari descoperiri și fapte eroice! Călătorie în necunoscut!.. Acest vis născut în capul băiețandrului curios, care a citit cu nesaț romanele lui Jules Verne și Wells, îl poartă cu el toată viața și la maturitate visul e tot atât de viu, de atrăgător, ca și în copilărie. N-aș fi crezut vreodată că voi avea parte de o asemenea bucurie.

Între timp în ședință se pusese o problemă care tulburase întreaga existență. Luase cuvântul un academician.

— Trebuie să privim în viitor — spunea el — dacă sperăm să oprim cu ajutorul microsoarelui îngroșarea ghețurilor de pe continentul Antarctic, de ce nu ne-am gândi la topirea parțială sau chiar totală a calotei sale de gheață.

— Dar apa? Ce se va întâmpla cu apa provenită din gheața topită? întrebă careva de la locul său.

— Da, va rezulta multă apă din topirea ghețurilor Antarctidei. Nivelul Oceanului Pacific s-ar ridica cu aproximativ patruzeci și cinci de metri. Oare știința modernă să nu fie în stare să propună pentru combaterea inundațiilor nimic altceva decât crearea unor mări artificiale?

— Și la ce ar folosi topirea acestor ghețuri? răsună din nou o întrebare din sală.

— Omenirea ar avea la dispoziție încă un continent, cu suprafață ceva mai mică decât America de Sud — răspunse vorbitorul. Imense zăcăminte petrolifere, huilă, metale neferoase — iată ce reprezintă Antarctida! De aceea trebuie să ne gândim încă de pe acum ce vom face cu apa provenită din ghețurile Antarctidei. Și asta nu e singura dificultate. Nu știm ce influență ar putea să aibă încălzirea climei din zona Polului Sud asupra celorlalte regiuni ale globului pământesc, cum se vor modifica curenții marini și aeriene, cum se va face pe globul pământesc redistribuirea umidității și a cantității de precipitații.

…Dezbaterea a durat aproape două ore. Ascultam cu atenție expunerile savanților, dându-ne seama tot mai mult că realizarea microsoarelui nu mai era o problemă care interesa doar laboratorul nostru. Ea căpăta tot mai mare amploare, cuprinzând aspecte din cele mai diferite. Era evident că rezolvarea acestora impunea unirea eforturilor multor specialiști.

În cele din urmă Djavaru se urcă la pupitru cu o foaie de hârtie în mâini.

— Permiteți-mi să trag concluziile care se impun! spuse el. Punctul unu — secția de fizică autoriză Institutul din Toritown să efectueze experiența cu microsoarele pe planeta Venus.

Aplauzele unanime confirmară această hotărâre.

— Punctul doi — continuă Djavaru — secția consideră util să se treacă la studierea problemei posibilității topirii ghețurilor Antarctidei. De aceea supun la vot propunerea cu privire la organizarea unui institut special de cercetări științifice în problema microsoarelui. Din partea realizatorilor proiectului microsoarelui se cer în termenul cel mai scurt date precise cu privire la posibilitățile lui energetice. Îi așteaptă o muncă uriașă.

Secția de fizică adoptă în unanimitate ambele propuneri.

A doua zi dis-de-dimineață ne-am luat zborul înapoi spre Toritown.