Marginea Fundaţiei

1

— BINEÎNŢELES CĂ NU CRED, făcu Golan Trevize, aflat în capul scărilor largi care duceau spre Sala Seldon, de pe înălţimea cărora putea privi întregul oraş, strălucind în lumina soarelui.

Terminus era o planetă binecuvântată, cu un raport echilibrat între uscat şi apă. Trevize se gândea deseori că introducerea climatizării făcuse ca planeta să devină mult mai agreabilă, dar în acelaşi timp mai lipsită de farmec.

— Nu cred nimic din toate astea, repetă Golan cu un zâmbet care-i puse în evidenţă dinţii albi, regulaţi, strălucitori, şi chipul tineresc.

Prietenul lui, Consilierul Munn Li Compor, care adoptase numele de mijloc ca o sfidare la adresa tradiţiei de pe Terminus, clătină din cap stingherit:

— Ce nu crezi? Că am salvat capitala?

— A, nu, asta o cred. Aici nu greşiţi. Chiar Seldon a afirmat că o vom salva şi că avem tot dreptul s-o facem, căci el avea cunoştinţă despre asta de acum cinci sute de ani.

Vocea lui Compor scăzu până deveni o şoaptă:

— Ascultă, nu mă deranjează că-mi vorbeşti astfel, pentru că tot nu te iau în serios, dar dacă o să începi să vociferezi în public, s-ar putea să te audă şi alţii şi, cinstit să fiu, n-aş vrea să mă aflu prin preajmă când o să cadă trăsnetul pe capul tău. Mă tem să nu greşească ţinta.

Trevize rămase zâmbitor şi netulburat:

— Am comis un păcat spunând că oraşul este salvat? Şi că am făcut-o fără a purta un război?

— Nici n-am avut cu cine lupta, zise Compor.

Avea părul blond deschis, ochii albaştri precum cerul şi rezistase tentaţiei de a modifica într-un fel sau altul aceste nuanţe ce nu erau la modă.

— N-ai auzit niciodată despre războaie civile, Compor? întrebă Trevize.

Înalt, cu părul negru, uşor ondulat, el obişnuia să umble ţinându-şi degetele mari agăţate de centironul de care părea să nu se despartă niciodată.

— Un război civil pentru a fixa locul capitalei?

— Problema a fost atât de acută încât a provocat o Criză Seldon. Oricum, cariera politică a lui Hannis a fost distrusă din aceeaşi pricină. Şi tot asta ne-a slujit şi nouă în alegerile trecute, astfel că am putut intra amândoi în Consiliu, dar problema a rămas cam neclară… şi-şi mişcă mâna înainte şi înapoi ca acul indicator al unei balanţe ce-şi caută punctul de echilibru şi nu şi-l găseşte.

Se opri pe scări o clipă, neluându-i în seamă pe ceilalţi membri ai guvernului, pe ziarişti, precum şi pe indivizii din înalta societate care, prin relaţii, îşi procuraseră invitaţii pentru a fi prezenţi la reîntoarcerea lui Seldon (sau, mai exact, la revenirea imaginii lui).

Toată lumea cobora scările vorbind, râzând, fălindu-se cu normalitatea tuturor lucrurilor ce-i înconjurau şi radiind un aer de mulţumire pentru că fuseseră aprobaţi de Seldon.

Trevize rămase nemişcat şi lăsă mulţimea să se scurgă pe lângă el. Compor, care era cu vreo doi paşi în faţa lui, se opri de parcă un fir invizibil i-ar fi legat unul de altul.

— Hai, nu vii?

— Ce grabă avem? Întrunirea Consiliului nu va începe până când Primarul Branno nu va reevalua situaţia în stilul ei obişnuit: mocăit şi citind totul, silabă cu silabă. N-am motive să mă grăbesc pentru a asculta încă o cuvântare plină de vorbe mari. Mai bine priveşte oraşul!

— Îl văd. L-am văzut şi ieri.

— Da, dar l-ai văzut acum cinci sute de ani, când a fost întemeiat?

— Patru sute nouăzeci şi opt, îl corectă pe dată Compor. Peste doi ani vom sărbători jumătate de mileniu, şi tot Primarul Branno va deţine funcţia şi atunci dacă, sperăm noi, nu se vor petrece evenimente a căror probabilitate e oricum neglijabilă.

— Să sperăm, zise Trevize sec. Dar cum arăta acum cinci sute de ani, când a fost întemeiat? Un singur oraş pe toată planeta! Un orăşel locuit de un grup de oameni care pregăteau o Enciclopedie nicicând dusă la bun sfârşit!

— Ba a fost terminată.

— Te referi la Enciclopedia Galactică pe care o avem acum? Nu-i cea la care au lucrat ei. Actuala enciclopedie este stocată în computer şi revizuită zilnic. Ai văzut vreodată originalul incomplet?

— Cel de la Muzeul Hardin?

— La Muzeul Originilor Salvor Hardin. Să folosim numele complet, te rog, dacă tot ţii atât de mult la exactitate. L-ai văzut?

— Nu. Trebuia?

— Nu neapărat, nu prea ai ce vedea. Dar oricum, asta a fost situaţia; un grup de Enciclopedişti care formau nucleul unui orăşel aflat pe o lume lipsită de zăcăminte metalifere, rotindu-se în jurul unui soare izolat de restul Galaxiei, chiar la marginea Galaxiei. Iar acum, la cinci sute de ani distanţă, am rămas o lume periferică, întreaga planetă a devenit un parc uriaş şi avem toate metalele trebuincioase. Acum suntem centrul tuturor lucrurilor!

— Nu chiar, zise Compor. Încă ne rotim în jurul unui soare izolat de restul Galaxiei. Tot la marginea extremă a Galaxiei ne aflăm.

— A, nu, vorbeşti fără să gândeşti. Criza Seldon tocmai de aceea a apărut. Nu mai suntem doar mica lume a Terminusului. Reprezentăm Fundaţia, care-şi desface tentaculele, cuprinzând toată Galaxia, conducând-o din locul acesta, situat exact la margine. Şi putem s-o facem deoarece nu rămânem izolaţi decât prin poziţie, iar asta nu are nici o importanţă.

— În regulă. Să zicem că aşa stau lucrurile.

Era vădit că pe Compor nu-l interesa turnura pe care o luase discuţia, căci el coborî încă o treaptă. Firul invizibil care-i lega se mai desfăşură puţin.

Trevize întinse o mână după colegul său de parcă ar fi încercat să-l tragă pe trepte în sus.

— Compor, chiar nu înţelegi? S-a produs o schimbare enormă, numai că noi refuzăm s-o acceptăm. În adâncul sufletelor noastre, am dori aceeaşi Fundaţie mică, limitată la o singură lume, cea care a existat dintru începuturi, din vremea eroilor fierului şi a nobililor sfinţi. Toate astea au dispărut pe vecie.

— Asta-i bună!

— Vorbesc serios. Uită-te doar la Sala Seldon. La început, în cadrul primei crize de pe vremea lui Salvor Hardin, exista numai Bolta Timpului, o sală de şedinţe unde apărea imaginea holografică a lui Seldon. Atâta tot. Acum avem un mausoleu gigantic, dar ai văzut măcar o rampă care să funcţioneze pe baza unui câmp de forţă? Vreun covor rulant? Vreun lift gravitic? Nu, doar treptele acestuia, pe care le urcăm şi le coborâm aşa cum ar fi făcut-o şi Hardin. În situaţii ciudate şi neaşteptate ne agăţăm speriaţi de trecut. (Îşi zvârli braţele în lături în focul peroraţiei.) Există la vedere măcar vreo componentă din metal? Nici una. Nici nu s-ar cuveni, întrucât pe vremea lui Salvor Hardin nu se putea vorbi de metale pe planetă, iar puţinul necesar se importa. Ba s-a folosit chiar material plastic atunci când s-a construit mormanul acesta şi, între timp, el a îmbătrânit şi s-a îngălbenit, aşa încât vizitatorii de pe alte lumi se pot opri ca să se minuneze: “Pentru numele Galaxiei! Ce plastic vechi şi drăguţ!” Ascultă-mă pe mine, Compor: Totul e fals.

— Dar Seldon afirmă că te înşeli. Planul Seldon decurge aşa cum a fost stabilit.

— Ştiu, ştiu. Iar fiecare copil de pe Terminus este educat să creadă că Hari Seldon a formulat un Plan, că a anticipat totul încă de acum cinci secole, că a programat Fundaţia astfel încât a putut indica anumite crize, că imaginea lui holografică va apare în cursul crizelor ca să ne comunice un minim de lucruri pe care ar trebui să le cunoaştem ca să ne continuăm drumul până vom ajunge la criza următoare, şi că în felul acesta, ne va conduce printr-o mie de ani de istorie, până când vom putea construi în siguranţă un al Doilea Imperiu Galactic şi mai măreţ pe ruinele structurii învechite care se destrămase acum cinci sute de ani şi care se dezintegrase complet acum circa două secole.

— De ce-mi spui toate astea, Golan?

— Pentru că vreau să te conving că ne lăsăm amăgiţi. Totul e o mascaradă… Sau chiar dacă la început a fost vorba de ceva real, acum totul se dovedeşte un fals de proporţii. Nu suntem propriii noştri stăpâni. Nu noi urmăm Planul!

— Ai mai spus vorbe ca astea şi înainte, Golan, dar întotdeauna am crezut că făceai afirmaţii ridicole doar ca să mă stârneşti. Pentru numele Galaxiei, cred că de fapt vorbeşti foarte serios.

— Bineînţeles că vorbesc serios!

— Nu se poate. Ori vrei să faci glume greu de înţeles pe socoteala mea, ori ţi-ai pierdut minţile.

— Nici una, nici alta, îl lămuri Trevize, mai liniştit acum, agăţându-şi degetele de centiron, de parcă n-ar mai fi avut nevoie să gesticuleze cu mâinile pentru a-şi întări spusele. Am mai chibzuit la problema asta, recunosc, dar până acum a fost doar intuiţie. Farsa la care am asistat în dimineaţa aceasta mi-a limpezit toate nelămuririle şi, la rândul meu, intenţionez să comunic părerile mele Consiliului.

— Eşti nebun! izbucni Compor.

— Aşa o fi. Vino cu mine ca să auzi despre ce este vorba.

Cei doi coborâră scările. Rămăseseră ultimii şi mai aveau de coborât câteva trepte. Apoi, în timp ce Trevize o luase cu puţin înainte, buzele lui Compor se mişcară imperceptibil, aruncând o vorbă nerostită în direcţia lui: “Nesăbuitul!”

2

Primarul Harla Branno deschise şedinţa Consiliului Executiv. Privi către adunare fără nici o urmă de interes; cu toate acestea, nimeni dintre participanţi nu se îndoi că ea-i observase pe toţi cei prezenţi şi-i ştia deja pe cei care încă nu sosiseră.

Îşi purta părul cărunt atent pieptănat într-o coafură care nu era nici feminină, nici masculină. Pur şi simplu aşa îşi aranja părul, nimic mai mult. Chipul ei prozaic nu avea nimic în comun cu frumuseţea, dar oricum nimeni n-ar fi căutat aşa ceva la ea.

Era cel mai capabil administrator al planetei. Nimeni nu putea, şi de fapt nici nu încerca, să o asemuiască strălucirii lui Salvor Hardin sau a lui Hober Mallow, al căror fapte însufleţiseră primele două secole ale existenţei Fundaţiei, dar nici nu se putea găsi vreo legătură între activitatea ei şi neroziile celor trei Indburi ereditari care conduseseră Fundaţia cu puţin înainte de apariţia Catârului.

Cuvântările ei n-aveau darul de a înflăcăra minţile bărbaţilor, pentru că nu o caracterizau gesturile dramatice, însă era capabilă de a lua fără multă zarva hotărâri pe care le respecta atâta vreme cât era convinsă de corectitudinea lor. Fără a poseda un farmec personal care să ia ochii cuiva, avea talentul de a convinge electoratul că hotărârile luate de ea vor fi drepte.

Întrucât potrivit doctrinei lui Seldon cursul istoriei este, în mare măsură, greu de deviat (dacă nu ţinem seama de elementele imprevizibile, un lucru pe care majoritatea admiratorilor lui Seldon îl ignoră, în ciuda incidentului cutremurător provocat de Catâr), Fundaţia şi-ar fi putut păstra capitala pe Terminus în orice condiţii. Aceasta era, totuşi, o posibilitate. Seldon, în cadrul apariţiei sale care tocmai se încheiase, apreciase calm că probabilitatea ca Terminus să rămână capitală era de aproximativ 87,2 la sută.

Cu toate acestea, chiar şi pentru admiratorii fanatici ai lui Seldon, acest lucru însemna că existau 12,8 la sută şanse că mutarea s-ar fi putut face spre un loc mai apropiat de centrul Federaţiei Fundaţiei, cu toate consecinţele neplăcute pe care le expusese Seldon. Faptul că această probabilitate de una din opt nu se materializase se datora Primarului Branno.

Sigur că nu ar fi aprobat aşa ceva. Deşi trecuse prin perioade de scădere considerabilă a popularităţii, ea susţinuse sus şi tare că Terminus era capitala tradiţională a Fundaţiei şi ca aici avea să rămână. Inamicii ei politici caricaturizaseră falca ei hotărâtă (cu oarecare exactitate, trebuie să recunoaştem), asemuind-o cu un bloc de granit.

Iar acum, Seldon sprijinise punctul ei de vedere şi, cel puţin pentru o vreme, acest succes avea să-i ofere un avantaj politic copleşitor. Se spunea chiar că afirmase cu un an mai înainte că, dacă în cursul apariţiei sale Seldon avea să o sprijine, ea va considera că-şi dusese sarcina la bun sfârşit. După aceea, putea mai degrabă să se retragă din politică, şi să se bucure de onorurile cuvenite unui om de stat respectabil decât să-şi asume în continuare riscurile unor bătălii politice cu şanse îndoielnice de izbânda.

Nimeni nu o crezuse cu adevărat. Se simţea cu mult mai sigură pe ea în cursul bătăliilor politice decât mulţi alţi predecesori de-ai ei, iar acum, când imaginea lui Seldon apăruse şi dispăruse, nu dădea nicidecum de înţeles că ar dori să se retragă.

Vorbi cu o voce de o claritate perfectă, cu un accent specific Fundaţiei de care nu-i era ruşine (împlinise demult misiunea de ambasador pe Mandress, dar nu adoptase vechiul stil imperial de exprimare, foarte la modă acum, şi care constituia, măcar în parte, o atracţie cvasiimperială pentru Provinciile Interioare).

— Criza Seldon a trecut şi există o tradiţie, aş spune, înţeleaptă, care ne îndeamnă să nu întreprindem măsuri de represalii — nici prin fapte, nici prin vorbe — împotriva acelora care au sprijinit o idee greşită. Mulţi oameni cinstiţi au crezut că găsiseră motive întemeiate pentru a dori ceea ce Seldon nu a vrut. Nu are rost să-i umilim până într-atât încât să-i facem să-şi recapete respectul de sine doar prin denunţarea Planului Seldon. În acelaşi timp, exista un obicei bine înrădăcinat şi pe care l-am dori reînviat, ca aceia care au sprijinit ideea greşită să accepte eşecul cu zâmbetul pe buze şi fără alte comentarii. Pentru ambele părţi, problema în litigiu a rămas undeva departe pentru totdeauna.

Se opri o clipă, privi fără urmă de resentiment către feţele celor din sală, apoi continuă:

— Jumătate din perioada a trecut, domnilor membri ai Consiliului — jumătate din acel mileniu care ne desparte de împlinirea marelui Imperiu. A fost o perioadă presărată cu greutăţi, dar am parcurs o bună bucată de drum. Suntem deja un Imperiu Galactic aproape închegat şi nu au mai rămas duşmani externi de care să ne temem. Acest Interregnum ar fi ţinut treizeci de mii de ani dacă nu ar fi existat Planul Seldon. După treizeci de mii de ani de decădere se putea întâmpla să nici nu mai existe putere pentru a întemeia un nou Imperiu. Se putea întâmpla să rămână doar lumi izolate şi muribunde. Datorăm lui Hari Seldon tot ce avem astăzi şi pentru rest va trebui să ne bizuim pe mintea lui. De azi înainte, domnilor Consilieri, primejdia suntem noi înşine şi, din acest moment, nu trebuie să mai existe îndoieli cu privire la valoarea Planului. Să fim de acord acum, calmi şi hotărâţi, ca oficial să nu mai apară critici sau condamnări ale Planului. Trebuie să-l sprijinim necondiţionat. Şi-a dovedit valabilitatea de-a lungul a cinci secole. Planul reprezintă siguranţă pentru umanitate şi nu trebuie să-i punem nici un fel de piedici. Sunteţi de acord?

Se auzi un murmur discret. Primarul abia ridică privirea pentru a se încredinţa cu propriii ochi că era aprobată. Îi cunoştea pe toţi membrii Consiliului şi ştia cum va reacţiona fiecare. După recentul triumf era sigură că nu va întâmpina nici o opoziţie. Poate în anul următor. Dar nu acum. Toate problemele trebuiau rezolvate la vremea lor.

Întotdeauna va fi aşa, cu excepţia…

— Prin control al gândirii, Primare Branno? întrebă Golan Trevize, apropiindu-se cu paşi mari pe intervalul dintre scaune şi spunându-şi părerea cu voce tare de parcă ar fi vrut să compenseze tăcerea celorlalţi. Nu se osteni să-şi ocupe locul care, ca proaspăt membru în Consiliu, îi fusese rezervat în ultimul rând de scaune.

Branno încă nu ridicase privirea spre el.

— Care este opinia dumneavoastră, Consilier Trevize? întrebă ea.

— Că guvernul nu poate impune interdicţii asupra exprimării libere; că toţi cetăţenii — iar asta priveşte, desigur, şi pe Consilieri, fie ei bărbaţi sau femei, care tocmai în acest scop au fost aleşi — au dreptul să discute problemele politice ale momentului; şi că nici o problemă politică nu poate fi separată de Planul Seldon.

Branno îşi încrucişă mâinile la piept şi ridică ochii spre el. Chipul îi era lipsit de expresie.

— Consilier Trevize, aţi intervenit în această dezbatere fără a vă înscrie la cuvânt şi aţi tulburat astfel ordinea de zi. Cu toate acestea, eu v-am solicitat să vă exprimaţi opiniile şi de aceea vă voi răspunde. Nu există piedici în calea exprimării libere a opiniilor în contextul Planului Seldon. Planul, prin natura lui, ne limitează libertatea. Pot exista multe moduri de a interpreta evenimentele înainte ca imaginea să ia hotărârea finală, dar, după ce ea este luată, n-o mai putem contesta în acest Consiliu. Şi nici nu va fi cazul să o punem dinainte la îndoială făcând afirmaţii de genul: “Dacă Hari Seldon ar susţine cutare lucru, ar greşi!”

— Şi dacă, totuşi, cineva ar simţi că altul e adevărul, Doamnă Primar?

— Atunci are libertatea s-o facă, dacă e o persoană particulară şi discută problema într-un cerc restrâns.

— Deci vreţi să mă faceţi să înţeleg că restricţiile asupra liberei exprimări pe care le propuneţi ar urma să se aplice complet şi precis oficialităţilor guvernamentale?

— Exact. Acesta nu este un principiu nou al legilor Fundaţiei. A mai fost aplicat şi înainte, de către Primari aparţinând altor partide. Un punct de vedere personal nu reprezintă nimic; exprimarea oficială a unei păreri are greutate şi poate fi periculoasă. Nu am parcurs un drum atât de lung pentru a periclita totul acum.

— Doamnă Primar, permiteţi-mi să precizez că acest principiu al dumneavoastră a fost aplicat în rare ocazii unor anumite acte ale Consiliului. El nu a avut ca obiect ceva atât de vast şi imposibil de definit precum Planul Seldon.

— Planul Seldon are nevoie de o maximă protecţie pentru că în cazul lui, orice contestare poate să fie extrem de primejdioasă.

— Primare Branno, nu aveţi impresia, începu Trevize şi se întoarse adresându-se membrilor Consiliului, care priveau cu răsuflarea tăiată, de parcă ar fi aşteptat deznodământul unui duel, nu aveţi şi dumneavoastră senzaţia, stimaţi membri ai Consiliului, că există motive suficiente pentru a considera că Planul Seldon nu există?

— Toţi am fost martori astăzi la desfăşurarea lui, zise calm Primarul Branno, în timp ce glasul lui Trevize deveni din ce în ce mai puternic şi mai apăsat.

— Doamnelor şi domnilor Consilieri, tocmai pentru că l-am văzut astăzi în desfăşurarea lui, ne putem da seama că Planul Seldon, aşa cum am fost educaţi să credem în el, nu există.

— Consilier Trevize, încălcaţi ordinea de zi şi nu este cazul să continuaţi pe tonul acesta.

— Îmi exercit prerogativele pe care mi le conferă funcţia, Doamnă Primar.

— Aceste prerogative vă sunt retrase din această clipă, domnule Consilier.

— Nu aveţi acest drept. Afirmaţia dumneavoastră privind restricţiile impuse asupra liberei exprimări a opiniei nu poate avea prin ea însăşi, putere de lege. Nu s-a supus încă la vot în cadrul Consiliului, doamnă Primar, şi chiar dacă s-ar fi procedat astfel, tot aş fi avut dreptul de a-i contesta legalitatea.

— Retragerea prerogativelor nu are nimic de-a face cu afirmaţia mea care protejează Planul Seldon, domnule Consilier.

— Atunci de ce depinde acest lucru?

— Vă acuz de trădare, domnule Consilier. Nu doresc să aduc atingere onoarei acestui Consiliu arestându-vă în plenul Camerei Consiliului, însă la uşă se afla membri ai Siguranţei care vă vor lua în custodie când veţi părăsi sala. Iar acum vă rog să vă retrageţi fără a provoca dezordine. Dacă veţi comite vreun gest necugetat, atunci acesta va fi desigur interpretat drept un pericol imediat şi Siguranţa va pătrunde în Cameră. Sunt încredinţată că nu ne veţi sili să recurgem la o asemenea măsură.

Trevize se încruntă. În sală domnea o tăcere totală. (În afară de el şi de Compor, cine se mai aştepta la un asemenea deznodământ?) Privi către ieşire. Nu văzu nimic deosebit, dar nu avea motive să creadă ca Primarul Branno voia doar să-l intimideze.

Se bâlbâi din cauza furiei:

— Repre… reprezint un electorat important, Primar Branno…

— Fără îndoială că electoratul va fi dezamăgit de comportarea dumneavoastră.

— În baza căror dovezi îmi aduceţi această acuzaţie nemeritată?

— Ea vă va fi comunicată la momentul potrivit, dar vă asigur că avem toate probele necesare. Sunteţi un tânăr foarte nestăpânit şi ar trebui să înţelegeţi că s-ar putea ca cineva să vă fie prieten şi cu toate acestea să nu dorească să trădeze alături de dumneavoastră.

Trevize se răsuci pe călcâie pentru a-l privi pe Conmpor drept în ochi. Ochii albaştri ai acestuia îl fixară cu răceală.

— Vă cer tuturor să fiţi martori, spuse calm Primarul Branno, că atunci când am făcut ultima afirmaţie, Consilierul Trevize s-a întors să-l privească pe Consilierul Compor. Acum vreţi să părăsiţi sala, domnule Consilier, ori ne veţi obliga să aducem o ofensă acestei adunări efectuând o arestare în Cameră?

Golan Trevize se întoarse, urcă treptele, iar în dreptul uşii doi bărbaţi în uniforme şi bine înarmaţi, îl încadrară.

Iar Harla Branno, privind imperturbabil către el, şopti printre buzele întredeschise: “Nesăbuitul!”.

3

Liono Kodell fusese Director al Siguranţei de-a lungul întregii administraţii Branno. După cum îi plăcea să afirme, nu era o slujbă istovitoare, dar bineînţeles că nimeni nu putea spune dacă minţea sau nu. Nu avea aerul unui mincinos, dar asta nu însemna nimic.

Părea reconfortant şi prietenos şi probabil că aceste calităţi se potriveau de minune cu slujba. Avea o statură mai degrabă sub media obişnuita, o corpolenţă mai degrabă peste medie, o mustaţă stufoasă (cu totul neobişnuită pentru un cetăţean de pe Terminus) care era acum mai mult albă decât căruntă, avea ochi căprui şi strălucitori, iar buzunarul de pe pieptul hainei de lucru pe care o purta era scos în evidenţă de un petec de culoare stridentă.

— Stai jos, Trevize, începu el. Să păstrăm, dacă se poate, o atmosferă amicală.

— Amicală? Cu un trădător?

Trevize îşi vârî degetele mari pe sub centiron şi rămase în picioare.

— Cu o persoană acuzată de trădare. N-am ajuns încă în situaţia în care acuzaţia — chiar dacă ea vine din partea Primarului — reprezintă echivalentul condamnării. Sunt încredinţat că nici nu vom ajunge vreodată la asta. Treaba mea este să clarific situaţia dumitale, dacă voi putea. Aş prefera s-o fac acum, când s-au adus prejudicii doar mândriei dumitale, probabil, decât să fiu silit a transforma totul într-o chestiune care să conducă la un proces public. Sper că eşti de acord cu mine.

Trevize nu se lăsă impresionat:

— Să lăsăm deoparte încercările de a ne intra în graţii unul altuia. Îndatorirea dumitale este de a nu-mi da pace în ideea că sunt un trădător. Trădător nu sunt şi îmi displace că trebuie să fac o demonstraţie care să vă convingă de justeţea afirmaţiei mele. De ce n-ar trebui să demonstraţi loialitatea dumneavoastră, astfel încât să mă convingeţi pe mine de adevărul spuselor dumneavoastră?

— În principiu, n-am nici o obiecţie. Tristul adevăr este că, totuşi, eu am puterea de partea mea, iar dumneata nu. Şi tocmai de aceea eu mă bucur de privilegiul de a pune la îndoială, în timp ce dumneata nu. Fiindcă tot veni vorba, dacă asupra mea ar plana bănuiala de neloialitate sau de trădare, îmi închipui că aş fi destituit şi interogat de către altcineva care, sper din toată inima, nu mă va trata mai rău decât intenţionez eu să te tratez.

— Şi cum intenţionaţi să mă trataţi?

— Ca pe un amic şi egal al meu, desigur, dacă şi dumneata mă vei trata la fel.

— Să vă ofer ceva de băut? întrebă Trevize cu amărăciune în glas.

— Poate altă dată, însă pentru moment luaţi loc. Vă cer acest lucru în calitate de prieten.

Trevize ezită o clipă, apoi se aşeză. Orice altă sfidare i se păru dintr-o dată lipsită de sens:

— Şi acum? făcu el.

— Acum, îmi permit să vă rog să daţi răspunsuri complete, conforme cu realitatea şi care să nu ocolească adevărul.

— Iar dacă nu? Ce mă aşteaptă? Sonda Psihică?

— Sper să nu fie cazul.,

— Şi eu sper. Nu e cazul s-o folosiţi asupra unui membru al Consiliului. Nu va dovedi trădarea, iar când voi fi achitat, probabil că vă voi distruge politic atât pe dumneavoastră, cât şi pe doamna Primar. Aproape ca ar merita să vă determin să încercaţi folosirea Sondei Psihice.

Kodell se încruntă şi clătină uşor din cap.

— A, nu. Nu. Pericolul de vătămare cerebrală e prea mare. Uneori vindecarea este lentă şi nici nu v-ar face cinste s-o folosim. Asta e sigur. Ştiţi, când se foloseşte Sonda în desperare de cauză, uneori…

— E o ameninţare, Kodell?

— O evaluare a situaţiei, Trevize. Să nu mă înţelegi greşit, domnule Consilier. Dacă va trebui să folosesc Sonda, o voi face, şi chiar dacă eşti nevinovat nu vei avea dreptul la recurs.

— Ce vreţi să ştiţi?

Kodell închise un comutator de pe birou:

— Ceea ce te întreb şi ceea ce vei răspunde se va înregistra, atât ca sunet, cât şi ca imagine. Nu am nevoie de declaraţii din proprie iniţiativă şi nici de răspunsuri selective. Cel puţin, în acest moment. Sunt sigur că înţelegi.

— Înţeleg că veţi înregistra numai ceea ce veţi dori, zise Trevize dispreţuitor.

— E adevărat, dar repet: nu mă înţelege greşit. Nu voi deforma nici una din declaraţiile dumitale. Le voi folosi sau nu, atâta tot. Însă vei şti pe care din declaraţii n-o voi folosi şi astfel nu mă vei determina să risipesc timpul meu şi al dumitale.

— Vom vedea.

— Domnule Consilier Trevize, şi nota de formalitate din glasul lui constituia o dovadă elocventă că pornise înregistrarea, avem motive să credem că aţi declarat în mod deschis, cu diverse prilejuri, că nu credeţi în existenţa Planului Seldon.

— Dacă am făcut astfel de afirmaţii, spuse rar Trevize, şi încă în mod repetat, ce altceva vă mai trebuie?

— Vă propun să nu pierdem timpul cu ocolişuri, domnule Consilier. Ştiţi că ceea ce doresc este o recunoaştere sinceră, cu propria dumitale voce, care să poarte amprenta vocală de necontestat, în condiţii care să arate limpede că nu ai fost supus constrângerii.

— Deoarece presupun că folosirea oricărui efect hipnotic, chimic sau de altă natură, ar modifica amprentele vocale?

— Destul de pregnant.

— Şi ţineţi foarte mult să demonstraţi că nu aţi făcut uz de metode ilegale în cazul interogării unui Consilier? Nu vă condamn pentru asta.

— Sunt încântat că nu mă condamni, domnule Consilier. Atunci să continuăm. Aţi afirmat în mod deschis, şi în mod repetat, că nu credeţi în existenţa Planului Seldon. Recunoaşteţi?

Trevize vorbi cumpănit, alegându-si cuvintele cu grijă:

— Nu cred că ceea ce numim Plan Seldon are semnificaţia ce i se atribuie.

— O declaraţie cam confuza. N-aţi vrea să fiţi mai explicit?

— Părerea mea este că obişnuitul concept, pe care l-a elaborat Hari Seldon în urmă cu cinci sute de ani folosind ştiinţa matematică a psihoistoriei, prin care a conceput desfăşurarea evenimentelor până la ultimul detaliu, şi potrivit căruia noi urmăm un drum menit să ne ducă de la Primul Imperiu Galactic până la cel de-al Doilea Imperiu Galactic pe o cale de maximă probabilitate, este nativ. Nu poate fi astfel.

— Cu alte cuvinte, susţineţi că Hari Seldon n-a existat?

— Nicidecum. Bineînţeles c-a existat.

— N-a dezvoltat psihoistoria?

— Ba da, şi nici n-am afirmat contrariul. Domnule Director, aş fi lămurit totul în faţa Consiliului dar nu mi s-a permis, de aceea vă voi explica dumneavoastră. Adevărul spuselor mele este atât de simplu…

Directorul Siguranţei oprise calm şi ostentativ aparatul de înregistrare…

Trevize se încruntă:

— De ce-aţi făcut asta?

— Îmi răpeşti timpul, domnule Consilier. Nu ţi-am cerut o prelegere.

— Doriţi totuşi, să-mi justific opiniile. Mă înşel, cumva?

— Câtuşi de puţin. Eu îţi cer să răspunzi la întrebări — simplu, direct şi cinstit. Doar atât şi nu adăuga elemente de care n-am nevoie. Dacă înţelegi asta, discuţia noastră nu va dura mult.

— Astfel spus, îmi cereţi declaraţii care să vină în sprijinul versiunii oficiale în legătură cu ceea ce se presupune că aş fi comis.

— Noi vă cerem doar să faceţi declaraţii în spiritul adevărului şi vă asigurăm că nu le vom răstălmăci. Să încercăm încă o dată, vă rog. Vorbeam despre Hari Seidon.

Instalaţia de înregistrare se puse din nou în mişcare şi Kodell repetă calm:

— N-am dezvoltat psihoistoria?

— Bineînţeles că a dezvoltat ştiinţa pe care o numim psihoistorie, răspunse Trevize, nereuşind să-si ascundă iritarea şi gesticulând înfierbântat şi exasperat.

— Şi cum aţi defini-o?

— Pentru numele Galaxiei! De obicei, este definită drept ramură a matematicii care studiază reacţiile unor mari grupuri umane la o serie de stimuli în anumite condiţii. Cu alte cuvinte, se presupune că anticipează schimbările sociale şi istorice.

— Spui “se presupune.” Pui la îndoială această posibilitate a matematicii?

— Nu, răspunse Trevize. Nu sunt psihoistoric. După cum nu există psihoistorici printre membrii Guvernului Fundaţiei, sau printre cetăţenii de pe Terminus, sau…

Kodell ridică o mână cu un aer împăciuitor:

— Domnule Consilier, vă rog, şi Trevize se opri. Aveţi vreun motiv să presupuneţi că Hari Seldon nu a analizat combinaţia cea mai eficientă de factori probabili pentru a scurta drumul care conduce de la Primul către cel de-al Doilea Imperiu prin mijlocirea Fundaţiei?

— N-am fost de faţă, zise Trevize sardonic. De unde să ştiu asta?

— Dar puteţi fi sigur că n-a făcut-o?

— Nu.

— Prin urmare puneţi la îndoială faptul că imaginea holografică a lui Hari Seldon, care a apărut în momente de criză istorică de-a lungul ultimilor cinci sute de ani este o reproducere făcută în ultimul său an de viaţă, la scurt timp după întemeierea Fundaţiei?

— Presupun că nu pot nega.

— “Presupuneţi”. Spuneţi-ne: această imagine este o înşelătorie, un truc ieftin, pus la cale de cineva cu un anume scop?

— Nu. Nu susţin aşa ceva, oftă Trevize.

— Sunteţi gata să afirmaţi că mesajele pe care Hari Seldon ni le transmite sunt manipulate, într-un fel sau altul, de către cineva?

— Nu. N-am nici un motiv să cred că ar fi posibilă sau utilă o asemenea manipulare.

— Înţeleg. Aţi fost martor la ultima apariţie a imaginii lui Seldon. Vi s-a părut că această analiză, pregătită acum cinci şute de ani, nu reflectă îndeaproape situaţia concretă de astăzi?

— Dimpotrivă, zise Trevize înveselit dintr-o dată. S-a potrivit foarte bine.

Kodell păru să nu ia în seamă buna dispoziţie a lui Trevize:

— Şi totuşi, domnule Consilier, după apariţia lui Seldon susţineţi că Planul Seldon nu există.

— Desigur. Susţin că nu există tocmai pentru că analiza s-a dovedit prea perfectă…

Kodell oprise înregistrarea:

— Domnule Consilier, după apariţia lui Seldon mai susţineţi că Planul Seldon nu există?

— De unde ştiţi? După apariţie, nimeni n-a avut prilejul să vorbească cu prietenul meu Compor, informatorul dumneavoastră.

— Am bănuit, domnule Consilier. Şi să zicem că aţi răspuns deja: “Desigur”. Dacă veţi spune asta încă o dată, fără a mai adăuga elemente de prisos, vom putea continua discuţia.

— Desigur, făcu Trevize ironic.

— Bun, aprobă Kodelf, voi alege acel “Desigur” care sună mai natural. Vă mulţumesc, domnule Consilier, şi opri din nou instalaţia de înregistrare.

— Asta-i tot?

— Pentru ceea ce vreau să demonstrez, da.

— Mi-e foarte limpede că vă trebuie un grup de întrebări şi răspunsuri pe care să le puteţi prezenta Terminusului şi întregii Federaţii a Fundaţiei cu scopul de a dovedi că accept pe de-a-ntregul legenda Planului Seldon. Asta înseamnă că dacă voi exprima public vreo îndoială voi fi considerat de-a dreptul scrântit sau nebun.

— Sau chiar trădător în ochii unei mulţimi extaziate care consideră Planul drept esenţial pentru siguranţa Fundaţiei. Probabil că nu va fi nevoie să facem publice aceste afirmaţii, domnule Consilier, dacă ajungem la o înţelegere, dar vom avea grijă ca Federaţia să le audă dacă ne siliţi la măsuri extreme.

— Domnule, izbucni Trevize, cum de puteţi fi atât de nesăbuit încât să nu vă intereseze cât de cât ceea ce am de spus?

— Ca fiinţă umană, mă interesează foarte mult şi, dacă vom găsi momentul potrivit, vă voi asculta cu atenţie şi cu doza cuvenită de scepticism. Totuşi, ca Director al Siguranţei, în aceste clipe am exact ce-mi trebuie.

— Sper că vă daţi seama că nici dumneavoastră, nici primarul nu veţi trage vreun folos din asta.

— E foarte ciudat, dar nu împărtăşesc această părere. Acum veţi pleca. Escortat, desigur.

— Unde voi fi dus?

Kodell îl învrednici cu un zâmbet:

— La revedere, domnule Consilier. N-aţi cooperat perfect, dar dacă m-aş fi aşteptat la aşa ceva din partea dumneavoastră ar fi însemnat să dau dovadă de lipsă de realism.

Îi întinse mâna.

Ridicându-se în picioare, Trevize ignoră mâna întinsă, îşi îndreptă centironul şi zise:

— Nu veţi reuşi decât să amânaţi inevitabilul. Mai devreme sau mai târziu vor apare şi alţii care să gândească la fel ca mine. Întemniţarea sau uciderea mea n-ar crea decât uimire şi ar da naştere mai curând unor idei asemănătoare. În cele din urmă, adevărul şi eu vom triumfa.

Kodelî îşi retrase mâna şi clătină încet din cap:

— Serios, Trevize. Eşti tare nesăbuit.

4

Cele două gărzi veniră abia la miezul nopţii pentru a-l elibera pe Trevize din camera din sediul Siguranţei care, trebui el să recunoască, era luxoasă. Luxoasă, dar sub cheie. Oricum ar fi numit-o, tot celulă de închisoare rămânea.

Trevize avu mai bine de patru ore pentru o evaluare amară a situaţiei în care se afla, păşind aproape tot timpul încoace şi încolo, incapabil să-şi găsească liniştea.

De ce avusese încredere în Compor?

De ce nu? Lăsase impresia că-l aprobase întru totul. Ba nu, nu era numai asta. Păruse dispus să se lase convins de argumente. Nu, nici acest lucru nu era adevărat,. Lăsase impresia că e atât de prost, atât de uşor de dominat, într-atât de lipsit de gândire şi de păreri proprii, încât Trevize se bucurase de şansa ce i se oferise de a-l folosi drept cameră de rezonanţă foarte comodă. Compor îl ajutase pe Trevize să-şi exprime părerile cu voce tare şi să şi le limpezească. Îi fusese de folos, şi Trevize avusese încredere în el pentru simplul motiv că îi convenise această situaţie.

Acum, însă, era inutil să încerce să analizeze dacă s-ar fi cuvenit să descopere adevăratele intenţii ale lui Compor. Ar fi trebuit să urmeze acel sfat simplu şi general: “Să nu te încrezi în nimeni”.

Dar poţi trăi fără a avea încredere în cineva?

Se părea că aceasta era calea de urmat.

Şi cine şi-ar fi închipuit că Branno va îndrăzni să elimine un Consilier din şedinţa de Consiliu şi că nimeni dintre ceilalţi Consilieri nu va interveni pentru a-l apăra pe unul dintre ai lor? Chiar dacă îl dezaprobaseră din adâncul inimilor pe Trevize, chiar dacă ar fi fost gata să-şi dea până şi ultima picătură de sânge ca să apere punctul de vedere al lui Branno, tot ar fi trebuit, măcar din principiu, să se opună unei violări a prerogativelor lor. Până şi Branno cea de bronz, cum mai era numită uneori, acţionase cu o rigiditate ieşită din comun…

Doar dacă nu era şi ea constrânsă…

A, nu! Aceasta ar fi calea sigură spre nebunie!

Şi totuşi…

Mintea îi lucra febril şi precaut, iar în momentul în care sosiră gărzile, gândurile i se învălmăşiseră în minte.

— Veniţi cu noi, domnule Consilier, spuse cu gravitate cel mai în vârstă dintre ei.

Insigna dovedea că era locotenent. Avea o mică cicatrice pe obrazul drept şi părea obosit de parcă ar fi stat mult peste program măcinându-şi timpul în aşteptare şi inactivitate, situaţie aproape normală în cazul unui soldat al cărui popor trăise paşnic de mai bine de-un veac.

Trevize nu păru impresionat:

— Numele dumitale, Locotenente.

— Sunt Locotenent Evander Sopellor, domnule Consilier.

— Sper că înţelegi că încâlci legea, Locotenent Sopellor. Nu ai dreptul să arestezi un Consilier.

— Acesta este ordinul pe care l-am primit, domnule.

— N-are importanţă. Nu ţi se poate ordona să arestezi un Consilier. Cred că-ţi dai seama c-ai putea fi deferit curţii marţiale pentru această acţiune.

— Nu sunteţi în stare de arest, domnule Consilier.

— În cazul acesta nu trebuie să merg cu dumneata, aşa e?

— Ni s-au transmis instrucţiuni să vă escortăm la domiciliu.

— Ştiu şi singur drumul.

— Şi să vă protejăm.

— De ce? Sau împotriva cui?

— De orice mulţime ce s-ar putea strânge.

— La miez de noapte?

— Tocmai de aceea am aşteptat până la miezul nopţii, domnule. Iar acum, pentru binele dumneavoastră, trebuie să vă invit să mergeţi cu noi. Permiteţi-mi să spun — nu ca o ameninţare, ci spre informarea dumneavoastră — că suntem autorizaţi să folosim forţa la nevoie.

Trevize văzuse deja cravaşele neuronice cu care erau înarmaţi cei doi. Se ridică cu un aer care nădăjdui că exprima demnitate:

— Acasă, deci… Ori voi descoperi că vreţi să mă duceţi la închisoare?

— Nu ni s-a ordonat să vă minţim, domnule, zise mândru locotenentul.

Trevize îşi dădu seama că se afla în prezenţa unui profesionist care ar solicita o aprobare chiar şi pentru a minţi şi că, în cazul când i s-ar ordona aşa ceva, expresia feţei şi tonul vocii l-ar da imediat de gol.

— Cer scuze, domnule Locotenent. N-am vrut să las a se înţelege că m-aş îndoi de cuvântul dumitale.

Afară erau aşteptaţi de un vehicul de teren. Strada era pustie şi nu se vedea ţipenie de om. Nici vorbă de mulţimi, dar locotenentul se exprimase corect. Nu spusese că afară se afla sau se va aduna o mulţime. Se referise doar la “orice mulţime care s-ar putea strânge”.

Locotenentul se plasase precaut între Trevize şi vehicul. Trevize nu s-ar fi putut strecura pentru a-şi căuta salvarea prin fugă. Locotenentul urcă imediat după el şi se aşeză în spate.

Vehiculul se urni din loc.

— Presupun că de îndată ce voi ajunge acasă voi putea să-mi văd, liber şi neîngrădit, de treburile mele şi că, de exemplu, aş putea pleca dacă am chef.

— Avem ordin să nu vă deranjăm în nici un fel, domnule Consilier, decât dacă acest lucru contravine ordinului de a vă proteja.

— Contravine? Ce vrea să însemne asta în cazul de faţă?

— Am primit ordin să vă comunic că imediat ce ajungeţi acasă nu puteţi pleca. Străzile nu prezintă siguranţă, iar eu răspund de integritatea dumneavoastră.

— Vrei să spui că voi fi arestat la domiciliu?

— Nu sunt avocat, domnule Consilier. Nu ştiu ce înseamnă asta.

Apoi privi drept înainte, însă îşi menţinu cotul în coasta lui Trevize. Trevize n-ar fi putut să facă nici o mişcare, oricât de mică, fără ca locotenentul să nu-şi dea seama.

Autovehiculul se opri în faţa casei micuţe din suburbia Flexner. În prezent locuia singur — Flavella îl părăsise, obosită de viaţa dezordonată pe care el era silit să o ducă din pricina numeroaselor angajamente pe care le avea de când devenise Consilier — aşa că nu erau speranţe să-l aştepte cineva.

— Acum cobor? întrebă Trevize.

— Voi coborî eu mai întâi, domnule Consilier. Vă vom eseorta.

— Pentru propria-mi siguranţă?

— Da, domnule.

În casă îl aşteptau două gărzi. O lampă de veghe arunca o lumină palidă, iar ferestrele fuseseră date cu o peliculă opacă, astfel că din afară nimeni nu putea privi în casă.

Pentru o clipă, simţi o revoltă împotriva acestei încălcări a intimităţii sale, după care alungă sentimentul cu o uşoară ridicare din umeri. Dacă nici măcar Consiliul n-a îndrăznit să-l apere în şedinţa Camerei, atunci era sigur că propria-i casă nu putea deveni peste noapte un castel.

— Câţi sunteţi cu totul? Un regiment?

— Nu, domnule Consilier, se auzi o voce hotărâtă şi sigură. O singură persoană în afara celor pe care le poţi vedea şi te asigur că te aştept de multă vreme.

Harla Branno, Primarul Terminusului, apăru în cadrul uşii care dădea în camera de zi.

— Avem timp suficient pentru a discuta, de acord?

Trevize făcu ochii mari şi miraţi:

— Toată tevatura asta doar ca sa…

Dar Branno spuse cu o voce înceată, dar autoritară:

— Mai încet, domnule Consilier… Iar voi patru, poftiţi afară. Ieşiţi! Totul va fi în regulă.

Cele patru gărzi salutară şi se răsuciră pe călcâie. Trevize şi Branno rămaseră singuri.