Marginea Fundaţiei

55

JENOV PELORAT privi peisajul scăldat în lumina difuză şi cenuşie a zorilor cu un amestec de regret şi nehotărâre:

— Am stat cam puţin, Golan. Lumea asta mi s-a părut interesantă şi agreabilă. Aş fi vrut s-o cunosc mai bine.

Trevize, aflat în faţa computerului, ridică ochii spre el şi zâmbi strâmb:

— Crezi că eu n-aş vrea să mai rămânem? Aici am luat trei mese excelente, deşi atât de diferite una de alta. Şi singurele femei pe care le-am văzut abia le-am privit în fugă, iar unele dintre ele arătau grozav; ei bine, exact pe gustul meu.

Pelorat strâmbă din nas:

— Of, prietene, prietene. Cu tălăngile acelea la pantofi şi înveşmântate în culori stridente şi neasortate şi cu genele facute-n fel şi chip. Ai băgat de seamă cum îşi pictează pleoapele?

— Închipuie-ţi că nu mi-a scăpat nici un amănunt, Janov. Te deranjează chestii de suprafaţă. Nu-i greu să le faci să se spele pe faţă şi chiar să-şi lepede pantofii şi straiele colorate, dacă insişti puţin.

— Bine, Golan, te cred pe cuvânt, spuse Pelorat. Eu mă gândeam cum să facem ca să ne continuăm cercetările privind Pământul. Ceea ce ni s-a spus până acum nu mă satisface; toate se bat cap în cap — ba radiaţii, ba roboţi.

— Ba moarte, aici toţi spun acelaşi lucru.

— Adevărat, recunoscu Pelorat cu greu, dar n-avem cum să ştim cine are dreptate. Serios, când auzi tot felul de istorisiri care aruncă o pâclă din ce în ce mai groasă şi înşelătoare asupra realităţii, bineînţeles că te simţi îmboldit să explorezi şi să descoperi ce se află dincolo de toate astea.

— Aşa e, îl aprobă Golan. Pe toate stelele pitice din Galaxie, ai dreptate. Problema numărul unu este, totuşi, Gaia. După ce rezolvăm asta putem să mergem pe Pământ sau să ne-ntoarcem pe Sayshell pentru a sta mai mult. Dar întâi şi-ntâi Gaia.

Pelorat clătină aprobator din cap:

— Problema prioritară! Dacă luăm de bună povestea pe care ne-a spus-o Quintesetz, pe Gaia ne-aşteaptă moartea. Să mergem acolo?

— Şi eu stau la-ndoială. Ţi-e frică?

Pelorat ezită, încercând să-şi definească sentimentele. Apoi spuse simplu şi direct:

— Da. Grozav.

Trevize se roti cu scaun cu tot spre Pelorat şi vorbi rar şi apăsat:

— Janov, n-ai nici un motiv să participi la aventura asta. Doar să spui o vorbă şi te debarc pe Sayshell cu bagajele personale şi jumătate din credite. La întoarcere o să te iau şi vom merge către Sectorul Sirius, dacă ţii atât de mult, şi spre Pământ sau unde mai vrei. Dacă n-o să mă mai întorc, oamenii noştri de pe Sayshell se vor îngriji ca să ajungi teafăr pe Terminus. Nu-i nici o supărare dacă rămâi aici, prietene.

Pelorat clipi mărunt din ochi şi rămase tăcut câtva timp. Apoi controlându-şi cu greu vocea, întrebă:

— Prietene. De când ne cunoaştem? De-o săptămână? Nu-i ciudat că refuz să părăsesc nava? Mi-e frică, dar vreau să rămân cu tine.

Trevize făcu un gest de nehotărâre:

— Dar de ce? Serios, nu-ţi cer să mă-nsoţeşti.

— Nu ştiu de ce, tocmai asta mă frământă. Poate pentru că… eu… Golan, am încredere în tine. Simt că ştii întotdeauna ce vrei. Voiam să merg pe Trantor, unde probabil că nu s-ar fi-ntâmplat nimic. Acum m-am lămurit. Tu ai insistat să căutăm Gaia care sigur e un punct sensibil în Galaxie. Tot ce se întâmplă pare să aibă legătură cu Gaia. Şi dacă ce ţi-am spus nu te-a convins, te-am studiat când l-ai obligat pe Quintesetz să-ţi dea informaţii despre Gaia. Straşnic l-ai mai dus de nas. Eram topit de admiraţie.

— Deci ai încredere-n mine.

— Da, sigur.

Mişcat, Trevize îl strânse uşor de braţ pe Pelorat, păru puţin încurcat, apoi spuse:

— Janov, te rog de pe-acum să mă ierţi dacă o să greşesc şi dacă o să te trag după mine în cine ştie ce necazuri.

— Vai, dragul meu prieten, ce tot vorbeşti?! Singur am luat hotărârea asta, din motive personale. Şi te rog să plecăm deîndată. Mi-e teamă ca nu cumva să mă las cuprins de vreun acces de laşitate de care să-mi fie ruşine mai târziu.

— Cum zici tu, Janov, îi răspunse Trevize. Plecăm cât de curând posibil, numai să consult computerul. De data asta ne vom deplasa gravitic — direct spre spaţiu — imediat ce mă asigur că nu există vreo navă deasupra noastră. Şi pe măsură ce atmosfera se va rarefia, vom accelera. În mai puţin de-o oră vom fi în spaţiu.

— Bine, răsuflă uşurat Pelorat şi rupse sigiliul unui container cu cafea. Pe orificiul proaspăt deschis începu să iasă un abur aromat. Pelorat duse containerul la buze şi sorbi uşor ca să nu se frigă.

Trevize zâmbi larg:

— Ce bine-ai învăţat să foloseşti invenţiile astea! Ai ajuns deja un veteran al spaţiului, Janov.

Pelorat privi atent containerul de plastic şi întrebă:

— Dacă acum avem nave cu câmp gravitaţional propriu ce poate fi reglat după dorinţă, putem folosi şi containere obişnuite, nu?

— Fireşte, dar n-o să reuşeşti să-i faci pe oameni să renunţe la dotările tipice pentru o nava spaţială. Cum să dovedească un veteran uns cu toate alifiile că n-are nici în clin, nici în mânecă cu oamenii care n-au călcat în viaţa lor pe o navă dacă bea dintr-o cană obişnuită? Vezi inelele acelea de pe pereţi şi de pe tavane? Vreme de mai bine de douăzeci de mii de ani ele au reprezentat o tradiţie, dar pe o navă cu acţionare gravitică sunt absolut inutile. Şi cu toate astea, ele există şi pun la bătaie nava contra unei ceşti de cafea că veteranul va susţine că se sufocă la pornire şi se va legăna încoace şi încolo, agăţat de inelele acelea, de parcă s-ar afla la gravitaţie zero când de fapt ea este normală, adică unu.

— Glumeşti.

— Da, şi poate exagerez puţin, dar inerţia socială este prezentă peste tot, chiar şi în progresul tehnologic. Ca dovadă inelele de pe pereţi şi containerele cu tetină.

Pelorat încuviinţă cu o mişcare uşoară din cap şi continuă să soarbă tacticos din cafea.

— Şi când plecăm? întrebă el.

Trevize îi răspunse printre hohote de râs:

— Te-am păcălit. Te-am ţinut de vorbă şi nici n-ai băgat de seamă că am pornit. Suntem deja la o milă deasupra planetei.

— Nu vorbeşti serios.

— Priveşte afară dacă nu crezi.

Pelorat făcu întocmai şi exclamă:

— Dar n-am simţit nimic.

— Nici nu trebuia.

— Nu încălcăm legile? Nu trebuia să urmăm fasciculul radio şi să ne ridicăm în spirală aşa cum am făcut-o la sosire?

— Acum nu mai avem de ce, Janov. N-o să ne împiedice nimeni. Absolut nimeni.

— Dar când am coborât spuneai că…

— Atunci era altceva. Nu s-au prea bucurat să ne vadă venind, aşa că vor fi în al nouălea cer de fericire că plecăm.

— De ce vorbeşti aşa, Golan? Singura persoană care ne-a spus câte ceva despre Gaia a fost Quintesetz, iar el ne-a implorat să nu plecăm acolo.

— Nu te lăsa înşelat, Janov. A făcut-o de formă. A vrut să fie sigur că vom pleca spre Gaia. Janov, ţi-ai exprimat admiraţia pentru felul în care l-am convins pe Quintesetz să ne dea informaţii. Regret, dar nu merit atâtea laude. Chiar dacă aş fi stat ca de lemn şi tot mi-ar fi oferit informaţiile. Şi, dac-aş fi încercat să-mi astup urechile, ar fi ţipat ca să-l aud.

— Golan, de ce spui asta? E-o nebunie.

— Paranoia? Da, recunosc, spuse Trevize şi se întoarse către computer şi se concentra intens. Nu ne opreşte nimeni. Nici o navă prin preajmă şi nici semnale de avertizare.

Se roti cu scaunul şi-l privi pe Peîdrat:

— Spune-mi te rog, Janov, tu cum ai aflat despre Gaia? Ştiai despre ea încă de când ne aflam pe Terminus. Ştiai că-i în Sectorul Sayshell şi că într-un anume fel se numea tot Pământ. De unde ai auzit asta?

Pelorat se crispa:

— Dac-aş fi în biroul meu de pe Terminus mi-aş putea consulta dosarele. N-am luat chiar totul cu mine şi sigur n-am aici fişele în care am dat peste informaţia asta.

— Mai gândeşte-te, spuse Trevize morocănos. Ţine seama că înşişi sayshellienii nu vorbesc de bunăvoie despre problema asta! Şovăie atât de mult când cineva aduce vorba despre Gaia încât e aproape sigur că, în realitate, ei încurajează superstiţia care-i face pe oameni să creadă că nu există o asemenea planetă în spaţiul normal. De fapt, ţi-aş putea spune şi altceva. Ia priveşte!

Trevize se întoarse către computer şi-şi plimbă degetele peste senzori cu uşurinţa şi graţia căpătată prin exerciţiu. Când îşi plasă palmele la locul lor pe computer, simţi plăcuta învăluire ce-l cuprindea mereu la stabilirea contactului. Avu senzaţia de-acum familiară că o parte din voinţa lui se transmite computerului.

— Aceasta-i harta galactică, aşa cum arăta ea în memoria computerului înainte de a ajunge pe Sayshell. O să-ţi expun porţiunea care reprezintă cerul nopţii pe Sayshell, aşa cum l-am văzut noi seara trecută.

Camera se cufundă în întuneric şi pe ecran apăru o reprezentare a cerului nopţii.

Pelorat nu-şi putu reţine o exclamaţie:

— La fel de frumoasă cum am văzut-o de pe Sayshell.

— Chiar mai frumoasă, zise Trevize grăbit. Nu apare nici o neclaritate datorată atmosferei, norilor sau fenomenului de absorbţie de la orizont. Acum stai puţin să fac o reglare.

Imaginea se mişcă cu repeziciune dându-le amândurora impresia, nu prea plăcută, că se deplasau şi ei. Instinctiv, Pelorat se apucă de braţele fotoliului ca să-şi recapete echilibrul.

— Uite! făcu Trevize. Recunoşti imaginea?

— Fireşte. Acelea sunt cele Cinci Surori — pentagonul de stele pe care ni l-a arătat Quintesetz. Sunt inconfundabile.

— Într-adevăr. Dar unde-i Gaia?

Pelorat clipi mirat. În mijlocul pentagonului nu se vedea steaua mai puţin luminoasă.

— Nu-i acolo, recunoscu el.

— Exact. Nu-i acolo. Şi asta pentru că banca de date din computer nu conţine coordonatele ei. Şi pentru că mi se pare dincolo de orice închipuire ca datele să fi fost descompletate în sensul ăsta numai pentru noi, trag concluzia că galactografii Fundaţiei care au proiectat fişierele computerului — şi care de altfel conţin cantităţi uriaşe de informaţii — nu ştiu de existenţa Gaiei.

— Crezi că dacă am fi mers pe Trantor… îndrăzni Pelorat.

— Presupun că n-am fi aflat nimic despre Gaia. Existenţa ei este păstrată în cel mai adânc secret de către sayshellieni, ba mai mult, chiar de către cei de pe Gaia. Ai spus şi singur acum câteva zile că nu era ieşit din comun ca unele lumi să-şi păstreze în mod deliberat anonimatul pentru a scăpa de plata taxelor şi de amestecul din afară.

— De obicei, atunci când cartografii şi statisticienii întâlnesc o asemenea lume, ea se află în sectoare puţin populate ale Galaxiei. Izolarea le permite să rămână ascunse. Gaia nu-i izolată.

— Adevărat. Şi acesta-i un detaliu care mă face curios. Să lăsăm totuşi harta pe ecran ca să ne minunăm de ignoranţa galactografilor noştri, dar vreau să te mai întreb o dată: având în vedere ignoranţa dovedită de oamenii care-ar fi trebuit să ştie aproape totul, cum de-ai reuşit tu să afli despre Gaia?

— Golan dragă, vreme de mai bine de treizeci de ani am strâns mituri, legende şi istorisiri despre Pământ. Fără să am toate fişele şi dosarele cum crezi c-aş putea…?

— Putem începe de undeva, Janov. Ai întâlnit referiri la Gaia în primii cincisprezece ani de cercetare sau în ultimii cincisprezece?

— A, dacă ne referim la perioade atât de lungi, e vorba de ultimii cincisprezece ani.

— Mai fă un efort. Să presupunem că ţi-aş sugera că ai aflat despre Gaia abia în ultimii ani.

Trevize privi spre Pelorat, dar dându-şi seama că pe întuneric nu putea surprinde expresia de pe chipul acestuia, ridică nivelul de iluminare al camerei. Strălucirea cerului de noapte de pe ecran păli considerabil. Pelorat avea o expresie împietrită şi impenetrabilă.

— Ei, bine? facu Trevize.

— Mă gândesc, răspunse Pelorat calm. S-ar putea să ai dreptate. N-aş băga mâna-n foc, dar când i-am scris lui Jimbor de la Universitatea Ledbet, nu am făcut nici o menţiune despre Gaia, deşi ar fi trebuit, şi asta s-a întâmplat în… să vedem… În 95, adică acum trei ani. Cred că ai dreptate, Golan.

— Şi cum ai dat de informaţia asta? întrebă Trevize. Într-o comunicare ştiinţifică? Vreo carte? Vreo lucrare? Vreun cântec vechi? Cum? Hai, gândeşte-te!

Pelorat se aşeză mai comod şi încrucişa braţele la piept. Se adânci în gânduri şi rămase nemişcat. Trevize aştepta în tăcere.

Într-un târziu, Pelorat spuse:

— Într-o comunicare personală. Dar n-are rost să mă-ntrebi de la cine era, dragul meu prieten. Nu-mi amintesc.

Trevize îşi trecu mâinile peste centiron. Şi le simţea uşor transpirate şi lipicioase din cauza acestui efort continuu de a afla ce-l interesa fără a-i sugera lui Pelorat ce să spună:

— De la un istoric? Un expert în mitologie? Galactograf?

— Degeaba. Nu reuşesc să fac legătura între comunicare şi un nume.

— Poate că nici nu există vreun nume.

— A, nu. Nu se poate.

— De ce? Ai fi aruncat la coş o comunicare nesemnată?

— Cred că nu.

— Ai primit şi aşa ceva?

— Când şi când. În anii din urmă, devenisem binecunoscut în unele cercuri academice pentru pasiunea mea de colecţionar de mituri şi legende pe o anumită temă, aşa că unii dintre corespondenţii mei erau foarte amabili şi-mi trimiteau materiale culese din surse neacademice. Uneori ele nu pot fi atribuite cuiva anume.

— Bine, dar ai primit vreodată direct informaţii nesemnate, trimise de cineva din afara lumii academice?

— S-a întâmplat şi-aşa ceva, dar foarte rar.

— Şi poţi fi sigur că nu e cazul informaţiei referitoare la Gaia?

— Comunicările anonime apăreau atât de rar, încât cred că ar trebui să-mi amintesc dacă aşa s-a întâmplat în cazul ăsta. Cu toate astea, nu pot susţine cu tărie că informaţia nu a avut o sursă misterioasă. Atenţie, însă, asta nu înseamnă că am primit-o de la un corespondent anonim.

— Înţeleg. Dar rămâne ca posibilitate, nu?

— Cred că da, răspunse Pelorat fără chef. Dar ce importanţă are?

— Stai că n-am terminat, spuse Trevize fără drept de replică. De unde ai primit informaţia asta, anonimă sau nu? Din ce lume?

Pelorat ridică din umeri:

— Asta-i bună. Crede-mă că n-am nici cea mai vagă idee.

— Putea să fie din Sayshell?

— Dar ţi-am spus că nu ştiu.

— Eu sugerez că ai primit-o exact de pe Sayshell.

— Poţi să sugerezi ce pofteşti, dar asta nu-nseamnă că-i adevărat.

— Zău? Când Quintesetz ne-a arătat steaua mai palidă din centrul celor Cinci Surori ai ştiut pe dată că era Gaia. Chiar tu i-ai spus asta mai târziu lui Quintesetz, identificând-o înaintea lui. Îţi aminteşti?

— Da, sigur.

— Cum de-a fost posibil? Cum de-ai recunoscut imediat că steluţa aceea era Gaia?

— Pentru că în materialul pe care l-am primit despre Gaia, ea era foarte rar numită astfel. Se foloseau eufemisme. Unul dintre ele, care se repeta de câteva ori, suna: “Frăţiorul celor Cinci Surori”, iar altul era “Centrul Pentagonului”. Stelei i se spunea chiar “Pentagonul 0”. Când Quintesetz ne-a arătat cele Cinci Surori şi steaua centrală, mi-am amintit instantaneu de aluziile acelea.

— Mie nu mi-ai povestit despre ele.

— Nu ştiam ce înseamnă şi nu credeam c-ar fi atât de importante ca sa le discut cu tine, care erai… şi Pelorat avu o ezitare.

— Un nespecialist?

— Da.

— Sper că-ţi dai seama că pentagonul celor Cinci Surori e o formă cu torul relativă?

— Ce vrei să spui?

Trevize râse înţelegător:

— Of, neştiutor mai eşti! Crezi că cerul are o formă obiectivă proprie? Că stelele sunt bătute-n cuie? Pentagonul are forma aceasta când îl priveşti de pe lumile sistemului planetar din care aparţine, dar numai de aici. De pe o planetă care se roteşte în jurul altei stele, cele Cinci Surori apar altfel. Pe de o parte, le vezi dintr-un alt unghi. Pe de altă parte, cele cinci stele ale pentagonului se află la distanţe diferite faţă de Sayshell şi, văzute din alt unghi, nu poţi detecta nici o relaţie între ele. Una sau două dintre stele s-ar putea situa într-o jumătate a cerului, restul în cealaltă jumătate. Priveşte aici.

Trevize făcu din nou întuneric în cameră şi se aplecă deasupra computerului:

— Uniunea Sayshell se compune din optzeci şi şase de sisteme planetare populate. Să păstrăm pe loc Gaia sau, mai bine zis, punctul în care-ar trebui să se afle ea (şi în timp ce spuse asta apăru un cerc mic şi roşu în centrul pentagonului format de cele Cinci Surori) şi să ne mişcăm ca şi când am privi la întâmplare de pe unele dintre cele optzeci şi şase de lumi.

Cerul avu o mişcare de translaţie şi Pelorat clipi neliniştit. Cerculeţul roşu rămase în centrul ecranului, dar cele Cinci Surori dispărură. Stelele strălucitoare din apropiere se vedeau, dar nu în formaţie pentagonală. Cerul defila din nou prin faţa ochilor lor într-o mişcare continuă. Cercul roşu rămânea mereu la locul lui, dar micul pentagon format din stele de aceeaşi — luminozitate nu mai apăru. Se zări întâmplător un pentagon neregulat alcătuit din stele de strălucire diferită, însă acesta nu semăna în frumuseţe cu cel pe care li-l arătase Quintesetz.

— Te-am convins? întrebă Trevize. Te asigur că nici o altă lume în afară de Sistemul planetar Sayshell nu poate vedea Cele Cinci Surori grupate într-un pentagon perfect.

— Poate că imaginea văzută pe Sayshell a intrat în tradiţia celorlalte planete. În epoca imperială existau multe proverbe dintre care unele mai dăinuie şi toate provin din Trantor.

— Când Sayshell veghează atât de aprig secretul Gaiei? Şi de ce ar prezenta atâta interes pentru lumile din afara Uniunii Sayshell? De ce le-ar păsa lor de “Frăţiorul celor Cinci Surori” dacă pe cerul lor n-ar putea vedea aşa ceva?

— Poate că ai dreptate.

— Atunci înţelegi că informaţia originală provine sigur chiar din Sayshell? Şi nu de undeva din Uniune, ci precis din Sistemul planetar din care face parte planeta-capitală a Uniunii.

Pelorat protestă clătinând din cap:

— Ai demonstrat foarte convingător, dar nu mai ţin minte amănuntul ăsta. Pur şi simplu nu-mi amintesc.

— Cu toate astea, eşti convins că am dreptate, nu-i aşa?

— Da.

— Mai departe… Când crezi că se putea naşte legenda?

— Oricând. Presupun că în Epoca Imperială. Are-n ea ceva antic.

— Te-nşeli, Janov. Cele Cinci Surori sunt destul de aproape de Planeta Sayshell, de aceea strălucesc atât de puternic. Patru dintre ele au mişcări proprii mari şi nici măcar nu fac parte din aceeaşi familie, astfel că fiecare posedă propria direcţie de deplasare. Uite ce se întâmplă dacă fac harta să defileze înapoi în timp cu viteză redusă.

Cercul roşu care marca locul Gaiei rămase din nou nemişcat, dar pentagonul se desfăcu încet când patru dintre stele alunecară fiecare într-o direcţie, iar a cincea se deplasă doar puţin.

— Priveşte, Janov, îl invită Trevize. Ai mai zice că a fost un pentagon regulat?

— E total deformat, recunoscu Pelorat.

— Mai vezi Gaia în centru?

— Nu, e într-o parte.

— Foarte bine. Aşa arătau stelele în urmă cu o sută cincizeci de ani. Acum un secol şi jumătate. Materialul pe care l-ai primit în legătură cu “Centrul Pentagonului” n-are sens pentru nici un sistem, nici măcar pentru Sayshell, decât în contextul secolului pe care îl trăim. Cu siguranţă că el ţi-a fost trimis din Sayshell şi asta relativ recent, probabil, în cursul ultimilor zece ani. Şi l-ai primit, cu toate că Sayshell pare să păstreze atât de bine secretul.

Trevize aprinse lumina, opri computerul, astfel că harta dispăru, apoi se întoarse spre Pelorat pe care-l fixă cu o privire întrebătoare.

— Nu mai înţeleg nimic, spuse Pelorat. Ce-nseamnă toate astea?

— Mai bine mi-ai spune tu. Ia ascultă! Nu ştiu cum mi-a venit ideea asta că cea de-a Doua Fundaţie încă ar exista. Ţineam un discurs în timpul campaniei mele electorale. Am încercat să stârnesc interesul auditoriului, îndepărtându-mă de la subiect cu scopul de a mai stoarce câteva voturi de la cei indecişi şi am spus pe un ton dramatic: “Dacă cea de-a Doua Fundaţie ar mai exista…” şi tot în ziua aceea m-am gândit: Dar dacă există cu adevărat? Am început să citesc cărţi de istorie şi în mai puţin de-o săptămână îmi formasem o convingere. N-am găsit nici urmă de dovezi, dar dintotdeauna un simţ special m-a ajutat să ajung la o concluzie corectă având la dispoziţie un vălmăşag de speculaţii care se băteau cap în cap. De data asta, totuşi…

Trevize rămase puţin pe gânduri, apoi urmă:

— Şi uite ce s-a-ntâmplat de-atunci încoace. Din câţi prieteni aveam, l-am ales tocmai pe Compor pentru a mă destăinui, iar el m-a trădat. După aceea Primarul Branno a dat ordin să fiu arestat şi trimis în exil. De ce în exil când putea să mă întemniţeze sau să încerce să mă reducă la tăcere prin ameninţări? De ce mi-a dat tocmai mie o navă de ultimul tip care să-mi permită să fac o asemenea călătorie prin Galaxie? Şi, colac peste pupăză, de ce a insistat să te iau pe tine la bord, sugerându-mi să te ajut să descoperi Pământul?

Dar de ce am fost eu atât de sigur că nu trebuie să mergem pe Trantor? Eram convins că tu ştiai mai bine de unde să începem cercetările şi tu, pe nepusă masă, apari cu lumea asta misterioasă a Gaiei despre care se dovedeşte că ai primit informaţii în condiţii foarte neclare. Apoi am mers pe Sayshell, prima noastră escală şi, nici una nici două, ne-am întâlnit cu Compor care ne-a servit o poveste despre Pământ şi despre moartea acestuia. Tot el ne-a asigurat că el se află înSectorul Sirius şi ne-a îndemnat să mergem degrabă într-acolo.

— Uite ce e, interveni Pelorat. Vrei să sugerezi că toate întâmplările astea ne obligă să ne îndreptăm spre Gaia, dar aşa cum singur ai spus, Compor a-ncercat să ne convingă să mergem în altă parte.

— Ca răspuns, eu eram hotărât să continuăm ceea ce ne propusesem de la început şi asta din cauză că nu am deloc încredere în omul ăsta. Nu crezi că tocmai pe asta s-a bazat el? Poate că în mod deliberat ne-a spus să mergem în altă parte, ştiind că n-o să facem ceea ce ne-a sfătuit el.

— Asta-i o simplă impresie, bolborosi Pelorat.

— Chiar aşa? Arunci să continuăm. Am luat legătura cu Quintesetz pur şi simplu pentru că era singurul disponibil…

— Nu-i adevărat, spuse Pelorat. Eu am recunoscut numele.

— Ţi s-a părut cunoscut. N-ai citit nici o lucrare de-a lui demnă de a fi menţionată. De ce-ţi suna familiar numele?… În fine, a rezultat că el citise o lucrare de-a ta şi fusese copleşit… dar cât de adevărată era afirmaţia asta? Tu însuţi ai recunoscut că lucrările tale nu-s chiar celebre. Pe lângă asta, tânăra care ne-a condus la el a adus vorba despre Gaia fără s-o întrebe nimeni, insistând că se află în hiperspaţiu, de parcă voia să fie sigură că n-o să uităm. Când l-am întrebat pe Quintesetz despre Gaia, omul s-a comportat ca şi cum n-ar fi dorit să dicutăm un asemenea subiect, dar nu ne-a dat afară, cum era de aşteptat, deşi i-am vorbit cam nepoliticos. În schimb, ne-a dus la el acasă şi, pe drum, s-a deranjat să ne arate cele Cinci Surori. Ba chiar a insistat asupra stelei mai slab luminoase din centru. De ce? Nu reprezintă toate astea o extraordinară înlănţuire de coincidenţe?

— Dacă le prezinţi aşa… îndrăzni Pelorat.

— Oricum le-aş prezenta, totuna e. Nu cred într-un asemenea lanţ de coincidenţe.

— Atunci cum interpretezi toate astea? Că suntem manevraţi să plecăm spre Gaia?

— Da.

— De către cine?

— Nu-ncape nici o îndoială că suntem manipulaţi, întări Trevize. Cine poate să influenţeze gândurile, să te-mpingă uşurel într-o direcţie sau alta, şi să îndrepte evenimentele într-un sens sau altul?

— Vrei să spui că… te referi la a Doua Fundaţie?

— Ei, ce ni s-a spus despre Gaia? Că-i de neatins. Că flotele ce pornesc împotrivă-i sunt spulberate. Că oamenii care-ajung acolo nu se mai întorc. Nici măcar Catârul n-a îndrăznit s-o atace, iar Catârul probabil că s-a născut acolo. Totul pare să ne-arate că Gaia este a Doua Fundaţie şi mi-am pus în minte să aflu dacă-i adevărat.

Pelorat clătină sceptic din cap:

— Dar după unii istorici, a Doua Fundaţie a oprit ascensiunea Catârului. Cum putea să fie unul dintre membrii ei?

Încruntându-se, Trevize rămase cu privirea pierdută în gol, încercând să se lămurească:

— Să ne mai gândim. A Doua Fundaţie întotdeauna a considerat că-i important ca Galaxia să ştie cât mai puţin despre ea, dorind chiar ca propria-i existenţă să rămână necunoscută. Măcar de asta suntem siguri. Vreme de o sută douăzeci de ani s-a apreciat că a Doua Fundaţie dispăruse şi asta le-a convenit de minune membrilor săi. Totuşi, atunci când am început să bănuiesc că ea există cu adevărat, nu s-a întreprins nici o acţiune. Compor ştia. A Doua Fundaţie l-ar fi putut folosi ca să mă determine ca, într-un fel sau altul, să-mi ţin gura, chiar ucigându-mă. Dar n-au făcut nimic.

— Au contribuit la arestarea ta, interveni Pelorat, dacă ţii neapărat să pui ceva în seama celei de-a Doua Fundaţii. După cum mi-ai spus, prin acţiunea asta, poporul de pe Terminus nu ţi-a aflat părerile. Cei de pe a Doua Fundaţie şi-au atins scopul fără violenţă şi, din punctul ăsta de vedere, s-ar părea că sunt urmaşii direcţi ai lui Salvor Hardin, care obişnuia să spună: “Violenţa este ultimul refugiu al incompetenţilor”.

— Dar păstrând secretul faţă de populaţia de pe Terminus n-au obţinut mai nimic. Primarul Branno îmi ştie părerea şi, în cel mai rău caz se-ntreabă dacă nu cumva am dreptate. Aşa că acum, precum vezi, e prea târziu ca să ne mai facă vreun rău. Pe de o parte, dacă ar fi încercat să mă lichideze s-ar fi dat de gol. Pe de alta, dacă m-ar fi lăsat în pace, tot s-ar fi dat în vileag, pentru că ar fi trebuit să controleze tot Terminusul şi să facă pe toată lumea să creadă că sunt excentric sau de-a dreptul nebun. Distrugerea carierei mele politice m-ar fi redus la tăcere de îndată ce-aş fi înţeles ce însemna să-mi trâmbiţez părerile peste tot. Iar acum e prea târziu ca să mai întreprindă ceva. Primarul Branno şi-a dat seama că-i ceva necurat la mijloc şi l-a trimis pe Compor să mă urmărească dar, neavând încredere nici în el, s-a dovedit cea mai şireată dintre toţi, fiindcă a instalat un hiperreleu pe nava lui.

În concluzie, ea ştia că ne aflăm pe Sayshell. Aşa că noaptea trecută, în timp ce tu dormeai, eu am pus computerul să transmită un mesaj direct către computerul ambasadorului Fundaţiei, explicându-i că noi plecăm spre Gaia. M-am deranjat până-ntr-atât încât i-am comunicat şi coordonatele. Sunt sigur că Branno va cere o investigaţie dacă ni se va întâmpla ceva rău, iar cea de-a Doua Fundaţie nu doreşte să atragă atenţia asupra ei.

— Dacă ar fi atât de puternici şi-ar mai face griji că atrag atenţia Fundaţiei asupra lor?

— Da, spuse Trevize apăsat. Stau ascunşi pentru că-şi simt slăbiciunea şi pentru că Fundaţia a progresat din punct de vedere tehnologic mai mult decât ar fî putut anticipa Seldon însuşi. Modul discret, chiar perfid, în care încearcă să ne determine să mergem pe lumea lor pare să demonstreze dorinţa lor nestăpânită de a nu întreprinde nimic prin care să atragă atenţia. Şi dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că deja au pierdut, cel puţin parţial, bătălia, pentru că s-au deconspirat şi mă îndoiesc că mai pot face ceva pentru a îndrepta situaţia.

— Dar de ce ar proceda astfel? întrebă Pelorat. Dacă analiza ta este corectă, de ce ar risca încercând să ne atragă? Ce vor de la noi?

Trevize îl fulgeră cu privirea pe Pelorat şi se îmbujoră:

— Janov. Am un presentiment. Natura m-a înzestrat cu darul de a ajunge la concluzii corecte chiar când nu mi se oferă multe detalii. Simt cum creşte în mine un fel de certitudine care-mi spune când am dreptate şi asta-i ceea ce mi se-ntâmplă acum. Ei vor ceva ce se află în posesia mea — şi-l vor cu atâta ardoare, încât sunt gata să-şi primejduiască propria existeriţă. Nu ştiu despre ce este vorba, dar trebuie să aflu, pentru că dacă lucrurilestau aşa şi prezintă importanţă, atunci vreau să folosesc atuul ăsta pentru a obţine ceea ce simt eu că merită. (Ridică uşor din umeri.) Prietene, acum când te-ai convins cât de nesăbuit sunt, mai vrei să mergi cu mine?

— Ţi-am spus că am încredere în tine. Nu mi-am schimbat părerea, îi răspunse Pelorat.

Complet uşurat, Trevize izbucni într-un râs eliberator:

— Minunat! Şi asta pentru că simt că şi tu eşti, din motive care-mi scapă, de neînlocuit în toată încurcătura asta. Janov, în concluzie vom porni spre Gaia, cu viteză maximă. Înainte!

56

Primarul Harla Branno arăta cu mult peste vârsta ei reală. Nu părea întotdeauna atât de bătrână ca acum. O frământau atâtea gânduri încât uitase cu totul să se privească în oglindă, iar acum, în drum spre sala hărţilor, îşi zărise întâmplător chipul reflectat de o fereastră. Abia aşa înţelese pe deplin cât de răvăşită îi era înfăţişarea.

Oftă. Se simţea sleită de puteri. Deţinea funcţia de Primar de cinci ani şi vreme de doisprezece ani înainte de asta fusese adevăratul creier care condusese Fundaţia din umbra liderilor oficiali. Totul se petrecuse într-o atmosferă calmă, presărată de succese, dar ea avea un sentiment de sfârşeală. Se întrebă cum ar fi fost viaţa ei dacă ar fi avut parte doar de încordare, eşecuri şi dezastre.

Din punct de vedere personal nu-i mersese chiar rău, hotărî ca. Puţină acţiune ar mai fi înviorat-o. Sentimentul acut că nu putea întreprinde nimic şi că trebuia să aştepte o obosea cel mai mult.

De asemenea, o rodea ideea că Planul Seldon funcţiona perfect şi că de aceasta se ocupa a Doua Fundaţie. Deşi deţinea cu autoritate frâiele puterii pe Fundaţie (de fapt Prima Fundaţie, dar nimeni nu mai făcea efortul de a adăuga adjectivul acesta) ea era doar purtată de val.

Istoria nu va consemna prea multe despre ea. Se afla în cabina de comandă a unei nave spaţiale care era manevrată din exterior.

Până şi Indbur al III-lea, care administrase Fundaţia până la catastrofala ei capitulare în faţa Catârului, făcuse ceva. El măcar se prăbuşise.

Dar Primarul Branno n-avea nici o şansă să întreprindă ceva care să intre în istorie dacă Golan Trevize, acest Consilier nesocotit, acest paratrăsnet, nu-şi va duce misiunea la bun sfârşit.

Încă adâncită în gânduri sumbre, privi harta care nu era o structură oferită de un computer modern, ci o aglomerare de lumini care înfăţişau o imagine holografică a Galaxiei. Deşi nu putea fi făcută să se mişte, să se rotească, să se dilate sau să se contracteze, privitorul avea posibilitatea să se deplaseze în jurul ei pentru a o cerceta din orice unghi.

O mare secţiune a Galaxiei, probabil o treime (cu excepţia miezului, care era “tărâmul nimănui”) se lumină în roşu când atinse un contact. Aceasta era Federaţia Fundaţiei, adică cele peste şapte milioane de lumi locuite aflate sub conducerea ei şi a Consiliului — cele şapte milioane de lumi cu drept de vot şi reprezentate în Parlamentul Lumilor, care dezbătea probleme de importanţă minoră, apoi vota şi niciodată, nici măcar întâmplător, nu se ocupa de lucruri capitale.

Mai apăsă un contact şi, ici şi colo, marginile Federaţiei căpătară o culoare roz deschis. Sferele de influenţă! Acestea nu erau teritorii ale Fundaţiei, ci regiuni care, deşi independente cu numele, n-ar fi îndrăznit să se opună vreunei acţiuni a Fundaţiei.

Branno considera că nici nu se punea problema ca vreo forţă din Galaxie — fie chiar a Doua Fundaţie, să se împotrivească Fundaţiei, fiind sigură că dacă dorea, Fundaţia putea să-şi mobilizeze întreaga flotă compusă din nave ultramoderne şi să întemeieze al Doilea Imperiu.

Trecuseră însă doar cinci secole de la conceperea Planului care stabilise că vor fi necesare zece secole până la constituirea celui de-al Doilea Imperiu şi a Doua Fundaţie se îngrijea de respectarea Planului. Primarul clătină cu tristeţe din cap. Dacă Fundaţia ar încerca vreo acţiune, ea ar fi sortită eşecului. Cu toate navele ei irezistibile, orice acţiune ar da greş.

Asta dacă Trevize, paratrăsnetul Fundaţiei, nu atrăgea asupra sa fulgerul celei de-a Doua Fundaţii şi astfel să se poată ajunge la sursa lui.

Îşi roti privirea. Unde era Kodell? Nu alesese bine momentul pentru a întârzia.

Kodell intră cu paşi vioi, zâmbitor, de parcă i-ar fi auzit gândul. Cu mustaţa lui sură şi cu tenul bronzat arăta ca un bunicuţ. Un bunicuţ sfătos, care nu părea bătrân. La urma urmei, era cu zece ani mai tânăr decât Branno.

Cum de nu se zăreau pe faţa lui urmele încordării? Cei cincisprezece ani ca Director al Siguranţei nu lăsaseră urme de neşters pe chipul lui?

57

Kodell îşi aplecă capul uşor în faţă în semn de salut obligatoriu înainte de a începe discuţia cu Primarul. Acest ceremonial era o tradiţie ce dăinuia de pe vremea nefericită a Indburilor. Aproape toate se schimbaseră, însă eticheta rămăsese aceeaşi.

— Regret întârzierea, Primare, dar ecourile arestării lui Trevize au început să-şi croiască loc prin minţile anesteziate ale Consilierilor.

— Da? făcu Primarul cu nepăsare. Anticipezi cumva o revoluţie de palat?

— Nici vorbă de-aşa ceva. Controlăm situaţia. Dar va ieşi cu tărăboi.

— Lasă-i să facă tărăboi. Aşa se vor simţi mai bine, iar eu… eu o să stau deoparte. Presupun că opinia publică va fi, în general, de partea mea.

— Cred că da. Mai ales pe Terminus. Nu cred că celor din afara Terminusului le pasă ce i se întâmplă unui Consilier care a luat-o puţin razna.

— Mie-mi pasă.

— Aha. Veşti noi?

— Liono, spuse Primarul. Spune-mi tot ce ştii despre Sayshell.

— Nu-s carte ambulantă de istorie, îi răspunse Liono Kodell zâmbind.

— Nu vreau istorie. Adevărul. De ce este Sayshell independent? Uite-aici. (Arătă spre porţiunea roşie de pe harta holografică şi undeva, în interiorul spiralelor, se vedea o zonă albă. Înconjurată din toate părţile, aproape înghiţită, şi cu toate astea, reprezentată prin alb.) Harta nici n-arată măcar roşul care semnifică un aliat loial.

Kodell ridică neputincios din umeri:

— Oficial nu ne e aliat şi problema loialităţii nu se pune, însă nu ne-a creat niciodată probleme. Are o poziţie de neutralitate.

— În regulă. Atunci priveşte aici. (Şi Branno atinge un buton. Culoarea roşie cuprinse şi alte regiuni, acoperind practic jumătate din Galaxie.) Acesta era teritoriul cucerit de Catâr la vremea morţii lui. Dacă te uiţi mai atent, vei vedea Uniunea Sayshell. Complet înconjurată. E singura enclavă pe care Catârul a lăsat-o liberă.

— Era neutră şi pe vremea aceea.

— Catârul nu prea respecta neutralitatea.

— Se pare că a făcut-o în cazul de faţă.

— Se pare. Dar ce reprezintă Sayshell?

— Nimic! spuse Kodell. Crede-mă, Primare, va fi a noastră când vom dori.

— Sigur? Şi totuşi nu-i a noastră.

— Nici nu simţim nevoia ei.

Branno se aşeză greoi pe un scaun şi, trecându-şi mâna peste butoane, stinse reprezentarea Galaxiei.

— Cred că acum vrem să fie a noastră.

— N-am înţeles.

— Liono, l-am trimis pe Consilierul acela neghiob pe post de paratrăsnet. Am simţit că a Doua Fundaţie îl va considera un pericol mai mare decât e de fapt şi va ignora Fundaţia o vreme. Socoteam că trăsnetul îl va lovi pe el şi astfel vom vedea de unde pleacă).

— Da, Primare!

— Intenţia mea era ca el să meargă pe Trantor să cotrobăie prin ceea ce a mai rămas întreg din Bibliotecă şi să caute dovezi despre existenţa Pământului. Dacă-ţi aminteşti, unii mistici susţin că asta-i lumea pe care-şi are originea umanitatea, ca şi cum, dacă ar fi adevărat, ar mai prezenta vrea importanţă. Nu se poate ca cea de-a Doua Fundaţie să nu-şi fi dat seama ce caută el în realitate şi sigur îl urmăreşte.

— Dar nu s-a dus pe Trantor.

— Nu. Cu totul surprinzător, a ajuns pe Sayshell. De ce?

— Nu ştiu. Dar te rog să-l ierţi pe copoiul bătrân a cărui îndatorire este să pună totul la îndoială şi spune-mi cum de-ai aflat că el şi Pelorat au ajuns pe Sayshell. Ştiu că-ţi raportează Compor orice mişcare a lui Trevize, dar cât de mult ne putem încrede în Compor?

— Hiperreleul ne confirmă că nava lui Compor a coborât pe Planeta Sayshell.

— Neîndoielnic, dar eşti sigură că Trevize şi Pelorat se află tot acolo? Poate că Munn Compor s-a dus pe Sayshell mânat de interese personale şi nu ştie sau nici nu-i pasă unde-s ceilalţi.

— Dacă vrei să ştii, ambasadorul nostru de pe Sayshell ne-a informat despre sosirea navei pe care se aflau Trevize şi Pelorat. Nu pot crede că nava a ajuns acolo fără ei. În plus, Compor raportează că a discutat cu ei şi, dacă punem la îndoială afirmaţia lui, am primit alte rapoarte care semnalează prezenţa lor la Universitatea Sayshell, unde s-au consultat cu un istoric neînsemnat.

— La mine n-a ajuns nici una din informaţiile astea, spuse Kodell calm.

Branno pufni uşor:

— Nu-i cazul să te simţi ofensat. Mă ocup personal de problema asta, iar acum eşti în posesia acestor informaţii fără întârziere prea mare. Ultimele veşti le-am primit de la ambasador. Paratrăsnetul nostru îsi continuă drumul. A stat pe Sayshell două zile, apoi a plecat. Se îndreaptă spre alt sistem planetar, situat la aproximativ zece parseci depărtare. A dat numele şi coordonatele galactice ale destinaţiei lui, iar ambasadorul ni le-a transmis cu promptitudine.

— Avem raportul de la Compor care să confirme aceste informaţii?

— Compor a raportat înaintea ambasadorului că Trevize şi Pelorat au plecat de pe Sayshell. Compor nu a descoperit încă destinaţia lui Trevize. E de presupus că-l va urmări.

— Ne scapă motivele acestei plecări, spuse Kodell. (Îşi vârî o pastilă în gură şi, gânditor, începu s-o sugă:)

— Ce-a căutat Trevize pe Sayshell? De ce-a plecat de-acolo?

— Întrebarea care mă frământă cel mai mult este: Unde? Unde a plecat?

— Primare, ai afirmat că a comunicat ambasadorul numele şi coordonatele destinaţiei. Vrei să zici că l-a minţit pe ambasador? Sau că ambasadorul ne minte?

— Chiar dacă am presupune ca toată lumea spune adevărul şi nimeni n-a înţeles greşit, a apărut un nume care mă interesează. Trevize l-a anunţat pe ambasador că pleacă spre Gaia. Asta se scrie G-A-I-A. Trevize l-a scris cu mare grijă.

— Gaia? se miră Kodell. N-am auzit de ea.

— Serios? Nu mă mir deloc, spuse Branno şi arătă spre locul în care până nu demult se aflase harta. Pot localiza într-o clipă orice stea în jurul căreia se roteşte o lume locuită, precum şi multe stele importante cu sisteme nepopulate. Dacă manevrez comenzile cum se cuvine, pot evidenţia peste treizeci de milioane de stele: una câte una, în pereche sau în aglomerări. Există posibilitatea de a le face să apară în cinci culori diferite, câte una sau toate-odată. Dar pe harta asta nu pot localiza Gaia. Potrivit acestei hărţi, Gaia nu există.

— Pentru fiecare stea prezentată, există alte zece mii pe care harta nu le arată, o lămuri Kodell.

— De acord, dar stelele pe care nu le arată nu au planete locuite şi de ce-ar dori Trevize să ajungă pe o planetă nelocuită?

— Ai încercat prin Computerul Central? Are listate toate cele trei sute de miliarde de stele galactice.

— Aşa mi s-a spus şi mie, dar crezi că le are? Amândoi ştim foarte bine că sunt sute de planete nelocuite care-au scăpat inventarierii pe toate hărţile noastre, începând cu cea de-aici şi terminând cu cea din Computerul Central. Gaia e neîndoielnic una dintre acestea.

Vocea lui Kodell rămase calmă, chiar consolatoare:

— Primare, probabil că n-ai de ce să te nelinişteşti. Presupun că Trevize a pornit în căutarea zilei de ieri sau ne minte şi că, de fapt, nici nu există vreo stea cu numele de Gaia, sau cu coordonatele pe care ni le-a transmis. Încearcă să ne pună pe o pistă greşită, mai ales că s-a întâlnit cu Compor şi şi-a dat seama că l-am pus sub urmărire.

— Cum să ne pună pe-o pistă greşită? Compor tot îl va urmări. Nu, Liono, mă gândesc la altceva, care poate da naştere unor necazuri de neînchipuit. Ascultă… (Făcu o pauză, apoi continuă:) Camera aceasta este ecranată, Liono. Te rog să înţelegi asta. Nimeni nu poate trage cu urechea, aşa că spune tot ce-ai de spus. Voi vorbi şi eu fără ocolişuri. Dacă acceptăm informaţia, această planetă numită Gaia este situată la zece parseci distanţă de Planeta Sayshell şi, prin urmare, face parte din Uniunea Sayshell. Uniunea este o porţiune explorată a Galaxiei. Toate sistemele ei stelare, locuite sau nu, se regăsesc în documente, iar cele locuite sunt cunoscute în detaliu, în afară de Gaia. Nimeni n-a auzit de ea, pentru că nu apare pe nici o hartă. Adaugă la asta faptul că Uniunea Sayshell îşi menţine un ciudat statut de independenţă faţă de Federaţia Fundaţiei şi că s-a bucurat de acelaşi privilegiu şi faţă de fostul regat al Catârului. E independentă încă de la prăbuşirea Imperiului Galactic.

— Şi ce-nseamnă asta? întrebă Kodell prudent.

— Cele două aspecte pe care le-am enumerat sunt sigur legate unul de altul. Sayshell încorporează un sistem planetar total necunoscut şi nu poate fi atins. Între ele există o legătură. E clar că Gaia se apără singură. Are grijă ca nimeni să nu ştie de existenţa ei. În afară de vecinii din imediata apropiere pe care-i protejează, astfel încât ei să nu poată fi cuceriţi de puteri din afară.

— Primare, vrei să insinuezi că Gaia este bârlogul celei de-a Doua Fundaţii?

— Insinuez că s-ar cuveni să investigăm Gaia.

— Îmi dai voie să mă refer la un amănunt ciudat care cu greu ar putea fi explicat prin aseastă teorie?

— Te rog.

— Dacă Gaia este, de fapt, a Doua Fundaţie şi dacă vreme de-atâtea secole s-a apărat împotriva intruşilor protejând Uniunea Sayshell care-a devenit un scut şi o pavăză pentru ea, şi dacă a împiedicat până şi răspândirea veştilor despre propria existenţă, de ce s-a ridicat dintr-o dată valul acesta care-o învăluia în mister? Trevize şi Pelorat au plecat de pe Terminus şi, cu toate că i-ai îndemnat să se ducă spre Trantor, s-au îndreptat imediat spre Sayshell, iar acum spre Gaia. Pe lângă asta, acum poţi să te gândeşti la Gaia şi să apreciezi situaţia. De ce nu te împiedică nimeni să faci asta?

Primarul Branno lăsă capul în jos şi rămase tăcută mult timp. Într-un târziu, spuse:

— Nu-mi dau seama cum, dar Consilierul Trevize a răscolit totul. A întreprins sau întreprinde ceva care va pune în pericol Planul Seldon.

— Imposibil, Primare.

— Cred că poţi găsi lipsuri oriunde. Nici măcar Hari Seldon n-a fost perfect. Planul are undeva o fisură şi Trevize a descoperit-o din întâmplare, şi nici măcar nu ştie asta. Trebuie să aflăm ce se întâmplă. De aceea ne vom deplasa la faţa locului.

De data aceasta Kodell luă o înfăţişare serioasă şi gravă:

— Nu lua hotărâri de una singură. Nu trebuie să facem vreo mişcare fără a o justifica perfect.

— Mă crezi nebună, Liono? N-am de gând să declanşez un război. Nu voi trimite o forţă expediţionară care să ocupe Gaia. Vreau numai să mă aflu la faţa locului sau în apropiere. Înţelegi? Liono, mi-e lehamite să discut cu cei de la Ministerul Apărării, pe care-i consider total anchilozaţi şi ridicoli după o sută douăzeci de ani de pace, dar cred că pe tine nu te deranjează prea tare asta. Te rog să afli doar câte nave de luptă se află în apropiere de Sayshell. A, şi dacă putem să facem ca manevrele lor să nu arate a mobilizare, ci să pară absolut normale.

— La aceste vremi de pace sigur nu sunt multe nave în zonă, dar o să mă interesez.

— Ar fi suficiente chiar două sau trei nave, mai ales dacă una e din clasa Supernova.

— Ce doreşti să faci cu ele?

— Aş vrea ca ele să se apropie cât pot de mult de Sayshell, bineînţeles, fără să provoace vreun incident şi le-aş mai vrea aproape una de alta pentru a-şi oferi sprijin reciproc.

— Şi ce rost au manevrele astea?

— Flexibilitate, adică să poată ataca şi lovi oricând în caz de nevoie.

— Să lovească a Doua Fundaţie? Dacă Gaia a reuşit să rămână izolată şi neatinsă pe vremea Catârului, sigur va rezista şi acum în faţa câtorva nave.

Cu ochii dintr-o dată foarte vii, în care păreau că se reflectă străfulgerări de bătălii cosmice, Branno spuse:

— Prietene, ţi-am spus că nimeni şi nimic nu-i infailibil. Nici măcar Hari Seldon. Când a perfecţionat Planul nu putea să nu rămână un om al timpului său. A fost matematician pe vremea prăbuşirii Imperiului, când tehnologia trăgea să moară. Prin urmare, nu putea atribui un rol foarte însemnat progresului tehnologic. Gravitica, de exemplu, reprezintă o direcţie cu totul nouă pe care a luat-o progresul şi el n-ar fi putut să anticipeze aşa ceva. Şi mai sunt şi altele.

— Poate că şi Gaia a progresat.

— În starea ei de izolare? Să fim serioşi. În cadrul Federaţiei Fundaţiei există zece cvadrilioane de fiinţe umane, dar puţine dintre ele se pot considera creatoare de progres tehnologic. O lume singură, izolată, nu poate realiza lucruri mari. Navele noastre vor avansa, iar eu voi fi cu ele.

— Poftim? Primare, ce vrea să-nsemne asta?

— O să merg eu însămi cu navele care se vor grupa la graniţa cu Sayshell. Vreau să controlez situaţia.

Kodell rămase o clipă cu gura căscată. Înghiţi cu greu şi icni încercând să-şi revină din surpriză:

— Primare, nu… nu-i o hotărâre înţeleaptă.

Nimănui în afară de Kodell nu i-ar fi scăpat o remarcă atât de tăioasă.

— Înţeleaptă ori nu, se enervă Branno, aşa o să fac. M-am săturat de Terminus şi de neîncetatele bătălii politice, de luptele intestine, de alianţele care se fac şi se desfac mereu, de trădări şi de vicleşuguri. Am trăit şaptesprezece ani în mijlocul lor şi acum vreau să mai fac şi altceva — orice altceva. Acolo, departe, şi spunând aceasta flutură mâna spre cer, se poate schimba întreaga istorie a Galaxiei şi vreau să joc şi eu un rol important.

— Primare, dar nu te pricepi defel la astfel de lucruri.

— Dar cine se pricepe? (Se ridică greoaie de pe scaun.) După ce-mi vei aduce informaţiile despre nave şi de îndată ce punem la punct mersul înainte al neroadelor afaceri interne, voi pleca. Şi încă ceva, Liono. Să nu cumva să-ncerci vreo manevră ca să mă-mpiedici să-mi duc hotărârea până la capăt, pentru că fac uitată prietenia care ne leagă şi te distrug. Încă mai pot face atâta lucru.

Kodell dădu din cap aprobator:

— Ştiu că poţi, Primare, dar înainte de a lua hotărârea asta, îndrăznesc să te rog să te mai gândeşti la forţa Planului Seldon. Ceea ce vrei să faci poate însemna sinucidere.

— Nu-mi fac eu griji din pricina asta, Liono. Planul a greşit în ceea ce-l privea pe Catâr, pe care nu l-a putut anticipa, şi un asemenea prim eşec nu-l exclude pe al doilea.

— Bine-atunci, oftă Kodell, dacă eşti chiar atât de pornită, îţi voi oferi loialitatea şi tot sprijinul meu.

— Foarte faimos. Aş dori însă ca această ultimă remarcă să vină din adâncul inimii tale, altfel… Şi dacă o să ţii minte vorbele astea, pot pleca liniştită spre Gaia. Înainte!