Marginea Fundaţiei

50

Pelorat strâmbă din nas când se întoarse pe Far Star împreună cu Trevize.

Trevize ridică nepăsător din umeri.

— Corpul uman este un mare producător de mirosuri. Instalaţia de reciclare a aerului nu reuşeşte să le elimine perfect şi parfumurile artificiale se suprapun, dând naştere altor mirosuri neplăcute.

— Şi presupun că mirosul specific al unei nave nu seamănă cu al alteia.

— Adevărat, dar ai mai simţit mirosul Planetei Sayshell după ce ai petrecut o oră pe ea?

— Nu, recunoscu Pelorat.

— Atunci nu vei mai simţi nici mirosul acesteia după o vreme. De fapt, dacă trăieşti pe o navă o perioadă îndelungată, mirosul care te întâmpină la întoarcere îţi va place, pentru că-ţi dă sentimentul că ai ajuns acasă. Şi, apropo. Janov, dacă vei mai cutreiera Galaxia, să ţii minte că-i o dovadă de impoliteţe să faci remarci nelalocul lor privind mirosul specific al unei nave sau al unei planete de faţă cu cei care trăiesc pe nava sau pe planeta aceea. Dacă discutăm, între noi nu vom jigni pe nimeni.

— Golan, la drept vorbind, partea curioasă e că mă simt ca acasă pe Far Star. Poate pentru că a fost fabricată de Fundaţie, spuse Pelorat şi zâmbi. Ştii, niciodată nu m-am considerat patriot. Îmi place să cred că recunosc numai umanitatea ca naţiune căreia îi aparţin, dar trebuie să mărturisesc că de când sunt departe de Fundaţie mi se umple sufletul de iubire faţă de ea.

Trevize îşi făcea patul.

— Să ştii că nici nu ne aflăm prea departe de Fundaţie. Uniunea Sayshell aproape că e înconjurată de Teritorii ale Fundaţiei. Avem aici un ambasador şi ne facem simţită prezenţa prin consuli şi alte persoane oficiale. Celor de pe Sayshell le place să ni se opună prin vorbe, dar de obicei manifestă precauţie şi nu fac nimic pentru a strica relaţiile. Janov, hai să punem punct aici. N-am realizat mare lucru astăzi şi mâine va trebui să recuperăm timpul pierdut.

Sunetele se auzeau dintr-o cameră în cealaltă şi când nava se cufundă în întuneric, nereuşind să-şi găsească liniştea şi întorcându-se de pe-o parte pe alta, Pelorat îndrăzni într-un târziu să spargă tăcerea:

— Golan?

— Da.

— Nu dormi?

— Cum să dorm dacă ţi-am răspuns?

— Totuşi am aflat ceva astăzi. Prietenul tău, Compor…

— Fostul meu prieten, mârâi Trevize.

— Cum doreşti, dar a vorbit despre Pământ şi ne-a spus ceva ce n-am întâlnit în cursul cercetărilor mele. Radioactivitate!

Trevize se săltă într-un cot:

— Ascultă, Janov, dacă Pământul e cu-adevărat mort, asta nu înseamnă că ne vom întoarce acasă. Eu tot mai vreau să găsesc Gaia.

Pelorat scoase un şuierat uşor şi spuse:

— Desigur, dragul meu prieten. Şi eu vreau. Şi nu cred că Pământul e o planetă moartă. Compor a spus probabil ceea ce simţea ca adevărat, dar nu cred că exista vreun sector al Galaxiei care să nu aibă poveşti care să susţină că acolo s-a născut umanitatea. Şi aproape fără excepţie, toţi dau planetelor respective numele de Pământ sau un nume foarte apropiat. În antropologie asta se cheamă “globocentrism”. Oamenii au înclinaţia de a se considera mai buni decât vecinii lor: că posedă o cultură mai veche, superioară faţă de a altor lumi; că ceea ce-i bun pe alte lumi a fost împrumutat de la ei, în vreme ce aspectele negative sunt prezentate distorsionat, răstălmăcite prin împrumut sau inventate altundeva. Iar tendinţa generală este de a trage un semn de egalitate între calitate şi durată. Dacă nu pot susţine convingător că planeta lor este Pământul sau echivalentul său şi, respectiv, leagănul speciei umane, atunci se străduiesc să plaseze Pământul în propriul lor sector, chiar dacă nu reuşesc să precizeze coordonatele acestuia.

Trevize interveni:

— Iar tu vrei să spui că amicul Compor nu făcea decât să ilustreze acest obicei atunci când a afirmat că Pământul există în Sectorul Sirius. Cu toate astea, Sectorul Sirius chiar are o îndelungată istorie, aşa că ar trebui ca fiecare lume să fie bine cunoscută şi, prin urmare, ne va fi uşor să verificăm fără să ne mai ducem acolo.

Pelorat chicoti:

— Chiar dacă s-ar întâmpla să dovedeşti că nici o lume din Sectorul Sirius n-are cum să fie Pământul, tot n-ai rezolva nimic. Golan, nici nu-ţi dai seama cât de bine reuşeşti ca prin misticism să denaturezi adevărul raţional. În Galaxie există cel puţin cinci sau şase sectoare în care savanţi demni de tot respectul repetă, cu prilejul oricărei solemnităţi, poveşti locale care susţin că Pământul sau cum doresc ei să-i spună — este aşezat în hiperspaţiu şi că nimeni nu poate ajunge acolo decât cu totul întâmplător.

— Şi susţin că a ajuns cineva acolo din întâmplare?

— Poveştile coexistă cu refuzul patriotic de a le pune la îndoială, chiar dacă ele sunt incredibile şi nu-s luate în serios decât de cei de pe lumea care le-a născocit.

— Janov, atunci să nu le dăm nici noi crezare şi să intrăm fiecare în hiperspaţiul somnului.

— Golan, dar treaba asta cu radioactivitatea Pământului mi-a trezit interesul. Pentru mine, detaliul ăsta pare să poarte amprenta adevărului sau a unui anume adevăr.

— Ce vrei să spui cu un anume adevăr?

— Ei bine, o lume radioactivă e una în care radiaţiile puternice sunt prezente în concentraţii mai mari decât normale. Pe o asemenea lume, ritmul mutaţiei va fi mai rapid, iar evoluţia ar face paşi mai grăbiţi şi mai diverşi. Dacă-ţi aminteşti, ţi-am povestit că unul dintre elementele care apropie majoritatea poveştilor este cel care susţine că viaţa de pe Pământ a cunoscut o diversitate uimitoare: milioane de specii şi nenumărate forme de viaţă. Această diversitate a vieţii, această dezvoltare explozivă, a dus la apariţia inteligenţei pe Pământ şi la expansiunea şi zborul spre toate colţurile Galaxiei. Dacă, dintr-un motiv sau altul, Pământul ar fi radioactiv, adică mai radioactiv decât alte planete, asta ar explica de ce Pământul este, sau a fost, unic.

Trevize rămase tăcut câteva clipe, apoi zise:

— În primul rând, n-avem motiv să credem că amicul Compor ne-a spus adevărul. Poate că ne-a minţit cât a putut de bine ca să ne determine să plecăm de-aici şi să dăm fuga ca proştii spre Sirius. Cred că tocmai asta a încercat el. Şi chiar de ne-ar fi spus adevărul, a susţinut că radioactivitatea e atât de ridicată, încât viaţa acolo a devenit imposibilă.

Pelorat scoase un nou şuierat:

— Nivelul scăzut al radioactivităţii Pământului a permis dezvoltarea vieţii căreia, o dată apărută, i-a fost mai uşor să se menţină decât îi fusese ca să se dezvolte. Să admitem, deci, că viaţa a apărut şi a continuat să existe pe Pământ. Prin urmare, nivelul radioactivităţii n-a fost incompatibil cu viaţa chiar de la început şi nici nu putea să dispară între timp. Dar nu înţeleg ce putea să contribuie la creşterea acestui nivel.

— Dar exploziile nucleare? sugeră Trevize.

— Ce-au ele de-a face cu nivelul de radioactivitate?

— Vreau să zic. dacă au avut loc explozii nucleare pe Pământ?

— Pe suprafaţa Pământului? Imposibil. Documentele privind istoria Galaxiei nu fac referire la vreo societate care să fi fost atât de descreierată încât să folosească exploziile nucleare ca armă. N-am fi supravieţuit. În timpul insurecţiei din Trigellia, când cele două tabere au înregistrat pierderi uriaşe din pricina foametei, şi când Jendippurus Khoratt, din disperare, a sugerat iniţierea unei reacţii de fuziune în…

— A fost spânzurat de soldaţii propriei flote. Ştiu istoria galactică. Eu mă gândeam la un accident.

— Nu s-au înregistrat accidente de acest fel care să contribuie la o creştere semnificativă a intensităţii radioactivităţii unei planete. Pelorat oftă şi continuă: Presupun că va trebui să mergem în Sectorul Sirius şi să facem cercetări.

— Într-o bună zi o să ajungem şi acolo. Deocamdată…

— Gata, am înţeles. O să-mi ţin gura.

Tăcu, iar Trevize rămase treaz încă o oră, gândindu-se dacă nu cumva atrăsese deja atenţia asupra sa şi dacă n-ar ft fost mai înţelept să plece spre Sectorul Sirius şi apoi să se întoarcă pe Gaia când toată lumea va fi preocupată de cu totul alte probleme.

Când adormi încă nu reuşise să ia o hotărâre într-un sens sau altul. Avu un somn tulburat de vise.

51

Sosiră din nou în oraş cu o oră sau două înainte de amiază. De data aceasta, centrul turistic era aglomerat de-a binelea, dar reuşiră să afle drumul către o bibliotecă renumită, unde primiră informaţiile necesare pentru a putea folosi modelele locale ale computerelor cu fişiere de date.

Fără să le scape nici un amănunt, vizitară muzee şi universităţi, începând cu cele care se aflau în imediata apropiere, şi verificară atent toate informaţiile care se refereau la antropologi, arheologi şi specialişti în istorie antică.

— Aha! exclamă Pelorat.

— Aha? făcu Trevize cam iritat. Ce aha?

— Numele ăsta. Quintesetz. Mi se pare cunoscut.

— Îl cunoşti?

— Bineînţeles că nu, dar probabil c-am citit lucrări de-ale lui. Hai până la navă, pentru că fişierul meu e acolo.

— Nu ne întoarcem, Janov. Dacă numele ţi-e cunoscut, avem un punct de plecare. Dacă n-are cum să ne ajute, poate ne dă vreo sugestie. (Se ridică în picioare.) Hai să aflăm cum putem ajunge la Universitatea Sayshell. Şi pentru că înainte de prânz tot n-o să găsim pe nimeni acolo, hai întâi să mâncăm.

Reuşiră să ajungă la universitate abia spre seară. Se descurcară cu greu prin labirintul de săli şi coridoare şi ajunseră într-o anticameră unde rămaseră să aştepte întoarcerea unei tinere care plecase să se intereseze dacă Profesorul Quintesetz se afla în Universitate sau nu şi dacă-i putea primi.

— Mă-ntreb cât trebuie să mai aşteptăm, spuse neliniştit Pelorat. Programul e pe sfârşite.

Şi ca la un semn, tânăra doamnă, care cu o jumătate de oră în urmă se oferise să-i ajute, intră îndreptându-se grăbită spre ei, încălţată cu pantofi strălucitori de culoare roşieşi violetă şi scoţând sunete muzicale stridente la fiecare pas. Tonurile mai înalte sau mai joase variau în funcţie de viteza şi forţa cu care călca.

Pelorat avu un fior. Bănuia că fiecare lume are modul ei aparte de a-i hăitui simţurile, aşa după cum fiecare lume mirosea altfel. Acum, când nu mai băga în seamă mirosurile, se întreba dacă va fî în stare să se obişnuiască şi cu torentul de sunete stridente pe care-l produceau pantofii la modă ai tinerelor doamne.

Ea se apropie de Pelorat şi se opri în faţa lui:

— Profesore, vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră complet?

— Janov Pelorat, domnişoară.

— Planeta de origine?

Trevize dădu să ridice o mână ca pentru a solicita un moment de tăcere, dar Pelorat, nevăzându-l sau neobservând gestul, răspunse:

— Terminus.

Tânăra zâmbi larg arătându-se încântată:

— Când i-am spus Profesorului Quintesetz că un oarecare Profesor Pelorat întreabă de el, mi-a comunicat că vă va primi numai dacă sunteţi Janov Pelorat de pe Terminus.

Pelorat clipi descumpănit:

— Vreţi… vreţi să ziceţi că a auzit de mine?

— Aşa s-ar părea.

Aproape buimăcit, Pelorat reuşi să zâmbească şi se întoarse către Trevize:

— A auzit de mine. La asta chiar că nu m-aş fi gândit… adică, am scris foarte puţine lucrări şi nu credeam că le-a citit cineva… Clătină din cap. Nu erau chiar atât de importante.

— Hai, lasă, spuse Trevize, zâmbind şi el, nu te mai subestima atât. Să mergem. (Se întoarse către tânără.) Domnişoară, bănuiesc că va trebui să ne deplasăm până acolo cu vreun mijloc de transport.

— Nu, putem merge pe jos. Nici nu va trebui să ieşim din complexul de clădiri şi-mi va face plăcere să vă conduc până la el. Sunteţi amândoi de pe Terminus? întrebă ea şi o luă înainte.

Ei porniră după ea şi Trevize, cu o uşoară iritare în glas îi răspunse:

— Da, suntem. Are vreo importanţă?

— A, nu, sigur că nu. Pe Sayshell sunt unii care nu-i prea iubesc pe cei de pe Fundaţie, ştiţi, dar aici la Universitate, suntem mai cosmopoliţi. Trăieşte, dar lasă-i şi pe alţii să trăiască, asta-i deviza mea. Şi cei de pe Fundaţie sunt oameni, înţelegeţi?

— Da, înţeleg. Şi mulţi dintre noi gândesc la fel.

— Asa şi trebuie. N-am fost niciodată pe Terminus. Cu siguranţă că e un oraş mare.

— La drept vorbind, nu e, zise nepăsător Trevize. Presupun că-i mai mic decât Sayshell City.

— Vreţi să râdeţi de mine, făcu ea. Doar e capitala Federaţiei Fundaţiei, nu? Vreau să zic, alt Terminus nu mai există, adevărat?

— Nu, din câte ştiu, există doar un Terminus şi de acolo venim, din capitala Federaţiei Fundaţiei.

— Păi atunci trebuie să fie un oraş gigantic. Şi aţi făcut atâta drum ca să-l întâlniţi pe profesor?! Să ştiţi că ne mândrim cu el. Toată Galaxia îl consideră o autoritate demare prestigiu.

— Serios? În ce domeniu? întrebă Trevize.

— Tare ghiduş mai sunteţi. Ştie mai multe despre istoria antică decât… decât ştiu eu despre familia mea. Şi continuă să păşească înainte în ritm alert şi muzical.

Dacă îi tot spui cuiva că e glumeţ şi ghiduş nu se poate ca el să nu capete o înclinaţie reală către aşa ceva. Trevize zâmbi şi o întrebă:

— Presupun că profesorul ştie absolut totul despre Pământ.

— Pământ? (Se opri în faţa unei uşi şi îi privi pe amândoi fără să clipească.)

— Vreau să zic, lumea pe care s-a născut umanitatea.

— A, vă referiţi la planeta dintâi. Cred că da. De fapt, ar trebui să cunoască totul despre ea. La urma urmei, se află în Sectorul Sayshell. Toată lumea ştie asta! Aici e biroul lui. Mă duc să-l anunţ.

— Nu, încă nu, zise Trevize. Aşteptaţi puţin. Spuneţi-mi câte ceva despre Pământ.

— Practic n-am auzit pe nimeni numind-o Pământ. Cred că aşa i se zice pe Fundaţie. Noi îi spunem Gaia.

Trevize aruncă o privire spre Pelorat:

— Da? Şi unde este situată?

— Nicăieri. În hiperspaţiu; şi nimeni nu poate ajunge acolo. Când eram mică, bunica îmi povestea că, demult, Gaia fusese în spaţiul real, dar dezgustată din cale-afară din cauza…

— Crimelor şi a prostiei umane, continuă Pelorat, a părăsit spaţiul ruşinată şi a refuzat să mai aibă ceva de-a face cu fiinţele umane pe care le zămislise şi le trimisese în toate colţurile Galaxiei.

— Văd că ştiţi povestea. Aşa e. O prietenă de-a mea zice că asta-i o supersiţie. Îi arăt eu ei. Dacă aşa cred şi profesorii de pe Fundaţie…

Pe geamul fumuriu al uşii străluceau câteva cuvinte scrise cu litere strălucitoare în grafia greu de descifrat din Saysliell: SOTAYN QUINTESETZ ABT, iar dedesubt, cu aceleaşi caractere, se putea vedea o altă tăbliţă: CATEDRA DE ISTORIE ANTICĂ.

Tânăra atinse cu degetul un cerculeţ neted din metal. Nu se auzi nici un sunet, dar nuanţa fumurie a geamului deveni de un alb lăptos şi o voce calmă li se adresă pe un ton neutru: “Vă rog să vă prezentaţi”.

— Janov Pelorat de pe Terminus şi Golan Trevize de pe aceeaşi lume. Uşa se deschise instantaneu.

52

Bărbatul care se ridică de la birou îl ocoli şi veni să-i întâmpine; era înalt şi trecut de floarea vârstei. Avea un ten măsliniu deschis, iar părul, aranjat în bucle mici şi sârmoase, îi era cenuşiu ca oţelul. Întinse mâna ca să le ureze bun venit şi li se adresă cu o voce caldă şi liniştita:

— Eu sunt S.Q. Încântat să vă cunosc, domnilor Profesori.

— Eu n-am titlu academic. Îl însoţesc doar pe Profesor Pelorat. Puteţi să-mi spuneţi simplu Trevize, zise el în chip de explicaţie. Încântat să văcunosc, Profesore Abt.

Quintesetz ridică o mână, vizibil stânjenit:

— Nu, nu, vă rog. Abt e un titlu caraghios şi de prisos al cărui înţeles rămâne accesibil doar celor de pe Sayshell. Ignoraţi-l, vă rog, şi spuneţi-mi pur şi simplu S.Q. Pe Sayshell obişnuim să folosim iniţialele în relaţiile noastre sociale. Sunt încântat să vă cunosc pe amândoi, deşi nu mă aşteptam la o mică delegaţie.

Ezită o clipă apoi le întinse mâna pe rând după ce şi-o trecu pe stofa pantalonilor ca să şi-o şteargă.

Trevize îi strânse mâna, punându-şi întrebarea care era protocolul de salut pe Sayshell.

— Luaţi loc. vă rog, spuse Quintesetz. Regret dacă scaunele astea vi se vor părea lipsite de confortul obişnuit pe planeta noastră, dar, mie unul, nu-mi place să mă simt îmbrăţişat de ele. Asta-i moda zilei, însă eu prefer ca îmbrăţişarea să reprezinte cu totul altceva, nu sunteţi de aceeaşi părere?

Trevize zâmbi şi spuse în glumă:

— Cui nu-i place? Numele dumneavoastră, S.Q., pare să provină din Lumile de la Periferie, iar nu din Sayshell. Vă cer scuze dacă remarca vi se pare nelalocul ei.

— Nu mă supără deloc. Majoritatea strămoşilor mei au trăit pe Askone. În urma cu cinci generaţii, stră-străbunicii mei au plecat de pe Askone, deoarece jugul Fundaţiei devenise de nesuportat.

— Iar noi suntem de pe Fundaţie. Cerem iertare, spuse Pelorat.

Quintesetz făcu un semn împăciuitor:

— Doar n-o să întreţin duşmănia după cinci generaţii, deşi am auzit de astfel de întâmplări şi e mare păcat. Vreţi să mâncaţi ceva? Să vă ofer ceva de băut? Doriţi muzică ambientală?

— Dacă nu vă supăraţi, îndrăzni Pelorat, aş dori să trecem direct la subiect, dacă nu cumva obiceiurile sayshelliene sunt altele.

— Obiceiurile nu trebuie să devină un obstacol, vă asigur. Nici nu vă închipuiţi cât de binevenită este vizita dumneavoastră, Doctor Pelorat. Cu nici două săptămâni în urmă am citit articolul dumneavoastră despre miturile originilor în Archaeological Review şi mi s-a părut o sinteză genială — păcat că era cam concis.

Pelorat roşi de plăcere.

— Sunt deosebit de încântat că l-aţi citit. A trebuit să-l redactez mai condensat pentru că revista n-ar fi publicat un studiu complet. Proiectam să scriu un tratat pe această temă.

— Ar fi o idee foarte bună. Şi cum vă spuneam, imediat ce l-am citit am simţit nevoia să vă cunosc. Chiar mă gândeam să fac o vizită pe Terminus în acest scop, deşi ar fi fost destul de greu de aranjat.

— De ce asta? întrebă Trevize.

Quintesetz părea încurcat:

— Îmi pare rău că trebuie să v-o spun, dar Sayshell nu doreşte să se alăture Federaţiei Fundaţiei şi de aceea descurajează orice legături cu Fundaţia. Rămânem neutri din tradiţie, înţelegeţi? Până şi Catârul ne-a lăsat în pace după ce a obţinut prin forţă o declaraţie solemnă de neutralitate. Din acest motiv, orice cerere pentru a efectua o vizită pe teritoriul Fundaţiei în general — şi pe Terminus în mod special — este privită cu suspiciune, deşi un savant ca mine, pe care nu-l interesează decât probleme academice, probabil c-ar obţine în cele din urmă un paşaport. Dar constat că n-a mai fost nevoie de toate demersurile astea pentru că aţi venit dumneavoastră la mine. Nici nu-mi vine să cred. Chiar mă întreb de ce. Aţi auzit despre mine aşa cum am auzit eu despre dumneavoastră?

— Vă cunosc opera, S.Q., şi în arhiva mea deţin rezumate ale lucrărilor dumneavoastră. Tocmai de aceea am venit să vă văd. Efectuez unele cercetări, atât în privinţa Pământului, care este cunoscut ca planetă unde-şi are originea specia umană, cât şi în legătură cu perioada de început a explorării şi colonizării Galaxiei. Iar ca interes special, doresc să aflu o serie de lucruri despre întemeierea Sayshellului.

— Judecând după subiectul lucrării, presupun că vă interesează miturile şi legendele, spuse Quintesetz.

— Chiar şi istoria, evenimentele reale, dacă se poate. Dacă nu, doar mituri şi legende.

Quintesetz se ridică în picioare şi începu să umble încolo şi-ncoace prin birou, se opri o clipă şi-l privi cu luare aminte pe Pelorat, apoi îşi reluă plimbarea.

Nerăbdător, Trevize nu se putu abţine:

— Vă ascultăm, domnule.

— Ciudat! Foarte ciudat! Nu mai departe ieri…

— Ce s-a întâmplat ieri? deveni curios Pelorat.

— V-am spus, Doctore Pelorat — daţi-mi voie să vă spun J.P. Mi se pare anormal să folosesc numele complet.

— Vă rog.

— V-am spus, J.P., că lucrarea dumneavoastră mi s-a părut admirabilă şi că voiam să vă cunosc sau să vă întâlnesc pentru că, deşi posedaţi o colecţie cuprinzătoare de legende privind începuturile lumii, pe ale noastre nu le aveţi. Cu alte cuvinte, voiam să vă comunic exact ceea ce căutaţi dumneavoastră.

— Ce legătură există între această coincidenţă şi ceea ce s-a întâmplat ieri, S.Q.? întrebă Trevize.

— Legende avem destule. Mai precis, o legendă. Importantă pentru societate, deoarece ea a devenit misterul nostru esenţial…

— Mister? se miră Trevize.

— Vreau să spun că nu e o şaradă sau ceva asemănător. Cam aşa s-ar traduce cuvântul în Galactica Standard. Are un sens mai ascuns. Înseamnă “ceva secret”; ceva anume, al cărui înţeles îl cunosc doar câţiva adepţi: un lucru care nu trebuie cunoscut de străini… Iar ieri a fost ziua aceea.

— Ce zi, S.Q.? întrebă Trevize mimând o atitudine răbdătoare.

— Ieri a fost Ziua Zborului.

— A, da, explică Trevize, o zi a meditaţiei şi liniştei, când toată lumea ar fi trebuit să stea în casă.

— Destul de exact, în teorie, numai că în oraşele mai mari şi în regiunile mai mondene nu se prea respectă vechile obiceiuri. Dar văd că ştiţi despre ce e vorba.

Pelorat, puţin îngrijorat din cauza aerului de iritare al lui Trevize, interveni grăbit:

— Am auzit şi noi câte ceva ieri, când am sosit aici.

— Tocmai ieri ne-am găsit şi noi să sosim, făcu Trevize sarcastic. Ascultaţi-mă, S.Q. După cum v-am spus, eu nu-s cadru universitar, dar aş avea de pus o întrebare. Aţi afirmat că ar fi vorba de un mister esenţial, ceea ce înseamnă că nu poate fi divulgat străinilor. Atunci de ce ne vorbiţi despre el? Doar suntem străini.

— Aveţi dreptate. Dar eu nu respect ziua asta şi nu împărtăşesc din tot sufletul această superstiţie. Cu toate acestea, lucrarea Doctorului J.P. a făcut să renască un sentiment pe care-l aveam de foarte multă vreme. Miturile şi legendele nu capătă substanţă din nimic. Nimic nu se naşte astfel. Oricât de înflorite ar fi legendele, dincolo de ele trebuie să existe un sâmbure de adevăr, iar eu aş vrea să cunosc adevărul care se află la originea legendei noastre despre Ziua Zborului.

— Putem discuta în siguranţă despre asta? întrebă Trevize.

Quintesetz ridică din umeri:

— Nu sunt sigur. Elementele conservatoare ale societăţii noastre s-ar cutremura la aşa o idee. Totuşi, nu ele controlează guvernul şi nici nu l-au mai controlat în ultima sută de ani. Ateii sunt puternici şi ar fi şi mai puternici dacă aceşti conservatori n-ar profita de, şi vă rog să mă scuzaţi pentru asta, de atitudinea noastră anti-Fundaţie. Şi, la urma urmei, Liga Academicienilor mă va susţine cu hotărâre dacă va fi nevoie, pentru că eu discut, la urma urmei, problema din punctul de vedere al istoriei antice.

— Prin urmare, vreţi să ne povestiţi despre acest mister esenţial, S.Q.?

— Da, dar mai întâi aş vrea să mă asigur că nu vom fi deranjaţi şi că nimeni nu va trage cu urechea. Avem o zicală: “Dacă trebuie să dai ochii cu taurul nu face prostia să-l stârneşti”.

Apăsă pe butonul unui instrument aflat pe biroul lui şi spuse:

— Acum nu mai suntem în legătură cu restul lumii.

— Sigur nu suntem interceptaţi? se interesă Trevize.

— Interceptaţi?

— Ascultaţi! Spionaţi! Supravegheaţi prin mijloace de ascultare sau video sau chiar ambele.

Quintesetz părea consternat:

— Nu se întâmplă aşa ceva pe Sayshell!

— Dacă spuneţi dumneavoastră… făcu Trevize ridicând din umeri.

— Continuaţi, vă rog, interveni Pelorat.

Quintesetz îşi ţuguie buzele, se aşeză mai comod pe scaunul care scârţâi sub greutatea lui şi-şi împreună vârfurile degetelor. Se gândea cum să înceapă. Într-un târziu zise:

— Ştiţi ce este un robot?

— Un robot? făcu Pelorat surprins. Nu.

Quintesetz privi spre Trevize care clătină încet din cap.

— Şi totuşi ştiţi ce e un computer.

— Bineînţeles, spuse Trevize impacientat.

— Aşadar, o unealtă mobilă computerizată…

— E o unealtă mobilă computerizată, îl îngână Trevize din ce în ce mai iritat. Există nenumărate tipuri şi nu cunosc altă expresie generalizată în afară de asta: unealtă mobilă computerizată.

— …Care arată exact ca o fiinţă umană se numeşte robot, termină definiţia S.Q. fără să dea semne de supărare. Ceea ce distinge un robot este forma lui umană.

— De ce formă umană? întrebă Pelorat sincer surprins.

— Nu ştiu exact de ce. Reprezintă o formă total ineficientă pentru o unealtă, vă asigur, dar nu fac decât să repet legenda. “Robot” e un cuvânt vechi dintr-o limbă necunoscută acum, deşi savanţii susţin că are înţelesul de “muncă”.

— Nu cunosc vreun cuvânt, îşi exprimă Trevize scepticismul, care să sune cât de cât ca “robot” şi care să aibă legătură cu “muncă”.

— Nici eu n-am auzit, asta-i sigur, îl aprobă Quintesetz, dar aşa susţin ei.

— S-ar putea să aibă o etimologie inversă, spuse Pelorat. Obiectele acestea erau folosite în muncă, şi s-a spus că cuvântul înseamnă “muncă”. Bine, bine, dar de ce ne spuneţi toate astea?

— Pentru că pe Sayshell s-a dezvoltat o tradiţie potrivit căreia roboţii au fost inventaţi şi construiţi atunci când Pământul era singura lume şi întreaga Galaxie nepopulată i se deschidea în faţă. Au coexistat la vremea aceea două tipuri de fiinţe umane: unele naturale şi altele inventate, unele din carne şi oase, iar altele din metal, unele biologice, celelalte mecanice, unele complexe, celelalte simple. Quintesetz se opri să-şi tragă sufletul şi apoi adăugă râzând amar: Iertaţi-mă. Mi-e imposibil să vă vorbesc despre roboţi fără a cita din Cartea Zborului. Roboţii au fost inventaţi de către oamenii Pământului, mai mult nu-i nevoie să spun. Asta-i limpede ca lumina zilei.

— Dar de ce-au construit roboţi? întrebă Trevize.

Quintesetz ridică din umeri:

— Cine mai ştie după atâta amar de vreme? Probabil că erau în număr redus şi aveau nevoie de ajutor, cu deosebire în uriaşul efort de a explora şi popula Galaxia.

— Ideea mi se pare acceptabilă, spuse Trevize. De îndată ce Galaxia a fost colonizată nu le-au mai trebuit roboţi. Am certitudinea că astăzi nu mai există unelte mobile computerizate cu formă umanoida în Galaxie.

— În orice caz, reluă Quintesetz, dacă o simplificăm considerabil şi lăsăm deoparte nenumăratele zorzoane poetice pe care, cinstit să fiu, nu le prea accept, deşi lumea, în general, pretinde că au farmecul lor, povestea urmează cam aşa: în jurul Pământului s-au dezvoltat lumi-colonii care se roteau în jurul stelelor şi aceste colonii erau mult mai bogate în roboţi chiar decât Pământul. Pe lumile noi, nemodelate, roboţii se utilizau pe scară mai mare. De fapt. Pământul s-a retras, n-a mai dorit roboţi şi s-a răsculat împotriva lor.

— Şi ce s-a întâmplat? întrebă Pelorat.

— Lumile Exterioare erau mai puternice. Cu ajutorul roboţilor lor, copiii au înfrânt şi controlat Pământul-Mamă. Iertaţi-mă, dar mi-e imposibil să nu strecor citate. Dar mai erau şi alte grupuri de pe Pământ, care fugiseră pe lumile lor, cu ajutorul unor nave mai perfecţionate, capabile de călătorii hiperspaţiale. Ei s-au îndreptat spre stele şi lumi îndepărtate, cu mult mai departe de lumile colonizate la început. Au fost întemeiate noi colonii — de astă dată fără roboţi — unde fiinţele umane puteau trăi după pofta inimii. Acestea au fost aşa-numitele Vremuri ale Zborului, iar ziua în care primii pământeni au ajuns în Sectorul Sayshell — adică exact această planetă — este Ziua Zborului, sărbătorită cu regularitate de mii de ani.

— Dragul meu prieten, se lumină Pelorat, din ceea ce spuneţi înţeleg că Sayshell a fost întemeiat chiar de oameni de pe Pământ.

Quintesetz se gândi şi avu o ezitare înainte de a răspunde:

— Aceasta este credinţa oficial acceptată.

— Dar evident, remarcă Trevize, dumneavoastră n-o acceptaţi.

— Mi se pare că… începu Quintesetz apoi izbucni: Of, pe toate stelele şi planetele, nu! E cu totul improbabilă, dar reprezintă dogma oficială şi oricât de ateu ar deveni guvernul, credinţa trebuie respectată măcar de formă. Şi, ca să revenim la subiectul nostru, J.P., din articolul dumneavoastră nu rezultă că aţi cunoaşte această legendă despre roboţi şi despre două valuri de colonizări, unul cu roboţi, celălalt, mai mare, fără ei.

— N-am ştiut-o, bineînţeles, recunoscu Pelorat. Acum am auzit-o pentru prima oară şi, dragă S.Q., vă rămân etern îndatorat că mi-aţi spus-o. Sunt chiar uimit că n-am găsit nici măcar o aluzie în vreuna dintre lucrările pe care le-am consultat.

— Asta dovedeşte, întări Quintesetz, cât de eficient este sistemul nostru social. E marele secret sayshellian — marele nostru mister.

— Tot ce se poate, rezumă Trevize sec. Cu toate astea, al doilea val de colonizări, cel fără roboţi, trebuie să se fi îndreptat în toate direcţiile. Cum se explică faptul că numai pe Sayshell se păstrează acest secret?

— Secretul ar putea exista şi-n alte lumi unde este la fel de bine păzit, spuse Quintesetz. Conservatorii noştri cred cu tărie că numai Sayshell a fost colonizat cu oamenii veniţi de pe Pământ şi că restul Galaxiei s-a format având ca plecare Sayshell. Probabil că asta este o vorbă goală.

— Cu timpul, aceste necunoscute secundare pot fi descifrate, socoti Pelorat. Acum, dacă avem acest punct de plecare, pot căuta informaţii similare pe alte lumi. Important mi se pare că am descoperit ce întrebări trebuie să punem, iar o întrebare bine formulată este, desigur, cheia cu ajutorul căreia putem obţine răspunsul la dilema noastră. Ce întâmplare fericită că…

— Da, Janov, interveni Trevize, dar amabilul domn S.Q. nu ne-a spus toată povestea. Ce s-a întâmplat cu coloniile mai vechi şi cu roboţii lor? Tradiţiile dumneavoastră menţionează asemenea lucruri?

— Nu în detaliu, ci în esenţă. Oamenii şi formele umanoide nu pot trăi împreună, asta-i limpede. Lumile cu roboţi au murit. Nu erau viabile.

— Iar Pământul?

— Oamenii au plecat şi s-au stabilit aici, dar probabil şi pe alte planete, deşi conservatorii n-ar agrea o asemenea părere.

— Dar e sigur că nu toate fiinţele umane au părăsit Pământul. Doar n-o fi rămas pustiu.

— Probabil că nu. Nu ştiu.

— A rămas radioactiv? întrebă Trevize pe neaşteptate.

— Radioactiv? făcu Quintesetz vădit surprins.

— Exact asta v-am întrebat.

— După câte ştiu eu, nu. N-am cunoştinţă de-aşa ceva.

Trevize duse o mână Ia gură şi se gândi o clipă, după care spuse:

— S.Q., s-a făcut târziu, iar noi probabil că v-am răpit destul timp. (Pelorat făcu un gest care arăta că avea de gând să protesteze, dar Trevize îşi lăsă mâna pe genunchiul lui şi-l strânse uşor, aşa că Pelorat înţelese şi se stăpâni.)

— Mă bucur că v-am putut fi de folos, îi răspunse Quintesetz.

— Chiar ne-aţi ajutat şi dacă putem face ceva pentru dumneavoastră, vă rog să nu vă sfiiţi.

Quintesetz râse cu amabilitate:

— Dacă în bunătatea sa, J.P. se va abţine să menţioneze numele meu în legătură cu misterul nostru în vreo lucrare viitoare, mă voi considera pe deplin recompensat.

Pelorat se pomi îndatoritor:

— Vă veţi bucura de toate onorurile pe care le meritaţi şi probabil că veţi fi mai apreciat dacă vi s-ar permite să efectuaţi o vizită pe Terminus şi să rămâneţi poate ca profesor invitat de universitatea noastră pe o perioadă mai îndelungată. Ne-am putea ocupa noi de asta. Poate că Sayshell nu agrează Federaţia, dar nu cred c-ar refuza o solicitare directă pentru a vă permite să veniţi pe Terminus pentru a participa, de exemplu, la un colocviu pe o temă de istorie antică.

Quintesetz dădu să se ridice de pe scaun:

— Vreţi să spuneţi că puteţi trage sfori pentru a aranja aşa ceva?

— Nici nu mă gândisem la asta, dar J.P. are perfectă dreptate, aprobă Trevize. Dacă ne dăm silinţa s-ar putea aranja. Şi bineînţeles, cu cât mai satisfăcuţi ne vom declara noi de întâlnirea noastră, cu atât mai mult ne vom strădui.

Quintesetz rămase tăcut, apoi se încruntă:

— Ce vreţi să spuneţi, domnule?

— Că ar trebui să ne povestiţi despre Gaia, S.Q., îl lămuri Trevize.

Instantaneu, buna dispoziţie de pe chipul lui Quintesetz se stinse.

53

Quintesetz rămase abătut, cu privirea fixată la obiectele de pe birou. Îşi trecu absent mâna prin părul scurt şi cârlionţat, apoi se uită la Trevize şi strânse din buze, dând de înţeles că era hotărât să nu spună o vorbă.

Trevize deschise ochii mari, aşteptând, şi, într-un târziu, Quintesetz spuse cu o voce chinuită:

— Chear că s-a făcut târziu — s-a întunerecit.

Până în momentul acela vorbise într-o Galactică impecabilă, însă acum cuvintele căpătară forme ciudate de parcă felul sayshellian de a vorbi împingea în planul doi ecuaţia lui clasică.

— Întunericit, S.Q.?

— E aproape noapte.

Trevize încuviinţă cu o uşoară înclinare a capului:

— Am pierdut noţiunea timpului. Şi acum mi s-a făcut şi foame. Nu vreţi să luaţi masa de seară cu noi, S.Q.? Sunteţi invitatul nostru. Am putea, eventual, să continuăm discuţia noastră despre… Gaia.

Quintesetz se ridică nehotărât în picioare. Era mai înalt decât ei, dar mai în vârstă şi mai corpolent, astfel că înălţimea nu crea impresia de forţă. Părea mai ostenit decât îl văzuseră la sosire.

Clipi nervos şi spuse:

— Am uitat ce-nseamnă ospitalitatea. Sunteţi străini de această lume şi nu se cade să accept invitaţia dumneavoastră. Veniţi la mine acasă, adică în centrul universitar. Nu-i departe şi, dacă doriţi să ne continuăm discuţia, o putem face simţindu-ne mai în largul nostru acolo decât aici. Singura mea părere de rău este (şi păru puţin stânjenit) că nu vă pot oferi decât o masă modestă. Eu şi soţia mea suntem vegetarieni, iar dacă dumneavoastră obişnuiţi să consumaţi carne, nu-mi rămâne decât să vă prezint scuze, dar asta e situaţia.

— Mie şi lui J.P. chiar ne-ar prinde bine să mai uităm de obiceiurile noastre alimentare măcar o dată pe zi. Sper că farmecul conversaţiei cu dumneavoastră va compensa din plin acest mic neajuns.

— Vă promit un meniu interesant, indiferent cum va decurge discuţia, spuse Quintesetz, dacă aromele şi condimentele tipice pentru Sayshell sunt pe gustul dumneavoastră. Eu şi soţia mea am studiat în detaliu specificul local.

— Aştept cu nerăbdare felurile exotice pe care ni le veţi oferi, S.Q., spuse Trevize fără entuziasm, deşi Pelorat părea puţin îngrijorat de această perspectivă.

Quintesetz îi conduse. Ieşiră din birou şi merseră pe un coridor ce li se păru că nu se mai sfârşea, pe lângă grupuri de studenţi şi colegi care-l salutară pe S.Q., dar acesta nu-şi manifestă dorinţa de a-i prezenta pe însoţitorii lui. Trevize îşi dădu seama cu neplăcere că ceilalţi se holbau curioşi la pieptarul şi la centironul lui, care din întâmplare erau de culoare cenuşie. Culorile lipsite de strălucire în materie de îmbrăcăminte nu erau de rigueur în centrul universitar.

În cele din urmă ieşiră din clădire şi ajunseră în aer liber. Era într-adevăr întuneric şi destul de rece. De-o parte şi de alta a aleii luminate de lămpi discrete, se profilau siluetele cenuşii ale arborilor.

Pelorat se opri deodată cu spatele la lumina ce se revărsa prin ferestrele Universităţii şi privi spre cer.

— Minunat, spuse el. Într-o poezie a unuia dintre marii noştri poeţi e un vers care vorbeşte de “strălucirea nestematelor din 'naltul cerului Sayshell”.

Trevize contemplă şi el cerul şi spuse cu voce reţinută:

— S.Q., suntem de pe Terminus, şi prietenul meu, cel puţin, n-a văzut cerul de pe alte planete. De pe Terminus se vede doar ceaţa palidă şi neîntreruptă a Galaxiei şi câteva stele mai răsărite. Aţi avea cuvinte de laudă pentru cerul de aici dacă aţi trăi pe planeta noastră.

— Îl apreciem cum se cuvine, vă asigur, îi răspunse Quintesetz cu gravitate. Nu numai că ne aflăm într-o zonă mai puţin aglomerată a Galaxiei, dar şi distribuţia stelelor era remarcabil de uniformă. Cred că nu veţi găsi nicăieri în Galaxie stele de primă magnitudine dispuse atât de perfect. Şi nici nu sunt prea multe. Am văzut cerul unor lumi situate în interiorul aglomerării globulare şi acolo există prea multe stele cu strălucire puternică. Fură din profunzimea cerului nopţii şi micşorează considerabil din splendoarea lui.

— Sunt de acord cu dumneavoastră, îl flata Trevize.

— Mă-ntreb, reluă Quintesetz, dacă puteţi vedea pentagonul acela aproape regulat format din stele de strălucire aproximativ egală. Le numim Cele Cinci Surori. În direcţia aceea, puţin deasupra şirului de arbori. Vedeţi?

— Văd, spuse Trevize. Extraordinar.

— Într-adevăr. Se spune că simbolizează succesul în dragoste şi nu există scrisoare de dragoste care să nu se termine cu un pentagon format din puncte pentru a indica dorinţa de a face dragoste. Fiecare dintre cele cinci stele reprezintă un pas în dragoste şi avem poeme renumite care se întrec în a scrie cât mai amănunţit fiecare etapă a erotismului. Când eram tânăr, am încercat şi eu să pun în versuri acest subiect şi nici nu-mi închipuiam atunci că voi ajunge să nu mă mai intereseze Cele Cinci Surori, deşi presupun că asta ne-aşteaptă pe toţi. Vedeţi steaua mai palidă situată aproape în centrul celor Cinci Surori?

— Da.

— Se spune că aceea reprezintă dragostea neîmpărtăşită. Există şi o legendă potrivit căreia steaua a avut o strălucire la fel de puternică precum celelalte, dar s-a stins de durere, explică S.Q. şi iuţi pasul.

54

Trevize trebui să recunoască în sinea lui că masa se dovedise delicioasă. Se delectară cu o nesfîrşită varietate de arome şi condimente, cu garnituri având gusturi subtile şi neaşteptate.

— Apropo, toate legumele astea care au o savoare deosebită fac parte din regimul alimentar al întregii Galaxii, nu-i aşa?

— Da, bineînţeles.

— Presupun, totuşi, că există şi forme indigene de viaţă.

— Sigur. Planeta Sayshell avea o atmosferă bogată în oxigen când au sosit primii colonişti, deci trebuie să fi avut forme de viaţă. Iar noi am păstrat unele forme indigene. Avem rezervaţii naturale pe suprafeţe mari, unde s-au păstrat atât flora cât şi fauna Vechiului Sayshell.

Pelorat se întrista:

— În privinţă aceasta ne-aţi luat-o înainte, S.Q. Pe Terminus, suprafaţa de uscat era redusă şi, cu regret trebuie s-o spun, multă vreme nu s-a făcut nici cel mai neînsemnat efort pentru a se conserva formele de viaţă marină, adică cele producătoare de oxigen. Fără ele n-ar fi fost posibilă colonizarea. În prezent, Terminus are o ecologie de provenienţă pur galactică.

— Pe Sayshell, spuse Quintesetz cu mândrie reţinută, viaţa este conservată cu multă dragoste, iar aceasta constituie o tradiţie durabilă.

Iar Trevize găsi acum prilejul pentru a relua subiectul:

— S.Q., la plecarea din biroul dumneavoastră, mi s-a părut că doreaţi să ne oferiţi o cină şi să ne povestiţi despre Gaia.

Soţia lui Quintesetz, o femeie brunetă, durdulie, prietenoasă, dar destul de reţinută şi care vorbise foarte puţin în timpul mesei, privi cu uimire pe cei prezenţi, se ridică şi plecă din cameră fără să scoată un cuvânt.

— Îmi pare rău, dar soţia mea este foarte conservatoare, îi lămuri Quintesetz şi o nelinişteşte până şi cea mai nevinovată aluzie la… la lumea asta. Vă rog s-o scuzaţi. Dar de ce vă interesează?

— Pentru că-i importantă pentru lucrarea lui J.P.

— Dar de ce mă întrebaţi pe mine? Discutăm despre roboţi, despre întemeierea Sayshellului. Ce are asta în comun cu Gaia?

— Poate că n-are, şi totuşi apar multe ciudăţenii în legătură cu acest subiect. De ce e tulburată soţia dumneavoastră când aude de Gaia? De ce vă deranjează pe dumneavoastră? Unii vorbesc despre ea fără să-şi facă griji. Nu mai departe şi astăzi ni s-a spus că Gaia este chiar Pământul şi că a dispărut în hiperspaţiu din pricina răutăţii oamenilor.

Pe chipul lui Quintesetz trecu o umbră de durere:

— Cine v-a spus neghiobia asta?

— O persoană pe care-am cunoscut-o la universitate.

— Asta-i o simplă superstiţie.

— Deci nu face parte din dogma esenţială a legendelor privind Zborul?

— Nu, sigur nu. E doar o născocire a oamenilor obişnuiţi, lipsiţi de educaţie.

— Sunteţi sigur? întrebă Trevize cu răceală.

Quintesetz se rezemă şi privi absent la resturile din propria farfurie:

— Veniţi în camera de zi. Soţia mea nu va putea să strângă masa şi să facă ordine dacă rămânem să discutăm aici despre problema asta.

— Sunteţi sigur că-i o născocire? repetă Trevize după ce se aşezară în faţa unei ferestre care lăsa să se vadă splendoarea cerului.

Stinseră câteva din luminile din cameră pentru a putea contempla cerul mai în voie. Silueta întunecată a lui Quintesetz se detaşa vag în semiobscuritate.

— Dumneavoastră nu sunteţi siguri? întrebă Quintesetz. Credeţi că orice lume se poate dizolva în hiperspaţiu? Trebuie să înţelegeţi că oamenii obişnuiţi n-au decât o idee foarte confuză despre ceea ce înseamnă hiperspaţiul.

— Adevărul e că nici eu nu şţiu prea bine ce este hiperspaţiul, îl aprobă Trevize, cu toate că am trecut prin el de sute de ori.

— Arunci să mă refer la realităţi. Vă asigur că Pământul, oriunde s-ar afla, nu e situat în apropierea graniţelor Uniunii Sayshell şi că lumea la care faceţi aluzie nu e Pământul.

— S.Q., dar chiar dacă nu ştiţi unde e Pământul, ar trebui să aveţi idee unde putem găsi lumea despre care vorbim. Ea se află sigur în interiorul graniţelor Uniunii Sayshell. Măcar atâta lucru ştim şi noi, nu-i aşa Pelorat?

Pelorat, care ascultase cu atenţie, tresări când îşi auzi numele şi zise:

— Golan, dacă despre asta-i vorba, ştiu unde se află.

Trevize se înjtoarse spre el:

— De când ştii, Janov?

— Din seara asta, dragul meu. S.Q., în drum spre locuinţa ta ne-ai arătat Cele Cinci Surori. Ne-ai indicat o stea mai puţin luminoasă din centrul pentagonului. Bag mâna-n foc că aceea este Gaia.

Quintesetz şovăi, iar la adăpostul semiobscurităţii, trăsăturile chipului său nu lăsară să i se ghicească sentimentele. În cele din urmă, spuse:

— Ei bine, aşa afirmă astronomii noştri, dar nu în public. În jurul acelei stele se roteşte o planetă.

Trevize se uită admirativ la Pelorat, dar expresia de pe chipul profesorului era impenetrabilă. Trevize i se adresă lui Quintesetz:

— Atunci spuneţi-ne ceva despre steaua aceea. Îi ştiţi coordonatele?

— Eu? Nu, negă el aproape violent. N-am de unde să vi le dau. Le puteţi obţine de la Catedra de astronomie, deşi îmi imaginez că nu tocmai uşor. Nu sunt permise călătorii spre acea stea.

— De ce nu? Doar e în teritoriul dumneavoastră?!

— Din punct de vedere teritorial, da. Politic, nu.

Trevize aşteptă, sperând ca S.Q. să continue. Când se lămuri că nu mai avea rost să stăruie, se ridică:

— Profesore Quintesetz, nu sunt nici poliţist, nici soldat, nici diplomat, nici răufăcător. N-am venit să vă smulg informaţii cu forţa. Mă voi duce în schimb la ambasadorul nostru, deşi o fac împotriva voinţei mele. Sunt sigur că înţelegeţi că nu va solicit aceste informaţii în interes personal. Sunt în joc interesele Fundaţiei şi n-aş vrea să provoc un incident interstelar. Cred că nici Uniunea Sayshell nu doreşte aşa ceva.

— Şi ce interese are Fundaţia? întrebă Quintesetz temător.

— Nu pot discuta acest aspect cu dumneavoastră. Dacă nu vreţi să vorbiţi cu mine despre Gaia, atunci vom aborda problema la nivel guvernamental şi în aceste condiţii, situaţia se agravează pentru Sayshell. Sayshell şi-a păstrat independenţa faţă de Federaţie, iar eu nu am nimic de obiectat în această privinţă. N-am motive să doresc răul pentru Sayshell şi nu aş vrea să întreprind demersuri pe lângă ambasadorul nostru. De fapt, dacă aş recurge la soluţia asta mi-aş periclita cariera, pentru că am ordine precise să obţin informaţiile fără a transforma totul într-o problemă oficială. Prin urmare, spuneţi-mi, vă rog, dacă există vreun motiv serios care vă interzice să discutaţi despre Gaia. Dacă veţi vorbi, veţi fi arestat sau pedepsit în alt mod? Vreţi să-mi spuneţi de-a dreptul că n-am de ales şi că trebuie să mă adresez ambasadorului?

— Nu, nu, protestă slab Quintesetz, care părea total dezorientat. Nu mă pricep la probleme guvernamentale. Pur şi simplu nu discutăm despre lumea aceea.

— Din superstiţie?

— Ei bine, da. Din superstiţie! O, Cerule, cu ce sunt eu mai breaz decât neghiobul care v-a povestit despre Gaia că se află în hiperspaţiu, sau decât soţia mea, care nici măcar nu rămâne în camera unde se menţionează numele Gaiei şi care s-ar putea să fi plecat de-acasă de teamă să nu ne lovească…

— Trăsnetul?

— Ceva din depărtări. Iar eu, până şi eu şovăi când e să-i pronunţ numele. Gaia! Gaia! Silabele nu dor! Şi nu mi s-a întâmplat nimic. Şi cu toate astea ezit. Dar credeţi-mă, vă rog, atunci când vă declar pe cuvânt de onoare că nu cunosc coordonatele stelei din apropierea planetei Gaia. Aş putea încerca să le obţin pentru dumneavoastră, dacă vă va fi de folos, dar vreau să vă spun că noi nu discutăm despre lumea asta. Alungăm ideea asta din minte. Vă pot spune cele câteva lucruri pe care le ştiu ca adevărate, şi nu simple supoziţii, dar mă îndoiesc că veţi afla altceva în plus de la cineva de pe lumile Uniunii. Ştim că Gaia e o lume foarte veche, iar unii cred că e cea mai veche din acest sector al Galaxiei, dar nimeni nu are certitudinea. Patriotismul ne dictează să credem că Planeta Sayshell e cea mai veche; teama ne îndeamnă să credem că e Gaia. Singura cale de a pune de acord cele două păreri înseamnă să presupunem că Gaia e Pământul, întrucât se ştie că pământenii au întemeiat Sayshell. Majoritatea istoricilor consideră, dar în sinea lor şi în cerc restrâns, că Planeta Gaia a fost întemeiată în mod independent. Ei împărtăşesc părerea că ea nu e colonia nici uneia dintre lumile Uniunii şi că Uniunea n-a fost colonizată de Gaia. N-am auzit să existe consens în ceea ce priveşte vârsta lor, aşa că nu se ştie care dintre ele a fost colonizată mai întâi.

— Până aici, ceea ce ştiţi nu aduce nici un element nou, remarcă Trevize, întrucât fiecare dintre păreri are susţinătorii proprii.

Amărât, Quintesetz încuviinţă din cap:

— Aşa se pare. Abia târziu ne-am dat seama de existenta Gaiei. La început ne-a preocupat formarea Uniunii, apoi lupta şi respingerea Imperiului Galactic, iar mai târziu dorinţa de a ne găsi rostul ca provincie imperială şi de a limita puterile Viceregilor. Abia când Imperiul a ajuns într-o stare avansată de decădere, unul dintre Viceregi, asupra căruia Imperiul exercita un control foarte slab, şi-a dat seama că Gaia exista şi părea să-şi păstreze independenţa atât faţă de provincia Sayshell, cât şi faţă de Imperiu. Rămăsese pur şi simplu izolată şi tainică, astfel că, de fapt, nu se ştia cu nimic mai mult atunci decât acum. Viceregele a hotărât s-o cucerească. Nu deţinem amănunte despre cele întâmplate, dar expediţia lui a fost zdrobită şi s-au întors doar câteva nave. Desigur, pe vremea aceea navele nu erau într-o stare perfectă şi nici bine conduse. Întreaga populaţie de pe Sayshell a jubilat când a aflat de înfrângerea pe care-o suferise Viceregele, considerat opresor imperial, şi dezastrul lui a dus aproape direct la restabilirea independenţei noastre. Uniunea Sayshell a rupt orice legături cu Imperiul şi sărbătorim şi acum aniversarea acelui eveniment de Ziua Uniunii. Aproape recunoscători, am dat pace Gaiei timp de-aproape un secol, dar apoi a venit vremea când am devenit îndeajuns de puternici pentru a nutri gânduri de expansiune. De ce să nu cucerim Gaia? Sau de ce să nu întemeiem măcar o Uniune Vamală? Am trimis flota într-acolo şi a fost şi ea zdrobită. După aceea ne-am limitat la încercări timide de a stabili relaţii comerciale — încercări sortite eşecului. Gaia rămânea în izolarea ei semeaţă şi, după câte ştiu, n-a făcut niciodată nici cea mai neînsemnată încercare de a se ocupa de comerţ sau de a lua legătura cu vreo altă lume. Bineînţeles că nici n-a întreprins acţiuni ostile împotriva nimănui. Şi apoi…

Quintesetz aprinse lumina atingând un buton aflat pe braţul fotoliului său.

Lui Trevize şi lui Janov nu le scăpă expresia sardonică de pe chipul lui când reluă:

— Pentru că sunteţi cetăţeni ai Fundaţiei vă amintiţi probabil de Catâr.

Trevize roşi uşor. În cinci secole de existenţă, Fundaţia fusese cucerită doar o dată. Ocupaţia durase puţin şi nu frânase ascensiunea ei spre întemeierea ceiui de-al Doilea Imperiu, dar bineînţeles că nimeni nu ezita să aducă vorba de Catâr, singurul ei ocupant, atunci când avea resentimente fată de Fundaţie şi voia să-i rănească orgoliul. Şi probabil că Quintesetz aprinsese lumina (se gândi Trevize) pentru a putea vedea sentimentul lor de stânjeneală.

— Da, toţi ne amintim despre Catâr, recunoscu Trevize.

— Catârul, urmă Quintesetz, a domnit o vreme într-un Imperiu care era la fel de mare ca Federaţia controlată acum de Fundaţie. Cu toate astea, nu şi-a extins stăpânirea asupra noastră. Ne-a dat pace. A trecut prin Sayshell o singură dată. A semnat un tratat de neutralitate şi o declaraţie de prietenie. Nu ne-a cerut mai mult. Eram singurii de la care n-a vrut mai mult în zilele de dinaintea bolii care l-a silit să-şi aştepte sfârşitul şi să pună capăt cuceririlor. Să ştiţi că n-a fost un om lipsit de înţelepciune. N-a folosit forţa în mod nesăbuit, nici sângeros n-a fost şi, cât a domnit, a dovedit omenie.

— Doar c-a avut intenţii de cucerire, zise Trevize sarcastic.

— Ca şi Fundaţia, îl puse la punct Quintesetz.

Luat pe nepregătite, Trevize întrebă iritat:

— Mai puteţi să ne spuneţi ceva despre Gaia?

— Numai despre declaraţia pe care a semnat-o Catârul. Potrivit relatărilor, la întâlnirea dintre Catâr şi Preşedintele Uniunii, Kallo, după ce şi-a semnat numele cu o înfloritură. Catârul ar fi afirmat: “Din fericire pentru voi, acest document stabileşte neutralitatea voastră faţă de Gaia. Nici măcar eu nu mă voi atinge de ea”.

Trevize clătină din cap:

— De ce-ar fi făcut-o? Sayshell abia aştepta să dobândească statut de neutralitate, iar despre Gaia se ştia că nu tulburase niciodată liniştea şi pacea vreunei lumi. La vremea respectivă, Catârul plănuia cucerirea întregii Galaxii, prin urmare, ce rost avea să zăbovească pentru nimicuri? Avea timp berechet să se abată şi asupra Sayshellului şi a Gaiei după ce-şi realiza planul.

— Probabil, spuse Quintesetz, dar potrivit unui martor de atunci, o persoană demnă de încredere, Catârul a aşezat stiloul pe masă şi a declarat: “Nici chiar eu nu mă voi atinge de Gaia”. Vocea lui scăzuse şi, într-o şoaptă pe care n-ar fi vrut s-o audă cineva, a adăugat: “din nou”.

— Ziceţi că nu era pentru urechile altora. Atunci cum de se ştie asta?

— Pentru că stiloul s-a rostogolit şi a căzut de pe masă şi un sayshellian s-a apropiat şi s-a aplecat să-l ridice, cum era normal. Urechea lui se afla lângă gura Catârului când a fost pronunţat cuvântul şi el l-a auzit. N-a povestit nimănui acest incident decât după moartea Catârului.

— Şi cum puteţi dovedi că nu-i o simplă născocire?

— Omul acela a avut o viaţă fără de pată şi nu s-ar fi coborât să născocească aşa ceva. Relatarea lui este acceptată.

— Şi ce dacă?

— Catârul n-a venit în Uniunea Sayshell decât cu acel prilej, şi nici nu s-a mai apropiat vreodată de ea. Iar dacă pusese piciorul cândva pe Gaia, asta trebuie că se întâmplase înainte de apariţia sa în istoria Galaxiei.

— Ei bine, şi ce-i cu asta?

— Ei, bine, unde s-a născut Catârul?

— Nu cred că ştie cineva asta, zise Trevize.

— În Uniunea Sayshell, mulţi susţin cu tărie că s-ar fi născut pe Gaia.

— Judecând după acel cuvânt?

— Parţial adevărat. Catârul n-a putut fi înfrânt, deoarece poseda calităţi mentale deosebite. Nici Gaia nu poate fi înfrântă.

— Asta deocamdată. Asta nu dovedeşte că n-ar putea fi înfrântă.

— Nici măcar Catârul nu voia să se apropie de ea. Cercetaţi documentele din vremea domniei lui. Descoperiţi dacă a mai fost tratată atât de blând vreo altă regiune precum Uniunea Sayshell. Şi să ştiţi că nu s-a mai întors nici unul dintre cei care-au plecat spre Gaia cu gândul paşnic de a face comerţ. De ce credeţi că ştim atât de puţine lucruri despre ea?

— Atitudinea dumneavoastră e vecină cu superstiţia, spuse Trevize.

— Numiţi-o cum vreţi. Încă de pe vremea Catârului noi am şters Gaia din minţile noastre. Nu vrem ca ea să se gândească la noi. Ne simţim în siguranţă dacă socotim că pur şi simplu ea nu există. S-ar putea ca guvernul să fi iniţiat şi încurajat în secret legenda potrivit căreia Gaia a dispărut în hiperspaţiu cu speranţa că oamenii vor uita că mai există o stea cu numele acesta.

— Crezi că Gaia e o lume a Catârilor?

— Probabil. Spre binele dumneavoastră, vă sfătuiesc să nu vă duceţi acolo. Dacă o veţi face, n-o să vă mai întoarceţi. Dacă Fundaţia va încerca să-şi facă simţită prezenţa acolo, va dovedi mai puţină înţelepciune decât Catârul. Puteţi să comunicaţi asta ambasadorului dumneavoastră.

— Daţi-mi coordonatele, insistă Trevize, şi voi părăsi pe dată lumea dumneavoastră. Voi ajunge pe Gaia şi mă voi întoarce.

— Le voi obţine, încuviinţă Quintesetz. Catedra de astronomie lucrează noaptea, desigur, şi le voi avea chiar acum, dacă voi putea. Dar vreau să vă spun încă o dată să nu încercaţi să ajungeţi pe Gaia.

— Eu vreau să fac încercarea asta, îi răspunse Trevize.

— Asta înseamnă sinucidere, spuse Quintesetz sumbru.