Umbra dinosaurului

UMBRA DINOSAURULUI

— În sfîrșit! Ca întotdeauna ai întîrziat! exclamă bucuros profesorul, cînd Serghei Pavlovici Nikitin, un tînăr paleontolog care, însă, și ajunsese binecunoscut datorită descoperirilor sale, intră în cabinetul lui. Azi am avut musafiri de la Expoziția Agricolă. Doi păstori fruntași din stepele răsăritene. Iată și omagiul pe care l-au adus oamenilor de știință: un pepene galben, cît toate zilele… Și ce ispititor miroase! Hai să-l mîncăm împreună, în cinstea păstorilor fruntași.

— De asta m-ați chemat, Vasili Petrovici?

— Nerăbdător mai ești, tinere! Întoarce-te spre stînga, uite, aici, pe măsuța asta…

Nikitin se apropie curios de măsuța dintr-un colț al cabinetului.

Pe un carton cenușiu erau rînduite cu grijă frînturi de oase mari, de un brun închis — fosile. Paleontologul apucă osul din stînga, îl ciocăni cu unghia, îl întoarse pe o parte și pe alta. Examină rînd pe rînd toate cele opt bucăți, grele, masive, impregnate cu siliciu și fier.

Practica multor ani de studiere a anatomiei sistemului osos îi dădea posibilitatea să întregească pe loc, mintal, frînturile, să reconstituie bucățile de oase care lipseau și, după forma lor caracteristică, întregul schelet al animalului demult dispărut.

— Acum am înțeles, Vasili Petrovici. Oasele au prins acea pojghiță lucioasă de culoare închisă, pe care o numim „bronzul pustiului”. Asta înseamnă că păstorii le-au găsit chiar la suprafață, în deșert… Dar bine, Vasili Petrovici, ăștia sînt dinozauri! Ce bine s-au păstrat! Pentru prima oară se găsesc fosile de ale acestor animale în Uniunea Sovietică. Păstorii ar trebui răsplătiți!

— Dragul meu, crezi că au nevoie de premii? Sînt mai bogați decît noi. M-au și întrebat dacă nu ne trebuie cîte ceva de la colhozul lor… Nu, aici e vorba de interes pentru știință — atît și nimic mai mult. Vor veni din nou, mîine, ca să stea de vorbă cu dumneata și, firește, ca să ne mai aducă un sileau [1]. Pînă atunci, să tăiem pepenele și să chibzuim în tihnă.

Cu o felie de pepene aromat în mînă, Nikitin se îndoi din genunchi în fața hărții uriașe, care acoperea un perete al cabinetului, ațintindu-și privirea spre colțul ei din stînga, jos, presărat cu puncte mărunte: acolo se întindea deșertul lipsit de viață. Bătrînul savant, din fotoliul său, se aplecă și călăuzi mîna lui Nikitin.

— Uite, cam pe aici se află o zonă întinsă, presărată cu oase de dinozaur, spuse paleontologul, la vreo trei sute cincizeci de kilometri de izvoarele rîului Taldî-Sai. În apropiere este puțul Bissekta. Va trebui să străbatem nisipurile, pînă la colinele Laiilei. Mai departe, pustiu pietros și, pe alocuri, stepă…

Lumina orbitoare a soarelui, reflectată de zidurile albe ale caselor scunde, punea la grea încercare ochii încă nedeprinși ai lui Nikitin. Strîngînd cît mai mult pleoapele, acesta străbătu curtea spațioasă a gării de mărfuri, afundîndu-și picioarele în covorul moale, de praf galben.

Trei turisme nou-nouțe, rînduite la marginea drumului, așteptau în fața porții pe șef. Deasupră-le, capotele albe din pînză de cort unduiau în falduri; vopseaua de lac cenușiu-deschis, strălucitor, prinsese pe alocuri o pojghiță roșiatică de praf. De-a lungul drumului, în același sens în care erau îndreptate mașinile, curgea năvalnic, printre pietre mari, șușotind și clipocind, apa cristalină a unui arîk [2] lat, bătîndu-și parcă joc de arșiță și colb. Vuietul apei se împletea cu huruitul molcom al motoarelor celor trei mașini, la turație redusă.

Tînărul paleontolog urcă în mașina din față, portiera fu trîntită, o trîmbă piezișă de praf auriu se ridică. Mașinile porniră, îndreptîndu-se spre orașul vilelor albe și al aleilor înverzite de la poalele versantului nordic al colinelor arse de soare.

Nikitin ieși tîrziu de Ia o ședință și porni agale de-a lungul arîkului șopotitor. Pe lîngă case, sub frunzarul des al arborilor se așternea întunericul.

Deodată, înaintea lui țîșni din umbra aleii o tînăra, într-o rochie albă, care sări sprintenă peste arîk și o luă pe drum. Picioarele — goale, bronzate — se confundau cu solul, fata parcă plutea în aer. Cozile-i negre, ale căror vîrfuri stufoase coborau pe spate pînă-n dreptul genunchilor, contrastau puternic cu rochia albă.

La început, Nikitin, surprins, se opri și urmări cu privirile făptura care se mistuia în întuneric, apoi iuți pasul și ajunse curînd în fața porții mari de scînduri a casei unde era adăpostită expediția.

În curtea spațioasă, luminată de mai multe becuri electrice, Nikitin zări pe toți membri expediției sale, strînși în jurul mașinilor. Oamenii rîdeau cu hohote, atît de voioși, încît pînă și ursuzul șofer-șef zîmbea blajin.

De Nikitin se apropie îndată Marusia cea cu ochii negri, preparatoarea expediției, aleasă cu cîteva zile înainte secretară a organizației de partid.

— Unde ai fost, Serghei Pavlovici? În lipsa dumitale hotărîsem să ținem o adunare. Te-am așteptat cît te-am așteptat, apoi am început-o așa, de la sine.

— Veselă adunare! zise surîzînd Nikitin.

— Numele mașinilor au stîrnit hazul, explică Marusia.

— Cum adică?

— Vrem să organizăm o întrecere între echipajele mașinilor. Și ce crezi că a propus Martin Martînovici? Să dăm cîte un nume fiecărei mașini, ca să ne vină mai ușor.

— Ei, și pe urmă?

Aici se amestecă în discuție Martin Martînovici, specialistul în săpături al expediției, om mai în vîrstă, cu ochelari pe nas, de fel din Letonia:

— Pe a dumneavoastră am numit-o „Fulgerul”, iar pe celelalte două — „Vulturul” și „Dinozaurul”.

Un claxon puternic, pe trei tonuri, răsună în stradă, iar îndărătul porții sclipiră pentru o clipă farurile unui „ZIS” negru.

Nikitin ieși în întîmpinarea secretarului comitetului regional, cu care mai vorbise și înainte despre treburile expediției.

— V-ați echipat bine, spuse secretarul, aruncînd o privire în jurul lui. Cînd porniți la drum?

— Poimîine.

— Foarte bine, tovarășe Nikitin! Am o rugăminte… secretarul făcu o pauză. Vin direct de la o ședință… S-a aflat că acolo, chiar lîngă Bissekta, există un zăcămînt de asfalt. Trebuie studiat. Mi-o cer geologii. Așa că, te rog, să iei cu dumneata pe cineva de la Direcția geologică…

Nikitin se încruntă și căzu pe gînduri. Secretarul îl luă de braț și amîndoi se îndreptară spre fundul curții.

— Totul e gata?

— Gata, Serghei Pavlovici. Putem începe încărcarea.

— Dumneata și cu Martin Martînovici încărcați în prima mașină, „Fulgerul”, sculele și o parte din carburant, în „Dinozaur”, restul carburantului, scîndurile și utilajele taberei, iar în „Vulturul” — apa, alimentele și cauciucurile de rezervă.

Prin ușa scundă, deschisă, năvălea înăuntru dogoarea zilei. Nikitin strînse în servietă hîrtiile răvășite de pe masă și vru să dea fuga la telegraf.

— E voie? răsună deodată în curte o voce caldă de femeie.

În dreptunghiul orbitor al ușii se ivi o siluetă zveltă, în rochie albă, în jurul căreia lumina contura o aureolă. Noua sosită se înclină ușor, căutînd să pătrundă semiîntunericul din cameră — și în fața lui Nikitin luciră întunecat cozile stufoase din seara trecută.

Inima tînărului om de știință tresări ca într-o presimțire. Se ridică, ieși în întîmpinarea musafirei, care ținea în mînă o valiză mică, și făcură cunoștință.

— Miriam… Și mai cum? întrebă Nikitin.

— Nurgalieva. Dar puteți să-mi spuneți Miriam, răspunse zîmbind fata.

— Ei bine, Miriam, nu te sperie că expediția noastră e grea și pleacă atît de departe?

Ochii negri sclipiră ironic:

— Nu, de loc. Sînteți atît de bine echipați… Ieri, dispecerul mi-a spus că o deplasare cu expediția aceasta poate ține prea bine locul unui bilet de băi.

— Atunci, e-n regulă, conchise Nikitin și îi întinse mîna. Alege-ți mașina, care-ți place.

— Dacă se poate, aș merge pe „Vulturul” cu Marusia, se rugă fata.

— Ia te uită, femeile au și apucat să facă cunoștință, rîse paleontologul, ieșind în curte împreună cu Miriam.

— În definitiv, reluă Nikitin pe neașteptate, și eu te-am cunoscut aseară, pe strada Engels…

Se înclină în fața ei, în semn de salut, și se îndreptă spre poartă în timp ce fata se uita după el nedumerită.

Legănîndu-se și tresăltînd, mașinile străbăteau, înșiruite una după alta, drumurile pline de hîrtoape. În jurul lor se întindea ca-n palmă, cît vedeai cu ochii, stepa netedă, cenușie, presărată cu tufe de pelin, pe care soarele amiezii o încingea ca pe un cuptor. Cerul spălăcit, monoton și amenințător, fără nici un nor, atîrna greu deasupra stepei. Patru zile motoarele au duduit fără-ncetare. Deși înaintau anevoie, expediția era acum la vreo 400 kilometri de oraș și de calea ferată.

De-a lungul tuturor acestor patru sute de kilometri dunele înalte de nisip alternaseră cu colinele pietroase, cu stepa netedă plină cu tufe de pelin, cu solonceakurile [3] alb-gălbui.

PinioaneLe mecanismelor de transmisie scrîșneau cumplit, motoarele huruiau, volanele înnegrite lunecau din mîinile transpirate și istovite ale șoferilor. Iar prețioasa benzină, din care aveau cu sutele de litri, se topea văzînd cu ochii, ca un fum albăstrui în stepa nemărginită.

O dată doar, în drumul lor, în faptul serii, zăriră ivindu-se de după o colină înaltă lumina ospitalieră a becurilor electrice: era o uzină de acid sulfuric. Mai încolo arareori aveau să întîlnească iurtele rotunde de pîslă — sălaș efemer al omului de pe aceste meleaguri, unde stăpîn veșnic este numai pustiul amorf, neschimbător…

Trecură pe lîngă uzină și înaintară mult, la lumina lunii strălucitoare, pe ultima bucată de drum mai ca lumea. Takîrurile [4] netede ca oglinda luceau aidoma unei puzderii de lacuri mici; suprafața lor tare îngăduia mașinilor să-și mărească viteza. Noaptea, stepa apărea tainică, ademenitoare.

Nikitin dădu ordin de oprire pentru popasul de noapte de abia cînd mașinile, stîrnind în urma lor nori groși de praf, începură din nou să se afunde în colbul care acoperea suprafața zgrunțuroasă a argilelor înfoiate.

Bivuacul fu scăldat în lumina puternică a lămpilor electrice, atîrnate la spatele automobilelor. Dar locul unde poposiseră nu era atrăgător. Picioarele se afundau ca în zăpadă în praful din care răsăreau ici, colo lujerele sfărîmicioase ale unor ierburi uscate.

Înaintea lor se întrezăreau prin pulberea de raze ale lunii colinele Laiilei, unde începea un alt pustiu, mai pietros, și mai arid — pustiul care ascundea în inima lui un cimitir de monștri fosili.

Dincolo de lanțurile nesfîrșite ale colinelor, presărate cu pietriș fumuriu se simțiră și mai izolați de restul lumii. Expediția se pierdu, ca în neant, în labirintul drumeagurilor, cotind, ocolind, coborînd sau urcînd. Cele trei mașini, devenite cenușii, trecură colinele și răzbătură în deșertul mort, nețărmurit, acoperit cu un strat de nisip mărunt. În zare tremura o boare încinsă, ale cărei trîmbe jucăușe ascundeau și estompau peisajul dezolant.

În fața membrilor expediției apăreau ispititoare lacuri albastre, crînguri minunate, piscuri înzăpezite, strălucind în depărtare. Uneori, aproape de tot, lîngă boturile teșite ale mașinilor, se năzăreau întinderile de necuprins ale mării, rotocoalele diafane de ceață închipuiau valuri înspumate… După cîteva minute, în locul mării apăreau șiruri de case albe, umbrite de arbori cu frunza deasă, aidoma celor din orașul pe care îl lăsaseră departe în sud, dincolo de nisipuri. Pînă și contururile mașinilor, atît de sobre și absolut distincte, începeau să se piardă, fie alungindu-se neînchipuit de mult, fie crescînd și înălțîndu-se asemenea unor elefanți giganți.

Se întuneca. Pentru ultima oară, în geana sîngerie a apusului se iviră, apoi dispărură, turnurile înalte, albastre și verzi ale unui castel fantomatic.

„Fulgerul”, stîrnind nori de praf și sfîșiind pînă departe negurile cu farurile sale puternice, își continua drumul în capul coloanei; acum puteau merge și ziua, și noaptea. „Dinozaurul” și „Vulturul”, așa cum e obiceiul pe drumurile colbuite, rămăseseră mai în urmă, ca valurile de praf să nu le ascundă drumul.

Motorul duduia uniform, îndemnînd la somn. Lîngă șofer, Nikitin ațipi, dar nu mult după aceea fu trezit de claxonul insistent al „Dinozaurului”, care venea după ei. „Fulgerul” opri; celelalte mașini se apropiară încet.

— Ce s-a întîmplat? îl întrebă Nikitin pe șoferul „Dinozaurului”.

— Nu pot să conduc, tovarășe șef, răspunse încurcat acesta. Mi se năzăresc tot felul de prostii.

— Cum se poate?

— Dar e adevărat, Serghei Pavlovici, întări Martin Martînovici. Ziua mirajele ni se par departe, dar acum apar chiar în fața nasului, de te trec sudorile!

— Dar eu cum conduc? replică șoferul-șef de la volanul „Fulgerului”.

— Tu mergi înaintea noastră, Vladimir, interveni șoferul „Vulturului”, care se apropiase și el de grup, iar noi în praful tău. La lumina farurilor apar tot felul de drăcovenii. Nu putem conduce.

— Prostii! se burzului șoferul-șef. Știu eu că uneori ai vedenii din pricina prafului, dar chiar să nu poți conduce…

— Ia încearcă și tu! Lasă-mă să merg în față! strigă șoferul „Dinozaurului”, jignit.

— Bine, fie, primi ursuz șoferul-șef.

Oamenii se urcară în cabine și mașinile demarară cu zgomot. „Dinozaurul”, legănîndu-și capota înaltă, depăși încet „Fulgerul”, acceleră și se mistui într-un nor de praf. Șoferul „Fulgerului” așteptă pînă ce colbul se.împrăștie, iar în razele farurilor prinseră să joace doar ici, colo firicele aurii, apoi porni și el.

Nikitin urmărea cu interes drumul, prin parbrizul șters de praf. Străbătură în goană cîțiva kilometri, fără să se întîmple nimic; șoferul începu să surîdă ironic, mormăind ceva în barbă. Mașina mergea netulburată, atenția începu să scadă. Deodată Nikitin simți că șoferul virează și că mașina se abate într-o parte. În față zări limpede o groapă enormă, rotundă, căptușită cu dale albe de piatră. Nikitin, uimit, se frecă la ochi; la marginea fascicolelor de lumină ale farurilor, în vîrtejurile de firicele de praf se aliniau clădiri înalte. Iluzia era atît de desăvîrșită, încît paleontologul tresări, iar șoferul scuipă cu năduf.

Clădirile dispărură, stepa se mistui în fîșii negre și galbene ca niște broderii, iar în calea lor se căscă pe nepusă masă o crăpătură neagră. Strîngînd din dinți, șoferul se încleștă de volan, străduindu-se să biruie iluzia optică. Nu trecură nici cîteva minute și în față răsări un pod boltit, foarte înalt, atît de vizibil, încît Nikitin se răsuci speriat spre șofer, dar acesta și frînase. În urma lor răsunau semnalele insistente ale „Vulturului”. Șoferul opri mașina, fumă o țigară, se spălă pe ochi, ridică parbrizul și porni îndîrjit mai departe. În fața mașinii prinseră din nou să apară fantomele de praf, înșelătoare, amenințătoare. Tensiunea nervoasă creștea. „Fulgerul” frîna și cotea cînd la stînga, cînd la dreapta, căutînd să ocolească piedicile inexistente, pînă ce, într-un tîrziu, șoferul oftă amarnic, scuipă și opri, începînd a vesti „Dinozaurului” prin semnale de claxon capitularea. Cînd praful se risipi, se apropie și „Vulturul”, care oprise mai de mult.

Cînd poposeau, lumea de coșmar a fantomelor dispărea. Noaptea mistuia orizontul în beznă. Stele mari licăreau molcom și simțeai o adevărată ușurare la vederea constelațiilor neschimbătoare. Ziua, însă, în huruitul motoarelor și legănatul mașinilor prindeau din nou să se-nfiripe vedeniile și totul începea să-ți pară iluzoriu, amăgitor.

Nikitin se bucură nespus cînd, în sfîrșit, dindărătul nălucilor obișnuite răsăriră brusc contururile mohorîte ale munților Arkarlî. La început, culmile lor rămaseră mult timp la nivelul radiatorului „Fulgerului”, apoi însă începuseră să crească repede, acoperind înspre nord-vest întregul orizont. Ghidul întinse mîna spre un masiv brăzdat de crăpături, al cărui versant anterior, abrupt, avea forma unui trapez regulat. „Fulgerul” porni îndată spre acel versant. Solul devenea din nou neregulat și urca, urca mereu, în valuri de piatră.

În sfîrșit, „Fulgerul” ajunse pe culmea versantului, se aplecă, făcu un viraj, frînele scrîșniră și mașina coborî încet pe o cîmpie vastă — fundul unei uriașe și străvechi depresiuni, prinsă în cleștele munților.

La vest se înălțau stînci mohorîte, la est un versant abrupt de gresie roșie. Sus de tot planau în cercuri largi doi vulturi.

După indicațiile ghidului, expediția porni de-a lungul stîncilor roșii, îndreptîndu-se spre nord. Acolo, unde rocile roșii se îngemănau cu cele plumburii, trebuia să se afle izvorul Bissekta și puțul săpat în vremuri de demult.

Suprafața văii, lipsită de ridicături, era brăzdată pe alocuri de viroage nu prea adînci și presărate din abundență cu pietriș lucios, pe care-l acoperise de asemenea „bronzul pustiului”. Acest prundiș dădea solului o culoare închisă, ireală, pe fondul căreia străluceau în soare puzderie de cristale transparente de gips.

— Stai, stai! strigă deodată Nikitin și sări grăbit din mașină.

După el se repeziră tovarășii săi, care observaseră și ei fosilele.

În stînga drumului zăceau, alcătuind un unghi, două trunchiuri mari de arbori pietrificați. Lumina strălucitoare a soarelui scotea în relief structura lor lemnoasă, regulată, și urme de cioturi. În jurul trunchiurilor și mai departe, spre apus, zăceau risipite oase uriașe, de culoare închisă, lucioase.

Cercetătorii, în culmea bucuriei, se împrăștiară pe cîmpie, căutînd cu înfrigurare noi și noi comori.

Oasele giganticelor reptile, admirabil conservate, acopereau cea mai mare parte a văii. Scoțînd strigăte de bucurie, paleontologii se repezeau de colo, colo. Șoferii și muncitorii, contaminați de entuziasmul lor, răscoleau și ei solul, minunîndu-se de nemaipomenita priveliște.

Nu toate oasele zăceau la suprafață; multe se încrustaseră în gresia negricioasă și în prundiș. Oase, oase, numai oase umpleau viroagele, acopereau roca dezgolită, îngrămădindu-se în mormane întregi.

Păstorii aceia avuseseră perfectă dreptate: descoperiseră un cimitir de proporții nemaipomenite al giganticelor reptile de mult dispărute. Aci se păstraseră resturile a mii și mii de diferite animale.

Această vale neînsuflețită, încinsă și neagră, plină de oase gigantice, producea o impresie stranie. În minte-ți reînviau, fără voie, străvechi legende despre luptele dragonilor, despre morminte de uriași, despre giganții pieriți în potop. Și dintr-o dată înțelegeai cum s-au înfiripat aceste legende întemeiate, fără îndoială, pe descoperirea unor astfel de cimitire.

— Debitul n-a crescut?

— Nu, Serghei Pavlovici.

— Trebuie săpat mai adînc.

— Mai adînc nu se poate, începe stînca.

— Stînca!

Nikitin își aruncă însemnările, sări în picioare și se repezi spre izvor. Convingîndu-se că letonul avusese dreptate, paleontologul simți cum se frînge ceva în el. Ascunzîndu-și spaima, se depărtă de tabără, pornind agale spre munți, ca să se lase în tihnă pradă gîndurilor.

Înfricoșătoarea descoperire o făcuseră chiar după primele două zile petrecute în această depresiune: cantitatea de apă a izvorului Bissekta era neîndestulătoare pentru expediție. Ajungea pentru doi-trei călători cu cămilele lor, dar nu și pentru o expediție atît de numeroasă și, în plus, înzestrată cu mașini. Poate că izvorul fusese mai bogat cu un veac în urmă, acum însă secase. Fură nevoiți să atace rezerva de apă pe care o păstrau pentru momente grele. Dar de unde să ia apă pentru întoarcere? Să lase totul baltă și s-o ia cît mai repede spre răsărit, unde, la vreo 200 de kilometri de aici, sînt puțuri bune? Dar dacă ar aduce apă de acolo? În cazul ăsta, însă, nu le-ar mai rămîne carburant pentru întoarcere.

Năucit de neașteptata lovitură a sorții, savantul își simți dintr-o dată neputința în fața naturii înconjurătoare, nemiloase. Ce poate el, întreaga lui expediție atît de minunat echipată, fără apă? De unde s-o iei aici, printre pietrele încinse, înviorate numai de minuscula vînă de apă a străvechiului puț?

Încercările de a curăți izvorul nu dăduseră un rezultat. Cum? E cu putință ca acest ghinion neașteptat să zădărnicească o expediție atît de minuțios organizată, s-o facă inutilă, să-i primejduiască oamenii?

Pradă acestor gînduri întunecate, Nikitin se afundă mașinal în munți. Urca agale pe-o trecătoare îngustă, tăiată în peretele negru al unui munte în formă de șa. Pereții întunecați și încinși dogorau. Nikitin se opri și o zări pe Miriam.

Fata ședea pe o piatră, cu picioarele ghemuite sub ea, cu corpul suplu, arcuit. Ținea pe genunchi un carnet deschis și era atît de cufundată în gînduri, încît nu-l auzi pe Nikitin apropiindu-se. Cozile grele păreau că-i trag în jos capul înclinat; ochii îi erau ațintiți spre zarea încețoșată și fierbinte. Paleontologul fu surprins de poziția fetei, de întreaga ei înfățișare, căci i se părură în desăvîrșită armonie cu natura înconjurătoare. Nikitin avea pentru prima oară senzația intensă că Miriam este o fiică a țării sale, că masca nepăsării aparente ascundea forță și dîrzenie. Savantul nu cuteză să miște, ca să nu-i tulbure reculegerea.

Gîndurile îi zburară din nou la țara pustiului mort, dogoritor, unde nimic nu se obține cu una, cu două… Numai prin munca dîrză a multor generații natura nemiloasă poate fi învinsă. Nu poți să faci nimic dacă încerci să răzbești de-a dreptul, avîntîndu-te cu tot elanul pasiunii. Trebuie să înaintezi încet, puțin cîte puțin, cu răbdare, să fii mereu gata să-nfrunți noi și noi greutăți, să înăbuși în tine năzuința, atît de omenească, spre o fericire miraculoasă, repede dobîndită…

Fata, simțindu-se privită, se întoarse, sări în picioare și-i ieși în întîmpinare; se uită iscoditoare în ochii tînărului savant.

— Ce-i cu dumneata, Serghei Pavlovici? rosti ea, domol, cum îi era obiceiul.

Nikitin surprinse în glasul ei o îngrijorare nedisimulată. Simți brusc nevoia de a i se destăinui și-i vorbi despre eșecul ce pîndea expediția. Fata rămase tăcută; numai cînd făcură cale-ntoarsă, lîngă tabără, spuse stingherită, ca pentru sine:

— Am auzit că anul trecut, în timpul lucrărilor de pe Diurt-Kîra, s-a putut mări debitul izvoarelor… — aici făcu o pauză — cu ajutorul dinamitei. Dacă am avea dinamită…

— Ei, drăcie! exclamă Nikitin. Dar avem amonal! Dinamitarea gurii unui izvor nu dă întotdeauna rezultat, totuși trebuie să încercăm! Uitasem cu totul… Trebuie să încercăm imediat! și paleontologul, înviorat, grăbi pasul. Am să pun încărcătura maximă.

…Un bubuit ca de tunet sfîșie tăcerea seculară a piscurilor. O trombă înaltă de praf țîșni deasupra izvorului și, cîteva clipe mai tîrziu, ceva se nărui în munți cu un huruit înfricoșător. Membrii expediției se năpustiră spre izvor și se apucară în grabă, fără vorbă, să-l curețe de fărîmele de rocă. Tăcerea se așternu și mai adîncă în momentul în care Nikitin și Miriam, aplecați din șale, începură să măsoare debitul apei. Conducătorul expediției se îndreptă deodată și strigă:

— Mulțumesc, Miriam. Apucă mîna fetei și i-o strînse cu putere.

— Sus cu Miriam! strigară toți în cor.

Fata țîșni ca o săgeată, tupilîndu-se în spatele șoferului-șef. Acesta, îndreptîndu-și umerii puternici, rosti amenințător:

— Nu vă dau voie!

— Ei, ce e cu asfaltul dumitale, Miriam? întrebă voios Nikitin.

— Am găsit un zăcămînt foarte interesant, Serghei Pavlovici. Dar nu-i asfalt, ci un fel deosebit de bitum, foarte dur.

— Aș fi și eu curios să-l văd. Vrei să mi-l arăți mîine? Iar acum, te rog, să faci cunoștință și cu succesele noastre.

Cîmpia era acum presărată peste tot cu mușuroaie de pămînt. O trîmbă de fum se înălța din niște vreascuri pe care fierbea clei subțire de tîmplărie. Martin Martînovici, numai în chiloți, aproape negru de tare ce se bronzase, impregna de zor cu clei oasele sfărîmicioase. Mai spre mijlocul cîmpiei lucrau alții. O bucată mare de pămînt, curățată de roci, era înconjurată de șanțuri adînci. Doi muncitori, înarmați cu niște cuțite cît toate zilele, scormoneau grijuliu gresia sfărîmicioasă, împărțind blocul săpat în trei părți. Marusia curățise un craniu, și acum turna șellac [5] peste părțile vătămate.

Nikitin o călăuzi pe Miriam spre cei doi muncitori și fata văzu, cu uimire, la suprafața blocului scheletul unei reptile enorme. Zăcea pe o coastă, cu coada lungă ghemuită, cu labele posterioare, masive, încrucișate. Vertebrele, coastele și chiar micile copite boante purtau cifre însemnate cu grijă. Craniul colosului, lung de vreo doi metri, se transforma spre ceafă într-un enorm guler osos, plantat cu spini tociți. Orbitele erau străjuite de două coarne lungi și piezișe, un al treilea era înfipt dedesubtul orbitelor, iar botul se termina cu un cioc enorm.

— Asta-i un triceratops — un dinozaur ierbivor, cu trei coarne, bine înarmat împotriva animalelor de pradă, explică Nikitin. Scheletul s-a păstrat în întregime: îl împărțim în trei părți, pe care le vom fixa cu cadre solide — paleontologul arătă spre niște grinzi mari — le vom acoperi cu gips și le vom transporta ca pe niște monoliți masivi pînă în laborator, unde o să le curățăm definitiv de rocă.

— Cum trebuie să fi arătat animalele de pradă, dacă împotriva lor erau necesare astfel de arme de apărare?! exclamă Miriam.

— Animalele de pradă! Iată un exemplu, și paleontologul alese dintr-o cutie un dinte turtit, cu vîrful îndoit, crestat mărunt pe muchii, lung de vreo cincisprezece centimetri. Iată un tiranozaur, regele reptilelor, gigantul care umbla pe picioarele posterioare… În curînd vom muta săpăturile chiar la poalele munților, continuă savantul. Acolo, Martin Martînovici a găsit nu mai puțin de trei schelete de dinozauri testacei, cu cuirasă osoasă acoperită cu țepi. Adevărate tancuri, atîta doar că nu au tunuri, spre deosebire de cele moderne, care sînt o armă de atac. Un ierbivor se poate numai apăra, se ascunde după cuirasă, sau își scoate coarnele, dar nu atacă.

Înainte de a ajunge la trecătoarea răsăriteană, Miriam coti spre stînga și-l conduse pe Nikitin de-a lungul poalelor munților printre stînci.

În fața paleontologului și a tovarășei lui de drum se înălță, deodată, un perete de un negru-roșiatic, despicat în două de o trecătoare îngustă, ca urma loviturii unui paloș gigantic. De ambele părți ale crăpăturii se înălțau două turnuri de piatră, cu stînci ce atîrnau sus de tot, amenințător, deasupra trecătorii.

Aceste chei erau drepte ca țeava unei puști, cu pereții netezi de parcă ar fi fost șlefuiți înadins. Miriam și Nikitin le străbătură (nu erau prea lungi, doar cîțiva zeci de pași) și se treziră într-o vîlcea spațioasă, străjuită din toate părțile de stînci abrupte. Partea opusă cheilor descria un semicerc regulat, în mijlocul căruia trona un cub enorm de blocuri turtite, probabil nu de mult surpate; pe suprafața lui oblică strălucea o enormă oglindă neagră. Paleontologul căta de jur împrejur cu uimire.

— Aici e zăcămîntul de asfalt, spuse molcom Miriam, mai bine zis de bitume. Bitumele sînt localizate și uniform stratificate în gresii dure, feruginoase, sedimentate probabil de vînturi, ceva în genul vechilor dune. Cînd am aruncat în aer izvorul, aici stîncile s-au surpat și au dat la iveală un strat proaspăt de bitume fosilizate. Suprafața lor netedă încă nu a fost alterată de curenții de aer și lucește ca oglinda.

— În ce perioadă crezi că s-au depus bitumele și gresia? întrebă repede paleontologul.

— Cam o dată cu oasele dinozaurilor, răspunse Miriam. Toate acestea s-au acumulat, aici, în vîlcelele munților preistorici, și s-au păstrat aproape intacte.

Nikitin aprobă cu o mișcare a capului și se lăsă pe nisipul scîrțîitor, cu bobul mare. Fata se așeză în fața lui, în atitudinea-i preferată, cu picioarele ghemuite.

Deși valea era închisă din toate părțile, ca o căldare, nu era prea cald. Se așternu o tăcere nefirească. După cîteva minute, urechea lor prinse clinchetul abia perceptibil, ca al unor clopoței de cleștar, al ierburilor uscate ce creșteau ici, colo pe fundul acestei căldări naturale. Nikitin auzea pentru prima oară în viață chemarea lor tristă și se uită mirat la Miriam. Fata plecă fruntea și duse un deget la buze. Curînd, clinchetul slab, fantomatic, se împleti cu acorduri rare de harfă, nespus de îndepărtate și grave — glasul tufișurilor care tiveau poalele stîncilor.

La auzul acestei muzici a pustiului, abia perceptibil, Nikitin căzu pe gînduri.

Ierburile psalmodiau, îmbiindu-te să scrutezi adîncurile firii, povestindu-ți despre acel ceva tainic care, de obicei, scapă conștiinței noastre, tocite de obiceiuri înrădăcinate, și care numai rareori se dezvăluie în adevărata-i înfățișare.

Nikitin se gîndea că natura este neasemuit mai bogată decît ne închipuim, dar că n-o poți cunoaște nepregătit. În strîns contact și totodată în neîncetată luptă cu natura, omul îi pătrunde adînc tainele cele mai ascunse. Dar numai dacă sufletul îi rămîne limpede și curat, ca un instrument muzical bine acordat, el vibrează la zvonurile firii.

Își ridică încet privirile și văzu ochii fetei ațintiți asupra lui. Paleontologul se ridică stingherit și glasul său, ce i se păru prea aspru, acoperi chemarea dulce a ierburilor:

— E timpul să mergem, Miriam!

Fata se ridică fără o vorbă.

Porniră. Nikitin nu se mai sătura privind această vîlcea cufundată în tăcere.

— De ce nu mi-ai vorbit pînă acum de acest colț de rai? o dojeni el.

— Erați absorbit de treburi, răspunse încet Miriam.

— Chiar mîine voi muta tabăra la poalele turnurilor de piatră, hotărî Nikitin. În definitiv, principalele săpături se vor face în apropiere.

Cu o lovitură puternică, Martin Martînovici înfipse ultimul cui într-o ladă lungă.

— Gata, Serghei Pavlovici! exclamă voios letonul, ștergîndu-și sudoarea de pe față.

— Gata, repetă Nikitin. Mîine ne odihnim și ne pregătim, iar seara pornim la drum, spre casă! Nu mai putem zăbovi.

— Serghei Pavlovici, interveni rugătoare Marusia, ne-ai promis de mult că ai să ne vorbești despre animalele astea… și fata arăta spre lăzile răspîndite peste tot, dar n-ai avut timp. Ce ar fi să ne vorbești astăzi? E numai ora trei.

— Bine. După-masă vom merge în vîlceaua aceea și vom sta de vorbă, consimți Nikitin.

Cei paisprezece membri ai expediției își ascultau cu atenție șeful. El le povestea cum s-a perfecționat încet, încet, organismul animalelor de-a lungul epocilor preistorice de dezvoltare a vieții pe pămînt, de-a lungul a milioane de generații, cum au apărut forme ciudate de patrupede amfibii și de reptile. Cum în lupta pentru existență, sub influența mediului înconjurător, au dispărut treptat speciile mai puțin desăvîrșite, mai puțin viabile; de-a lungul erelor, asupra șirului de generații s-a exercitat o severă selecție naturală, care înlătura tot ce era bicisnic, nepotrivit.

La începutul erei mezozoice [6], aproximativ acum 150 000 000 de ani, vechile continente erau populate de reptile, din care începuseră să se formeze mai de mult, în condițiile aspre de la sfîrșitul erei paleozoice [7], cele mai perfecte animale — mamiferele. Cînd climei relativ aspre și uscate i-a luat locul pretutindeni o climă umedă și caldă, uscatul s-a acoperit cu o vegetație abundentă, luxuriantă. Aceste condiții de existență mai blînde, mai favorabile au făcut ca pe întregul pămînt să se răspîndească reptilele gigantice. Ele au cucerit uscatul, mările și văzduhul, atingînd ca număr și mărime valori nemaicunoscute.

Giganticele ierbivore, ca să se apere de animalele de pradă, erau înzestrate cu coarne uriașe, cuirase cu țepi, sau plăci osoase. Altele, care nu erau apărate de cuirase, se ascundeau în apa lagunelor sau a lacurilor de pe litoral. Ele atingeau 25 de metri lungime și 60 de tone greutate. În aer mișunau reptilele zburătoare; dintre toate zburătoarele, ele aveau aripile cele mai lungi și, prin urmare, erau cele mai bine adaptate.

Animalele de pradă umblau pe labele din spate, sprijinindu-se în coada lor groasă. Labele anterioare deveneau niște anexe slabe, aproape inutile. Pentru atac foloseau capul lor enorm și gura înarmată cu dinți mari și ascuțiți. Erau ca niște trepiede uriașe, a căror înălțime atingea 8 metri — adevărate mașini de luptă lipsite de inteligență, dar înzestrate cu o forță teribilă și de o ferocitate fără seamăn.

Alături de giganticele șopîrle trăiau mamiferele preistorice — niște vietăți mici, ce semănau cu aricii sau șobolanii de azi. Grație condițiilor favorabile ale erei mezozoice, reptilele au înlăturat această categorie de animale superioare lor, ceea ce înseamnă că mezozoicul, ca să spunem așa, a fost o epocă de întunecată reacțiune, care a durat vreo sută de milioane de ani, încetinind progresul regnului animal. Dar îndată ce condițiile climaterice au început să se schimbe din nou, îndată ce vegetația s-a modificat, reptilele n-au mai fost la largul lor. Giganticii ierbivori aveau nevoie de o hrană abundentă, ușor asimilabilă. Modificarea bazei de nutriție a fost o catastrofă pentru ierbivore, ca și pentru giganticele animale de pradă. Balanța naturală a regnului animal a fost brusc dezechilibrată. A început procesul dispariției în masă a reptilelor și năvalnica dezvoltare a mamiferelor, care au devenit stăpînele Pămîntului și, în cele din urmă, au dat naștere ființei gînditoare — omului.

— Încercați o clipă să vă imaginați lanțul nesfîrșit de generații, lipsite cu totul de rațiune, care s-au perindat de-a lungul acestor sute de milioane de ani, și care, în virtutea selecției naturale, au presărat cu un număr inimaginabil de victime drumul orb al evoluției, încheie paleontologul.

Savantul tăcu. Sus, în tăriile ce se învinețiseră, răsună țipătul unui vultur. Auditorii, cu ochii ațintiți la paleontolog, continuau să rămînă tăcuți.

Nikitin zîmbi gînditor și reluă:

— Ei bine, tocmai în aceasta constă măreția științei noastre: în incomensurabila perspectivă a timpului. Din acest punct de vedere, paleontologia s-ar putea compara numai cu astronomia. Dar știința noastră are un punct slab, foarte slab, chinuitor pentru cei ce năzuiesc să aprofundeze lucrurile: materialele de care dispune sînt incomplete. Numai o foarte mică parte din animalele care au trăit odinioară se păstrează în straturile scoarței pămîntești, și numai sub formă de vestigii cu totul incomplete. Iată, spre exemplu, săpăturile noastre: n-am găsit decît oase. Drept e, că aceste oase ne permit să reconstituim în întregime aspectul exterior al animalelor, dar numai în anumite limite. Cel mai rău e că nu vom putea cunoaște niciodată amănunțit structura internă a animalului, nu ni-l vom putea imagina viu. Asta înseamnă că niciodată nu vom putea verifica exactitatea reprezentărilor noastre, nu vom putea determina erorile. Legile fizice sînt imuabile. Forța rațiunii umane constă în posibilitatea de a contempla faptele direct, fără mijlocirea miturilor ademenitoare…

Tristețea adîncă pe care o trăda vocea lui Nikitin molipsi și pe cei ce-l ascultau. Paleontologul se ridică brusc:

— Nu-i nimic. Vouă, celor neinițiați în ale științei, vă rămîne libera, înaripata fantezie a scriitorilor. Nestînjeniți de sărăcia datelor exacte, ei evocă în culori vii, convingătoare, această lume a animalelor de demult. Vă sfătuiesc să citiți „Lumea pierdută” de Conan Doyle, și „Lupta pentru foc” de Rosny-Aine. Acesta din urmă este autorul meu preferat: prin forța imaginației sale, prin descrierea măiastră a vieții preistorice, prin fericita redare a coloritului trecutului poate influența chiar și pe un paleontolog… Și savantul, transportat, începu să citeze: „O dată cu amurgul încețoșat se așternu și umbra confuză a trecutului, în timp ce pe cîmpie se rostogolea sinistrul torent roșu”…

O exclamație ușoară a Marusiei îl făcu pe savant să-și întrerupă citatul și să se întoarcă: respirația i se tăie și încremeni.

Deasupra lespezii cu bitum fosil, albăstrui, țîșnise cine știe de unde, din adîncurile sale întunecate, o făptură gigantică, verde-cenușie. Enormul dinozaur — căci dinozaur era — înțepeni în văzduh, la vreo zece metri deasupra oamenilor înlemniți, dominînd prăpastia stîncoasă.

Monstrul își ținea ridicat capul cu bot teșit. Ochii lui mari, stinși, posomorîți, cătau undeva în depărtare. Botul lat, fără buze, dezgolea un șir lung de dinți încovoiați ca niște iatagane. Spinarea ușor arcuită se prelungea ceva mai jos, cu o coadă viguroasă, pe care dinozaurul se proptea. Labele posterioare, enorme, îndoite din încheieturi, tot atît de vînjoase ca și coada, păreau două coloane ale căror postamente erau alcătuite din trei degete rășchirate, terminate cu niște gheare enorme, îndoite. Sub gît, în partea anterioară a trunchiului aplecat deasupra lor, atîrnau fără vlagă și fără nici un rost labele anterioare, înarmate cu gheare, ciudat de mici în comparație cu restul.

Prin nălucă se străvedeau stîncile negre ale versantului din spate, fără însă ca aceasta să ascundă privitorilor vreun amănunt al animalului. Spinarea, bătută cu plăci osoase, pielea zgrunțuroasă, atîrnînd ici-colo în cute grele, ciudata excrescență de pe gît, linia puternică a mușchilor de uriaș, pînă și fîșiile violete din lungul coastelor — totul făcea vedenia să pară nespus de reală. Și nu e de mirare că cei cincisprezece oameni, amuțind cu totul, nu se mai săturau privind gigantica nălucă, atît de reală și de iluzorie în același timp.

Minutele se scurgeau pe nesimțite. O imperceptibilă deplasare a razelor soarelui — și fantomaticul dinozaur păli și se topi în văzduh. În fața oamenilor rămăsese numai oglinda neagră de bitum, care-și pierdea încet, încet nuanța albăstruie, căpătînd un luciu de aramă.

Un suspin puternic țîșni din pieptul tuturor. Nikitin își umezi buzele uscate.

Multă vreme nimeni nu fu în stare să articuleze un cuvînt. Miraculoasa apariție năruise toate noțiunile bine stabilite luate din cărți sau din experiență. Fiecare avea senzația că în viața lui pătrunsese brusc ceva cu totul neobișnuit. Cel mai uluit dintre toți era însuși Nikitin, savantul atît de obișnuit să analizeze și să explice tainele naturii. Acum însă, nu-i venea în minte nici o explicație rațională a celor petrecute.

Toți se pierdeau în presupuneri. Tabăra se agită pînă noaptea tîrziu, cînd, în sfîrșit, Nikitin mai potoli spiritele, declarînd că în acest imperiu al mirajelor nu e cîtuși de puțin surprinzător să ți se arate vedenia unui monstru de mult dispărut. După Nikitin, fantoma aceea nu putuse fi decît imaginea unui tiranozaur.

Puse în mișcare, de probă, înainte de a porni la drum lung, motoarele duduiau. O ceață viorie înăbușea prundișul cafeniu al cîmpiei.

Nikitin se uită la ceas, apoi se îndreptă grăbit spre cheile înguste.

Regăsi oglinda neagră și adîncă ce-l privea nepăsătoare. Huruitul motoarelor răzbea acum dindărătul pereților stîncoși prin tăcerea străbună pripășită printre stînci. Nikitin simți nedeslușit că în el se frînge, se năruie ceva. Pîndea năluca, doar, doar s-o mai ivi ca ieri, dar năluca nu-i făcu pe plac. De bună seamă că uitase cînd anume apăruse și venise prea tîrziu.

Nemulțumit și iritat, neînțelegînd el singur de ce e atît de mîhnit, Nikitin zăbovi mult timp în fața grămezii de pietre care închipuiau piedestalul oglinzii. Deodată auzi în spate nisipul scîrțîind. Miriam se apropia de el în grabă.

— Martin Martînovici spune că putem pleca. Am venit să vă chem… Am vrut să mai văd o dată… — rosti precipitat Miriam, gîfîind.

— Vin imediat — răspunse nehotărît paleontologul, apoi după o clipă de tăcere adăugă: Stai puțin, Miriam!

Fata se apropie ascultătoare și începu și ea să se uite la oglinda neagră. L.

— Ce-ai să faci cînd ai să te întorci, Miriam? întrebă deodată Nikitin.

— Am să lucrez, am să studiez, răspunse scurt fata. Dar dumneavoastră?

— Și eu am să studiez dinozaurii ăștia, și am să mă gîndesc… Tînărul se înecă și termină scurt: La dumneata!

Miriam lăsă capul în pămînt.

— Dacă aș fi în locul dumneavoastră, m-aș strădui să dezleg misterul nălucii. Nu poate să fie un simplu miraj… spuse ea încet, după o clipă.

— Știu și eu că nu e miraj! exclamă nemulțumit Nikitin. Dar eu nu sînt decît un paleontolog. Dacă aș fi fizician…

Încurcat și necăjit pe sine, Nikitin rupse discuția și se apropie de enigmaticul strat de bitum fosilizat. Scruta stăruitor adîncurile negre și mute, în timp ce în inima lui creștea o dorință năvalnică, mistuitoare. O clipă, vălul tainic, de nepătruns, al veacurilor se dăduse la o parte în fața omului. Din miliardele de ființe gînditoare, numai el și tovarășii lui izbutiseră să arunce o privire în trecut. Și dintre toți, numai el e destul de înarmat cu cunoștințe, cu experiența muncii științifice. Miriam are dreptate! Nikitin simți dorința irezistibilă de a dezlega această taină a naturii.

Deodată i se păru a desluși niște umbre argintii, care parcă ieșeau la suprafața bitumului din negura adîncului. Paleontologul își încordă atenția. Petele haotice se grupară repede, alcătuind o imagine neclară, dar completă: era aidoma unei fotografii de dimensiuni uriașe, prost developată. În centru zări imaginea răsturnată a tiranozaurului de ieri; în stînga lui, mult micșorați, cîțiva arbori, care trebuie să fi fost gigantici; în spate și jos, ghici cu greu vîrfurile unor stînci.

Nikitin strigă pe Miriam, își scoase carnetul și începu să deseneze fantastica apariție. Amîndoi priveau cu sete umbrele argintii, dar imaginea nu devenea mai clară. Curînd, în fața ochilor obosiți de efort, prinseră să joace pete luminoase, apoi din nou oglinda se înnegură, deveni oarbă și pustie.

Lui Nikitin îi trebui o sforțare serioasă ca să se smulgă de lîngă oglinda misterioasă. Își dădea seama că i ar fi trebuit să mai rămînă cîteva zile, s-o studieze.

Printr-un capriciu rar al sorții, avusese șansă să observe un fenomen extraordinar, de necrezut. În scurt timp, poate chiar peste cîteva zile, soarele și vîntul vor distruge suprafața netedă a stratului de bitum și enigma pe care nu ajunsese s-o înțeleagă va dispare pentru totdeauna. Datoria unui om de știință — dar parcă numai datorie! — sensul vieții lui este să nu-i scape nimic, nici ceea ce observă întîmplător și să împărtășească tuturor oamenilor descoperirile lui.

Or, în pofida dorinței lui, trebuia să părăsească miraculoasa fereastră spre trecut, aici în munții îndepărtați unde e atît de greu să ajungi. Nu mai putea zăbovi. Ar fi fost primejdios să amîne plecarea. Și așa stătuseră peste prevederi, ca să-și termine săpăturile. Îi aștepta drum greu la întoarcere, cu mașinile supraîncărcate. Să riște viețile ce-i fuseseră încredințate de dragul unui fenomen inexplicabil și de necrezut? Nu, nu putea.

Nikitin se întoarse repede, aproape în fugă la mașini.

Lîngă „Fulgerul”, se uită încă o dată la Miriam. Stătea nemișcată lîngă „Vulturul”, cu fața întoarsă spre chei. Era ultima imagine pe care paleontologul o lua cu dînsul, părăsind locul enigmei.

— La drum! strigă el, trînti portiera și-și lăsă privirile furate de jocul cristalelor scînteietoare, stîrnite de mașină, aici, în valea osemintelor.

Lumina rece și tristă pierea prea repede în cerul plumburiu. Pe fereastra dublă se zărea un acoperiș negru, acoperit de gheață și de pete mari de nea. Hogeagul scuipa trîmbe, pe care rafalele de vînt le zdrențuiau și le spulberau.

Nikitin lăsă cartea din mînă și se îndreptă în fotoliu, cuprins de o tristețe nelămurită.

Rațiunea neînduplecată a savantului nu voia să capituleze, dar undeva, în sinea lui, creștea conștiința neputinței.

Nikitin își amintea, mîhnit, că, numai datorită reputației lui fără pată nu fusese luat în rîs sau acuzat că nu mai e în toate mințile. Ajutorul pe care-l ceruse fizicienilor întîmpinase o ironică nedumerire — în definitiv, cîte iluzii, miraje, halucinații nu există! Și, punîndu-se în locul lor, Nikitin nu putu să-i condamne.

Încă din momentul cînd se afla acolo, în munți, în cimitirul dinozaurilor, Nikitin înțelesese că suprafața netedă a bitumului negru conservase ceva în genul unei fotografii care se reflectă, cine știe de ce, în văzduh. Dar cum era posibil să se obțină o fotografie fără plăci de bromură de argint, fără developare și fixare? Și — lucrul cel mai important — lumina difuză obișnuită nu creează nici o imagine; pentru asta e nevoie de o cameră obscură, adică un loc întunecos, prevăzut cu o fantă îngustă sau un orificiu, prin care, trecînd, razele luminoase produc imaginea răsturnată a obiectului aflat în focar. Ei, drăcie, și tiranozaurul din adîncul oglinzii părea răsturnat! Bine, dar…

Dezlegarea enigmei impunea un elan neobișnuit, o încordare tiranică a rațiunii și voinței, contopite într-un singur efort, în numele unui singur țel. Aștepta o inspirație salvatoare, dar aici, în traiul cotidian, obișnuit, inspirația nu venea. Ba, mai mult încă: toate cîte se întîmplaseră acolo, la patru mii de kilometri depărtare, în deșert, între dunele de nisip încinse deveneau tot mai depărtate. Cui să te destăinui? Dar parcă aici, în lumina palidă și ștearsă a unei seri friguroase de iarnă, îți mai venea să crezi în fantoma aceea din Țara Mirajelor? Și Miriam… Oare nu cumva și ea ieșise din viața lui, oare nu ajunsese și ea același miraj de mult dispărut?

Nikitin închise ochii. O fracțiune de secundă — și fereastra întunecată, zăpada, frigul dispărură. Cu ochii minții, Nikitin contempla, rînd pe rînd, alte imagini.

Pereți albi, orbitor de albi, frunzare de un verde întunecat, țesute cu fir de aur dogoritor, arîkuri șopotitoare, nori arămii de praf…

Din nou merg, legănîndu-se, mașinile, în duduitul ritmic al motoarelor, prin văzduhul încins, tremurător, spintecînd lanțurile azurii ale straniilor miraje. Boarea fantastică, șerpuitoare, tremură deasupra unei cîmpii nemărginite, arse, capătă contururi mai limpezi, tot mai limpezi și… din ea se-nfiripă chipul atît de familiar al îndepărtatei Miriam. Paleontologul sări în picioare, trîntind pe dușumea fotoliul.

„Cum de nu mi-am dat seama de la început? De ce nu i-am spus-o atunci? își zicea el, în timp ce măsura odaia în lung și-n lat. Dar, mai pot să i-o spun și acum, trebuie să plec, să-i scriu…”

Nikitin nu-și putea stăpîni tulburarea; se simțea copleșit de ceva — ceva ce impunea o rezolvare imediată… Se va duce la ea, îi va spune totul. Chiar acum.

În agitația lui, făcu o mișcare stîngace și lovi vertebra dinozaurului, care se odihnea aproape de marginea mesei. Osul greu căzu cu zgomot și se sparse în mai multe bucăți. Savantul se dezmetici și se apucă să strîngă fărîmele împrăștiate.

Se simți rușinat, ca și cînd un străin i-ar fi ghicit visurile tainice. Aruncă o privire de jur împrejur, și din nou toate cele care-l înconjurau i se înfipseră ca niște săgeți în inimă. Aceasta e lumea lui — liniștită, simplă și luminoasă, deși uneori, poate, prea îngustă. Un dulap înalt, cu uși de sticlă, pe ale cărui polițe mai sînt încă atîtea comori necunoscute — vestigii ale vieții preistorice…

Pe urmă mai e și marea enigmă a umbrei trecutului. Oare e puțin pentru el, neîndemînaticul, gînditorul, veșnicul întîrziat — cum îi spunea învățătorul lui? Iaca, și cu Miriam a făcut la fel: a întîrziat, a întîrziat fără noimă să-i spună, acolo în munții Arkarlî, în valea ierburilor cîntătoare… Iar acum, cum s-o cucerească pe Miriam, cînd trebuie să fie stăpîn pe gîndurile lui, să-și consacre toate forțele științei, tocmai acum cînd dezlegarea tainei trecutului reclamă atîta timp și energie? Oare va reuși, va avea destule forțe pentru toate? Dar de ce e atît de sigur că Miriam îl iubește? Dacă iubește pe altcineva?

Nikitin se calmă deodată și se așeză iarăși în fotoliu.

Mintea omului nu voia să-și plece puternicele aripi în fața iraționalului. Fantoma dinozaurului trebuia să aibă o explicație oarecare!

Această dîrzenie în cele mai grele probleme, această revoltă împotriva credinței oarbe constituie trăsătura cea mai minunată a gîndirii omenești…

Și, totuși, gîndurile lui Nikitin se întorceau fără voie la expediția din deșert. Își amintea totul, pînă în cele mai mici detalii, îndeosebi ultimele zile înainte de a se întoarce la Moscova. Și în acest moment memoria tenace a naturalistului îi veni în ajutor.

Își aminti cum așteptase la hotel mașina în ziua plecării din orașul alb. Se întinsese pe un divan lat. Fereastra camerei dădea spre strada scăldată în soare. Obloanele erau închise; în camera semiobscură, printr-o crăpătură dintre obloane, pătrundea o rază pală de lumină.

Pe peretele opus ferestrei prinseseră a luneca niște umbre. Nikitin le urmărise involuntar și la un moment dat distinsese clar imaginea răsturnată a părții potrivnice a străzii. Se conturau cît se poate de net ramurile golașe ale plopilor, o casă scundă cu acoperiș nou-nouț, drugii de fier ai unei porți. Un om miniatural, răsturnat cu picioarele în sus, trecea în grabă, agitîndu-și într-un fel caraghios poalele burnusului…

În mintea lui Nikitin încolți ca fulgerul o idee: depresiunea aceea mică din munții Arkarlî, închisă, ca o căldare, adumbrită de stînci semețe… cheile acelea spre cîmpia întinsă, înguste ca o crăpătură, și drept în fața lor oglinda de bitum — dar bine, asta-i o cameră obscură naturală, enormă, al cărei focar poate fi determinat prin calcule! Acum înțelegea limpede cum s-a putut produce imaginea, dar… dar esențialul tot nu-l pricepea: Cum s-a imprimat imaginea, cum s-a putut păstra de-a lungul mileniilor acel joc fulgerător de umbre și lumină? Cunoștințele lui despre fotografie nu-i îngăduiseră pînă acum să găsească un răspuns.

— A! Ia stai!

Nikitin sări deodată în picioare și începu să cutreiere în lung și-n lat camera.

Imaginea fusese colorată! Trebuia să studieze cu atenție teoria fotografiei în culori.

A doua zi, paleontologul, care uitase de orice altceva, studia un manual gros de fotografie în culori. Se familiariză cu teoria culorilor și studie ochiul omenesc, după care, ajuns la ultimul capitol „Procedee speciale de fotografiere în culori”, dădu deodată peste o scrisoare a lui Niepce către Daguerre [8], datînd din deceniul al patrulea din secolul trecut.

„…s-a constatat că lacul (pe bază de bitum) care acoperea placa se altera sub acțiunea luminii, că prin iluminare prin transparență, se producea ceva asemănător cu imaginea de pe un diapozitiv, și că toate nuanțele de culori se vedeau foarte clar”, scria Niepce.

Nikitin scoase un strigăt surd și strîngîndu-și tîmplele în palme, ca și cînd ar fi vrut să-și domolească gîndurile care o luau razna, citi mai departe:

„Cînd imaginea obișnuită era privită sub un anumit unghi cu raza de lumină incidență, efectul era nespus de frumos și interesant. Fenomenul acesta ar trebui pus în legătură cu fenomenul inelelor colorate ale lui Newton: probabil că o porțiune oarecare a spectrului impresionează bitumul, provocînd insesizabile diferențe de nivel în grosimea straturilor”…

Pagină cu pagină se contura tot mai limpede, tot mai viguros și mai trainic firul prețios al explicației fantomei tiranozaurului.

Astfel, Nikitin află că structura suprafeței netede a plăcilor fotografice se modifică sub acțiunea undelor de lumină staționare, că aceste unde lasă urme colorate, care nu au nici o legătură cu imaginea — în negru obișnuită, rezultat al acțiunii chimice a luminii asupra bromurii de argint de pe placa fotografică. Aceste urme ale imaginilor complexe, produse de undele de lumină, chiar puternic mărite, rămîn invizibile. Ele au o singură proprietate: reflectează selectiv lumina numai de o anumită culoare atunci cînd razele cad pe obiect într-un unghi anumit. Totalitatea acestor urme dă o minunată imagine în culori naturale.

Prin urmare, în natură lumina poate impresiona unele obiecte, ceea ce e suficient pentru obținerea unei imagini și fără ajutorul compușilor fotosensibili ai argintului. Or, tocmai acesta era punctul de reper care-i lipsea!

Nikitin iuți pasul. Zăpada se topea, de pe acoperișuri cădeau picături rare. Savantul, emoționat, grăbea spre Institut. Cele trei luni de muncă dăduseră roade: acum știa ce și unde să caute; cu ajutorul opticienilor, fizicienilor și fotografilor făcuse pași mari spre soluția problemei. Astăzi se decisese pentru prima oară să facă o comunicare în fața oamenilor de știință.

Subiectul comunicării și numele lui Nikitin adunaseră un auditoriu numeros. Paleontologul relată neobișnuita apariție a imaginii tiranozaurului și observă imediat în sală surîsuri ironice, amuzate. Nikitin se încruntă, dar continuă să vorbească rar și apăsat:

— Acest strat de bitum fosil, proaspăt descoperit, a conservat niște urme luminoase — instantaneul unei clipe din viața perioadei cretacice [9]. Razele solare, reflectate sub un anumit unghi de această oglindă neagră, au proiectat — întocmai ca un aparat de proiecție — pe coloanele de aer care produc mirajele obișnuite imaginea gigantică a unui dinozaur în poziție verticală. O contopire curioasă a imaginii cu mirajul a mărit dimensiunile urmei luminoase. Desigur, pentru ca bitumul să fie impresionat, durata de expunere trebuie să fie foarte mare… Dar lucrul acesta este posibil: să nu uităm că în epoca aceea, cu climat tropical, lumina soarelui era intensă și că, pe de altă parte, dinozaurii puteau rămîne ore întregi nemișcați. Reptilele mari de astăzi — crocodilii, broaștele țestoase, șerpii, gușterii mari — rămîn ceasuri întregi imobile, fără a-și schimba de loc poziția. Nu se pot compara cu mamiferele înzestrate cu o energie clocotitoare. De aceea, în cazul unei expuneri îndelungate, este pe deplin posibil ca o reptilă vie să-și imprime imaginea pe un obiect din natură, să se „fotografieze”, fapt demonstrat, după cum am spus, de dinozaurul pe care l-am văzut.

Am determinat locul de unde se imprimase imaginea. Savantul arătă spre o schemă mare a regiunii, atîrnată pe tablă. Iată-l: se găsește la 139 de metri de poalele turnurilor de piatră. Evident, imaginea obținută datorită unei lumini puternice sau unei anumite poziții a norilor, ori, în fine, altor condiții, fusese imediat acoperită de alte straturi următoare de bitum ce s-au prelins, căci numai în felul acesta a fost ferită de distrugere. Cutremurul exploziei a înlăturat toate aceste straturi, dezvelind imaginea întipărită pe bitumul inițial.

Nikitin se întrerupse, căutînd să biruie emoția care-l cuprinsese, apoi reluă după cîteva clipe:

— În definitiv, nu această stranie întîmplare este esențialul, și nici faptul că o mînă de oameni au avut pentru prima oară în lume prilejul să vadă cum arată viu un animal preistoric. Din cele ce v-am spus, importantă este existența reală a imaginilor din cele mai depărtate epoci, care s-au întipărit pe roci și s-au conservat zeci sau poate chiar sute de milioane de ani. Sînt umbre reale ale trecutului ce ne parvin din abisurile istoriei, pe care mintea noastră nu le poate cuprinde. Nu am putut bănui existența acestor imagini. Nimeni nu și-a închipuit că natura poate să se fotografieze singură și de aceea n-am căutat aceste urme.

Firește, imaginile trecutului solicită coincidența unui număr atît de mare de condiții diferite, încît este de presupus că ele s-au putut produce și conserva numai în cazuri excepțional de rare. Dar să nu uităm că și timpul este o coordonată incomensurabilă și că, deci, e de admis că și numărul acestor cazuri este foarte mare! Voi da un exemplu: fiecare caz în care oasele fosilizate ni s-au conservat necesită și el coincidențe foarte rare. Asta, însă, nu a împiedicat ca numărul animalelor de odinioară, cunoscute nouă să fie foarte mare și să crească nemăsurat de repede pe măsură ce iau amploare cercetările paleontologice.

Aceste urme de lumină, aceste imagini ale trecutului se pot întipări și conserva nu numai pe bitumurile de asfalt. Ele pot fi căutate, desigur, și în unele roci mai răspîndite — oxizi și protoxizi de fier, mangan și alte metale. E de mult cunoscută metoda fotografierii prin decolorare, prin descompunerea cu ajutorul luminii a unui colorant oarecare, instabil la lumină, obținîndu-se astfel o culoare complementară [10]. Unde trebuie căutate aceste tablouri din trecut? În acele roci sedimentare, despre care putem presupune că s-au format printr-o stratificare extrem de rapidă în aer liber, sau într-o apă foarte puțin adîncă. Dezvelind, fără a deteriora, suprafața inițială sau captînd imaginile luminoase cu un aparat, care ușurează fixarea petelor de lumină, trebuie să învățăm a descifra urmele trecutului.

În sfîrșit, e de presupus că natura s-a fotografiat de-a lungul timpului nu numai cu ajutorul luminii. Amintiți-vă următorul fenomen, încă nu pe de-a-ntregul explicat de știință: Imaginile mediului înconjurător pe care le întipărește uneori trăsnetul pe scînduri, pe sticlă, pe epiderma oamenilor asupra cărora cade. Prin urmare, este posibil ca asemenea imagini să se imprime datorită descărcărilor electrice, sau radiațiilor invizibile de felul celor de radiu.

Dacă vă veți da seama ce căutați, veți ști unde să căutați și veți găsi!…

Nikitin își încheie comunicarea. Expunerile care urmară erau pline de scepticism. Cel mai puțin convins se arătă a fi un cunoscut geolog, care, cu elocvența ce-l caracteriza, își exprimă regretul că antrenanta comunicare a lui Nikitin nu era altceva decît o „paleofantezie”, de pe urma căreia știința nu putea trage foloase. La toate aceste atacuri tînărul savant rămase, însă, nepăsător: luase de mult o hotărîre nestrămutată.

Loviturile metalice răsunau înfundat în marea sală. Nikitin se opri în prag. Niște reptile scunde, așezate față-n față în două vitrine, rînjeau, arătîndu-și dinții negri. Îndărătul vitrinelor se îngrămădeau pe ciment grinzi, țevi de oțel, buloane, scule. În mijloc, se înălțau pe niște grinzi încrucișate două bare verticale înalte — principalul reazim al unui schelet uriaș de dinozaur. Bara din spate avea niște benzi îndoite de oțel, de care doi preparatori fixau cu atenție oasele picioarelor posterioare ale animalului. Privirea lui Nikitin lunecă pe curbura lină a țevii din față, cu benzi de aramă, care avea să încadreze scheletul. Aici vor fi montate cele 83 de vertebre ale unui tiranozaur cu coloana vertebrală arcuită, de animal de pradă.

Martin Martînovici, cu o cheie de țevi cît toate zilele în mînă, balansa pe o scară dublă, cam șubredă, sprijinită de bara din față. Celălalt preparator, un om pirpiriu și ursuz, îmbrăcat într-un halat de pînză, se cățără pe partea opusă a scării, ținînd o țeavă lungă în mînă.

— Dacă lucrați așa, n-o să faceți mare scofală! strigă paleontologul. Fiți atenți! Nu vă fie lene să mutați schela.

— De ce să ne mai complicăm viața, Serghei Pavlovici! răspunse voios letonul, din vîrful scării. Noi să nu facem treabă? Doar sîntem de școală veche!

Nikitin zîmbi și dădu din umeri. Preparatorul cel ursuz introduse filetul în teul de sus, cu care se termina bara, iar Martin Martînovici îl întoarse energic cu cheia. țeava, care urma să constituie reazemul gîtului masiv, se răsuci și preparatorul cel ursuz se clătină, se ciocni piept în piept cu letonul pe platforma îngustă a scării și amîndoi se prăbușiră. Zgomotul produs de căderea țevii înăbuși zăngănitul de sticlă spartă și strigătul de spaimă. Martin Martînovici se ridică, frecîndu-și proaspătul cucui răsărit pe chelie.

— Căzătura, tot din școala veche face parte? întrebă paleontologul.

— Desigur, zise letonul, nevrînd să se dea bătut. Alții s-ar fi cotonogit, pe cîtă vreme pentru noi e un fleac: un geam, și nici acela de cristal… O să mutăm schela, altfel nu merge, încheie netulburat Martin Martînovici.

Nikitin își puse halatul și veni să-i ajute. Etapa cea mai lentă a lucrului — asamblarea prealabilă a scheletului și instalarea carcasei de fier — fusese depășită. Carcasa fiind gata, le mai rămînea să monteze și să fixeze pe ea, cu ajutorul suporților, buloanelor și bridelor sudate sau înșurubate, oasele grele, și ele rodul unei munci de mai multe luni, căci preparatorii trebuiseră să le curețe de sedimente, să lipească între ele frînturile risipite și să înlocuiască cu lemn sau gips bucățile lipsă.

Carcasa fusese bine ajustată, iar retușările, în cursul montării scheletului — foarte puține. Savanții și preparatorii munceau cu entuziasm, pînă noaptea tîrziu. Toți doreau să vadă cît mai repede monstrul în atitudinea-i naturală, spăimîntătoare.

Într-o săptămînă terminară. Scheletul tiranozaurului, instalat pe o platformă scundă de stejar, neagră și lucioasă, ca un capac de pian, se înălța acum semeț. Labele posterioare, ca ale unei gigantice păsări de pradă, încremeniseră schițînd un pas, coada lungă, desfășurată șerpuia pînă departe în spate. Craniul enorm încremenise la o înălțime de peste 5 metri. Botul, pe jumătate căscat, dezvelea ferăstrăul dinților rari și teribili.

Prin ferestrele înalte și boltite pătrundeau razele oblice ale soarelui scăpătat, așternînd reflexe roșiatice pe vitrinele de cristal și mistuindu-se apoi în bezna postamentelor lustruite.

Nikitin, rezemat de o vitrină, examina cu ochi critic, pentru ultima oară, scheletul, căutînd să descopere vreo greșeală neobservată ce ar fi contrazis legile severe ale anatomiei.

Nu, totul părea corect. Giganticul tiranozaur adus din cimitirul din deșert va fi accesibil acum miilor de vizitatori ai muzeului. Oamenii se apucară acum să instaleze carcasele pentru celelalte schelete ale dinozaurilor cu coarne și plăci — minunat rod al eforturilor expediției.

Razele reflectate de postamentul negru reamintiră pe loc paleontologului oglinda de bitum din munții Arkarlî… Da, firește, scheletul are poziția fantomei dinozaurului viu, care i se întipărise pentru totdeauna în minte, lucru care produce o impresie de firesc, desăvîrșit, ceea ce nu se poate spune despre reconstituirile din alte muzee.

„Dacă stimații mei colegi ar ști după ce m-am călăuzit! își zicea, ironic, Nikitin. Dar învingătorii nu sînt judecați.”

Și din nou se îndreptară gîndurile savantului, ca acul unei busole, spre umbra descifrată a trecutului. Năluca nu mai constituia o enigmă, fenomenul îi devenise clar. Dispăruse și încordarea pasionată a gîndirii, revolta rațiunii în fața tainei de nepătruns a naturii. Gîndirea redevenise calmă, rece și adîncă.

Savantul își dădea seama prea bine că pînă ce nu va demonstra întregii lumi existența reală a imaginilor luminoase din trecut, va trebui să lupte de unul singur. Probabil că nu va dispune nici de mijloace speciale și nici de timp liber, ci va fi nevoit să-și continue cercetările paralel cu munca lui de bază. Uriașă sarcină, peste puteri! Pînă și geologia e contra lui.

Procesele, care dau naștere rocilor sedimentare, adică stratificările care pot recepționa imaginile luminoase, numai arareori — foarte rar! — cunosc depuneri rapide de straturi consecutive. Cu atît mai rar la suprafață, spre deosebire de adîncul lacurilor și mărilor! Trebuie să găsească stratificări săvîrșite suficient de repede, ca lumina să nu fi alterat imaginea inițială. Pe urmă, condițiile trebuie să semene cît de cît acelora ale camerei obscure, pentru ca pe suprafața stratului să nu fi căzut o lumină dispersată, ci o imagine luminoasă. Și cîte imagini odată întipărite nu pot fi distruse de compactare, recristalizare sau de alte modificări chimice ale rocilor sedimentare!

Ce noroc îți trebuie ca să găsești într-un număr imens de stratificări tocmai acea suprafață care, ea singură din milioane de suprafețe asemănătoare, a păstrat o imagine a trecutului!

Oare adîncul timpurilor va rămîne veșnic fără grai pentru noi, inaccesibil nouă?

Ba nu, tocmai acest adînc infinit, fără fund, al trecutului, trebuie să-i vină în ajutor. Desigur, prilejul favorabil este foarte rar, poate unul singur într-un mileniu: dacă ar fi așa, n-ai avea nici o șansă să-l întîlnești. Dar au trecut milioane de milenii și, atunci, un milion de asemenea prilejuri reprezintă un număr complet admisibil pentru observații. Și unde mai pui că pămîntul e atît de mare, deci numărul crește de mai multe ori!

Teritoriul Uniunii Sovietice este de sute de milioane de kilometri pătrați, alcătuit din cele mai diferite roci, care s-au format în cele mai diferite condiții. Avînd de-a face cu noțiuni vaste, trebuie să renunțăm la cele înguste, făurite de experiența vieții… În căutarea trecutului. Patria mea e cu mine. Oare unde aș putea descoperi noi umbre ale trecutului, dacă nu pe întinderile ei de necuprins?

Și, zicîndu-și acestea, Nikitin simți că în el se redeșteaptă încrederea și setea de noi cercetări, de a se avînta din nou în luptă.

În primul rînd are nevoie de un aparat care să capteze lumina reflectată de un strat de rocă. Poate un aparat cu cameră, avînd un obiectiv cu luminozitate foarte mare și în același timp cu cîmp mare. Apoi, e foarte importantă determinarea justă a unghiului de reflecție… Poate, cu o prismă rotativă?

Nikitin intră grăbit în biroul său, fără să mai arunce vreo privire tiranozaurului.

— Nu, nu pe aici, tovarășe profesor, și colhoznicul bărbos, cu fața aspră, îl opri pe Nikitin, care pășea îngîndurat. Poteca asta urcă, or noi trebuie s-o luăm la stînga, spre rîpă.

— Mai e mult pînă la rîpele roșii? întrebă unul dintre cei ce-l însoțeau pe Nikitin.

— Apăi, pînă la rîu, devale, să tot fie un kilometru, pe urmă încă vreo 4 kilometri, de-a lungul malului. Și ghidul porni mai departe, cu un aer preocupat.

Cărarea se îngusta, șerpuind acum printre molizi uriași. Printre trunchiurile groase, verzi-cenușii, sub crengile de jos, încovoiate și acoperite de licheni, lucea, jos de tot, fundul văii, rîul, ca o puzderie de cioburi de oglindă. În văzduh plutea miros dulceag de rășină de molid, mai dulce decît al celuia de brad. Viroaga, înveșmîntată în anini, se întindea ca un coridor lung, ici-colo acoperit și așternut pe jos cu scoarțe groase, arămii, de frunze veștede. Frunzele ude se făceau din ce în ce mai negre. Sub pașii lor prinse a clipoci apa. Viroaga se terminase. Cercetătorii se găseau pe malul unui rîu repede și rece, care-și săpase albia printre maluri înalte și abrupte. La coturi și pe loc drept apa strălucea în soare; bulboanele, spălăcite, păreau mohorîte și reci. Mai încolo, la vreo cîțiva pași, se ridica malul rîpos, cărămiziu, de argilă, cu o cușmă de iarbă și buruieni pe creștet.

Micul grup ajunse la rîpe și muncitorii se apucară de treabă. Brațele lor vînjoase mînuiau de zor cazmalele și tîrnăcoapele. Bulgări mari de argilă se rostogoleau plescăind în rîu, ca nucile bătute. Oamenii înfipseră cu băgare de seamă pene, dezvelind suprafața lucioasă și netedă a unui strat de argilă. Stratul fiind puțin înclinat, Nikitin trebui să-și pună aparatul pe o platformă sus, deasupra. Terminîndu-și treaba, muncitorii plecară, ajutoarele savantului porniră cu undițele pe mal, în susul apei, pe cînd acesta rămase singur.

Orele treceau; Nikitin veghea lîngă aparat, închizîndu-și din cînd în cînd pentru cîteva clipe ochii obosiți. Era cu desăvîrșire calm, sigur că nici de data aceasta nu va avea succes. De cîte ori nu-și instalase aparatul, în fel de fel de locuri, rămînînd cu ochii ațintiți, într-o chinuitoare așteptare, la suprafața netedă și fără viață a vreunei pietre. De fiecare dată, emoția și înfrigurarea cu care aștepta o nouă descoperire se stingeau, speranța se spulbera, dar savantul își continua cu îndîrjire observațiile oricînd socotea locul potrivit. La fel și acum: aproape blazat, împins doar de obligația grea pe care și-o asumase, Nikitin pîndea cu aparatul stratul proaspăt dezvelit de argilă dură, purpurie. Soarele își schimba alene unghiul, molizii vînjoși își legănau vîrfurile, apa clipocea domol în rogoz. Deodată, în lumina uniformă apărură niște pete rare, întunecoase, care se conturau tot mai mult, răspîndindu-se pe întregul strat descoperit. Nikitin stabili incidența imaginii cu ajutorul unei prisme rotative și obținu, în sfîrșit, o vizibilitate clară.

În fața lui apăru în culori foarte deschise țărmul unei mări verzi, străvezii. Suprafața aproape ideal de plană a unei plaje cu nisip alb-argintiu se contopea imperceptibil cu apa ca de smarald. Coamele lungi ale unor valuri mici încremeniseră în zborul lor, brăzdînd suprafața de cleștar a apei cu fîșii verzi-albăstrii strălucitoare. Mai în fund, fîșiile se fărîmițau în triunghiuri, crestele ascuțite ale valurilor se încovoiau, dezvăluind licărul spumei orbitor de albe. În verdele pur al apei, depărtările păreau albastre; ghiceai minunata transparență a aerului și uluitoarea strălucire a luminii.

Aproape cu teamă privea Nikitin acest colț al unei lumi nespus de clare și luminoase, dîndu-și seama că aceste valuri încremeniseră în razele soarelui care lumina Pămîntul acum mai bine de 400 000 000 de ani. Era țărmul unei mări siluriene [11]…

Imaginea dispăru foarte repede, o dată cu o deplasare imperceptibilă a razelor de soare. Lumina zilei îi dăduse naștere și tot ea o stinsese, fără ca Nikitin să fi apucat a mînui aparatul fotografic.

Savantul înnoptă în același loc, sub platformă. Deabia a doua zi, la aceeași oră, soarele putea să recheme la viață umbrele fantomatice ale trecutului.

Dar în van a tremurat savantul în umezeala nopții, nemaiștiind cum să se apere de țînțarii sîcîitori. Vara în nord e schimbătoare: dimineața posomorită se termină cu o ploaie. În ceața umedă savantul urmărea cu deznădejde cum apele se scurgeau șiroaie pe suprafața netedă a argilei, cum se înroșeau treptat și cum, în fine, imaginea minunată a mării siluriene se transformă în mîzgă lipicioasă, cafenie.

Îi fusese dat a doua oară să zărească umbra trecutului, să admire doar o clipă năluca minunată. Ei, bine, dacă cercetările dau rezultate, atunci trebuie să-ncerce iarăși și iarăși!

Nikitin hotărî ea de acum înainte să caute umbra trecutului pe pereții peșterilor, care sînt camere obscure, naturale, iar pe deasupra feresc de capriciile timpului, de variațiile luminii solare imaginile întipărite. După trista experiență, își va pregăti aparatul din timp, înainte de a face observațiile. Numai așa trecutul nu-i va mai scăpa. O să caute în peșterile puțin adînci, pe suprafețele calcaroase, unde va găsi substanțe care se descompun sub influența luminii.

Pe apa uleioasă se tîrau trîmbe de ceață cenușii, care mai învăluiau țărmul, în timp ce povîrnișurile abrupte ale munților cerniți prindeau a se mistui în primele raze ale răsăritului. Prora teșită a bărcii greoaie, acoperită cu pînză de cort, țintea spre un perete de stîncă depărtat, care aținea calea rîului lat.

Apele repezi și tăcute degajau un frig pătrunzător. De departe răzbătea un vuiet apăsător. Nikitin stătea în picioare pe scîndurile lunecoase de la pupa, lîngă cîrmaci, care se ținea zdravăn de țărușii de lemn bătuți în vîsla ce slujea de cîrmă.

Cîrmaciul își frecă stîngaci nasul înroșit cu mîna înmănușată.

— Asta-i Bolloktas-ul care urlă, zise el răgușit, apropiindu-se de Nikitin. Pragul cel mai strașnic!

— După cot? întrebă acesta fără grabă.

Cîrmaciul încuviință ursuz din cap.

— Acolo e peștera? reluă Nikitin. Pe malul stîng?

— Chiar acolo vrei să acostăm? grăi neliniștit omul cu vocea răgușită.

— Da, altă soluție n-avem; nu putem străbate povîrnișurile de pe mal, răspunse ferm savantul.

Pe suprafața apei începură să se umfle valuri lungi, turtite. Barca, o ladă greoaie, cu fundul plat și prora triunghiulară, începu să se legene și să-și afunde botul. Sub proră plescăia apa. Vuietul se apropia, creștea; stîncile înalte hăuiau. Ai fi zis că pietrele însăși urlau a moarte, ca să-i prevină pe venetici de inevitabila lor pieire.

Cîrmaciul dădu un ordin și vîslașii începură să tragă cu nădejde la ramele grele. Barca coti, afundîndu-și prora. Paul pătrundea într-un defileu stîncos îngust, ce-l strîngea ca în chingi. Stîncile gigantice, înalte de vreo patru sute de metri, se ridicau semețe și se apropiau tot mai mult unele de altele. Albia rîului părea acum un mare triunghi, al cărui vîrf alungit se pierdea în cotul apei. La baza triunghiului, o volbură de spumă trăda prezența unei stînci izolate; mai încolo, triunghiul era întretăiat de alte stînci ascuțite ca niște colți negri, în jurul cărora apa fierbea și clocotea. Și mai departe defileul se umplea de valuri ascuțite, încremenite parcă de zborul lor, ca o herghelie de cai albi și nărăvași, ridicați pe picioarele dinainte, ce se străduiau să-și croiască drum printre pereții drepți și întunecoși. La stînga, în peretele de piatră, mușca un golf semicircular destul de larg, care curba latura stingă a triunghiului. Într-acolo izbea cu furie curentul principal al rîului, zvîrlind în sus nori de stropi strălucitori.

Nikitin lăsă binoclul și se apucă de cîrmă, ajutînd cîrmaciului. Stîncă din mijloc se apropia năvalnic de ei, vuind asurzitor. Barca trecea nu pe firul apei, ci prin locul cel mai primejdios, prin stînga, căci altminteri forța de nebiruit a apei ar fi aruncat-o spre șirul de stînci și în peșteră n-ar mai fi ajuns decît… la anul. Adică niciodată, fiindcă expediția își încheiase lucrările și acum trebuia să se întoarcă grabnic.

— Dă-i, dă-i! urla cîrmaciul.

Barca se înălță în zbor pe coama unui val. Îndărătul stîncii apa se prăvălea într-o groapă întunecoasă și adîncă. Barca se prăbuși în ea. Fundul se izbi cu zgomot înfundat de un bolovan; o smucitură a cîrmei fu cît pe ce s-azvîrle în apă pe Nikitin și pe cîrmaci, dar amîndoi se rezemaseră cu nădejde în vîsla de cîrmă și rămaseră în picioare. Barca făcu o întorsătură și acum zbura în unghi obtuz spre mal, către înfricoșătorii colți de piatră. Apa și spuma năvăleau înăuntru, iar barca sălta și se smucea cu desperare pe valurile înalte.

— Dă-i, dă-i! zbieră răgușit cîrmaciul.

Vîslașii, muncitori și membri ai expediției lui Nikitin, uzi de apă și sudoare, smuceau din răsputeri vîslele care nu le mai dădeau ascultare. Cei mai puțin încercați, așteptînd cu groază catastrofa, nu-și luau ochii de la îndărătnicul lor șef, a cărui față, acoperită de barba-i neagră, li se părea înfricoșătoare.

Nikitin stătea cu picioarele larg rășchirate pe scîndurile ce se cutremurau, măsurînd și calculînd în gînd distanța care-i mai despărțea de linia albă înspumată — limita contracurentului reflectat. Tot într-acolo privea și cîrmaciul, mușcîndu-și buzele. Barca își încetini cursa, apoi se smuci din nou înainte și se năpusti drept în apa clocotitoare. Îți venea să închizi ochii și să te faci ghem; încă o clipă, și vasul se va face țăndări, izbindu-se de stînci. Dar barca își încetini iarăși mersul, apoi, cu o smucitură bruscă, se opri și, prinsă de contracurent, intră în apa neagră și adîncă ce scălda domol poalele stîncilor de gnais, pogorîte aproape vertical în rîu.

Nikitin oftă ușurat. La urma-urmei cercetarea peșterilor Bolloktas-ului, care impunea atîtea riscuri, nici măcar nu făcea parte din misiunea expediției sale și dacă în goana lui după umbrele trecutului s-ar fi întîmplat o nenorocire, atunci… Dar barca și acostase, izbindu-se ușor de stîncă. Cîrmaciul sări și legă parîma de o piatră mai mare.

— Bine ați venit, tovarășe șef! glumi cîrmaciul, înclinîndu-se în fața lui Nikitin.

— Strașnic am trecut, recunoscu acesta.

— Rusește, la sigur! i-o tăie cîrmaciul.

Peretele abrupt se înălța cam la vreo sută cincizeci de metri deasupra bărcii. Mai sus, povîrnișul forma o treaptă, o platformă lungă, care urma în semicerc conturul malului. Deasupra platformei, povîrnișul devenea lin. La poalele lui se căscau nouă guri negre — intrările în peșteri. Întregul povîrniș era înveșmîntat cu pini stufoși și mușchi alb și uscat, cu care se hrănesc cerbii.

Nikitin, împreună cu tovarășii săi, reușiră fără multă trudă să debarce întregul echipament necesar. Tot restul zilei, paleontologul și-l petrecu prin peșteri, pînă ce se convinse că presupunerile sale fuseseră întemeiate.

Într-o peșteră, pe peretele din fund, de un verde-gălbui intens, concrețiunile subțiri și neted se stratificau succesiv. Nikitin nădăjduia că impuritățile de săruri de fier și crom, modificate sub acțiunea luminii, putuseră păstra într-un strat oarecare imaginea luminoasă a acelei epoci — de acum vreo 60 000 de ani — cînd țîșneau aici izvoarele termale și activitatea vulcanilor încă nu încetase cu totul.

Ajutoarele sale curățiseră intrarea. Orificiul rotund lăsa lumina să pătrundă pînă în fundul peșterii, care acum semăna de-a binelea cu interiorul unui aparat fotografic.

Nikitin se apucă de treabă cu nemărginită răbdare și minuțiozitate. Dezvelea strat după strat, după ce examina suprafața fiecăruia cu ajutorul unei lămpi cu magneziu special construite.

Savantul întorcea cînd lampa, cînd prisma, schimbînd unghiul fascicolului de lumină și de reflecție, dar nici urmă de imagine pe geamul aparatului. Munci așa toată noaptea, dar, îndîrjit de insucces, nu simți oboseala. Lumina orbitoare îi juca prin fața ochilor; rezerva de magneziu era pe sfîrșite.

Încă o vară pierdută, tocmai acum, cînd fusese destul de bine înarmat ca să capteze umbrele trecutului!

Studiase și înlăturase vreo zece straturi; mai rămăsese unul, foarte subțire. Lui Nikitin îi păru că acest strat — al unsprezecelea — este mult mai neted decît toate celelalte.

Savantul aprinse din nou lampa, răsuci de cîteva ori becul sferic și în aparat apăru o imagine rotundă, confuză; în colțul drept, o umbră cenușie, neclară, semănînd cu un corp omenesc încovoiat, străjuit de o linie oblică în stînga — niște pete vagi conturînd ceva rotund, nedeslușit. Nikitin reglă aparatul, dar imaginea nu deveni mai clară. Își dădea seama că se află din nou în fața unei umbre a trecutului, dar atît de neclare, încît i-ar fi fost greu s-o descrie, necum s-o fotografieze. Nikitin turnă o nouă cantitate de magneziu și intensifică la maximum lumina. Da, nu încape îndoială, era figura unui om. Deci, secretul consta în intensitatea luminii. Deși magneziul produce un spectru aidoma celui solar, lumina sa nu este destul de puternică. Numai soarele atotputernic poate reînvia umbrele cărora tot el le-a dat viață! Apoi, nici aparatul lui nu e prea sensibil — e prea rudimentară această construcție care imită camera fotografică.

Lampa, supraîncălzită, răbufni o ultimă dată și se stinse. În beznă se contură clar orificiul rotund al intrării în peșteră… Se făcea ziuă! Calmul obișnuit îl părăsi pe savant: izbi cu pumnul în aparatul care nu avea nici o vină.

Nikitin fu cuprins de o furie cumplită. I se părea, că-i lipsește aerul; se repezi afară, se izbi cu capul de boltă și căzu în genunchi. Lovitura îl dezmetici puțin, dar nu potoli mînia ce fierbea în el. Căta cu ochii injectați la blocul de piatră care atîrna deasupra intrării. Da, lampa lui nu făcea două parale! Dar o să vadă umbra trecutului la lumina soarelui. Avea mereu asupra sa amonal, ca să dezvelească la nevoie straturile, aruncînd în aer rocile de deasupra.

Paleontologul examină cu atenție peretele superior și observă mai multe crăpături verticale, lungi, care străbăteau blocurile de gnais. Era o nimica toată să înlăture această cortină de piatră!

Savantul vru să coboare pe mal, unde înnoptaseră tovarășii lui de drum, dar se răzgîndi și se întoarse în peșteră. Acolo, stabili unghiul de incidență a luminii lămpii cu suprafața stratului de calcar, și cu ajutorul busolei determină direcția. Minunat! Soarele va pătrunde aici între orele două și trei după-amiază. Avea timp să doarmă ca lumea. Ochii îi erau atît de obosiți, încît nici la lumina soarelui n-ar fi putut vedea ceva.

Dimineața făgăduia o zi frumoasă.

De îndată ce praful exploziei se risipi, Nikitin, ținîndu-și cu greu echilibrul pe frînturile de piatră, se apucă să-și instaleze în grabă aparatul. Peretele verde, neatins de explozie, păstra un luciu umed în lumina strălucitoare a zilei.

Nu, acum nu se va mai lăsa păcălit — strîngea bine în mînă caseta dinainte pregătită. De cum va apare pe geamul aparatului imaginea zămislită de soare, el va regla distanța și va introduce imediat caseta. O fotografie reușită ar demonstra existența și, mai mult decît atît, posibilitatea conservării și transmiterii umbrelor trecutului. Ce cotitură hotărîtoare pe această cale anevoioasă! De acum înainte nu va mai fi singur! Ce înseamnă eforturile unui singur om în comparație cu munca armonioasă a mai multora, o știe bine oricine a încercat să deschidă drumuri noi în știință sau tehnică.

Nikitin se uită la ceas: era două și douăzeci și trei de minute; se lipi de geam, cuprinzînd în mîna crispată șurubul prismei. Din nou, clipele treceau greu; acum însă, era cu totul altceva: acum era sigur că va vedea trecutul.

Soarele își schimba agale poziția. Nikitin uită de restul lumii.

Deodată, în dreapta, apăru umbra cea cenușie și încovoiată și căpătă conturul clar al unui corp omenesc. O linie oblică profila o suliță.

Cu capul vîrît între umerii lați, cu mușchii umflați, încordați, omul se așezase pe o piatră — încovoiat, cu sulița lungă aplecată în față. Fața lată, brăzdată de cute, era pe jumătate întoarsă spre Nikitin, dar ochii cătau spre munții tociți, albăstrii, împăduriți, care răsăreau de după platforma povîrnișului. Nikitin reuși să zărească un păr des și răvășit încadrînd o frunte destul de înaltă, pomeții proeminenți, fălcile puternice. Savantului i se păru că citește pe chipul omului o îngîndurare chinuitoare, plină de îngrijorare, ca și cînd s-ar strădui să arunce o privire în viitor. Toate acestea le văzu Nikitin în cîteva clipe. Deși ardea de nerăbdare să surprindă și alte detalii ale tabloului, paleontologul nu mai putea zăbovi: îi trebuia neapărat fotografia. Nikitin introduse la iuțeală caseta și vru să tragă capacul, dar nu mai apucă să facă mișcarea: luciul peretelui neted se stinse dintr-o dată, în jur se făcu întuneric. Nikitin întoarse capul spre gura peșterii și văzu un nor greu acoperind soarele. După el veneau în rînduri strînse, lungind vîrfurile unor vulcani stinși, alți nori plumburii, amenințători, prevestind o ninsoare abundentă.

Cu desperare căta savantul la cer. Dacă ninge, n-o să mai vadă nimic, urma atît de delicată se va șterge Iară doar și poate.

Tăinuind în adîncul sufletului un rest de speranță, Nikitin lăsă aparatul pe loc, îl acoperi cu mantaua de ploaie și porni agale spre corturi, împleticindu-se ca un om beat. Acest accident stupid, acest nou insucces îi picura în suflet otravă, îi vlăguia trupul.

Tovarășii săi își întrerupseră discuția cînd îl văzură pe Nikitin atît de abătut, trîntindu-se jos: nu mai cutezară să vorbească decît cu jumătate de voce, ca la căpătîiul unui grav bolnav.

Printre stînci se tînguia vîntul, fulgii mari își începură cadrilul.

Nikitin își turnă un păhărel, îl dădu pe gît și ceru să i se aducă aparatul de sus. Pierduse orice nădejde că va mai vedea omul preistoric, iar, pe de altă parte, nu mai puteau zăbovi nici un ceas. Trebuia să se stăpînească; dacă întîrziau, barca avea să fie prinsă între sloiurile de gheață, mai jos de praguri, în taigaua pustie.

În zori, de cum vulcanii stinși își profilară pe cer piscurile, oamenii prinseră a forfoti, strîngînd lucrurile.

Parîma plescăi ușor, căzînd în apă. Barca înainta aproape imperceptibil spre granița de spumă a curentului principal. Deodată, prinsă parcă de mîna unui uriaș, mica ambarcațiune se smuci înainte și se năpusti în chei, unde, mugind și spumegînd, valurile o prinseră și o săltară ca pe o coajă de nucă.

Lampa prefira prin abajurul înalt un cerc de raze pale pe biroul plin de cărți. Cabinetul spațios era cufundat în semiîntuneric. La masă ședea nemișcat, cufundat în gînduri, Nikitin.

De trei ani nu mai cunoștea liniștea… Munca lui de altădată, care i se părea astăzi atît de calmă și de luminoasă, îl chema iarăși să-i consacre toate forțele. Iar el nu se simțea în stare și oscila mereu între preocuparea cea nouă și cea veche, încercînd să-și îndeplinească conștiincios sarcinile ce-i reveneau, în timp ce întreaga lui ființă tînjea după umbrele trecutului. În anii aceștia surprinsese de două ori trecutul, în două rînduri îi fusese dat să vadă ceea ce nimeni n-a văzut vreodată. Și e tot atît de departe de țel ca și în clipa aceea de neuitat din munții Arkarlî. Nici aparatul nu e bun, e prea grosolan.

De bună seamă că săvîrșise o greșeală.

Nikitin aprinse lampa din tavan și, clipind des, începu să strîngă hîrtiile răvășite. Aruncă o privire spre aparatul plin de lovituri și zgîrieturi, care odihnea pe o măsuță anume. O clipă avu senzația caraghioasă că între el și obiectul acela neînsuflețit e o mare asemănare, zîmbi cu amărăciune, apoi ieși din cabinet.

Muzeul era cufundat în întuneric. Cabinetul lui se afla la capătul sălii uriașe, plină cu vitrine și schelete de animale fosile. În prima clipă, Nikitin, venit de la lumină, nu putu desluși nimic. Cunoștea și cu ochii închiși culoarele dintre vitrine, dar mai știa că în unele locuri ieșeau primejdios de mult în afară coarne și boturi căscate de ale scheletelor, instalate pe postamente descoperite. În întuneric putea să se lovească sau, mai rău, să sfărîme oasele fragile.

Savantul se opri și așteptă pînă ce ochii se vor obișnui cu bezna. Iată că geamurile vitrinelor prinseră a luci. Oasele negricioase ale scheletelor se cufundau însă mai departe cu sala întunecoasă, care părea goală. Obișnuința îndelungată îl făcea să simtă prezența invizibilă a lumii fără viață din muzeu. O senzație stranie îl cuprinse în fața acestei săli pline de fantome, de lucruri palpabile, dar nevăzute.

Porni mai departe, supărat pe ochii săi atît de imperfecți. Doar fiecare lucrușor de aici îi era cunoscut, știa cum arată și unde e, dar nu vedea nimic. Întocmai ca umbrele trecutului! Scheletele există și totuși nu există pentru ochi, fiindcă e prea puțină lumină…

Paleontologul se opri brusc: comparația cu umbrele trecutului îl surprinse. Ce naiv era cînd își punea nădejdea numai în ochii săi! Cum fusese în stare să uite că, în marea majoritate a cazurilor, urmele cele mai slabe ale razelor de lumină nu pot reflecta decît o cantitate infimă de lumină, imperceptibilă pentru aparatul de care dispunea! Din pricina asta, nici lumina artificială nu putea revela pe de-a-ntregul barem imaginile mai bine întipărite. Cîte umbre slabe nu i-au scăpat!

Nikitin se simți rușinat. El, savantul, construise un aparat rudimentar, ca un diletant. Uitase forța tehnicii moderne, care concepe aparate ce pot înregistra cele mai infime cantități de lumină!

Frămîntat de aceste gînduri, paleontologul înainta încet prin sala cufundată în întuneric și pas cu pas i se întregea în minte un aparat de altă concepție. O să ceară din nou ajutorul fizicienilor și tehnicienilor. Lumina reflectată de imagine trebuie s-o capteze nu direct, ci cu ajutorul unor celule fotoelectrice sensibile, care să transforme lumina în curent electric, să-l amplifice și apoi să-l preschimbe iarăși în lumină, vizibilă de astă dată ochiului.

Redarea fidelă a culorilor va naște o seamă de greutăți, dar și aici sînt posibile diverse combinații. Contururile pot fi întărite, iar culoarea se va obține din reflectarea directă.

Nikitin atinse cu umărul o vitrină și se dădu repede la o parte… Firește, mai e multă bătaie de cap, totuși cheia problemei parc-a găsit-o. ”Dacă reușesc să construiesc un asemenea aparat, își depănă el mai departe firul gîndurilor, nu-mi mai e frică de nimic. În aer liber am să ridic o baracă cu lumină artificială. Iar sub pămînt, nici vorbă că e mai ușor!… Atunci umbrele trecutului vor fi aici! Și paleontologul strînse degetele în pumn. Cu cîteva celule fotoelectrice pot regla cum vreau aparatul, mărindu-i sau reducîndu-i sensibilitatea la diferite raze ale spectrului.”

Mecanicul cel tînăr, șugubăț, se dădu mai aproape de inginer, care conducea spre mină un grup de oameni, de bună seamă nemaiumblați prin subteran.

— Cum să-i cobor, Andrei Iakovlevici? întrebă în șoaptă acesta. Rapid sau mai domol? și mecanicul îi făcu semn cu ochiul spre noii veniți.

— Ce-ți trece prin cap!? se înspăimîntă inginerul. Ăsta-i un savant vestit! și arătă pe furiș spre Nikitin, care rămăsese mai în urmă. Ai să le strici și aparatul… Să nu cumva… termină el amenințător.

Nikitin, care avea auzul fin, surprinsese această scurtă convorbire, neînțeleasă pentru neinițiați, și se grăbi să intervină.

— Fie și rapid și mai domol! se adresă el cu voce tare mecanicului. Nici eu și nici aparatul nu vom păți nimic. Mi-ar place să-mi amintesc de trecutul meu iar băieții mei n-ar strica să se deprindă.

Mecanicul se uită stingherit la savant, apoi un zîmbet larg înflori pe fața lui și omul dădu din cap.

Colivia prinse a coborî lin, dar deodată se repezi în jos, de parcă s-ar fi rupt cablul. Picioarele se dezlipiră de podea, respirația li se tăie, inimile voiau parcă să iasă prin gîtlej. Colivia se prăbușea din ce în ce mai repede, apoi, deodată, căderea ei se-ncetini tot atît de brusc. O greutate enormă lipi pe oameni de podea. Mîini nevăzute încinseră pe fiecare cu chingi late, ce-i strîngeau fără milă.

Senzația aceasta dură o frîntură de secundă, și din nou podeaua le fugi de sub picioare, corpul deveni imponderabil, iar inima crispată se repezi în sus.

— Uf! icni ajutorul lui Nikitin.

Dar colivia își și încetini căderea tot mai mult, tot mai mult, pînă ce se opri la unul din cele mai adînci orizonturi ale minei.

— Lua-i-ar naiba! bodogăni ajutorul, cercînd să-și stăpînească tremurai genunchilor.

Nikitin rîse sfidător, spre indignarea speriaților săi colaboratori.

Paleontologul cobora în mină cu neobișnuită încredere în succes. Cauza erau atît aparatul reconstruit, cît și faptul că minerii descoperiseră aici un strat de bitum fosilizat, aidoma oglinzii negre, care-i arătase pentru prima oară năluca dinozaurului. Pe urmă… scrisoarea proaspăt primită.

Nikitin zîmbi fără voie, reamintindu-și rîndurile puține. Erau de la Miriam, care nu uitase nici umbra trecutului, nici pe el.

Scria că după un an avusese prilejul să mai vadă o dată zăcămîntul de asfalt. Oglinda neagră se ștersese, dar nimic nu putea șterge impresia pe care i-o produsese atunci fantoma dinozaurului, ce i se întipărise adînc în suflet… Reușise să trezească interes pentru umbra trecutului la un cercetător talentat — Karjaev. Acum prospectau straturile în care sperau să descopere urmele razelor de lumină.

Nu-i scrisese mai din vreme, deoarece probabil că el nu simțise nevoia — aici, Nikitin deslușise printre rînduri un reproș ascuns — dar ea îi urmărise tot timpul activitatea și nu-și pierduse încrederea în reușita operei lui. Acum însă descoperiseră niște straturi interesante și-l ruga să vină la ei.

Nikitin nici nu apucase să-și dea seama cît de importantă era pentru el scrisoarea. Nu prea avusese timp să se gîndească în ultima zi a preparativelor pentru această nouă cercetare. Își recăpătase însă vioiciunea tinerească de odinioară, lucru care mira foarte pe cei din jurul său.

Dintr-o galerie direcțională veche venea miros de ars, care le gîdila gîtlejurile. Auzeau freamătul lin al aerului aspirat de un ventilator puternic. Nikitin hotărî să înceapă cercetările de cum vor fi pușcate găurile de mină, perforate după indicațiile lui. Aici, în vechile galerii, departe de forfota locomotivelor electrice, de huruitul vagonetelor, de lumina vie a lanternelor, domnea o tăcere de moarte. Bezna de nepătruns din subteran învălui pe cei ce înaintau, contopindu-se cu negrul intens al pereților de cărbune.

Undeva, abia se auzea susurul apei care se scurgea, în depărtare trosneau la intervale stîlpii de susținere, amintind minerilor povara apăsătoare a rocilor.

Cine a descoperit cotloanele astea minunate? întrebă Nikitin cu jumătate de voce pe ajutor, care pășea alături.

Acesta făcu un semn cu capul spre un bătrînel scund, care încheia grupul împreună cu inginerul.

E un meșter miner cum rar întîlnești, cunoaște fiecare strat din toate abatajele. Fără el, am fi orbecăit ani de zile prin aceste galerii fără sfîrșit…

Paleontologul se uită cu recunoștință mută la bătrînul miner.

În față apăru, albicioasă, o colonadă curată de stîlpi de susținere noi. După numărul lor îți puteai da seama că galeria de circulație sfîrșește cu o încăpere spațioasă.

Într-adevăr, pereții negri se îndepărtară, lăsînd între ei un spațiu mare și gol, cu tavanul înalt.

Ajutoarele lui Nikitin zăboviră un timp cărînd voluminosul aparat printre stîlpi. Inginerul păși înainte și ridică sus de tot lanterna puternică. Un pachet de șisturi de cărbune, zdrențuit de pușcări, îi înconjura pe cercetători, amenințîndu-i cu nenumărate proeminențe ascuțite, lucioase ca oțelul…

Intrarea în încăpere era străjuită de ambele părți de trunchiuri turtite și groase, ușor înclinate. Încrustate parțial în masa de cărbune, ele se deosebeau numai prin desenul rombic al scoarței. Pe jos își întinseseră rădăcinile răsfirate, aidoma unor păianjeni uriași, niște cioate cît toate zilele. Rădăcinile învăluiau arhaicul culcuș ce le slujea de reazem din vremuri de mult apuse. Cioatele erau retezate toate la același nivel — nivelul apei într-o pădure înecată din carbonifer în trunchiurile mari, ce se păstraseră rînjeau sinistru scorburi enorme.

Acest colț de pădure, lipsit de viață, prefăcut în cărbune și calcar, te apăsa prin bătrînețea lui. Oamenii simțeau parcă deasupra capetelor nu un strat de roci gros de două sute de metri, ci hăul aproape material al sutelor de milioane de ani, care s-au scurs peste aceste buturugi și trunchiuri.

La capătul camerei, un morman de șisturi prăvălite însemnau locul unde se pușcase. Deasupra lor lucea oglinda piezișă, neagră-brună, a unor concrețiuni solidificate de bitum. Acesta era stratul care trebuia cercetat și care se depusese pe versantul abrupt al unui deal din pădurea carbonizată.

Curînd, raza albă și strălucitoare a lămpii cu magneziu se înfipse în strat și Nikitin reglă focarul camerei de reflecție. Tulburat, savantul tuși și spuse răgușit:

— Să-ncercăm…

Ce avea să le spună această față a stratului, aleasă cu atîta grijă? Paleontologul conectă celulele fotoelectrice și mări intensitatea curentului. Întoarse șurubul prismei și privi din nou în aparat. Roca nu mai părea neagră: pe fondul cenușiu și transparent apărură dungi verticale, confuze.

Cu răbdare și băgare de seamă, savantul reglă aparatul pînă cînd apăru cu o nemaivăzută claritate a patra umbră a trecutului ce-i fusese dat s-o descopere — umbra pe care o vor vedea acum mii de oameni!

Nikitin contempla un luminiș, din desișul pădurii inundate. Trunchiurile arborilor, de un cenușiu pal, cu coaja crestată în romburi mici, înconjurau o apă neagră, uleioasă. Fiecare copac se despărțea sus, într-un unghi, în două ramuri groase, care dispăreau în umbra deasă a coroanelor înghesuite. Un trunchi gros, solzos zăcea de-a curmezișul apei, sprijinit în stînga pe o moviliță acoperită cu plante ciudate, asemănătoare ciupercilor, ale căror cupe viorii, înalte și înguste, presărau solul roșu și umed. Reverele cărnoase ale cupelor lăsau să se întrevadă un interior galben, uleios. Dincolo de moviliță, deasupra lujerelor îndoite și fără frunze, era un luminiș deasupra căruia plutea o ceață bătînd puțin în trandafiriu. În față, din ceață, ieșea o frîntură de cracă goală și zgîrcită, pe care se ghemuise, cu capul tras între umeri, o ființă vie, necunoscută.

Scrutînd imaginea, Nikitin tresări: de sub ciupercile violete, care-i ascundeau trupul, ieșea un cap lat, parabolic, acoperit cu o mucoasă brună-viorie. Ochii enormi și bulbucați priveau țintă la Nikitin, fără expresie, aspri și haini. Din maxilarul inferior, dezgolit ici-colo, ieșeau la iveală colți enormi. În dreapta se prefirau, luminînd întregul tablou, raze pale ca mărgăritarul. Văzduhul părea negricios, ca un geam transparent, dar afumat…

Nikitin cătă îndelung prin această fereastră fermecată la trecut, la viața lumii din carbonifer. Trei sute cincizeci de milioane de ani se așternuseră între prezent și vremea cînd, printr-un capriciu neașteptat, razele de lumină își puseseră aci amprenta. Ce clar se vedeau ochii răi ai nemaivăzutei creaturi, ciupercile cu cupe viorii, apa încremenită, văzduhul cenușiu și straniu! Proiectorul fîșîia încet, oamenii gîfîiau…

Nikitin simți că înnebunește. Se depărtă brusc de aparat. Pereții de cărbune reali, sfîșiați brutal, buturugile străvechi — poate vestigiile arborilor aceia pe care-i vede acum vii și supli în aparat… Chipurile îngîndurate ale celor din jur… Savantul izbuti să se domine, pregăti în grabă camera și luă cîteva fotografii în culori.

Pe masă zăcea un vraf de copii după articolul lui și la fiecare era anexată o reproducere în culori a umbrei trecutului, în sfîrșit surprinsă. Semnînd ultima copie, din cele ce trebuiau expediate, paleontologul răsuflă adînc.

De mult nu se mai simțise atît de ușurat și radios.

Acum, pe calea deschisă de el vor păși mulți alții, mai tineri, mai talentați poate. Prima pagină a cărții tainelor trecutului fusese întoarsă. S-a terminat cu solitudinea pe acest drum lung și anevoios! Dar oare se simțise singur?… În muncă îl ajutaseră, în afară de colaboratorii săi, zeci de oameni care păreau cu totul străini de știință.

Chipuri cunoscute prinseră a se perinda prin fața savantului. Iată-i pe minerii, pe muncitorii de la carierele de piatră, colhoznicii, vînătorii. Toți aceștia, încrezători și dezinteresați, care nu-l sîcîiseră cu întrebări, care respectaseră în el pe savantul cunoscut, îl ajutaseră să descopere și să concretizeze odată pentru totdeauna umbra trecutului.

Înseamnă că muncise și se folosise de sprijinul lor pe datorie… Da, dar acum își plătise datoria — iată de ce se simțea atît de ușurat!

Nikitin își aduse aminte de cîte ori se lăsase pradă, în același cabinet, desperării și neîncrederii, întrebîndu-se dacă și-a ales bine drumul în viață.

Savantul surîse, compuse repede textul telegramei pe care avea să i-o trimită lui Miriam, înștiințînd-o că pleacă a doua zi. Încrederea în viitor îl copleșea de bucurie. Nu, nu greșise, nu irosise în zadar ani de strădanii în lupta grea cu tainele naturii!