Umbra dinosaurului

ÎNTÎLNIRE DEASUPRA TUSCAROREI

S-a întîmplat cu ani și ani în urmă. Eram secund pe o navă măricică; se numea „Komintern”, avea cinci mii de tone și era de construcție solidă, englezească. Făceam naveta între Vladivostok și Kamciatka, uneori abătîndu-ne mai spre sud, pînă la Șanhai, sau numai pînă la Henzan și Hakodate.

Iulie 1926. Eram într-o cursă obișnuită spre Petropavlovsk, cu escală la Hakodate, prin urmare trebuia să trecem prin strîmtoarea Tsuhara. Ieșirăm din Hakodate pe înserat, iar după 24 de ore ne surprinse o furtună nemaipomenită, adevărat taifun, venită dinspre sud-vest. Marea era atît de agitată, încît, în timp ce ocoleam capul Nemuro, valurile începură să acopere vasul. Aveam o încărcătură prețioasă pe punte și, în afară de asta, diferite mașini, destul de fragile, în cală. Căpitanul nostru, Begunov, un bătrîn cam posac, dar de treabă, mă chemă pe pasarela de comandă la o scurtă consfătuire, după care hotărî să întoarcă nava, pentru a prinde vîntul aproape din pupa. De îndată vasul încetă să mai ambarce apă și, în ciuda valurilor infernale, pluti mai liniștit. Am fost nevoit să trasez un nou itinerar în locul celui obișnuit: lăsam la nord insula Sikotan și navigam mai la est de insulele Kurile…

Furtuna ne zgîlțîi zdravăn toată noaptea și numai a doua zi dimineața se mai ostoi. Vîntul, însă, bătu tare pînă seara, cînd se potoli și el. Mă culcai devreme — ultimele 24 de ore fuseseră nespus de obositoare pentru mine.

Noaptea aceea fu — lucrul cu totul neobișnuit pe meleagurile astea — calmă, clară și fără lună. Dormii dus, dar, după un obicei temeinic înrădăcinat, mă trezii la primele bătăi de clopot. Deși nu le numărasem, știam că pînă la cart mai aveam o jumătate de oră. Într-adevăr, după cîteva clipe își făcu apariția bufetierul, cu o stacană cit toate zilele plină cu cacao aburindă. Bun obicei! Îl recomand oricui, înainte de cart, căci nici frigul, nici umezeala nu te mai pătrund, și nici somnul nu te mai îmbie. Sării în picioare, mă îmbrăcai în doi timpi și trei mișcări, dădui stacana pe gît și, după ce-mi aprinsei luleaua, mă întinsei din nou pe pat. Ce plăcere sînt aceste zece-cincisprezece minute înainte de a ieși în frig, întuneric, umezeală și ceață, pentru un cart de noapte!

Trăgeam în piept fumul, aromat și tare, ascultînd în același timp cu atenție plescăitul neregulat al valurilor și zgomotul ritmic al mașinilor. Huruitul lor destul de puternic și trepidația ușoară a întregului vas aveau asupra mea un efect liniștitor, ca o muzică molcomă. În cabină era cald, lampa de pe măsuță lumina viu o carte pasionantă — singura mea plăcere după cart. Îmbrățișai dintr-o privire, înduioșat, cabina mea — minuscul „apartament” ce mă-nsoțea în peregrinările mele la douăzeci de picioare deasupra Oceanului Pacific, verde ca smaraldul și înfricoșător de adînc — și-mi dădui seama pentru prima oară că marina mă îmbiase înainte de toate pentru că făgăduia să-mi lase timp berechet pentru meditare, spre care avusesem totdeauna înclinație.

Șirul gîndurilor fu curmat de o bătaie în ușă. Ușa se deschise și în prag apăru silueta masivă a căpitanului.

— Ce vînt te-aduce cu noaptea-n cap, Semion Mitrofanovici? îl întrebai eu, ridicîndu-mă într-o rînă și întorcînd spre dînsul un fotoliu respectabil. Cred că nici nu s-a crăpat de zi.

— Cum, nu s-a crăpat de zi! Mai e puțin și stingem luminile. Mai rar o vreme ca asta!…

— Vremea asta-i potrivită pentru somn, decretai eu. Numai că bietul de mine, sînt de cart. Dar dumneata ce faci?

— Ehe, he, tinerețe! Numai la rîzgîială vi-i gîndul! răspunse cu blîndețe căpitanul. Eu, unul, sînt bătrîn, n-am nevoie de mult somn. Am inspectat puntea, am văzut ce pagube ne-a adus furtuna… A, să nu uit, adăugă el, în timp ce îmi înfășuram gîtul cu un fular și-mi puneam mantaua, Evgheni Nikolaevici. verifică în cursul zilei ortodromia [29] ca să nu ne bizuim numai pe calcule.

— Negreșit, Semion Mitrofanovici, doar avem rută nouă, îl asigurai eu în timp ce scăpăram un chibrit și-mi aprindeam din nou luleaua.

O izbitură neașteptată urmată de o bufnitură surdă, cutremură coca vasului. Aproape în aceeași clipă se auzi undeva, la pupa, un huruit și zgomotul mașinilor se întrerupse. Eu și căpitanul ne privirăm cîteva secunde în ochi, fără o vorbă, trăgînd cu urechea. Mașinile porniră din nou — și iar huruitul acela, urmat de tăcere. Chibritul aprins pe care-l mai țineam în mînă îmi arse degetele; luînd-o înaintea căpitanului, m-am năpustit afară din cabină…

Cine a navigat mult va înțelege starea-mi sufletească din momentul acela, de ce mă tulburase atît de mult oprirea mașinilor în largul oceanului. Inima viguroasă a navei prin pulsațiile ei îi dă viață și putere, ca să înfrunte elementele naturii. Dar inima se oprise și nava era moartă. Acum devenea o jucărie pentru perfidul Ocean…

Îndreptîndu-mă spre scară, alunecai, și de-abia acum îmi dădui seama că nava se înclinase spre babord. Căpitanul mă ajunsese din urmă. Gîfîia, trădîndu-și neliniștea, dar bătrînul lup de mare nu scotea o vorbă.

Puntea era cufundată în întuneric. Zorile de-abia mijeau și nu se vedea decît silueta navei. La camera hărților ușa era întredeschisă, lăsînd să răzbată afară o fîșie de lumină. Auzii vocea îngrijorată a celui de-al treilea ofițer, de pe pasarela de comandă:

— Mare belea, Semion Mitrofanovici! Am dat peste o stîncă… Mă tem că elicea s-a rupt, cîrma e înțepenită…

Căpitanul țipă înfuriat:

— Pe dracu stîncă! Aici nici nu dai de fund!

„Fosa Tuscarora”, mă fulgeră un gînd, și mă mai liniștii.

Căpitanul urcă pe pasarela de comandă. Locul meu era pe punte.

— Șeful echipajului și timonierii de cart, veniți aici și pregătiți sonda! ordonai eu.

Scrutai cu ochii întunericul și-l văzui pe căpitan aplecîndu-se spre portvoce: „Vorbește cu mecanicul”, îmi zisei eu. Telegraful țîrîi slab. Din nou hurui ceva sub pupa. Telegraful zbîrnîi din nou și în aceeași clipă mașinile încetară din nou să funcționeze.

— Evgheni Nikolaevici, aruncă sonda la tribord, răsună glasul căpitanului.

Transmisei ordinul mai departe. Șeful echipajului răspunse din beznă:

— Nu dăm de fund!

— Mai aproape de prora, lingă vinciul ancorei! comandă iarăși căpitanul.

— Două mărci și două! răspunse șeful de echipaj.

— Paisprezece picioare? Ce naiba! exclamai eu.

La babord, adîncimea varia între 12 și 13 picioare, iar la pupa era de 20 de picioare.

Se lumina. Mă aplecai peste bord, străduindu-mă să deslușesc ceva în apa neagră care plescăia jos. Oceanul răsufla greu și rar, răsuflarea pe care noi, marinarii, o numim hulă. Spre mirarea mea simții că unda mare și lungă legăna bastimentul fără nici o izbitură — lucru inevitabil dacă am fi eșuat pe o stîncă. Căpitanul mă chemă pe pasarela de comandă. Aplecat peste parapet, scruta cu îndîrjire valurile la babord. Aprinserăm un proiector. Negura cenușie a zorilor se îndepărta de navă. Observai că, spre deosebire de rest, la babord valurile erau mai mici și mai scurte.

— Evgheni Nikolaevici, calculează-mi repede poziția vasului!

— Imediat, Semion Mitrofanovici! Mă îndreptai spre camera hărților.

— Coborîți o barcă! strigă căpitanul.. Petea (așa-l chema pe al treilea ofițer), treci cu sonda în barcă.

Căpitanul, care căuta să stabilească proporțiile avariei fără a se agita de prisos, crescu și mai mult în stima mea. „Strașnic e bătrînul!” îmi ziceam eu, în timp ce potriveam raportorul pe hartă. Dar n-apucai bine să calculez, că și auzii în spate pașii căpitanului.

— Ei, cum e? întrebă el netulburat, aruncînd doar în treacăt o privire la harta pe care însemnam poziția vasului — un punct depărtat de insulele Kurile, deasupra abisului înfricoșător al Tuscarorei.

Un gînd neașteptat mă străfulgeră și exclamai:

— Cred că am înțeles, Semion Mitrofanovici.

— Ce spui?

— Cred că am dat peste o epavă.

— Așa zic și eu, încuviință căpitanul. Riscul era unul la un milion, dar nu mă plîng, ce mai noroc am avut… Hai să vedem ce arată măsurătorile Iui Petea.

Urcarăm pe pasarela de comandă.

Barca tocmai acosta la babord. Bănuielile noastre se confirmau: ceva mai departe de vas nu mai dăduseră de fund.

Dimineața era strălucitoare. Din cală ieșiră intendentul și șeful de echipaj, să raporteze că apa nu pătrunsese nicăieri. În vremea asta apăru și inginerul, om cu mare experiență, șeful echipei de salvare ce urma să despotmolească un vas japonez, „Americamaru”, eșuat pe un banc de nisip.

Inspectă vasul, apoi urcă pe pasarela de comandă.

— Începem, căpitane? întrebă el.

— Da și cît mai repede, încuviință acesta.

— Vă duceam să-i scoateți de la ananghie pe japonezi, și uite că noi înșine am naufragiat!

Două namile de scafandri lați în spete, de bună seamă înzestrați cu o forță puțin obișnuită, începură să se pregătească. Eu făcusem cîteva scurte imersiuni în apă, dar nu-i văzusem încă niciodată pe scafandri lucrînd în larg și-i urmăream cu interes.

Măsurătorile făcute din barcă stabiliseră cu aproximație lățimea epavei. La babord fu fixat un tangon [30] de la care spînzura o scară îngustă. Scafandrul se înarmă cu o prăjină lungă și începu să coboare în valuri, proptindu-se cu prăjina în bordul vasului cînd scara se balansa. Deodată, dădu drumul scării și dispăru sub apă, lăsînd la suprafață puzderie de bășici de aer.

Șeful echipei de salvare stătea, la bord, lîngă telefon. Ne făcu un semn cu mîna, chemîndu-ne lîngă el.

Razele soarelui care apăruse la orizont mă ajutară să întrezăresc o masă întunecoasă ce se contura vag sub noi.

— Înapoi! strigă în receptor inginerul. Așa… ei, acum strecoară-te!… Dar mai departe? Bine…

— Cum bine? întrebă nerăbdător căpitanul.

Dar inginerul nu-i răspunse. Trecuseră, după cît mi se părea, mai multe minute de așteptare încordată. Membranele telefonului zbîrnîiau surd din cînd în cînd.

— Încearcă să pătrunzi în încăperile sau în magazia de la pupa, spuse la un moment dat inginerul și trecu telefonul celuilalt scafandru. Iată ce e, căpitane, continuă el, întorcîndu-se spre Begunov. Minune, nu altceva! Din față venea pe sub apă o navă scufundată. „Komintern”-ul nostru, care are linii foarte ascuțite, a lovit-o din viteză și a pătruns în coca epavei ca un topor într-un buștean. Probabil că s-a înțepenit bine. Epava este un velier mare de lemn, foarte vechi. Catargele sînt, firește, rupte. Etrava [31] „Komintern”-ului este înțepenită în magazia din pupa vasului cu pînze, iar elicea și cîrma sînt chiar deasupra resturilor bompresului [32]. Slavă Domnului, au rămas nevătămate! Cînd încercam să punem în mișcare mașinile, elicea se lovea de bompres. Solidă mai e această corabie — asta mă miră mai mult ca orice!

— Tovarășe inginer, glăsui căpitanul, ia explică-mi, rogu-te, cum a putut epava să plutească atîta timp, și încă între două ape, ca un submarin?

— Foarte simplu: corabia e de lemn și probabil că are și o încărcătură ușoară. Am trimis scafandrul în cală, să vadă ce e acolo. Apoi, epava abia se zărea la suprafața apei și cred că nava noastră a dat-o mai la fund… Da, sigur, poate să iasă, spuse inginerul scafandrului de la telefon, întrerupîndu-și explicațiile.

Echipajul, care se adunase lîngă bord, împreună cu căpitanul și cu noi ceilalți, se uita la scafandrul ce urca scara ca la un sol de pe alte tărîmuri. Ni se părea din cale-afară de brav acest om, care nu pregetase să coboare în mijlocul Pacificului și să se plimbe în adîncuri pe epava unei corăbii ce cutreierase mările și oceanele cu mult timp înainte. Ochii radioși și nițel ironici ai scafandrului, ce-și scosese casca, nu trădau de loc oboseala pe care fără îndoială că ar fi trebuit s-o simtă:

Ne adunarăm în camera hărților și scafandrul schiță cu aproximație coca epavei, care ne surprinse prin liniile sale desuete. Știind că mă interesase întotdeauna istoria marinei și îndeosebi a vaselor cu pînze, căpitanul mă întrebă dacă n-aș putea identifica clasa și vechimea vasului. Desigur, mi-era foarte greu să mă orientez după liniile sumare schițate de scafandru. În tot cazul, era o corabie foarte mare, cu trei catarge, cu corpul lat și pupa ridicată. După părerea mea, trecuse cel puțin un veac de cînd fusese construită. Coca vasului, ne spuse scafandrul, era dintr-un lemn foarte tare, iar cala, probabil, era umplută pînă sus cu plăci de plută ușoare.

După ce chibzui în fel și chip, inginerul spuse că va încerca să arunce în aer tribordul velierului, ca pluta să iasă afară, iar coca de lemn, grea și îmbibată cu apă, să se ducă la fund și noi să ne degajăm.

— Atunci, pe toți sfinții, haideți să ne descotorosim de epavă! exclamă căpitanul.

Dar inginerul tot se mai codea.

— Ce mai e? se alarmă căpitanul.

— Iată ce. Mi-ar trebui doi oameni, ca treaba să meargă mai repede și fără primejdie. Dacă nu putem pătrunde prin cală spre bord, vom fi nevoiți să facem o spărtură dinafară, dar e foarte greu să lupți cu curentul. Noroc că oceanul e atît de liniștit, ca niciodată, altminteri ar fi rău de noi.

— Dar dumneata ai doi scafandri, spusei eu.

— Într-adevăr, am doi scafandri, dar unul trebuie să rămînă sus, lîngă pompă, fiindcă restul echipei noastre a plecat înainte, cu „Lozovski”. De asta stau și mă gîndesc ce-i de făcut…

În clipa asta îmi adusei aminte de modesta mea practică de scafandru. „Ce-ar fi dacă aș coborî?” îmi ziceam. Desigur, în larg nu prea mi-era la îndemînă, în orice caz, însă, eram sigur că aș fi de folos ca auxiliar. Oferii inginerului serviciile mele ca scafandru secund și, drept răspuns la zîmbetul lui neîncrezător, îi destăinuii talentele mele ascunse.

— Bine, atunci, să hotărască scafandrul dacă te ia sau nu ca ajutor, se îmbună inginerul.

Scafandrul mă cîntări dintr-o ochire și mă întrebă cîte ceva din meserie. Pesemne că răspunsurile mele îl satisfăcură, căci primi să mă ia ca ajutor, punîndu-mi, însă, în vedere să nu cer nimănui socoteală dacă valurile mă vor da cu capul de bordul navei.

Ascultai cu atenție toate instrucțiunile, gîndind în același timp că dacă „voi fi dat cu capul de bordurile navei”, atunci fără doar și poate că nu prea îmi voi reaminti sfaturile scafandrului…

Echipajul se înveseli cînd auzi că am să cobor în apă, și, în timp ce mi se punea costumul de scafandru, avui în repetate rînduri prilejul să aud ironiile la care marinarii se pricep de minune, de data asta, însă, cu o nuanță de simpatie.

În sfîrșit, pregătirile se terminară. Casca, pusă pe cap, mă despărți brusc de restul lumii. Tovarășul meu dispăruse sub navă în timp ce eu, mișcîndu-mi anevoie tălpile nespus de grele, începui să cobor scara. Oglinda de un verde închis a apei, ce se legăna sub mine, mă fascina. Trebuia să pîndesc momentul cînd valul se retrăgea, ca să apăs cu ceafa ventilul de evacuare, să golesc astfel cît mai mult costumul de aer și să mă scufund. Totul merse strună și, după cîteva secunde, o ceață groasă acoperi fereastra căștii. Într-adevăr, apa mă împingea cu putere dinspre stînga și numai adunîndu-mi toate forțele, izbuteam să mă mențin pe suprafața înclinată ce suia în dreapta mea și să mă orientez. Soarele, care strălucea puternic în ziua aceea, lumina destul de bine și adîncurile. Reușii în sfîrșit să deslușesc ce era în jurul meu — la început silueta corăbiei scufundate; pe ea cădea pieziș o umbră neagră, dinspre bordul „Komintern”-ului. Apoi zării o ridicătură pătrată, desigur restul unei suprastructuri de pe punte, iar în spatele ei un fel de buturugă de lemn, despre care aveam să aflu apoi că era rămășița unui catarg. De ea se rezemase celălalt scafandru. Mă grăbii să-l ajung din urmă și amîndoi ne îndreptarăm spre bordul corăbiei, eu pășind în spatele lui. Coborîrea era anevoioasă pe puntea înclinată și alunecoasă, acoperită de alge, scoici și de o pojghiță vîscoasă. Din fericire, curentul ne venea în piept și puteam să ne păstrăm echilibrul. Așa cum ne înțeleseserăm la suprafață, trebuia să pătrundem în cală prin încăperea de la pupa corăbiei care fusese spartă.

Bordul epavei se contura acum limpede pe fondul apei slab luminate. Dincolo de bord se întrerupeau reflexele palide de lumină și domnea întunericul: acolo era abisul fără fund, iar apa părea ca cerneala. Mă cutremurai fără voie la gîndul că vasul atîrnă deasupra unei prăpăstii de opt kilometri…

O dată cu valurile de pe puntea epavei alergau și petele de lumină. Urmărind reflexele palide verzui ale soarelui, încercam să-mi dau seama cum arăta nava. Memoria, ce mi-o exersasem pe atîtea conture de veliere vechi, îmi veni în ajutor. Prin stratul gros de scoici și de alge șerpuitoare ghicii, mai curînd decît văzui, un vas cu trei catarge, cu corp lat, foarte masiv. Prova joasă și turtită, pupa înaltă aminteau de secolul XVIII. După frîntura foarte groasă de bompres ghiceai cît de lung fusese — ceea ce de asemenea caracteriza corăbiile din secolul XVIII. Corpul se păstrase neașteptat de bine, chiar și capacul bocaportului [33] mai era la locul său. În fața catargului principal se căsca o gaură uriașă. Puntea, turtită de vasul nostru, se lăsase în jos, carlingele [34] de pe punte fuseseră strîmbate, traversele de punte, rupte și răsfirate. Aspectul acestei părți devastate a corăbiei era, mărturisesc, sinistru, cu atît mai mult cu cît în găuri și crăpături se aciuise o beznă de nepătruns.

Încremenii în fața acestui haos de bîrne și scînduri frînte, dar însoțitorul meu aprinse o lanternă electrică puternică și o luă spre stînga. Într-adevăr, aici mijea în întuneric, așa cum presupusesem „teoretic” coridorul din dreapta al dunetei, pe care ciocnirea nu-l vătămase. Aprinsei la rîndul meu lanterna și, ținîndu-mă cît mai aproape de scafandru, pășii înăuntru, pipăind cu picioarele scîndurile de pe jos. La dreapta noastră se cernea o lumină cenușie, care răzbătea, după cum îmi dădusem seama imediat, prin spiraiurile [35] din pupa, mai bine zis prin ce mai rămăsese din ele. Gurile de magazie, dacă mai existau, rămăseseră, desigur, în urma noastră, mai la dreapta, și trecusem, probabil, pe lîngă ele cînd intrasem în încăperile pupei. Îmboldit de o curiozitate nestăpînită, cercetam totul; îmi dădui repede seama că lumina se profila prin salonul ofițerilor. În fața sa trebuia să fie, așa cum se obișnuiește, cabina căpitanului. De bună seamă că aici, în peretele din dreapta mea, pe care juca acum o pată de lumină cenușie, abia vizibilă, era ușa cabinei unde aș fi putut afla, poate, misterul corăbiei. Mă îndreptai cu pași siguri spre dreapta. Lumina lanternei electrice, care în apă devenise roșie, luneca pe peretele cafeniu închis, neted, fără o crăpătură sau deschizătură. Pipăii peretele cu mîna înmănușată și curînd simții pe scîndurile vîscoase muchia unei uși [36].

„Asta e ușa”, îmi zisei eu și începui să împing scîndurile cu umărul. Dar nu cedau. Lovii cu ranga de fier și, la a patra izbitură, lemnul se sparse atît de brusc, încît eram să scap drugul în gol, mai bine zis în apa dindărătul ușii. Împingeam mereu ușa, cînd, deodată, răsări în spatele meu cercul luminos al lanternei celuilalt. Scafandrul își apropie casca de a mea și în semiîntuneric citii pe chipul lui mirare și îngrijorare. Făcui un semn spre ușă. Încuviință și el din cap. În momentul acela auzii în receptor glasul slab al inginerului, care repeta stăruitor: „Tovarășe secund, ce-i cu voi, de ce nu răspundeți?” Răspunsei scurt că pătrunsesem în încăperile de la pupa, că totul era în regulă și că acum vom intra în cală. Glasul din receptor amuți și eu revenii la ușa îndărătul căreia eram încredințat, fără a ști nici eu de ce, că se află cabina căpitanului.

Scafandrul pipăi și el muchiile ușii și băgă ranga între ușă și toc. „Ei drăcie! Probabil că ușa se deschide în afară”, mă dumirii eu și îmi asociai puterile celor de urs ale scafandrului. Nu trecură două minute și ne aflam în bezna cabinei, care, într-adevăr fusese cîndva a căpitanului. Lanternele noastre luminau destul de slab, încăperea era mare și nu putui să-mi dau seama cu precizie cum arăta. Podeaua era netedă și lunecoasă. Ne încurcam mereu în niște bucăți de lemn, probabil resturi ale mobilierului. Vîrful cizmei mele grele lovi ceva. Lumina lanternei smulse din beznă colțul unei lăzi pătrate, care zăcea mai la o parte, lîngă peretele din stînga al cabinei.

— Aha! exclamai triumfător.

Și imediat auzii, venind parcă din altă lume, glasul inginerului:

— Ce „aha”?

— Nu-i nimic, totul e în ordine, mă grăbii să-l liniștesc și mă aplecai deasupra lăzii.

Nu era grea, dar mie, care și așa eram destul de împovărat cu scule și ostenit de munca asta cu care nu eram obișnuit, îmi venea foarte greu să car această povară suplimentară.

Scafandrul celălalt ocolise între timp cabina prin dreapta, găsind și el două lăzi mici, cu care se întorcea acum, strîngîndu-le subsuoară. Dădu satisfăcut din cap cînd văzu povara cu care mă tăbîrceam. Nemaigăsind în cabină nimic deosebit, ținurăm o „consfătuire”. Discutarăm prin telefoanele de la suprafață, adică prin cele de pe vas, apoi scoaserăm lucrurile găsite pe puntea epavei și le așezarăm la loc ferit. Ne-am întors din nou în coridor, unde am găsit îndată trecerea spre cală.

Cele ce-au urmat, teamă mi-e că nu le-aș putea povesti de-a fir-a-păr și închegat. A fost o muncă nespus de anevoioasă în bezna fără fund a locurilor de trecere înguste și înghesuite. În cele din urmă eu și celălalt scafandru reușirăm să așezăm cîteva încărcături de explozibil în fundul și la tribordul corăbiei. După ce terminarăm și verificarăm firele, mă simții istovit de tot și mă rezemai, fără puteri, de un stîlp masiv din cală, lîngă pupa. Tovarășul meu își dădu seama în ce hal eram și mă lăsă să răsuflu. Cînd ajunsei din nou pe punte, lucru ce nu fu tocmai ușor, simții o bucurie neroadă la vederea luminii palide a razelor de soare. Îmbrățișai pentru ultima oară cu privirea puntea ciudată a epavei — gurna [37] din dreapta corăbiei și fărîma de bompres, pe care ochii mei, obișnuiți cu întunericul dinăuntru, le distingeau acuma clar.

Dădui semnalul: „Ridicați-ne”. O lumină tot mai puternică năvăli asupră-mi, valurile amenințau din nou să mă izbească de corpul navei. Salutai în sinea mea cu bucurie suprafața orbitoare a oceanului… În timp ce mîini pricepute îmi scoteau casca și mă descotoroseau de costumul împovărător, fu tras afară din adînc și tovarășul meu.

Mă lăsai fără puteri pe o baba [38], uitîndu-mă cu admirație la scafandru, care nu părea să-și fi pierdut nici după a doua imersiune vioiciunea-i provocătoare.

— Strașnic secund aveți, spuse el căpitanului. A făcut treabă, nu glumă! Noi, mai bine zis dînsul, am scotocit peste tot și am găsit ceva în cabina căpitanului. Omul făcu un semn spre lăzile pe care le găsisem și care între timp fuseseră ridicate pe punte.

— Om vedea mai tîrziu ce e în ele, hotărî inginerul. Acum să aruncăm în aer epava.

Ochii tuturor oamenilor adunați pe punte erau ațintiți asupra cutiei cafenii a inductorului. Inginerul îngenunche în fața ei și începu să răsucească manivela. O învîrtea din ce în ce mai repede, micul aparat zumzăia închipuind o melodie curioasă. Toți așteptau cu răsuflarea tăiată. Tăcerea era adîncă; numai valurile plescăiau în bordul înalt. Inginerul apăsă ușor, cu degetele-i subțiri, butonul de contact și un vuiet înfundat izbucni în apă, făcîndu-ne să tresărim. „Komintern”-ul se legănă, corpul lui de fier zdrăngăni ca un pian enorm. La babord plescăi un val înalt. În masa de apă care se depărta zărirăm bucăți de lemn negricios, iar după cîteva clipe suprafața apei se acoperi de o mulțime de plăci de plută înnegrite: încărcătura din cala corăbiei ieșise afară. Toți, de la căpitan pînă la bucătar, așteptau cu aceeași încordare cele ce vor urma. Se auzi un scîrțîit puternic, dar înfundat, apoi o ușoară zguduire, ca și cînd vasul ar fi fost împins de jos în sus. Așteptam mai departe, dar nu se mai întîmplă nimic; numai valurile continuau să plescăie, fărîmele aruncate la suprafață de explozie bocăneau în borduri. Tăcerea o sparse glasul calm al inginerului:

— Ei, căpitane, ce mai aștepți? Dă ordin de plecare.

— Cum, s-a terminat? exclamă acesta, tresărind.

— Firește!

Căpitanul se repezi pe pasarela de comandă, telegraful țîrîi. De data asta huruitul neașteptat al mașinilor nu mai fu însoțit de zgomotul acela sinistru. Vasul prinse din nou viață și se urni din loc. La prova prinseră a plescăi din nou valurile. Cînd „Komintern”-ul viră, cu capul la compas, toți strigară în cor:

— Pentru inginer, ura, ura, ura!…

— Toată lumea la posturi! tună căpitanul, care, contrar obiceiului, își aprinse o țigară chiar acolo, pe pasarela de comandă. Puntea se goli.

Mă ridicai cam fără chef de pe baba, mă apropiai de tovarășul meu de aventuri submarine și-i scuturai tare mîna. Apoi, aruncai, o privire înapoi, peste bord, spre valurile care legănau în depărtare resturile sfîrtecate de explozie și, cu senzația neplăcută că făptuisem o crimă, îmi închipuii cum se scufundă acum încet, încet, în bezna adîncă, velierul acela, care rătăcise atîta vreme după naufragiul său, înfruntînd timpul și oceanul… Puternica încordare care mă stăpînise pînă acum slăbi, apoi se topi cu totul. În locul ei, trupul și mintea se lăsară pradă unei oboseli de neînvins. Spusei unui matroz să ducă lucrurile găsite în camera hărților, iar eu mă tîrîi spre pasarela de comandă.

Văzîndu-mă, căpitanul îmi întinse amîndouă mîinile:

— Ai fost la înălțime, Evgheni Nikolaevici, bravo! Îți mulțumesc. Diseară vom goli o sticlă de rom de calitatea întîi, împreună cu salvatorul nostru, și-l arată cu un gest pe inginer. Pînă atunci, du-te și te odihnește, văd cît ești de obosit.

Coborîi cît putui de repede de pe pasarela de comandă și, după un duș bun, mă îndreptai spre cabină. Mă trîntii pe pat și un timp mi se năzăriră ba lumina tulbure din apă, ba unduirea petelor de soare, ba întunericul din cală… Cabina trepida, mașinile huruiau, nava își reluase mersul obișnuit. Toate cele întîmplate se prăbușiră în neant… După un minut dormeam dus.

Se însera, cînd mă trezii cu senzația că mă aștepta ceva neobișnuit. Îmi amintii deodată de lucrurile pe care Ie descoperisem pe velier. Mă îmbrăcai, luai în fugă o gustare și mă dusei la căpitan, unde găsii o societate însuflețită de un rom de calitatea întîi, al cărui admirator nedezmințit eram și eu. Cînd mă văzu, căpitanul ordonă să se întindă pe covor o foaie de cort și ne apucarăm să deschidem lădițele cu pricina. Cea mai mare, care nu ceda în fața dălții, era dintr-un lemn tare. O răzbirăm numai cu cîteva lovituri zdravene de topor. În cabină se răspîndi un iz bizar, acru. Spre dezamăgirea noastră, nu găsirăm decît un terci de petice de piele tot ce rămăsese din jurnalul de bord. Căpitanul, inginerul și mecanicul izbucniră fără să vrea în rîs cînd văzură ce mutre lungi făceam eu și scafandrul. Deschiserăm una din cele două lădițe mici găsite de tovarășul meu. Aflarăm un sextant de bronz, de bună seamă foarte vechi. Ștersei stratul de cocleală pe o parte și putui descifra o inscripție în limba latină. Aflai astfel că sextantul „era făcut de mecanicul Daniel”… — și mai nu știu cum, i-am uitat numele — „din Glasgow, în anul 1784”. Aceste date nu erau prea lămuritoare, pentru că instrumentele vechi englezești se întîlneau pe orice vas și, datorită neobișnuitei lor rezistențe, puteau fi folosite multă vreme.

A treia ladă, însă, ne răsplăti din plin strădania cu binecunoscuta bucurie a celui ce-și atinge țelul dorit, învelișul exterior de lemn, foarte vechi, se frînse fără nici o greutate în mîinile noastre la prima încercare de a-l deschide, dînd la iveală, în lumina puternică din cabină, un borcan de cositor, cu luciu mat, de pe care picura apa. Borcanul era închis cu un capac gros, foarte tare înțepenit. Nu-l puturăm scoate și, cu ajutorul unui ferăstrău adus de mecanic, tăiarăm marginea superioară. Sub el găsirăm un al doilea capac, lat, filetat, cu un inel în mijloc. Îl deșurubarăm destul de ușor și din borcanul care se umezise prea puțin înăuntru scoaserăm triumfători un sul de hîrtie.

Pentru a doua oară în ziua aceea din piepturile tuturor izbucni un „ura” răsunător.

Teancul de hîrtii groase, boțite, strîns neglijent într-un sul cenușiu care se fărîmița ușor, deveni centrul de atracție pentru toți cei ce se aplecaseră deasupră-i. Procesele chimice sau umezeala din borcan distruseseră tot ce scria în susul și în josul hîrtiilor. Tot atît de mult avuseseră de suferit și foile care înveleau sulul. Rămăseseră neatinse numai cîteva pagini din mijlocul pachetului și o altă foaie de hîrtie groasă, gălbuie, împăturită în patru. Ea ne oferi cheia celor petrecute.

Litere mari și neregulate acopereau în rînduri ușor aplecate patru pagini îngălbenite. Limba engleză veche nu era ușor de descifrat. O făcui cu ajutorul inginerului, ceilalți sărindu-ne în ajutor cînd ne împotmoleam. Pe foaia aceea separată scria cam așa:

”12 martie, anul 1793, ora 6 p.m., 38°20′ latitudine sud, 28°45′ longitudine est, după calculele de dimineață. Mila Domnului fie cu mine. Vouă, oameni neștiuți, trimetu-vă cel din urmă salut al meu. Luați aminte la lucrurile de seamă pe care am a vi le spune și pe care le alătur la cele de față. Eu, Ephraim Jesselton, proprietar și căpitan, al minunatei corăbii „Sfînta Ana”, îmi număr ultimele clipe ce mi-au mai rămas de trăit în lumea asta, și mă zoresc să vă aștern cele ce urmează, ca voi să știți cum am pierit.

Am ridicat ancora la Cape Town [39] în dimineața zilei de 10 martie. Ne îndreptam spre Bombay, și aveam să facem escală în Zanzibar. Ziua, am înconjurat Capul Furtunilor, după care am întîlnit valuri cum n-am mai pomenit de cumplite, iar corabia era aruncată dintr-o parte în alta. Noaptea, a venit de la nord-est un uragan, din care pricină am plutit în derivă, numai cu velele zburătoare din prova ridicate și ne-am abătut spre sud. Și a doua zi „Sfînta Ana” tot în derivă a plutit, luptînd cu uraganul ce se întețea. Dimineața, furtuna era și mai cumplită — în viața mea n-am mai văzut o alta care să-i semene. Am pierdut unul după altul toate catargele. Numai curajul echipajului a scăpat de mai multe ori corabia de la pieire sigură. Dar cupa suferințelor ce ne-o hărăzise soarta nu se golise încă. Munți de apă se prăvăleau fără milă peste corabie, care, ca și echipajul ei, ieși sleită de puteri din lupta crîncenă. Apa pătrunse la prova și prin punte. „Sfînta Ana” își pierdu stabilitatea și, la ora 5 p.m., își afundă prova în apă, apoi se aplecă pe o parte și începu să se scufunde. În clipa acestei ultime și ireparabile nenorociri, mă aflam în cabina mea. Tocmai intrasem și căutam să scot…”

Urmau cîteva rînduri necitețe, apoi din nou se putea desluși:

… „corabia s-a aplecat. Un trosnet înfricoșător, urlete și sudalme nelegiuite acoperiră vuietul sălbatic al furtunii și zgomotul talazurilor. Am căzut și m-am lovit rău de tot la cap, apoi m-am rostogolit spre peretele cabinei, m-am ridicat și am cercat să ies pe ușă, care acum era deasupră-mi. Dar ușa groasă era proptită de bună seamă în ceva — și pas de o deschide! Gîfîind, scăldat în sudori, am căzut înapoi, sleit de puteri, nepăsător în fața morții ce avea să vină. Cînd mi-am mai venit în fire, iar am cercat să sparg ușa; am izbit-o cu jilțul, apoi cu un picior al mesei, dar reușii numai să fărîm lucrurile, iar nu să clintesc ușa. Am bătut și am strigat pînă ce n-am mai putut, dar nimeni nu-mi venea într-ajutor. Oamenii mei de bună seamă că pieriseră și atunci am început să-mi aștept sfîrșitul. Trecuse o bună bucată de timp, dar apa răzbătea nespus de încet în cabină — într-un ceas nu trecuse de un picior. Cutremurat pînă în adîncul sufletului de această catastrofă, n-am înțeles de la început că „Sfînta Ana” avea caric [40] foarte ușor — încărcasem plută în Portugalia — și corpul neasemuit de tare, care n-o lăsau să se ducă repede la fund. Așa că mai am timp să-mi amintesc înainte de a pieri descoperirile ce le-am făcut. Aș vrea să le împărtășesc acum oamenilor, deoarece din nesăbuință și nepotolită sete de a le întregii n-am făcut-o mai înainte.

Însemnările mele, pe care nu le-am mai revăzut, despre abisurile oceanice cuprinse între Australia și Africa le pun într-un borcan separat. Tot aici pun și această din urmă hîrtie, în nădejdea că ce va mai rămîne din corabia mea va fi purtat spre țărm, ori găsit de oareșicine în larg. Știu că lucrurile de preț și actele vasului sînt căutate totdeauna în cabina căpitanului… Uleiul din felinarul rămas teafăr ca prin minune este pe sfîrșite; în cabină apa a ajuns de trei picioare. Uraganul urlă diavolește, ruliul nu scade. Aud valurile uriașe cum se rostogolesc deasupra, peste corpul „Sfintei Ana”. Iată naufragiul tuturor visurilor mele, iată sfîrșitul jalnic, ferecat cum sînt într-o corabie care a și murit. Dar, oricît de slab și de mișelnic sînt, o rază de speranță tot mă luminează. Chiar de n-oi scăpa eu însumi teafăr, măcar cele ce-am scris vor fi citite, poate, și opera mea nu va pieri…

Nu mai e timp de pierdut. Apa crește din ce în ce mai repede și curînd va îneca dulapul pe care stau în picioare, cu o mînă scriind, cu cealaltă ținînd borcanul cu hîrtii. Adio, prieteni neștiuți! Să nu-mi păstrați taina așa cum am făcut eu, biet nebun vrednic de compătimire. Împărtășiți-o tuturora. Facă-se voia Domnului, Amin.”

Inginerul sfîrși de citit. Mult timp nici unul dintre noi nu cuteză să sufle o vorbă; eram copleșiți de povestirea atît de simplă și zguduitoare a tragediei și bărbăției omului de mult pierit.

Primul care rupse tăcerea fu mecanicul:

— Parcă-I văd cum scria rîndurile astea, la lumina slabă a felinarului, prizonierul unui vas sortit pieirii. Dîrji mai erau oamenii odinioară…

— Ei, oameni de ăștia mai sînt și acum, îl întrerupse căpitanul. Ia să facem o socoteală: a scris în anul 1793, va să zică, pînă s-a întîlnit cu noi, corabia a plutit 133 de ani!

— Pe mine unul altceva mă miră, se amestecă în vorbă inginerul. Uitați-vă la latitudinea și longitudinea unde s-a produs catastrofa. Asta vine cam pe lîngă Africa de sud, or, noi ne-am ciocnit cu „Sfînta Ana” lîngă insulele Kurile…

— Asta nu-i atît de greu de explicat, răspunse din nou căpitanul și scoase o hartă mare a curenților marini, pe care o despături în fața noastră. Iaca, vedeți? Degetul gros al căpitanului lunecă pe dungile sinilii, negre și roșii, care se întretăiau pe fondul azuriu al apelor. Uitați curentul acesta puternic din emisfera de sud. Naufragiul s-a produs, desigur, în zona lui de acțiune cam pe aici, la sud-est de Cap. Curentul o ia spre est, ajunge aproape de țărmurile apusene ale Americii de Sud, de unde se întoarce spre nord și se unește aici cu curentul ecuatorial de sud, foarte puternic, care vine spre vest, pînă în apropiere de insulele Filipine. Iar aici, în fața insulei Mindanao, este un vîrtej foarte încurcat, fiindcă există diverși contracurenți. Curenți mai puternici pleacă de aici spre nord și se contopesc cu Kuro-Shivo [41]. Acum e clar drumul pe care l-a străbătut sicriul plutitor…

Scafandrul de lîngă mine, care se tot frămînta de la o vreme, îl întreabă deodată pe inginer:

— Tovarășe șef, va să zică a murit în cabina lui?

— Desigur.

— Atunci cum se face că eu și cu tovarășul secund nu i-am găsit oasele?

— De ce te miri? răspunse inginerul. Dumneata nu știi că apa mării dizolvă cu timpul oasele? Iar în 133 de ani — e timp destul…

— Hapsînă e marea! șopti intendentul. I-a venit de hac marinarului, nici oasele nu i le-a cruțat.

— De ce hapsînă? îl contrazisei eu. Dimpotrivă, l-a primit mai bine decît pămîntul. Oare e rău să te dizolvi în oceanul fără margini, din Australia pînă în Sahalin?

— Dacă te-ai lua după el, te-ai duce singur să te îneci, încercă să glumească căpitanul.

Dar nimeni nu zîmbi. Într-o tăcere încordată, luarăm paginile de manuscris păstrate.

Scrisul era același, dar mai mărunt și drept. Probabil că fusese alcătuit în momente de liniște și reculegere, nu în ghearele morții. Spre dezamăgirea tuturor, nu puturăm citi nici măcar filele care nu avuseseră de suferit prea mult din pricina umezelii. Cerneala pălise și se întinsese. Descifrarea unei limbi străine și pe deasupra cu o topică veche și cu noțiuni necunoscute ne depășea forțele. Am ales paginile pe care le puteam descifra. Erau destul de puține, dar din fericire în continuare. Rămăseseră neatinse fiindcă fuseseră în mijlocul sulului. Dispuneam astfel de o parte a manuscrisului, deși mică, totuși întreagă. Conținutul lui mi-l aduc aminte și acum, de parcă l-aș fi citit ieri.

„…A patra măsurătoare a fost și cea mai grea. Gruia de capon [42] trosnea și se încovoia. Cei 50 de oameni ai echipajului trăgeau de istov la vinciul ancorei. Eram mîndru de trăinicia traverselor de punte și, îndeobște, a corăbiei mele, construită cu multă trudă, dinadins ca să poată naviga cît mai mult la latitudinea 40°, unde bîntuie furtunile. După patru ore de strădanii, deasupra valurilor s-a ivit cilindrul de bronz — invenția mea, cu care luam probe de apă și de alte substanțe de pe fundul oceanului. Secundul a întors la repezeală gruia și cilindrul masiv se legăna acum deasupra punții. Din canea curgea un fir de apă, împins de presiunea fără seamăn. Dar vai, șeful echipajului a înturnat pîrghia de sprijin atît de stîngaci, încît l-a lovit pe matrozul Linheim care se aplecase să strîngă ultimul inel al garlinei [43]. Drept în tîmplă l-a lovit, deasupra urechii, și matrozul a căzut ca secerat. Sîngele gîlgîia din rană. Ochii dați peste cap și buzele palide ce și le mușca trădau o rănire gravă. Linheim se prăvălise chiar sub cilindrul cu probe și apa ce se scurgea din el cădea pe rană. Cînd am alergat să-l ridicăm pe matroz, sîngele încetase ca prin farmec să mai curgă. N-a trecut un ceas și Linheim, dus la infirmerie, își revenise. Se refăcu neobișnuit de repede, deși avea și acum dureri de cap; de bunăseamă că suferise o comoție cerebrală. Rana, însă, s-a închis și s-a cicatrizat chiar a doua zi.

La început nu mi-a trecut prin cap să fac o legătură între tămăduirea uluitor de rapidă a rănii și apa scoasă din adîncurile oceanului care picura pe ea. Marinarii, însă, au făcut astă legătură și pe vas s-a dus vestea: căpitanul a scos din fundul oceanului apă vie…

Dimineața, a venit la mine mecanicul Smith și m-a rugat să-i dau din apa miraculoasă, ca să-și dea la o bubă puroioasă de pe mînă. Am muiat o batistă în apa scoasă din adînc cu o zi mai înainte și i-am dăruit-o, iar eu mi-am văzut mai departe de studiul probei. Greutatea ei specifică era destul de mare, mai mare decît a apei obișnuite de mare. Turnată într-o cupă transparentă, culoarea ei era neobișnuită: cenușiu-albăstruie. Încolo n-am aflat nimic deosebit, nici măcar la gust. Am turnat totul într-un galon, ca să-l dau unui prieten, un savant chimist din Aberdeen. Cînd mi-am terminat treaba, am simțit ceva cu greu de zugrăvit: parcă mă simțeam mai puternic, mai plin de viață, căpătasem o bună dispoziție nemaipomenită. Am pus pe seama apei din adîncuri, pe care o băusem, această înviorare și cred că n-am greșit. Iar buba lui Smith în două zile s-a tămăduit de n-a rămas nici urmă. De atunci încolo, tot timpul cît a durat întoarcerea noastră în Anglia, am ținut în cabină o sticluță cu miraculoasa apă. Tot cu ea am lecuit fără greș rănile și chiar bolile de stomac.

Acea probă am luat-o din locul cel mai adînc, dintr-o groapă uriașă, rotundă, de pe fundul oceanului, la 40°22′ latitudine sud și 39°30′ longitudine est, de la 19 000 picioare adîncime.

Aceasta a fost a doua descoperire însemnată a mea din adîncurile oceanului. Pînă atunci am socotit mai însemnate niște cristale roșii, nemaipomenit de caustice, ce le-am scos de la 17 000 picioare adîncime, la nord-vest de Capul Furtunilor…

Visam să mai fac în grabă două curse cu încărcătură, pentru bani — blestemați fie! — și după asta să cercetez adîncurile oceanului mai sus de latitudinea 40°, la sud de Cap, unde căpitanul Athbridge a găsit niște gropi enorme și foarte întinse. În acele adîncuri tainice nădăjduiesc să descopăr substanțe vechi, păstrate la adîncimi unde nu există nici curenți, nici valuri, și care nu ies niciodată la suprafață…

Cît l-ar fi bucurat descoperirile mele pe marele La Perouse [44] care mi-a împărtășit presupunerile lui și care de fapt mi-a îndreptat atenția spre adîncurile din emisfera sudică! Dar moartea ni l-a răpit prea timpuriu pe acest om de geniu, iar eu socot că nu e încă timpul să împărtășesc întregii lumi cele ce-am descoperit și nici nu am s-o fac pînă ce nu scormonesc adîncurile lui Athbridge…”

Ultima pagină rămasă intactă purta, subliniată, data „20 august, anul 1791”, apoi cele ce urmează:

„…la 100 mile est de malul răsăritean al Țării Cafrilor am întîlnit un bric olandez, al cărui căpitan mi-a spus că venea din India Răsăriteană și se îndrepta spre Cape Town [45], dar fusese nevoit să se abată spre vest, ca să ocolească un uragan. Acum trei zile văzuse ceva nespus de curios: o parte din ocean se ridica în valuri.înalte, care păreau a sta în picioare într-un enorm și nevăzut inel. Aceste valuri au prins să salte atît de tare vasul, încît căpitanul s-a temut că i se deschid rosturile [46] și greementul [47] și, într-adevăr, nu după mult, apa pătrundea în bric. Din fericire, locul cu pricina avea numai cîteva mile lățime și bricul, cu vînt puternic din pupa, a ieșit repede dintre valurile ce stăteau în picioare. Povestea căpitanului m-a bucurat nespus, căci acest fenomen foarte rar, aproape necunoscut, fusese observat de un simplu marinar ce nu putea fi bănuit de scorniri. Văzusem și eu fenomenul și îmi dădusem seama că apariția acestor valuri, totdeauna pe o suprafață rotundă, înseamnă că…”

Aici se termina fila și, o dată cu ea, toate notițele pe care reușisem să le descifrăm…

Scurt timp după ce m-am întors din această cursă cu „Komintern”-ul la Vladivostok am fost transferat pe „Enisei”, o navă nouă, cumpărată din Japonia. Acest cargobot de 9 000 de tone naviga la Leningrad și eu fusesem numit secund pe el, ca un fel de răsplată pentru participarea-mi activă la salvarea „Komintern”-ului. Nu aveam nici un chef să mă despart de „Komintern”, de căpitan și de echipajul lui, cu care mă obișnuisem atît de mult în cei doi ani cît navigasem împreună, totuși, pînă la urmă, interesul pentru cursele lungi precumpăni asupra tuturor celorlalte considerente. Cu durere în suflet i-am îmbrățișat la masa de adio pe bătrînul căpitan și pe toți ceilalți tovarăși de pe vasul „Komintern”…

„Enisei” transporta lemn la Șanhai. De acolo trebuia să ne îndreptăm spre Singapore, de unde aveam să încărcăm cositor. Apoi trebuia să facem escală pe țărmul Guineei, la Point-Noir, după ieftina aramă din Africa, ce abia începuse să apară pe piața mondială. Prin urmare, trebuia să navigăm nu prin Suez, ci pe la Cap, ocolind Africa, adică să trecem chiar prin locurile unde naufragiase „Sfînta Ana”. Ce mai vorbă, cursa asta mă interesa în cel mai înalt grad. Bagajul, nu prea mare, între care și borcanul de cositor conținînd prețiosul manuscris al căpitanului Jesselton, mi-l cărai în splendida cabină a secundului de pe „Enisei” și în curînd mă cufundai pînă peste cap în amănuntele fără sfîrșit și complicate de luare în primire a vasului. N-am să povestesc cursa propriu-zisă; s-a desfășurat ca pe majoritatea atîtor nave care brăzdează zi și noapte mările și oceanele de pe glob. Împreună cu căpitanul am avut destul de furcă, trasînd ruta în locuri necunoscute și supraveghind caricul. Apele agitate ale latitudinii 40° ne-au cruțat și vînturile puternice nu ne-au scuturat, totuși cînd am ajuns la Capetown, eram destul de obosit. Eram nespus de bucuros că, pentru a ne pune în legătură cu reprezentanții noștri, trebuia să zăbovim la Capetown și că aveam să stau aproape trei zile încheiate pe uscat, hoinărind prin acest minunat oraș și prin împrejurimile lui.

N-am procedat așa cum obișnuiesc toți marinarii și, forfotei pestrițe de pe Ederlly-Street i-am preferat contemplarea în liniște a acestui colț atît de îndepărtat de patria mea. Frumusețea maiestuoasă a împrejurimilor Capetown-ului mi s-a întipărit pentru totdeauna în suflet. De pe Muntele Mesei am admirat arcul uriaș și alb al orașului care îmbrățișa Golful larg al Mesei. La stînga, departe, spre sud, de-a lungul munților abrupți și turtiți ai peninsulei, se înșiruia o dantelărie de golfuri mititele care licăreau în soarele strălucitor. Spuma de un alb orbitor a resacei tivea secerile aurii ale nisipului de pe litoral. Mai în spate, spre nord, se întindeau lanțurile albastre ale unor munți înalți. Coama mare a Muntelui Leului, dominată de un pisc ascuțit, despărțea semiluna Capetown-ului de litoralul See-Point-ului. De aici, de sus, puteam să-mi dau seama cît de puternice erau valurile ce veneau din largul oceanului. Vizitai și partea cealaltă a peninsulei, Meisenberg, și mă desfătai cu tandra mîngîiere a valurilor albastre ale curentului Acului.

Pe drum, la vestita vie a lui Vanderstael din Weinberg, am băut un vin neîntrecut, bătrîn de un veac, și nu mă mai săturam admirînd pe fereastra mașinii străvechea arhitectură a caselor olandeze, străjuite de stejari gigantici și de brazi ce răspîndeau un parfum îmbătător, cu totul deosebit. În ultima zi, luai dimineața un taxi și plecai spre faleza tăiată în stîncă la sud de See-Point. Povîrnișurile roșii ale stîncilor vîrfului Chapman dispăreau în valurile spumegînde ce scăldau țărmul. Vîntul îmi arunca în față stropi sărați. Bătut de vînt, înviorat de acest contact cu oceanul, trecui pe povîrnișurile celor Doisprezece Apostoli și de golful Camp. Hotărîi să rămîn și seara aici, singur-singurel, pe țărmul deschis al oceanului, în suburbia See-Point, vestită prin cîrciumioarele ei îmbietoare, pe care le cunoșteam dintr-o altă vizită la Capetown. Se însera. Oceanul nevăzut își trăda prezența prin mugetul înăbușit. Străbătui un bulevard mic, cu trotuare asfaltate, și o luai la dreapta, spre ușa cunoscută, de un verde deschis, luminată de două globuri mate în vîrful unor stîlpi. Sala îndrăgită de marinari, unde ajungeai coborînd niște trepte, era plină de fum de țigară, de miros de vin și larmă. Patronul știa de bună seamă ce-i merge la inimă marinarului, căci o scripcă șăgalnică răspîndea de pe estradă în valuri o melodie duioasă de Brahms.

În seara aceea mă copleșise melancolia dulce, neînțeleasă, a despărțirii. Cine dintre noi n-a simțit această galeșă tristețe despărțindu-se de meleaguri care, deși străine, i-au rămas la inimă. A doua zi, nava noastră ridica ancora și aveam să ne despărțim poate pentru totdeauna de minunatul oraș prin care am trecut ca un străin, fără să cunosc pe nimeni și neștiut de nimeni, liber ca pasărea cerului în singurătatea mea. Cînd ai apucat să guști din asemenea viață, ea ți se pare, nu știu de ce, întotdeauna caldă, frumoasă, așa cum nu e, poate, în realitate…

În această dispoziție mă așezai resemnat la o măsuță dintr-o nișă. Chelnerul, atras de aurul galoanelor mele, veni în fugă, slugarnic. Comandai o cantitate respectabilă de băutură, prin care voiam să sărbătoresc despărțirea. Îmi aprinsei luleaua și începui să studiez fețele însuflețite și aprinse ale marinarilor, fetișcanele cochet îmbrăcate. O porție bună de rom diluat cu zeamă de portocale dădu gîndurilor mele sensul dorit și mă pierdui într-un șir de lente meditări asupra acestei vieți străine, învestit fiind cu acel minunat drept de a nu participa la ea, care întotdeauna înalță pe călătorul perspicace cu o treaptă mai sus decît cei din jurul său.

Scripca începu din nou să-i zică, de data asta niște melodii țigănești de Sarasate. Totdeauna mi-au plăcut, așa că nu vă fie cu mirare dacă m-am lăsat din toată inima furat de melodii care parcă mă îmbiau să plec departe și totodată îmi vorbeau de amărăciunea despărțirii, de năzuința confuză de a înțelege neînțelesul… Melodia conteni. Îmi revenii din visare și scotocii în buzunare, căutînd chibriturile. În timp ce le căutam, pe estradă apăru o fată, potrivită de stat. Cînd o văzui, simții — vorba francezului — o înțepătură în inimă, atît de neașteptată și nepotrivită cu această cîrciumă era frumusețea luminoasă a fetei. Mi-e greu s-o descriu, și apoi n-are rost. Întîmpinată cu strigăte de satisfacție, fata se apropie cu pași repezi de marginea estradei și începu să cînte. Vocea era slabă, dar plăcută. Trebuie că le plăcea din cale-afară, căci în sală se așternu încet, încet, tăcerea. Cîntă ceva, după cît pricepui, de dragoste și dor. Îmi plăceau inflexiunile delicate ale glasului ei și felul deosebit al interpretării sale. Cînd fata dispăru în culise, un tunet de aplauze și urlete de entuziasm o rechemară. Apăru din nou, de data asta într-o rochie decoltată destul de îndrăzneț. Începu un dans cu pocnituri din tocuri, repetînd cuplete ațîțătoare, în hohotele aprobative ale celor de față. Atît de puțin se potrivea frumusețea delicată a fetei cu dansul și cupletele acestea, încît mă simții aproape jignit. Întorsei capul și-mi umplui din nou paharul. Apoi începui să-mi aprind luleaua pe îndelete, scosei ceasul… și deodată mă întorsei brusc spre stradă, fără a mai apuca să văd cît era ora. Între timp fata își schimbase din nou rochia. Acum purta una de catifea neagră, cu guleraș de dantelă, ce-i dădea o înfățișare gingașă și parcă din alte vremi. Ocupat cu luleaua mea, trăgeam în același timp cu urechea la cîntecul pasionat pe care îl începuse acum, iar cînd deslușii numele corăbiei „Sfînta Ana”, îmi încordai cît putui auzul și atenția, ca să nu scap nimic din vioaia melodie, într-adevăr, cînta ceva despre bravul căpitan Jesselton care brăzda mările sudului, despre catargele înalte ale navei „Sfînta Ana” și — care nu-mi fu mirarea! — despre apa vie pe care o scosese căpitanul în drumul său pe lîngă Insula Misterelor și care înveselea pe vii și-i învia pe morți, dar care căpitan pierise după aceea fără urmă o dată cu corabia sa. Cîntecul se termină, fata făcu o plecăciune, și dădu să plece. Dar atunci aruncai masca prefăcutei indiferențe, sării în picioare și începui să urlu atît de tare „bis”, încît toți întoarseră capul spre mine.

Fata se uită și ea la mine, parcă surprinsă, zîmbi, dădu negativ din cap și ieși grăbită din scenă. Revenindu-mi, mă rușinai puțin, fiindcă nu-mi place manifestarea furtunoasă a sentimentelor. Dar cîntecul fetei mă împiedica să mă gîndesc la altceva. Îmi frămîntam mintea, încercînd să ghicesc ce legătură putea fi între corabia naufragiată și această cîntăreață dintr-o cîrciumioară a Capetown-ului. Doream tot mai puternic să găsesc fata și s-o descos. În clipa aceea, ridicînd privirea, o văzui stînd în fața mea.

— Bună seara, spuse ea încet. V-a plăcut cîntecul meu?

Mă ridicai și o poftii la masă. Chemai chelnerul, comandai un cocteil pentru ea și numai după aceea o privii. Era palidă și trasă la față de oboseală, ceea ce denota o viață nesănătoasă. Felul ei cam caraghios de a-și sălta ironic năsucul — altminteri drăgălaș — era compensat de un zîmbet plăcut, întrucîtva stingherit. Rochia simplă de catifea, strînsă pe corp, îi scotea în evidență pieptul desăvîrșit.

— Nu ești prea vorbăreț, căpitane, spuse cu ironie fata, înălțîndu-mă în grad. Cine ești și de unde vii?

Aflînd că sînt din Rusia Sovietică, fata începu să mă cerceteze cu neascuns interes. La rîndul meu o întrebai cum o cheamă și inima începu să-mi bată mai tare, cînd îmi răspunse:

— Ann Josselton.

Începu să-mi pună o sumedenie de întrebări despre patria-mi îndepărtată. Dar îi răspundeam monosilabic, copleșit cu totul de acest capriciu al sorții, care înnodase peste veacuri, într-un fel atît de straniu, firul celor ce găsisem pe epavă cu fata care stătea acum înaintea mea. În sfîrșit, folosind un moment potrivit, o descusui despre rudele ei și o întrebai ce legătură avea cu căpitanul despre care vorbea cîntecul. Brusc, fața expresivă a Annei se închise parcă, tînăra deveni distantă și nu-mi răspunse. Insistai, dîndu-i în același timp a înțelege că mă interesam nu fără motiv de căpitanul Jesselton și că, în virtutea anumitor împrejurări, am dreptul să procedez așa.

Fata se îndreptă brusc pe scaun și ochii ei mari mă priviră cu vădită dușmănie.

— Auzisem că rușii sînt oameni binecrescuți, rosti ea apăsat. Dar dumneata… dumneata ești la fel ca ceilalți, și mîna ei micuță făcu un semn spre sala plină de gălăgie și de fum.

— Ascultă, Ann, încercai să protestez, dacă ai știi ce mi-a stîrnit curiozitatea, dumneata n-ai…

— Mi-e totuna, mă întrerupse ea, nu vreau și nici nu pot să discut cu dumneata despre ceva ce e important, ce e al meu, aici și atunci cînd eu… Ann se opri, apoi continuă: Iar dacă crezi cumva că banii dumitale îți dau dreptul să scotocești în sufletul meu, atunci, noapte bună, azi nu am chef!

Se ridică. Mă ridicai și eu, tare necăjit de această absurdă întorsătură a lucrurilor.

Ann îmi citi amărăciunea zugrăvită pe chipul meu, ochii i se îmblînziră și cu un aer de gratitudine mă rugă s-o conduc acasă. Plătii și ieșirăm. Oceanul apropiat vuia și-și trimitea aroma sărată pînă la noi. Cînd traversarăm strada lată și pustie, o luai de braț pe Ann. La dreapta, departe, se pierdea în apă masa întunecoasă a Capului See; la stînga, dincolo de acoperișurile caselor scăldate în lumină, îndărătul vegetației întunecate din Green-Point, lucea farul de pe Dealul Semaforului. Ne afundarăm în umbra unei alei cu arbori tineri și începui să-i povestesc fără nici o introducere ultima-mi călătorie pe „Komintern” și întîlnirea cu epava. Terminai spunîndu-i că însemnările căpitanului Jesselton se găsesc acum în cabina mea. Ann mă ascultă fără să mă întrerupă. După cît se părea, povestea o tulburase. Apoi, se oprise brusc la portița unei grădinițe, care înconjura o casă cufundată în întuneric. Ceva mai încolo, un felinar înalt își prefira razele prin frunzișul arborilor mici și puteam vedea bine ochii mari și triști ai fetei. Mă priveau cu atenție și expresia lor nu se potrivea de loc cu tonul ironic al vocii:

— Ești marinar adevărat, de vreme ce poți scorni astfel de năzbîtii…

Ann izbucni într-un rîs potolit, mă apucă de un nasture de la tunică și, ridicîndu-se puțin în vîrful picioarelor, mă sărută… În clipa următoare dispăruse prin portiță, în umbra arborilor unde lumina felinarului nu mai ajungea.

— Ann!… stai puțin! strigai tulburat.

Dar nu primii nici un răspuns. Mai zăbovii cîteva minute cu un sentiment nedefinit de dezamăgire. Apoi mă întorsei, dar abia făcui cîțiva pași înapoi, pe alee, că auzii glasul fetei:

— Căpitane, cînd pleacă vasul dumitale?

Privii cadranul fosforescent al ceasului și răspunsei sec:

— Peste patru ore… Ce dorești, Ann?…

Răspunsul nu veni. Auzii numai izbitura ușoară a unei uși ce se închidea…

Era prea devreme ca să mă întorc pe vas, iar în cîrciumioară nu mai voiam să intru. O luai agale pe jos, de-a lungul țărmului, către steaua strălucitoare ce pălea pe Dealul Semaforului. Ocolii dealul pînă în port; nu erau mai mult de patru kilometri. Tot timpul ful stăpînit de senzația vagă că aș fi pierdut ceva… Pe povîrnișul dinspre Green-Point mă izbi din coastă briza. Și ca de atîtea ori în fața oceanului, toate durerile mele mi se părură mărunte. În zori, ieșii pe aleea largă dintre docurile Victoria și Capul Muie, și vreo jumătate de oră examinai tăcut coamele purpurii ale valurilor din golf, așteptînd șalupa. „Enisei” ieșise încă de ieri din radă, gata să-și continue drumul lung.

Mă întorsei pe navă, coborîi în cabina mea și mă întinsei pe canapea. Cartul următor era al căpitanului, dar mie nu-mi era somn. Îmi băgai capul sub robinet, apoi băui o cafea fierbinte și ieșii pe puntea superioară, ca să mai admir o ultimă dată orașul ce mă fermecase după ce-l vizitasem de două ori. Mi-ar fi plăcut să stau mai mult aici, la poalele munților ciudați, la doi pași de ocean. Golful azuriu, străbătut de liniile drepte ale celor două epiuri [48] era străjuit de case albe, așezate în amfiteatru. Deasupra lor — o panglică verde de arbori uriași, iar și mai sus, pripoarele fumurii ale Piscului Diavolului și Muntelui Mesei, care formau partea superioară, de dimensiuni uriașe, a amfiteatrului. La dreapta, îndărătul arcului pronunțat al malului, se ascundea See-Point-ul.

O lovitură puternică de clopot pe teugă anunță ancora la pic [49]. Sirena gemu, vinciul scîrțîi, obișnuitele strigăte: „Ancora e liberă!” și „Enisei”, manevrînd și semnalizînd, începu să-și mărească viteza.

Timpul trecea și un soare orbitor încingea puntea cînd „Enisei” își schimbă direcția, cotind spre nord. Siluetele celor trei munți ai Capetown-ului se cufundau treptat în mare, pînă ce dispărură cu totul în valuri. Luasem locul căpitanului pe pasarela de comandă. Deodată îl văzui venind întins la mine, surîzător, și întinzîndu-mi o hîrtie: „Iată ce am primit; cred că pentru dumneata. Văd că nu ți-ai pierdu timpul prin oraș!”

Nedumerit, luai telegrama proaspăt recepționată și citii:

„Comandantului vasului rusesc. Stop. Regret cele petrecute ieri. Stop. Trebuie să ne vedem. Stop. Caută-mă neapărat cînd te întorci. Ann”.

O clipă apăru în fața ochilor chipul plăcut al fetei… Sentimentul că pierdusem ceva puse din nou stăpînire pe mine. Dar mă dominai și împăturii liniștit telegrama. Eram încredințat că mă despărțisem de Capetown pentru mulți ani, dacă nu chiar pentru totdeauna, și nici nu-i puteam răspunde, fiindcă nu se gîndise să-mi deie adresa… Ridicai mîna în sus și răsfirai degetele. Briza puternică înșfăcă îndată telegrama, o răsuci de cîteva ori și o scufundă în dîra înspumată a elicei…

De cum sosii la Leningrad, mă apucai de lucru. Specialiștii în marină pe care-i consultasem în legătură cu descoperirile lui Jesselton se mulțumiră să se mire și să se îndoiască. Sfătuit de un prieten, mă adresai în sfîrșit academicianului Vereskov, geochimist cu mare renume. Bătrînul fu grozav de încîntat la auzul celor ce-i povestii și îmi explică că fosele oceanice s-au format din vremuri preistorice și că nu e exclus să găsim în ele substanțe demult dispărute de pe suprafața pămîntului — minerale și gaze cu proprietăți fizice și chimice foarte deosebite de cele cunoscute azi. Da' ele trebuie căutate în prăpăstiile străvechi din oceane, puține la număr și concentrate tocmai în emisfera sudică, între Australia și Africa. Totuși, la întrebarea mea dacă manuscrisul găsit prezintă vreo însemnătate pentru știință, academicianul se mărgini să observe prudent că latitudinea și longitudinea indicate ar prezenta, desigur, o oarecare importanță, dar că, pe baza unor date culese pe o cale atît de neobișnuită, nimeni n-ar avea curajul să tragă vreo concluzie. Descoperirile lui Jesselton le-ar putea verifica numai o expediție specială, dar cine ar primi să organizeze o expediție atît de costisitoare, într-o regiune atît de îndepărtată, luîndu-se după niște indicații atît de dubioase? Cînd am ieșit de la bătrînul savant, eram stăpînit de aceeași tristețe și dezamăgire de parcă aș fi pierdut ceva, ca atunci la Capetown. Ceea ce mi se păruse fără doar și poate deosebit de important, pălise dintr-o dată și am priceput că o întîmplare din viață cu cît e mai neobișnuită și mai minunată, cu atît e mai greu s-o zugrăvești în culori convingătoare…