Umbra dinosaurului

CĂUTĂTORII DE DIAMANTE

Directorul general dădu la o parte cu un gest de enervare scrumiera plină de mucuri și se uită încruntat la interlocutorul său.

Slab, pipernicit, cu țăcălie albă, acesta dispărea aproape cu totul într-un uriaș fotoliu de piele, strîngînd picioarele sub el. Ochii lui scînteiau îndărătul ochelarilor, trădînd o încăpățînare căreia nimic nu-i putea veni de hac.

— De trei ani stă expediția în Evenki, și nici un rezultat! se stropși directorul general.

— Cum, nici un rezultat? Dar kimberlitele [12]?

— A, fiindcă veni vorba de kimberlite, știi dumneata că academicianul Cerneavski a pus concluzii negative? El nu recunoaște că această rocă ar fi kimberlit. Și, în definitiv, Serghei Iakovlevici, eu unul m-am lămurit. Regiunea este enormă și nu e studiată aproape de loc. Expediția costă mult, mai ales după ce i-ai adăugat și o echipă de cercetări gravimetrice [13]. Iar rezultate — ioc! Insist ca lucrările să înceteze! Institutul nostru are multe alte sarcini mai urgente de îndeplinit și nu ne putem permite luxul de a cheltui sume atît de mari pentru cercetări care nu dau nici un rezultat practic. Și cu asta basta…

Directorul general făcu o strîmbătură de nemulțumire și aruncă țigara. Directorul institutului, profesorul Ivașențev, se îndreptă brusc în fotoliu:

— Dumneata vrei să renunți la cercetări care ar aduce țării milioane — și nu numai economii, ci și venituri directe din export!

— Deocamdată nu ne-au adus decît ponoase. Dar de ce să ne mai pierdem timpul: ți-am spus că sînt lămurit. Hotărîrea mea este definitivă.

Și directorul general se ridică. În fața lui, profesorul părea un omuleț lipsit de apărare. Se ridică și el din fotoliu, fără o vorbă, și-și îndreptă ochelarii. Apoi bolborosi ceva neînțeles și întinse directorului general o piatră rotundă.

— Am mai văzut-o, i-o reteză acesta. Rîul Moiero, rîul Moiero! De trei ani numai asta aud! Și roca de grikvait [14] mi-ai mai arătat-o de cîteva ori.

Profesorul se încovoie deasupra servietei, încercînd zadarnic să manevreze încuietoarea care refuza să i se supună.

Directorului general i se făcu milă de savant. Se apropie de el și-i spuse, de data asta blînd:

— Serghei Iakovlevici, trebuie să recunoști că am dreptate. Drept să-ți spun, nu înțeleg de ce perseverezi în chestia asta…

— E ușor să decizi imparțial cînd ceva ți-e indiferent, îl întrerupse Ivașențev, dar eu nu pot fi imparțial. Înțelege odată, că eu cred în asta din tot sufletul, cu toată ardoarea! Niște întinderi colosale, puțin studiate și greu accesibile — atîta tot stă între concluziile teoretice și demonstrația practică. Dumneata ai să spui, desigur, că asta e destul ca să renunți la un lucru. Știu, știu: banii statului și, mă rog, toate celelalte… Profesorul începu să se aprindă, deși directorului general nici prin gînd nu-i trecea să-l contrazică. Cunoști legea de fier a economiei? Ca să cîștigi un milion trebuie să cheltuiești 700 000! Or, noi ne așteptăm la sute de milioane…

Și zicînd acestea, Ivașențev se îndreptă spre ușă.

Directorul general îl urmări cu privirea, clătinînd din cap.

Întors la institut, profesorul Ivașențev spuse secretarului să-l cheme imediat la el pe șeful serviciului producției.

— Care sînt ultimele știri de la Ciurilin? întrebă profesorul cînd acesta intră în cabinet.

— Ultimele vești sînt de acum o lună, Serghei Iakovlevici.

— Știu asta. Între timp n-ai mai primit nimic?

— Nu, cel puțin pînă acum.

— Unde crezi dumneata că sînt în momentul de față?

— Ciurilin ne-a înștiințat cînd au ajuns la lacul Ciringda, la factorie. Au luat-o apoi la vale, pe Ciringda spre Hatanga, iar de acolo trebuiau să treacă masivul Moiero. Cred că au și ajuns acolo și poate că sînt aproape de baza culturală din Turinsk; cel puțin așa plănuiseră. Dar planu-i una și taigaua-i alta…

— Știu prea bine asta. Mulțumesc.

Rămînînd singur, profesorul Ivașențev se lăsă pe speteaza fotoliului și căzu pe gînduri. Cu ochii minții vedea harta uriașei regiuni dintre Enisei și Lena. Undeva, în inima ei, printre munții nu prea înalți, străbătuți de nenumărate rîuri și acoperiți de păduri mlăștinoase, pe unde arareori a călcat picior de om, se găsea expediția pe care o trimisese el, luîndu-se după… un vis. Profesorul scoase iarăși din servietă piatra pe care o arătase directorului general. Fărîma de rocă negricioasă era compactă și grea. Pe muchiile grăunțoase luceau puzderie cristale de pirop — granat roșu — și incluziuni de olivin, de un verde curat și proaspăt. Cristalele se distingeau limpede pe fondul mai deschis, verde-albăstrui, al masei de cromodiopsid [15]. Ici-colo scînteiau fire de disten [16], de culoarea albăstrelelor. Piatra îți lua ochii prin această îmbinare de culori pure. Profesorul întoarse eșantionul pe cealaltă parte, vopsită în email alb, și unde stătea scris: „Rîul Moiero, versantul sudic al munților Anaon, expediția Tolmaciov, 1915”.

Ivașențev oftă: „Și cînd te gîndești că e un grikvait tipic pentru Africa de sud! Totuși, nici în munții Anaon, nici în valea Moiero n-au putut găsi o urmă măcar de astfel de roci. Și nici anul ăsta n-au avut succes: Ciurilin nu dă nici un semn de viață. Visul nu s-a împlinit!”

Profesorul cîntări piatra în mînă, apoi o închise în ultimul sertar al biroului. Ridică cu hotărîre receptorul telefonului interior și zise:

— Expediați lui Ciurilin următoarea telegramă: „Lipsesc rezultatele, încetați cercetările, întoarceți-vă imediat”. Da, semnez chiar eu, altfel nu se va supune. Unde? La baza culturală din Turinsk. Desigur, prin radio, prin Dickson.

Furca telefonului țăcăni, punînd capăt convorbirii și în același timp tuturor speranțelor lui Ivașențev de a-și realiza vechiul vis. Își scoase ochelarii și-și duse palmele la ochi.

Ivașențev visase ca măcar la capătul zilelor sale să-i fie dat să studieze unele straturi adînci ale scoarței pămîntului, forînd cu sonde de mare profunzime. Dar chiar primii pași pe calea realizării acestui vis, pierdut prin codrii și mlaștinile podișului Siberiei Centrale, fuseseră zadarnici. Probabil că nu învățase nimic de la viață și în al șaselea deceniu ele existență rămăsese un visător incorigibil, care aspira la cercetări de prea mari proporții.

Undele de radio își luară zborul de la Moscova spre nord-est, peste tundrele din miazănoapte, peste întinderile reci ale Oceanului înghețat de Nord, și ajunseră pînă la pilonii înalți ai unui post de radio de pe o insulă pustie. După două ore, alt stol de unde zburau de aici spre sud, trecînd peste coama Bîrrang, peste mlaștinile Peasinei, peste păduri fără început și fără sfîrșit. La postul de radiotelegrafie din Turinsk aparatul prinse a țăcăni și undele se concretizară într-o frază scurtă, scrisă citeț pe un formular albastru.

— Vasea, e pe aici vreun evenc [17] din Korvuncean?

— Dar de ce?

— Am o telegramă urgentă pentru expediția lui Ciurilin. A ajuns pe vîrful Korvuncean.

— Nu e nimeni din Korvuncean pe aici, dar mîine o să plece Inokenti la dînsul, la Bugarihta. E înțelegător, o să facă cincizeci de kilometri în plus, mai cu seamă dacă ai să-l rogi tu.

— Hai să mergem împreună și să-i dau telegrama.

Peste valea largă a rîului Niukuorak, situată la 300 kilometri depărtare de baza culturală din Turinsk, se lăsa amurgul. Costișele în pantă dulce erau acoperite cu păduri de molizi dese ca peria, ce apăreau sumbre și întunecate în vale. Pe dealul turtit, care domina dinspre miazănoapte o mlaștină rotundă, era încă lumină. Pe culmea lui, printre laricele rare, se înălțau patru corturi verzui, în fața cărora, pe un loc acoperit cu mușchi sur, ardea focul. Foc — e mult spus, căci nu se prea vedeau flăcări. Din crenguțele de bagulnik [18], urcau în văzduhul liniștit al înserării trîmbe groase de fum cafeniu, care împrăștiau un miros amețitor. La dreapta corturilor se înălța o stivă de lăzi, saci, baloturi și șei. Nori de musculițe și țînțari roiau în jurul focului, îndărătul oamenilor. Cei de lîngă foc se străduiau să-și țină capul la granița dintre fum și aerul proaspăt, ca să respire și totodată să scape de musculițele exasperante ce se vîrau cu încăpățînare în ochi, în nas, în urechi.

— Ceaiul e gata! anunță un ins înnegrit de fum de-a binelea, ridicînd de pe foc găleata mare, plină cu un lichid cafeniu închis.

Fiecare dintre cei ce ședeau în jurul focului se înarmă cu o stacană și apucă cîte o bucătoaie de tunguscă, grea și deasă — un fel de pîine concentrată. Musculițele acopereau suprafața ceaiului fierbinte cu o pojghiță cenușie pe care trebuiai s-o sufli peste marginea stacanei. Oamenii sorbeau cu voluptate ceaiul, schimbînd din cînd în cînd cîte o vorbă.

Dangătului rar al tălăngilor cailor risipiți prin vale i se adăugă deodată un alt zvon, îndepărtat, cadențat.

— Ian ascultați, tovarăși! Nu cumva vin ai noștri?

Cei mai tineri se repeziră la corturi să-și ia armele. Întîlnirea între echipele aceleiași expediții, după o îndelungată despărțire, constituie întotdeauna un moment solemn în viața cercetătorilor din taiga. Umbrele înserării încă nu apucaseră să se lase, că în luminiș se ivi un șir de cai costelivi, sleiți, care de-abia mai puteau urca. Baloturile zdrențuite, legate cu funii, destrămate, stăteau mărturie drumului lung prin hățișuri.

Răsunară împușcături. Noii sosiți răspunseră și ei printr-o salvă. De corturi se apropie un ins voinic ca un urs — geofizicianul Samarin, conducătorul grupului de cercetări gravimetrice. Descăleca greoi de pe cal. Gîtul îi era înfășurat neglijent într-un bandaj murdar. Samarin ridică de pe față plasa neagră care-l apăra de insecte și păși în întîmpinarea conducătorului întregii expediții, Ciurilin, un om bine făcut și el, dar, spre deosebire de celălalt, îngrijit, proaspăt ras.

— Salut, tovarășe Ciurilin, rosti încet Samarin, ca răspuns la efuziunile șefului.

— Ai căzut cum nu se poate mai bine, chiar la ceai. Ei, ai ceva interesant?

— Avem ceva. Dar tare a fost greu… Am fost bolnav, am pierdut trei cai…

— Dar ce ai?

— Afurisită treabă: m-au mîncat muștele. Sînt numai o rană.

— Se vede că te-ai scărpinat!

— Cum dracu să nu mă scarpin? se burzului Samarin ca răspuns la dojana lui Ciurilin. Pielea mea nu-i tăbăcită ca a dumitale. Nici nu știu cum am să plec mai departe.

Ciurilin dădu dispoziție să li se împartă cîte puțin din prețioasa rezervă de alcool. Noii sosiți se așezaseră și ei în jurul focului. Pe dată se încinse o discuție însuflețită; oamenii, înseninați, întrerupîndu-se unul pe altul, își povesteau prin cîte trecuseră. Conducătorul expediției se așeză lingă geofizician, care după ce mîncă și bău ceai, își mai veni în fire; o oboseală plăcută îi cuprindea mădularele.

— Modest Afrikanovici, ard de nerăbdare să aflu noutățile!

Samarin îi satisfăcu curiozitatea. Străbătuse într-un unghi obtuz ținutul cuprins între rîul Djeromo și vîrful Viliucean. Pe drum măsuraseră de peste douăzeci de ori gravitația.

— Peste tot am găsit anomalii pozitive [19] destul de mari — șaizeci, optzeci. Într-un loc însă, am făcut trei măsurători, una după alta, la distanțe mici, și am obținut… geofizicianul făcu o pauză.

— Nu mă tortura, Modest Afrikanovici! imploră Ciurilin.

Samarin zîmbi satisfăcut și reluă:

— …am obținut două sute…

— Oho-ho!

— Stai puțin: două sute șaptezeci și trei sute cinci!

— Unde? strigă în culmea tulburării conducătorul expediției.

— Amnunnaci… un platou jos și larg, mlăștinos, la răsărit de Moierokan…

— Moierokan! Ia te uită!

Taifasul din jurul focului conteni. După un timp noii sosiți se risipiră prin corturi, la culcare. Numai colaboratorii lui Ciurilin, care se odihniseră destul în cele patru zile de popas, rămaseră ca să tragă cu urechea la cele ce vorbeau șeful și geofizicianul. Într-un tîrziu, Ciurilin spuse acestuia, bătîndu-l pe umăr:

— Ei, te-am cam pisat, Modest Afrikanovici, iartă-mă. Du-te și te odihnește. Noi, ăștia de pe aici, ne-am cam îngrășat și nu ne culcăm înainte de miezul nopții.

Samarin se ridică în genunchi, cam fără chef, și își răsuci o ultimă țigară. Ciurilin se uită un timp cu luare-aminte la fața lui ostenită, umflată.

— Ce bine e să fii geofizician, Modest Afrikanovici! zise el deodată. Probleme precise, soluții clare… Ca la dumneata, de pildă.

— Ți-ai găsit pe cine să invidiezi!

Dar Ciurilin nu glumea.

— Trebuie să mă înțelegi: făceam o comparație între cercetările mele și ale dumitale. Puterea geofizicii e admirabilă! Sînt un fizician prost și un matematician și mai prost. Poate de-aceea, specialitatea dumitale, ca orice disciplină științifică pe care n-o cunosc, mi se pare mult mai importantă decît a mea. Iată, un singur aspect: montezi într-un punct dat aparatul lui Stückrat [20]. Înăuntru are două pendule scurte și grele, care se leagănă uniform, prevăzute cu oglinjoare care reflectă lumina unor becuri minuscule. Și asta e tot. Nu-ți rămîne decît să urmărești coincidența perioadelor de oscilație ale pendulului cu mersul ceasului astronomic — cu cronometrul. Desigur, conveni Ciurilin, înainte trebuie să verifici minuțios aparatul, să faci observații asupra aștrilor, ca să verifici ceasul. Dar, în genere, totul este genial de simplu! Pendulul oscilează, influențat fiind imperceptibil de creșterea sau descreșterea forței gravitației într-un anumit loc. Geofizicianul are, ca să zic așa, un paloș fermecat cu care despică invizibil straturile de roci pînă la cîțiva kilometri adîncime, un ochi cu care scrutează măruntaiele pămîntului.

Samarin aruncă în foc mucul de țigară, zîmbi, și ripostă:

— Eu, dimpotrivă, îmi dau seama limpede de toată neputința geofizicii, de nenumăratele probleme încă nerezolvate, de imperfecțiunea metodelor. Iar geologia dumitale mi se pare mai clară, o știință mai eficace, care dispune de incomparabil mai multe date… Dar, vorba dumitale, să mergem la culcare.

Și geofizicianul plecă. În jurul focului se așternu tăcerea. Flăcările pîlpîiau sub bolta spuzită cu stele; crengile de bagulnik trosneau încetișor, țînțarii bîzîiau neostenit. Din vale venea, din cînd în cînd, zvon de tălăngi.

— Maxim Mihailovici, oare geofizica poate găsi cu ușurință ceea ce căutăm noi de atîta vreme? întrebă precaut un geolog tinerel.

Ciurilin zîmbi amar:

— Nu, nu la asta mă refeream cînd spuneam că geofizica are atîtea posibilități. Am să mă explic. Va să zică, noi căutăm diamante. Dar de ce le căutăm aici și nu în altă parte? Acum cinci ani, directorul nostru a fost primul care a observat neobișnuita asemănare dintre structura geologică a acestor meleaguri și a celor din Africa de sud. Podișul Siberiei centrale și cel din Africa de sud au o structură geologică ce seamănă uimitor de mult. Și acolo, și aici, au răzbătut la suprafață, prin gigantice erupții, rocile grele din adîncuri. Serghei Iakovlevici consideră că aceste erupții s-au produs simultan. În Africa de sud, gazele acumulate la adîncimi colosale au făcut explozie, rupînd straturile de roci și dînd naștere la o mulțime de hornuri strimte, care sînt filoanele diamantifere. Pe întinderile dintre Capul Bunei Speranțe și Congo se cunosc sute de asemenea filoane și nu încape îndoială că încă și mai multe au rămas ascunse sub nisipurile deșertului Kalahari. Sînt atîtea diamante, încît ar îndestula toată lumea. Dumneata știi cît de necesare sînt în industrie și în meseria noastră — în foraj. Marile societăți, însă, au cumpărat toate zăcămintele. Din zecile de filoane bogate se exploatează numai cinci, restul au fost împrejmuite cu rețele de sîrmă ghimpată, prin care trec curenți de înaltă tensiune, iar santinelele le păzesc ziua și noaptea. Înțelegi de ce: dacă ar fi exploatate toate zăcămintele, prețul diamantelor ar scădea brusc. În Uniunea Sovietică n-au fost descoperite deocamdată zăcăminte importante. Îți dai seama ce important ar fi să găsim asemenea filoane! Aici, totul seamănă uimitor de mult cu Africa de sud, numai diamante încă n-am găsit. Încolo — și platină, și fier, și nichel, și crom; acest platou al Siberiei centrale prezintă același tip de mineralizare. Serghei Iakovlevici a stabilit că regiunile din Africa de sud unde sînt filoane diamantifere se disting prin anomalii pozitive ale gravitației; gravitația este mai mare ca de obicei, din cauză că au ieșit la suprafață mase de roci grele și compacte — peridotite [21] și grikvaite. Anomaliile ajung pînă la 120 unități. Aici, chiar în primul an de cînd folosim pendulul, am găsit anomalii de la 40 pînă la 100, iar acum… pînă la 300 unități. Asta înseamnă că avem de-a face cu straturi mari de roci grele. Din păcate, mai e mult pînă ne vom achita de misiunea noastră. Pendulul ne-a dezvăluit încă o trăsătură comună cu Africa de sud și, indirect, ne-a indicat regiunile unde am putea găsi zăcăminte de diamante. Zic „am putea”, căci tot atît de bine se poate să nu le găsim. În Africa de sud e ușor să le cauți: acolo sînt stepe uscate, aproape lipsite de straturi de vegetație, solul este puternic erodat. Știi doar că primele diamante au fost descoperite în rîuri. Cu totul alta e situația la noi: aici codrii de necuprins, mlaștinile, ghețurile eterne împiedică eroziunea. Solul este acoperit. Nu e de mirare că după trei ani de muncă nu sîntem mai avansați ca la început: o frîntură misterioasă de grikvait, dibuită prin prundurile rîului Moiero — iată tot ce avem! Această rocă — amestec de granit, olivin și diopsid — se întîlnește numai în filoanele diamantifere, sub formă de bucăți rotunjite în pămîntul albastru conținînd diamante. Dar degeaba am străbătut tot cursul superior al rîului Moiero, am scormonit o puzderie de izvoare și pîraie din bazinul lui…

În jurul tăciunilor se așternea treptat tăcerea. Cei ce urmăriseră discuția se împrăștiau unul după altul, pe la corturi. Ciurilin rămase cufundat în gînduri. Ultimele pîlpîiri ale focului aruncau reflexe purpurii pe fața lui uscată și brăzdată, ca a unui indian. În fața lui ședea, rezemat de un sac pentru bagaje, trăgînd molcom din lulea, Sultanoc, ajutorul lui, cu barbă creață și neagră ca de țigan.

Oiștea Ursei Mari își schimbă poziția pe bolta de catran: se apropia de miezul nopții.

„Pînă la terminarea campaniei de pe teren a rămas cam o lună, gîndea Ciurilin. Încă un itinerar scurt și, dacă iar ne întoarcem fără să fi făcut vreo scofală, mai mult ca sigur că lucrările vor fi sistate. În munții ăștia, cu păduri nesfîrșite, îți trebuie zeci de echipe și ani de cercetări. În orice caz, trebuie să prelungim cît mai mult expediția, s-o împărțim în grupuri mici, ca să cercetăm cît mai multe regiuni.”

Pe costișa dinspre miazăzi se rostogoliră niște pietricele. Șeful expediției și ajutorul lui ciuliră urechile. Zgomotul confuz creștea. După un timp apăru din întuneric în pîlpîirile focului un cîine cu urechile ciulite. În urma lui respira din greu un cerb de călărie. De foc se apropie un evenc cu un „palma” [22] în mînă. Rezemîndu-se în acesta, sări sprinten de pe cerb, care se trînti îndată la pămînt. Fața rotundă a evencului era toată numai zîmbet. Întrebă care din ei doi era șeful expediției și întinse lui Ciurilin un plic cu o pecete uriașă de ceară roșie.

După ce mulțumi acelui sol neobișnuit, poftindu-l la masă și făgăduindu-i două pachete de ceai, Ciurilin ațîță focul, deschise plicul și despături hîrtia albastră, pe care o parcurse în grabă. Ochii i se făcură mici de tot și sclipiră răutăcios.

Sultanov, care îl urmărea cu încordare, întrebă cu jumătate de voce:

— Vești proaste, Maxim Mihailovici?

Drept răspuns, Ciurilin îi întinse hîrtia. Sultanov citi și se înecă din pricina unui fum tras prea adînc în piept. Un timp, nici unul nu scoase o vorbă. Într-un tîrziu, Sultanov, care rămăsese cu privirile ațintite peste flăcări, în beznă, șopti:

— Ce mai vorbă, totul s-a terminat…

— Asta o s-o vedem! șuieră Ciurilin. Numai să-ți ții gura, Arseni Pavlovici.

Șeful apucă telegrama și o azvîrli în foc. Apoi, se așeză din nou. Sultanov scoase un petic de hîrtie și începu să-l acopere cu socoteli. Vreascurile pregătite pentru dimineață se terminaseră cînd Ciurilin și Sultanov se ridicară de lîngă focul ce trăgea să moară.

Zorile de-abia mijeau, dar Ciurilin îi deșteptă pe toți. Două caravane porniră în direcții diferite. Prima, cu 28 cai. se răsfira ca un lanț lung printre molizi în valea Niukuorak, îndreptîndu-se, în cîntece și voioșie, spre sud, acasă. Cei patru rămași — Ciurilin, Sultanov, muncitorul Piotr și ghidul Nikolai — cu cinci cai care gemeau de încărcați ce erau, sloboziră două salve de adio, se mai uitară un timp în urma celor ce se întorceau acasă, apoi o luară și ei de pe deal la vale, pe clina dimpotrivă. Hăt-departe, dincolo de lanțurile de munți care încingeau zările, se deslușeau cedrii negri și padina cocoțată tocmai pe creștetul Liuliuktakan-ului…

Să străbați taigaua cu o caravană, să pornești în expediție prin ținuturile neumblate, să împlinești „petele albe” de pe hărțile geografice… ce poate fi mai romantic, cel puțin la prima vedere? Realitatea e însă mai prozaică. Numai organizarea nespus de minuțioasă, numai disciplina de fier sînt chezășia succesului unei asemenea acțiuni. Toate acestea exclud neprevăzutul: zi după zi se desfășoară munca ritmică grea și monotonă, calculată cu mult înainte, pe ore. Adesea, o zi se deosebește de alta prin numărul piedicilor biruite și prin numărul kilometrilor străbătuți. O expediție este întotdeauna plină de greutăți; în timpul ei simțurile zac în adormire, schimbările de peisaj lunecă pe alături, memoria le înregistrează mașinal. Numai în zilele mai ușoare sau la popasurile de seară și, mai cu seamă, după ce expediția s-a încheiat, răsar din amintire, șiruri-șiruri, toate cîte ochii au privit fără să vadă. Acest contact cu natura, care îmbogățește pe cercetător, îl face să uite repede toate cîte a pătimit, îl îmbie din nou, îl cheamă.

Veniseră zile de arșiță. Soarele așternea o pîclă grea, dogoritoare, peste bălți și smîrcuri. Mușchiul putregăit al bahnelor fumega, totul apărea tulbure. Bagulnikul împrăștia mirosu-i acru, aromat, de vin fermentat. Vipia nu înșela pe nimeni: simțurile, ascuțite de îndelungatul contact cu natura, ghiceau apropierea toamnei scurte, cum e obișnuit în Nord. Umbra-i abia simțită se așternea peste tot — pe cetina laricelor ce bătea în arămiu, pe ramurile plîngărețe ale mestecenilor și sorbiilor, pe pălăria ciupercilor de pe arbori, care-și pierduseră frăgezimea de catifea…

Țînțarii dispăruseră aproape cu totul. Muștele în schimb, adunate în nori suri-arămii, presimțindu-și parcă pieirea apropiată, își făceau de cap ca niciodată.

Mica expediție a lui Ciurilin străbătea de mult mlaștinile nețărmurite ale Horpicekanului.

În inima taigalei nimic nu se clintește. Totala nemișcare e apăsătoare. Vîntul, care gonește muscăria plictisitoare, este un oaspete pe cît de dorit, pe atît de rar. Atîta timp cît mergi, muscăria nu prezintă cine știe ce pericol. Roiește în urma călătorilor. Dar e de ajuns să te oprești ca să contempli peisajul, să-ți notezi vreo observație sau să ridici un cal care a lunecat și a căzut, ca norul de muște să te învăluie într-o clipă, să se lipească de fața-ți asudată, să-ți intre în ochi, în nări, în urechi, prin gulerul cămășii. Muscăria se strecoară și sub straie, devorează pielea de la brîu, la îndoiturile genunchilor și de pe glezne, aducîndu-i la desperare pe cei mai slabi de înger. De aceea, muscăria este un fel de „accelerator”, care grăbește ritmul activității la opririle întîmplătoare, reducîndu-le totodată la un minim. Numai în timpul unui popas mai îndelungat, care-ți îngăduie „să faci fum”, sau să te refugiezi sub cort, poți trece în revistă pe îndelete cele petrecute înainte.

Copitele cailor plescăiau și clefăiau în mușchiul ud; curelele și inelele samarelor și ale șeilor scîrțîiau. Mlaștina nețărmurită se pierdea într-o pîclă verzuie. Ici, colo, printre molizii rari și ofiliți, se înălțau trunchiurile strîmbe ale laricelor uscate. Tăcerea adîncă în care înainta expediția nu era tulburată decît din cînd în cînd de cîte o sudalmă îngăimată cu glas moale la adresa vreunui cal. Dar bieții cai, obișnuiți din timpul verii cu taigaua, își făceau conștiincios datoria. Cu capetele plecate, mergeau unul după altul, fără ca cineva să-i ducă de dîrlogi. Înaintea micii caravane pășea grăbit numai evencul Nikolai, cu încălțările-i moi, ude, cu un băț în mînă și arma la spinare, depărtînd într-un fel deosebit picioarele-i îndoite de la genunchi.

În urma tuturor mergea Sultanov, care făcea ridicările de teren. Pe carnețelul deschis picura sudoarea, se lipea muscăria, lăsînd pe pagini pete de sînge trandafiriu.

— Mai avem mult pînă la Horpicekan? puse Ciurilin ghidului obișnuita întrebare de fiece seară.

Noaptea rece îi obligă pe toți să se apropie cît mai mult de focul aprins pe un loc mai ridicat și uscat.

— Nu știe, ai noștri nu fost pe aici, răspunse evencul. Cred nu este departe de aici.

Ciurilin și Sultanov schimbară o privire.

— De douăzeci de zile ne învîrtim în jurul Amnunnaciului, mormăi cu jumătate voce Sultanov. Propriu-zis, Horpicekanul este ultimul rîu.

— Așa e, încuviință Ciurilin. Mai încolo, nici o piedică nu ne mai stă în cale. Amnunnaciul nu-i decît o mlaștină, un podiș jos și neted ca-n palmă. Dacă Horpicekanul nu ne dă nimic, n-o să avem încotro și o să ne întoarcem cu mîinile goale. Și așa riscăm să rămînem fără cai, să ne prindă iarna.

De-abia a doua zi ajunseră la misteriosul Horpicekan, un rîu care nu avea nimic deosebit, cu ape întunecate și repezi, ce se scurgeau pe o albie șerpuitoare. De pe malurile înalte atîrnau pînă aproape de șuvoaie smocuri de iarbă aspră și deasă. Deși lat numai de vreo trei metri, rîul era adînc.

Lemnul de salcie și de mălin ardea prost, focul fîsîia și scotea din belșug fum, gonind muscăria. De acest popas într-un loc neprimitor atîrna soarta lor. Dar ce le putea oferi un rîuleț mlăștinos și adînc, unde nu vedeau ieșind la suprafață roci primare? Nici măcar prundișul, care arăta compoziția rocilor de la izvoarele rîului, nu se zărea pe fundul vîscos, plin de mîl.

În seara aceea luna nu mai lumină smîrcurile întunecate; sosirea la Horpicekan coincidea cu schimbarea timpului. Stelele rare și palide apăreau și dispăreau, trădînd mișcarea unor nori nevăzuți. Pe la miezul nopții mlaștina neclintită prinse viață: se iscă vîntul. O ploaie rară începu să cadă.

Dimineața, ceața rece se ridică repede, prevestind furtuna. Fără soare, regiunea dezolantă era și mai ursuză, mlaștina arămie se făcuse cenușie, apele Horpicekanului erau negre ca smoala.

Sultanov lovi fundul cu o prăjină:

— O să fim nevoiți să ne băgăm în apă!

Găsiră un loc mai puțin adînc, unde prăjina, străbătînd terciul de lut, dădu peste pietre. Ciurilin se dezbrăcă primul și se aruncă în apa rece ca gheața.

— Iaca, trei pietre! strigă el ieșind la mal. Fug în cort să mă îmbrac, altfel mă mănîncă de viu muștele. Sparge-le, Arseni Pavlovici.

— Șist cărbunos și diabaz [23], spuse după cîteva minute Sultanov, băgînd capul prin deschizătura cortului. Mereu aceeași poveste.

— Nu, nu pot părăsi un lucru început! ripostă Ciurilin, privindu-l pe Sultanov. O s-o luăm în sus pe Horpicekan pînă în inima podișului Amnunnaci. Am o presimțire: ori găsim aici ce căutăm, ori toată strădania noastră nu-i decît goană după o himeră… Hai să facem samarele, fără a pierde o clipă.

— Uf, ce plictiseală! zise înciudat Sultanov, în timp ce lega cortul făcut balot. Gîndește-te numai de cîte luni sîntem pe-aici! Seara — desfă toate, dimineața — strînge toate, și asta în fiecare zi…

Șase zile în șir, pe o ploaie ciobănească ce nu mai contenea, caravana a tot mers spre nord-est, pe unde nu mai fusese vreodată picior de om, nici măcar evencii pe timp de iarnă; mica expediție nu mai văzuse de mult un arbore tăiat. Vîrful masivului Horpicekan era ascuns în brădet mărunt și des. Înainte de a se afunda în desiș, Ciurilin aruncă o privire înapoi și desluși în urmă, destul de aproape, întregul drum pe care-l străbătuseră în ultimele două zile. În văzduhul ce se limpezea, se înălțau aburi tremurători, dînd întinderilor mlaștinii o înfățișare fantomatică.

Ciurilin și tovarășii lui observară doi elani mari, care străbăteau smîrcurile. Mergeau agale — nu simțiseră prezența omului. Picioarele lor lungi se mișcau fără grabă, dar pasul larg purta ușor și repede corpurile masive pe covorul de mușchi mustind de apă, în care piciorul omului se afunda. Elanul din față își ridică coarnele enorme, înălță botul și cuprinse, parcă cu o privire batjocoritoare, împărăția-i mlăștinoasă. Apoi animalele se făcură nevăzute după o perdea cenușie și neregulată de larice uscate.

— Ce necaz mi-e cînd îi văd! exclamă Sultanov. Cu picioare atît de lungi nu ți-e frică de mlaștină. Poți să faci cîte două sute de kilometri pe zi! și ajutorul își privi cu năduf picioarele îngreunate de niște cizme cît toate zilele.

Ciurilin izbucni în rîs, iar ghidul, deși nu pricepuse despre ce era vorba, zîmbi, cu gura pînă la urechi.

— Aici, avem carne! spuse radios evencul.

Ciurilin era îngrijorat. Timp de lucru propriu-zis nu mai aveau. Înaintau în contul timpului trebuincios la întoarcere. Și, totuși, mica expediție pătrundea cu încăpățînare tot mai adînc în inima mlaștinilor, departe de orice curs de apă, pe unde nu mai fusese picior de om.

Centrul podișului Amnunnaci merita din plin numele ce i-l dăduseră evencii; era o depresiune lipsită de arbori și arbuști, acoperită numai cu o iarbă uscată leșietică, și, din loc în loc, cu petele întunecate ale unor poieni de mușchi. Depresiunea cobora în pantă dulce, tivită în depărtare de liziera abia vizibilă a unei păduri. Numai în stînga, orizontul se transforma într-o panglică dreaptă și neagră: acolo, platoul era probabil mai înclinat, lăsînd să se vadă, în depărtare, munții. Curînd, din cerul mohorît pogorî, ca un val plumburiu, ploaia cea deasă și măruntă. Mlaștina fără început și fără de sfîrșit, greu de străbătut, în care înotau cei patru, apăsa, oprima, făcîndu-i să simtă neputința omului. Oricît de mult ar fi vrut cineva să scape de aici, îi trebuiau săptămîni și luni de zile ca să se poată elibera din captivitate. Nu degeaba îi invidia Sultanov pe elani: pe covorul moale de mușchi, prin mîzga lipicioasă, prin iarba și tufele de bagulnik agățătoare, omul cel mai zdravăn, picioarele cele mai deprinse, pot face într-o zi cel mult treizeci de mii de pași. Și dacă îți trebuie o jumătate de milion de pași ca să ieși din bahne, poți să strigi și să te zbați mult și bine, copleșit de tristețe, poți să chemi și să invoci pe cine vrei — nimic nu-ți va fi de folos. Treizeci de mii de pași — și nici unul singur greșit. De fiecare dată trebuie să pipăi terenul, altfel riști să te poticnești de mușuroaie, rădăcini, să luneci în crăpăturile dintre bolovanii aluviunilor și să-ți frîngi vreun os — și atunci, ți-a sunat ceasul.

Caravana coti în unghi drept spre stînga, către îndepărtata vale Moiero. Perdeaua ploii nu-i lăsa să vadă nimic și zile întregi se călăuziră numai după busolă. Ciurilin și Sultanov schimbau arareori o vorbă, muncitorul și evencul nu erau nici ei mai guralivi. Noaptea, caii flămînzi, care dădeau tîrcoale cortului, în căutarea ierbii, umpleau văzduhul cu clinchetul melancolic al tălăngilor lor. Din cînd în cînd un răget scurt sfîșia noaptea oarbă — boncăluiau elanii, căci era toamnă și venise vremea împerecherii, vremea luptelor dintre masculi…

La o cotitură a potecii pe care o croiau cu trudă, Ciurilin se izbi de ceilalți. Caravana se oprise. Caii se strînseră unii în alții.

— Maxim Mihailovici, vino repede! Voronok a dat într-un ciot! strigă Piotr cu desperare.

Ciurilin se apropie. Un cal negru, tînăr, căruia i se scosese samarul și șaua, stătea mai la o parte. Pielea lui era străbătută de un tremur puternic, picioarele din spate se îndoiau.

— S-a prăbușit dintr-o dată cu amîndouă picioarele, și s-a izbit cu burta de un ciot, îl lămuri îndurerat Sultanov.

De-a lungul piciorului stîng din spate a lui Voronok curgea un fir lat de sînge. Calul se clătină și se întinse la pămînt.

— Ce facem, Arseni Pavlovici? întreba Ciurilin, după ce examină rana.

— Ce să facem? Sultanov se întoarse și se dădu la o parte. Eu, unul, nu pot…

Ciurilin simțea că i se rupe inima de milă. Dar caravana stătea și, în cele din urmă, șeful ei, pălind ușor, luă arma în mînă și trase cu zgomot închizătorul. Țeava se ridică încet spre urechea lui Voronok. În clipa aceea, Piotr, care înlemnise, copleșit de o sfîșietoare durere, se repezi și se încleștă de țeava armei:

— Nu trage, Maxim Mihailovici, nu trage! Voronok o să se facă bine și o să vină singur după noi, ți-o spun eu…

Pe obraji i se prelingeau lacrimi. Ciurilin cedă cu dragă inimă rugăminților lui Piotr. Samarul lui Voronok fu împărțit și pus pe trei cai, șaua pe al patrulea. Voronok zăcea la pămînt, dar întinse gîtul după caravana care dispărea în depărtare…

În dreapta, după o măgură prăvălatică, în mîzga sură presărată cu cîteva sălcii, se ivi, mic de-abia îl deslușea ochiul, firul argintiu al unui pîrîiaș.

— Pietre, Maxim Mihailovici! strigă Sultanov, arătînd spre o pată cenușie din mijlocul pîrîului.

Într-adevăr, în apa limpede văzură prundiș și pietre mari, rotunde, acoperite pe alocuri cu o pojghiță roșcată de fier.

— Ia să văd, și Ciurilin păși spre pîrîu. Iar dumneata spune-i lui Nikolai că azi vom merge pînă ce se va întuneca de-a binelea.

Sultanov se apropia de ghid. Evencul, după ce pricepu dispoziția, dădu ursuz din cap și zise că știe el singur cît de tare trebuiau să se grăbească.

Deodată, dinspre pîrîu, răsună glasul lui Ciurilin:

— Stai, Arseni Pavlovici!

Inima lui Sultanov prinse a bate mai repede. Se repezi spre mal. Ciurilin agita în aer o piatră; emoția îl împiedica să scoată o vorbă, li dădu lui Sultanov piatra spartă, după care se apucă să arunce de zor, pe mal, una după alta, pietre acoperite de un mii vîscos. Sultanov privi spărtura proaspătă de rocă și tresări. Pe suprafața pestriță, luceau, roșii ca sîngele, cristale de pirop, amestecate cu grăunțe de olivin și diobsid verzi, liliachii și viorii.

— Grikvait! strigă Sultanov.

Și amîndoi geologii se apucară să spargă cu înverșunare pietrele aruncate de Ciurilin.

Roca dură și compactă ceda cu greu loviturilor ciocanului. Fiecare spărtură nouă dezvăluia aceeași suprafață pestriță, grăunțoasă. Sultanov intră și el în pîrîu, ca să caute pietre, și numai cînd dădură de un alt gen de spărtură de rocă — o suprafață de culoare închisă, aproape neagră, cu puncte verzi — Ciurilin se îndreptă din șale și-și șterse sudoarea de pe față.

— Uf! răsuflă Sultanov. Aproape numai grikvait. Dar ăsta nu cumva e kimberlit?

— Cred că da, întări Ciurilin. E din partea nealterată a rocii intruzive [24].

Mîinile lui Ciurilin, care-și răsucea o țigară, tremurau.

— Ăsta nu e prundiș, Arseni Pavlovici, grăi el rar, aproape solemn. Grohotișul este prea mare pentru un pîrîiaș ca ăsta.

— Va să zică, pîrîul a erodat… Sultanov se întrerupse nehotărît.

— …un depozit aluvionar [25] de grikvait! — termina cu siguranță Ciurilin. Adu-ți aminte că bucățile de grikvait găsite în filoanele africane au forma unor bolovani rotunjiți, desigur de erupție.

Pentru prima oară în aceste zile, multe la număr, pe fața lui Ciurilin înflori un zîmbet larg, radios.

— Așa-a… zise Sultanov. Asta înseamnă că trebuie să mergem spre izvoarele pîrîului, încolo, spre pădurea deasă de molizi… Întoarceți! Înapoi! strigă el spre Nikolai și Piotr, care se apropiaseră.

Evencul mijea ochii și urmărea cu luare-aminte figurile radioase ale șefilor săi; Piotr lovi pe Bulanîi peste crupă:

— Înapoi la Voronok, cap sec!…

Molidul doborît se prăbuși trosnind, iar după el un altul. În tăcerea pădurii întunecate, loviturile topoarelor răsunau sonor.

Oamenii, osteniți, se așezară pe jos și-și aprinseră cîte o țigară.

— Voronok al nostru se întremează văzînd cu ochii, abia de mai șchioapătă, comunică Piotr, care se dusese să vadă caii. Ce vă spuneam eu!… Mi se rupe inima cînd îi văd pe căluții noștri cum slăbesc, se topesc nu alta; iarba s-a uscat.

Ceața ce se lăsase de cu seară se așternea spre dimineață ca un covor gros de brumă. Mlaștina prindea a scînteia și străluci. Pe sub molizi se mai aciua întunericul. În geana zorilor se deslușea grămada de trunchiuri doborîte, acoperite de ciuperci. Ciupercile acopereau, în falduri, cioatele și rădăcinile, cupele lor, bătînd în roșu, verde și galben emanau un iz de putregai, iar în timpul nopții radiau palide lumini fosforescente. Măgura era adăpostul cucuvelelor. Păsările cu ochi holbați, lucioși și galbeni, stăteau în amurg pe crăcile arborilor din apropierea taberei și, cu capetele aplecate într-o parte, examinau curioase ființele nemaivăzute. Noaptea, umpleau cu țipete lugubre desișul codrului, ținînd isonul elanilor, care boncăluiau prin mlaștini.

Oamenii scotoceau măruntaiele pămîntului, acordînd numai puține ore somnului și hranei. Loveau înverșunați lutul tare, potrivnic, cu tîrnăcoapele. Alte unelte n-aveau. Solul, veșnic înghețat, ceda cu greu. Numai focurile uriașe aprinse în puțurile de explorare [26] îl mai muia nițel. Dar atunci se ivea alt dușman — apa. Două puțuri trebuiră să fie părăsite. Răzbătuseră pînă la pînza de apă și se umpluseră într-o clipită.

Ciurilin spera să dea la o adîncime de doi-trei metri de roca primară [27]. Dar chiar la această adîncime neglijabilă de-abia puteau răzbate.

Mai săpară un puț pe coama măgurii. Fumul umplea crîngul de molizi, se agăța de cetini, se prelingea în trîmbe albastre deasupra mlaștinii, amestecîndu-se în depărtare cu pîcla umedă și înghețată.

Ghidul aduse pe umăr încă un trunchi uscat de molid și-l aruncă în foc, apoi se apropie hotărît de Ciurilin:

— Șefule, trebuie vorbit. Caii curînd prăpădesc, și noi tot prăpădesc. Făina termină, untdelemn termină, nu pot merge vînat, trebuie muncit. Asta rău, foarte rău, trebuie plecat repede!

Ciurilin nu răspunse. Ghidul nu făcea altceva decît să dea glas gîndurilor care-l chinuiau de mult și pe dînsul.

— Maxim Mihailovici, spuse pe neașteptate Sultanov, lasă-l să plece cu caii, împreună cu Piotr, iar noi amîndoi vom rămîne, ca să terminăm puțul. Tot nu avem scule decît pentru doi oameni. Mai tîrziu, om porni și noi pe rîu, la vale, cu o plută…

Ciurilin se apropie repede de ajutorul lui, se uită la fața-i istovită, acoperită cu o barbă neagră, la ochii injectați de fum și de nesomn, și întoarse apoi capul într-o parte…

— Voi întoarceți-vă cu tot calabalîcul la Sottîr, spuse el calm, după cîteva clipe de tăcere, ghidului și lui Piotr, care se întunecase la față. Acolo, în cătun, o să predați caii. Așa m-am înțeles astă-primăvară cu șeful stațiunii polare. Vă fac o scrisoare, ca să vă dea alimente, iar pe tine, Piotr, să te ajute să ajungi la Djergalah. Acolo, ai să pregătești o barcă și ai să ne aștepți. Poate că vom avea timp să coborîm cu pluta pe Hatanga pînă la aeroport. Nikolai va primi la Sottîr alimentele cuvenite, iar banii îi dau chiar acum; lasă-l să se întoarcă acasă. Cînd ajungeți la Moiero, lăsați toate merindele de care n-o să aveți nevoie la loc vizibil. Drumul să ni-l însemnați cu crestături; o să ne luăm după urmele voastre. Cît e de aici pînă la Sottîr?

— Nu știu, răspunse evencul, clătinînd din cap. Vreo trei sute de kilometri.

— Bine. Iar pînă la Moiero — cincizeci.

— Nu, aici nu poți merge Moiero; prea mult praguri mari. Mergi partea cealaltă, peste munte, atunci rămîne numai praguri mici.

— Bine. Cît să mai fie, vreo sută de kilometri?

— O sută, o sută douăzeci…

Măgura acoperită de brădet se cufundă în singurătate și liniște deplină. Cortul fusese luat; în locul lui înjghebaseră o colibă din crengi de brad. Focul din fața colibei abia mai fumega sub ploaie.

Sultanov se trezi noaptea pătruns de frig. Tot corpul îl durea. Trezitul era chinuitor, nu putea mișca o mînă. Cu un efort suprem, se ridică în capul oaselor și-l scutură pe Ciurilin. Acesta se sculă repede, dădu la iuțeală pe gît o cană de ceai fără zahăr și începu să bîjbîie prin întuneric după tîrnăcopul cu coada scurtă, care zăcea undeva, pe lîngă foc.

Flăcările prinseră a pîlpîi din nou, readuse la viață de un braț de vreascuri. În puțul care ajunsese la vreo doi metri și jumătate domnea o beznă deplină. Ciurilin izbea orbește cu tîrnăcopul, scotea apoi cu mîinile bucățile de lut și le arunca în găleata pe care din vreme în vreme Sultanov o trăgea cu o funie.

Ca să nu inunde puțul, geologii nu dezmorțeau cu foc roca înghețată, preferind munca exasperant de înceată, dar mult mai sigură, în solul înghețat. Și așa apa se ridica în groapă de vreun sfert de metru,' din care pricină fiecare lovitură de tîrnăcop împroșca stropi în dreapta și-n stînga.

Ciurilin avea cîteodată impresia că de cînd lumea și pămîntul trudește îndoit din șale în groapa asta strîmtă și jilavă, aude plescăitul înfundat al rocii, zăngănitul găleții, sapă cu degetele umflate și însîngerate mîzga lipicioasă și rece ca gheața.

— Ajunge, ai scos douăzeci și cinci de găleți de pămînt! Acum e rîndul meu, strigă de sus Sultanov, tocmai în momentul în care Ciurilin nu se mai simțea în stare să ridice tîrnăcopul.

Ieși din puț, agățîndu-se cu picioarele și mîinile de pereți, și se lăsă greoi pe lutul jilav.

Sultanov dispăru în groapă, de unde se auzi vocea lui înfundată.

— Bună treabă! Puternic mai ești, Maxim Mihailovici! N-a mai rămas decît un sfert de metru, aud de pe acum cum sună pietricelele… Ba, nu, iar dau de argilă.

Dar Sultanov avu senzația că argila pe care o scotea nu era cea obișnuită; compactă, ca și mai înainte, ea se fărîma în bucăți mari, nu mai era însă lipicioasă.

Ciurilin scotea găleată după găleată și movilița de argilă creștea mereu. Noaptea lungă de toamnă era pe sfîrșite, cînd vocea lui Sultanov răsună în puț, stinsă, răgușită:

— Am dat de pietre! Uite un bolovan, scoate-l afară.

Ultima găleată îi păru lui Ciurilin peste măsură de grea. Scoase din ea o bucată de rocă lipicioasă, rece și grea, pe care o sparse cu ciocanul, lîngă foc. Roca întunecată, cu luciu mat în lumina flăcărilor, era la fel cu diabazele de care li se făcuse lehamite.

— Ei, ce e? se auzi, nerăbdătoare, vocea înfundată a lui Sultanov.

— Nu știu, e întuneric, răspunse Ciurilin, ca să nu-și amărască tovarășul, și aruncă bucățile de piatră în grămada de argilă săpată. Ieși afară, trebuie să dormim. E ora șase, curînd se face ziuă.

Ar mai fi vrut să doarmă, să doarmă mult, mult de tot. Dar timpul trecea neînduplecat și, la ora 9, ambii geologi erau în picioare și-și pregăteau sărăcăcioasa gustare.

— Oricît de greu am munci, sîntem nevoiți să reducem porțiile, spuse posomorît Ciurilin. În desagă a mai rămas foarte puțină făină.

Sultanov surise. Cîtva timp tăcu. Apoi, ridicînd cana cu ceai, declamă solemn:

— ”Moartea ne pîndește din ungher… Cel ce ne-a trimis aicea n-are inimă în pieptul lui de fier…”

— Mai îngrozitor ca orice e că nimeni nu ne-a trimis. Nici nu avem împotriva cui a ne plînge.

— Drace, așa e? Ce ne-o fi ținînd aici? șopti Sultanov, plecînd capul.

Se îndreptară agale spre puț. Deodată Sultanov se încleștă puternic de brațul lui Ciurilin.

— Maxim Mihailovici, pămînt galben!

În vîrful movilei de rocă scoasă din puț zăceau bucăți de argilă grăunțoasă și totodată compactă, galbenă-roșcată. Ciurilin ridică degrabă piatra pe care o spărsese noaptea. Roca era grea, grasă, de un negru albăstrui. Stratul exterior al pietrei era moale și mai deschis la culoare — cenușiu-albăstrui.

— Apă, Arseni Pavlovici, dă-mi apă multă! șuieră Ciurilin. Să scoatem din puțul inundat. Varsă ceaiul, la naiba! Mai trebuie o găleată. Spală roca galbenă în cuvetă; eu mă ocup de piatra spartă.

— Oare… dădu să spună Sultanov.

— Răbdare! îl întrerupse șeful.

Fără grabă, ca și cînd n-ar fi fost de loc tulburat, Ciurilin se apucă să spele toate bucățile de rocă neagră scoase din puț, îndepărtînd pojghița sfărîmicioasă și noroiul.

Geologii se cufundară în treaba lor, uitînd de orice altceva. Deodată Ciurilin dădu un țipăt și scoase în grabă din buzunarul de la piept o lupă pliantă. Sultanov aruncă cuveta și veni în fugă lîngă el. Pe fundul negru-albăstrui al unei frînturi de rocă, distinse, aproape lipite, trei cristale transparente, mari cît un bob de mazăre. Suprafețele lor triunghiulare nu erau netede de tot, totuși străluceau puternic. Fiecare cristal era alcătuit din două piramide tetraedre, lipite prin bazele lor. Geologii nu-și puteau lua ochii de la aceste cristale. În tăcerea adîncă a pădurii se auzea limpede respirația întretăiată a oamenilor.

— Diamante, diamante! de-abia putu articula Sultanov, căci gîtlejul îi era strîns de un spasm.

— Da, sînt octaedri tipici, la fel cu cei din Africa de sud, rosti rar Ciurilin. Perfect transparenți, deși nu sînt albăstrui. Ca să folosim nomenclatura de acolo — sortul doi din clasa superioară; așa-numita prima clasă de Cap. Asta-i tot, Arseni Pavlovici, misiunea noastră s-a terminat. Datorită dumitale… Ciurilin nu putu termina; apucă în schimb mîna plină de argilă a lui Sultanov și o strînse tare.

Acesta se lăsă istovit pe bagulnikul bătătorit și stropit cu noroi.

— Va să zică, această argilă este acel „yellow-ground” — pămînt galben — din minele sud-africane, vorbi mai departe Ciurilin, care constituie acoperămîntul superior și, în plus, întotdeauna îmbogățit cu diamante ale unui filon diamantifer. Cîțiva metri mai jos se găsește „blue-ground” — pămîntul albastru — ăsta negru de aici, ale cărui bucăți le-am găsit în pămîntul galben. E o rocă de kimberlit, mai puțin alterată, mai puțin oxidată. Iar măgura noastră, acoperită de brădet, conturează fără doar și poate marginile filonului diamantifer. Adeseori aceste măguri sînt de mare ajutor în Africa de sud pentru prospectarea zăcămintelor de diamante, fiindcă indică partea superioară, lărgită, a filonului, care iese la suprafață, dar care mai este acoperit de sol. Și ține minte, dragul meu Arseni Pavlovici, crezul căutătorilor africani de diamante: acolo unde e un filon, caută și vei mai găsi și altele. Niciodată nu sînt stinghere! Acum, să spălăm pămîntul galben pe care l-am scos, să luăm cu grijă probele. Ca să le putem căra cu noi, va trebui să renunțăm la o parte din alimente. Să facem un punct de reper — un stîlp marcat — și pe urmă, o dată cu zorile să ne luăm tălpășița. Acum, viețile noastre sînt extrem de valoroase!

Sultanov scutură pentru ultima oară cuveta și vărsă pe o coală de hîrtie curată tot ce rămăsese după spălarea unei tone de pămînt galben: o mulțime de cristale mici — alungite, prismatice, poligonale, roșii, cafenii, negre, albastre, verzi. Erau mineralele care însoțeau întotdeauna diamantele: ilmenitul, piroxenul, olivinul și alte minerale stabile. Iar printre ele, aidoma unor bucățele de sticlă, dar incomparabil mai strălucitoare, licăreau mici diamante: unele transparente, albe, trandafirii sau verzui, altele acoperite de o pojghiță brună și zgrunțuroasă.

— Iată, octaedri, iată și rombododecaedri, și Ciurilin separă cu un bețișor de chibrit un cristal de culoarea smaraldului, cu douăsprezece fețe. Acest tip de diamant se distinge prin duritatea-i deosebită. În Africa, diamantele de felul acesta se întîlnesc îndeosebi în filoanele numite „Foorsped”. Ăsta e un bort, continuă el, arătînd cu chibritul un grăunte rotunjit, de culoare neagră, un ciorchine de cristale diamantine foarte mici. Am măsurat diamantul măgurei noastre, și pot să spun că filonul diamantifer descoperit de noi nu este dintre cele mici — are cel puțin un sfert de kilometru în diametru. E drept că în Africa de sud se găsesc filoane și mai mari, cum ar fi de pildă filonul Dewtoitspar, al cărui diametru este de aproape șase sute de metri. Ăsta nu mai e filon, ci un adevărat crater de vulcan.

Sultanov privea îngîndurat măgura. Încerca să urmărească cu ochii minții acest filon uriaș, care se împlînta aproape vertical pînă la o adîncime de mulți kilometri, plin cu prețioasa rocă neagră-albăstruie — cu diamante. Și cînd te gîndești că această comoară zace sub o depresiune mlăștinoasă, neprimitoare, unde mușchiul și mîzga abia acoperă pavăza de pămînt veșnic înghețat…

Ciurilin rămase și el un timp pe gînduri. Apoi vărsă într-o pungă diamantele, etichetă bucățelele de rocă, înveli cu grijă probele și începu să schițeze amănunțit planul zăcămîntului. Toate astea le făcea fără nici o însuflețire, de parcă acum, cînd își atinsese în sfîrșit țelul, năzuințele ce-l stăpîneau mai înainte s-ar fi topit ca prin farmec. Realitatea era, desigur, alta: avea acum dreptul să se simtă obosit…

Sultanov ciopli dintr-un trunchi un stîlp și, înroșind la foc tîrnăcopul, arse pe el cîteva litere și cifre. Curînd reperul fu gata — un molid înalt, cu ramurile retezate și cu o traversă în vîrf.

Drumul peste munți era greu, trebuiau să străbată o mulțime de trecători, urcînd și coborînd de vreo cincisprezece ori pe zi. Geologii mergeau mașinal, fără să schimbe o vorbă, fără măcar să gîndească. Rațiile infime de hrană nu le îngăduiau să-și refacă forțele, pe care le consumau din belșug. Porneau la drum o dată cu primele raze ale soarelui și poposeau tîrziu după miezul nopții. Cetina îngălbenită a laricelor se scuturase, pădurea mustea de apa ploii ce nu mai contenea. Pufoaicele geologilor se îmbibau repede și seara fumegau îndelung lîngă focul puternic, pentru ca a doua zi dimineața umezeala să le pătrundă din nou de la primele ore. Pămîntul refuza să mai absoarbă apa, care acum acoperea pe sfert movilițele înalte. Un pas greșit printre ele și geologii se afundau pînă la brîu în ea. O pojghiță subțire de gheață trosnea sub cizmele chiftind și ele de apă. Tot drumul nu întîlniră nici urmă de vînat — munții păreau pustii; arma le apăsa umerii ca o povară inutilă.

Dimineața celei de-a patra zile îi găsi pe Ciurilin și Sultanov cățărîndu-se pe un prăvălac. De pe coamă apăru în fața călătorilor, prin negurile de un cenușiu roșcat ce se destrămau treptat, o costișă în pantă dulce, lată, din grohotiș 1 și blocuri de piatră mari, colțuroase, în depărtare mijea, ca un perete siniliu acoperit cu pete de rugină, versantul opus al văii unei ape largi.

— Iată și rîul Moiero! strigă Ciurilin, după care se așeză pe un bolovan și începu să-și întoarcă pe dos buzunarele în căutarea ultimelor fire de mahorcă. Cum au putut trece pe aici cu caii? Ultima trecătoare e tocmai colo. În vîrf, mai încolo nu văd nimic.

— Să coborîm direct prin grohotiș și să pornim pe rîu la vale, propuse Sultanov. După aceea ne întoarcem în sus. Așa nu se poate să nu le dăm de urmă.

Șeful serviciului de producție al Institutului intră în cabinetul lui Ivașențev și, fără o vorbă, se lăsă să cadă într-un fotoliu.

— Soarta lui Ciurilin mă alarmează serios, rosti îngîndurat profesorul. E prea încăpățînat ca să fie prudent. Samarin a sosit de o lună, iar Ciurilin și Sultanov au rămas în taiga. Trebuie să trimitem telegrame oriunde avem posibilitatea, ca să obținem informații: la Sottîr, la Tura, la Hatanga, la baza Uniunii vînătorilor din Ciringda…

De la pilonii stației de radio de pe insula Dickson își luară zborul în eter, peste taiga, unde care duceau pretutindeni aceeași întrebare: „Hatanga, Sottîr, Tura. Stop. Comunicați urgent știri. Stop. Expediția Direcției materiilor prime minerale. Stop. Condusă inginer Ciurilin. Stop…”

Undele ajunseră și pînă la grohotișul înalt de lîngă Moiero. Dar geologii, firește, n-aveau de unde ști că eterul se frămînta pentru soarta lor. Ei pășeau cu grijă pe suprafața lunecoasă, acoperită cu licheni, a unor dale enorme, săreau peste crăpăturile adînci dintre blocuri, se cățărau cu trudă pe muchiile ascuțite și pe coaste.

Grohotișul, care se întindea pe mai mulți kilometri, era un haos de piatră spartă — cimitir de oseminte sure de piatră la marginea lumii, unde munții se bat cap în cap, sfărîmîndu-și frunțile, răvășindu-și poalele, dezgolindu-și coastele ascuțite într-o cumplită încăierare care a acoperit solul cu schelete hîde.

— Serghei Iakovlevici! Sottîrul comunică: ieri au sosit muncitorul și ghidul lui Ciurilin, împreună cu caii; geologii au rămas în taiga. Iată telegrama.

Profesorul izbi furios cu pumnul în birou:

— Eram sigur! Vor pieri degeaba! Telegrafiați la Sottîr. Dar cine i-ar putea găsi? Trebuie să formăm o expediție… și Ivașențev începu să cotrobăiască nervos printre hîrtiile de pe birou. Cînd te gîndești că e o încăpățînare inutilă! Dacă în trei ani n-au găsit nimic, o lună în plus nu poate schimba situația!

— Bravo nouă! Ia te uită, Arseni Pavlovici, ce plută strașnică ne-a ieșit din trunchiurile uscate de brad. Halal! Merinde avem pentru o săptămînă. Dar nu-i nimic! Curentul e repede și o să ne poarte, nu glumă. Hai să punem mîna. Un, doi: hop!

Mica plută se legăna pe apă, apoi se întoarse și, împinsă de prăjini, începu să plutească tot mai repede pe firul rîului. Prin locurile astea Moiero nu era prea adînc; zăreau sub plută, pe fund, prundul alcătuit din pietre lunguiețe și netede. După atîtea zile grele, geologii se simțiră pentru prima oară ușurați, chiar bucuroși. Sacii nu le mai împovărau umerii trudiți, picioarele roase de cizmele lăbărțate respirau în voie și se odihneau, în timp ce rîul ducea pluta cu cel puțin șase kilometri pe oră. La drept vorbind, poate asta era bucuria cea mare — să stai jos, să tragi în piept mahorca lăsată de Nikolai, să îndrepți numai din cînd în cînd pluta, împingînd-o cu prăjinile și, în același timp, să simți că înaintezi, că oră cu oră se scurtează nesfîrșitul drum.

Acum îți puteai permite luxul să te lași furat de gînduri, să-ți aduci aminte de atîtea lucruri care mai există în lume. Clipocitul apei, susurul ei melodios prin prunduri, jocul iute al undelor mici — totul părea plin de viață și de voioșie după tăcerea grea, apăsătoare, după monotonia și încremenirea din împărăția mlaștinilor.

Moiero era plin de meandre și coturi pronunțate. Acum pluteau pe lîngă maluri joase. Valea lată rămînea în urmă, pădurea se apropia de rîu și nu după mult cuprinse albia între pereți înalți, de un verde întunecat, pluta străbătea parcă o potecă tăiată prin desișul de molizi. Mulți, săpați la rădăcină de apa rîului, se aplecau deasupră-i. Mai încolo, poteca aceasta părea că se îngustează; arborii își împreunau vîrfurile deasupra apei, răpindu-i luciul, preschimbînd-o într-o panglică întunecată și rece.

Un molid uriaș, doborît de curînd, zăcea de-a curmezișul rîului, aproape atingînd cu vîrful încă verde bancul larg de nisip de pe malul stîng. Geologii împinseră pluta spre mal, săriră în apă și o tîrîră pe prundiș. Aveau să mai întîlnească arbori care le-ațineau drumul, dar toate astea părură floare la ureche lui Ciurilin și Sultanov, pînă ce auziră, la un cot mai brusc, un clipocit puternic.

— La mal! repede la mal! — strigă Ciurilin. În fața noastră-i un zăhat [28]!

Dar era prea tîrziu, pluta mergea prea repede. Prăjina înfiptă în fundul rîului se rupse cu trosnet scurt și fragila lor ambarcațiune se năpusti de-a dreptul spre grămada înaltă de trunchiuri ce barau rîul.

La dreapta, unde arborii erau mai rari, apa, vuind asurzitor, țîșnea pe sub zăhat. Crăcile și trunchiurile subțiri, arcuite, vibrau sub presiunea apei; de acolo venea acel zgomot caracteristic, semănînd cu loviturile unui valț mare.

Sultanov și Ciurilin se repeziră în spatele plutei și apucară prețioșii saci, toporul și arma. În aceeași clipă, pluta se afundă sub zăhat, se opri brusc și începu să-și ridice vertical coada, în timp ce botul și-l vîra tot mai mult în apă. Izbitura puternică îi proiectă înainte pe cei doi, dar reușiră să sară pe zăhat. Apa urla și spumega dincolo de pluta care astupase în parte trecerea îngustă. Fără a pierde o clipă, Ciurilin și Sultanov se apucară, pe rînd, să taie buștenii cu unicul lor topor. După două ore de muncă istovitoare, pluta fu degajată și, cu ajutorul unei funii, trasă mai aproape de mal, Ia marginea zăhatului, unde apa ajungea pînă la brîu. Luptînd cu apa rece și repede ce amenința să-i doboare, geologii săltară anevoie pluta și o traseră prin spărtura tăiată, la nivelul apei, în buștenii groși și lunecoși. Mai încolo drumul era liber, din păcate, însă numai pe o distanță de vreun kilometru și jumătate! Din nou în fața plutei apăru un zăhat — un morman și mai mare de bușteni albi, cojiți, dintre care ieșeau, ca niște lănci înfricoșătoare, cioturile groase, rădăcinile și crengile arborilor bine înfipți în prund.

Pe bancul de nisip albicios ardea un foc zdravăn. Pluta odihnea priponită la mal. Ciurilin și Sultanov ședeau cu fața spre rîu, întorcînd spinările ude, fumegînde, spre foc. Deasupra nisipului se înălța un mal abrupt, cu iarbă uscată, pe care așternea reflexe aurii soarele strălucitor ce trezise nori de musculițe amorțite de frig.

Sultanov se ridică deodată și, cu pași nesiguri, se îndepărtă de foc. I se făcuse greață, stomacul refuza hrana ce de-abia o primise. Ciurilin își urmărea cu îngrijorare ajutorul. Nici lui nu-i era mai bine. Inima, sleită de eforturile istovitoare, de foamea prelungită și de lipsa de somn, aci bătea greoi și rar, aci zvîcnea slab și mărunt, cerînd odihnă și liniște deplină.

Pădurea pustie îi strîngea ca într-un clește; în sufletul lui Ciurilin începu să se strecoare încet, încet, frica. Trebuiau să străbată cu pluta vreo patru sute de kilometri. Dar în cele două zile de cînd merg din zăhat în zăhat n-au făcut decît șapte. Șapte kilometri! Merinde mai aveau doar pentru patru zile — și numai rații infime. Dar cîtă trudă le mai rămînea de acum încolo! Să se cufunde pînă la umeri în apa rece, să taie buștenii groși, să tragă din răsputeri pluta… Erau istoviți! Se îndoia că vor rezista măcar o zi. Cine știe cîte zăhaturi aveau să mai întîlnească — unul sau o sută!

Sultanov se întoarse la foc și se întinse pe nisip. Ciurilin puse desagii sub capul tovarășului său și îngenunche lîngă el:

— Stai culcat, Arseni Pavlovici, eu mă duc în recunoaștere, și cu un gest arătă spre stînga, unde, dincolo de bancul lat de nisip și de apa ce strălucea în soare, se îngrămădeau o mulțime de bușteni cenușii încolăciți.

Dar ajutorul se ridică în capul oaselor:

— Maxim Mihailovici, uite ce zic eu… Sultanov se codea. Dacă mă doboară boala, lasă-mă aici și du-te. Unul din noi trebuie neapărat să scape. Serios, nu glumesc! se supără el.cînd văzu că Ciurilin surîdea.

— Lasă asta, dragul meu! Odihnește-te și totul va trece. Dacă răzbim, atunci vom răzbi împreună! spuse cu glas tare Ciurilin, dîndu-și seama că tonul vocii sale nu avea hotărîrea care trebuia. Ei, eu am plecat. Și, ridicînd arma, porni încet, tîrșîindu-și picioarele pe nisipul care scîrțîia, spre cotul rîului.

Ciurilin voia să coboare pe rîu, ca să examineze valea după zăhat.

Spaima ce-l cuprinsese nu-l părăsea, oricît încerca s-o biruie. Ah, cît de mult dorea acum Ciurilin să se întoarcă în lumea obișnuită a cărților, a hărților, a cercetărilor științifice, să predea țării sale bogățiile ascunse sub mușchiul și mlaștinile înghețate din Amnunnaci, să reflecteze în liniște și tihnă, în fața microscopului, să discute cu tovarășii săi! Oare nu va izbuti niciodată să se întoarcă acolo unde nu sînt nori de musculițe, haine veșnic ude, fum înecăcios și această goană nebună înainte, mereu înainte?

Ciurilin trecu de cotul rîului și o luă mai departe de-a lungul malului.

Mergea și se gîndea la Sultanov: „Ce forță îi împinge pe oameni la astfel de acte de eroism nemaivăzut, nemaipomenit? Oare, de vom scăpa, va afla cineva de eroismul stoic al acestui om? Sau toate vor rămîne de domeniul trecutului, vor păli repede, vor fi date uitării, ca un vis urît… Cine ia în serios visurile? Dacă nu scăpăm, nimeni n-o să afle nimic. Mai mult decît atît — vor spune că am pierit fiindcă n-am avut experiență, fiindcă n-am fost prudenți. Iar acolo, la mii de kilometri depărtare, e adevărata lume… Acolo e viața, fericirea lui Sultanov și femeia lui iubită, care îl așteaptă de atîta vreme cu nerăbdare, cu înfrigurare”.

La dreapta, pe malul opus, auzi un zgomot. Prundișul scîrțîia, iarba uscată foșnea ușor. Ciurilin se dezmetici, își aruncă ochii într-acolo, și inima începu să-i zvîcnească năvalnic.

Sub malul neted, cu copitele cufundate în apă, stătea un elan — un mascul enorm. Corpul lui puternic părea de departe negru. Coarnele larg răsfirate, ca palmele unui gigant cu degetele desfăcute, erau de culoare deschisă; dintre ele răsăreau loburile mari, proeminente, ale urechilor îndreptate spre Ciurilin. Elanul care privea cu încordare pe geologul încremenit plecă capul, întinse înainte coarnele și scoase un răget răgușit. Ciurilin nu clinti, strîngînd atît de tare cureaua armei, încît mîna începu să-l doară.

Elanul se întoarse și, deodată, silueta lui deveni alta — un corp suplu, gheboșat, pe picioare înalte. Atitudinea animalului arăta că e gata să țîșnească în orice clipă ca o săgeată dintr-un arc întins. Botul coroiat se înălță, pe gît se răsfiră barba neagră și țepoasă, greabănul curbat se vedea și mai pronunțat. Apoi, elanul desfăcu larg picioarele, băgă botul în apă și intră în rîu. Ciurilin smuci arma de pe umăr. Animalul sări ca fulgerul pe mal. Siguranța țăcăni și Ciurilin trimise un glonț în greabănul înalt. Elanul se poticni, căzu, dar sări din nou în picioare. De-a lungul rîului răzbătu un al doilea foc și animalul dispăru în tufiș. Pierzîndu-și de tot cumpătul, Ciurilin se aruncă în rîu, ridicînd arma deasupra capului. Curentul era gata-gata să-l răstoarne, dar el îl învinse și se trezi repede pe celălalt mal. La vreo zece metri de mal, în iarba înaltă, zări corpul de un cafeniu închis al animalului. Ciurilin se apropie cu atenție de el și se convinse că elanul era mort — zăcea cu capul dat pe spate, proptit în coarne, cu picioarele dinainte îndoite. Chiar și înțepenite, acest trup te făcea să simți uriașa forță ce sălășluise în el.

Ciurilin nu era vînător adevărat. Îngenunche și mîngîie botul elanului, îndurerat de cele petrecute. Oricum, însă, cele șaisprezece puduri de carne gustoasă schimbau soarta geologilor. Ciurilin se ridică, se rezemă în armă, aruncă o privire în jos și văzu mai încolo, pe rîu, la vreun sfert de kilometru, încă un zăhat. Restul albiei se pierdea în pădurea deasă ca o perie. Departe de tot însă, pădurea cobora, lăsîndu-l să vadă un versant muntos care cădea drept în rîu.

„Dacă acelea sînt chei, o să întîlnim praguri, dar terminăm cu zăhaturile”, gîndi Ciurilin. Scoase la repezeală măruntaiele elanului, luă cu dînsul buzele, inima și o halcă de carne, însemnă locul cu o prăjină înaltă și trecu rîul, pe zăhat, fără a uita totodată să-l cerceteze cu atenție.

Masa copioasă — adevărat ospăț — la început slăbi și mai mult pe călători. A doua zi, însă, Ciurilin și Sultanov se înviorară.

Dincolo de ultimul zăhat, un pîrîu destul de mare se vărsa din dreapta în Moiero. Valea se îngusta, munții împăduriți cu larice ruginii se apropiau de rîu, al cărui curs devenea tot mai repede. Apa plumburie, fără luciu, se umfla și cobora ritmic, parcă ar fi respirat. Prundurile se înălțau ca niște ziduri de cetăți. Goneau nebunește îndărăt limbile de nisip, copacii, gurile negre ale eroziunilor. Stîncile se apropiau și mai tare, talazurile mugeau. Oglinda apei se încreți, apoi se despleti în șuvoaie și valuri înspumate. Apa năvăli pe pluta ce gonea. Cîteva clipe de îngrijorare — dar ieșiră din nou în largul apei.

Cursa rapidă învioră pe cei doi oameni istoviți. Se simțiră cuprinși de beția victoriei obținute în sfîrșit.

Nu va trece mult, și acolo unde au trudit ei, prizonieri ai codrilor și mlaștinilor, vor veni mii și mii de oameni. Cu puteri înzecite vor croi drumuri peste întinderile neumblate, vor doborî pădurile, vor seca mlaștinile. Duduitul mașinilor, lumina strălucitoare a becurilor electrice vor sfîșia tăcerea și bezna taigalei…

— Serghei Iakovlevici, o telegramă din Hatanga. Cu siguranță că e de la Ciurilin!

— Cum? Dă-mi-o repede! Profesorul o desfăcu febril și o citi pe nerăsuflate. Hîrtia îi scăpă din mîini. Nu, nu-i nimic, o ridic singur… Du-te, totul e bine, se întorc.

Rămînînd singur, Ivașențev ridică telegrama și-i reciti textul lapidar: „Tot ce-am căutat am găsit. Stop. Ne întoarcem cu avionul sănătoși. Stop. Ciurilin. Stop. Sultanov. Stop”.

Profesorul Ivașențev se ridică din fotoliu, ca să se încline adînc în fața telegramei, pe care o așeză apoi cu multă grijă pe birou.