Sfârşitul Eternităţii

O CRIMĂ ANTERIOARĂ

— De ce? De ce?

Twissell privea neajutorat când la manetă, când la Tehnician, privirile lui vădind aceeaşi frustrare deconcertată ca şi vocea.

Harlan înălţă capul. Avea un singur cuvânt de spus.

— Noÿs!

— Femeia pe care ai adus-o în Eternitate?

Harlan îi întoarse zâmbetul, amar, fără a spune un cuvânt.

— Dar ce-are ea a face cu toate astea? Sfinte Timp, băiete, nu înţeleg.

— Dar ce e de înţeles?

Vocea lui Harlan ardea de durere.

— De ce să pretinzi că nu ştii? Am avut o femeie. Eram amândoi fericiţi. Nu făcea nici un rău nimănui. Ea nu exista în noua Realitate. Aşa că ce importanţă avea pentru oricine altcineva?

Twissell încerca în zadar să-l întrerupă.

Harlan începuse să strige.

— Dar există şi legi în Eternitate, nu-i aşa? Le cunosc pe toate. Legăturile au nevoie de permisiune. Au nevoie de calcule. Au nevoie de statut. Lucruri complicate, legăturile astea. Ce-i pregăteaţi lui Noÿs, la sfârşitul proiectului? Un loc într-o rachetă care se prăbuşeşte? Sau unul mai confortabil, ca amantă comună a venerabililor Calculatori? Acum, cel puţin, n-o să vă mai faceţi planuri.

Se opri, copleşit de disperare, şi Twissell se îndreptă repede către Comunicator, care îşi recăpătase funcţia de transmisie.

Calculatorul strigă în receptor până primi răspuns.

Atunci spuse:

— Aici Twissell. Nimeni nu are voie să intre aici. Nimeni. Nimeni. Aţi înţeles?… Atunci aveţi grijă. E valabil şi pentru membrii Consiliului Atottemporal. Mai ales pentru ei.

Se întoarse din nou către Harlan, spunându-i, cu gândurile în altă parte:

— O să asculte pentru că sunt bătrân şi membru senior al Consiliului şi pentru că toţi cred că sunt excentric şi ţicnit. Cedează în faţa mea pentru că sunt excentric şi ţicnit.

Timp de o clipă căzu într-o tăcere meditativă.

— Crezi că sunt ţicnit? întrebă apoi şi faţa i se întoarse repede în sus, către cea a lui Harlan, cu mişcarea unei maimuţe zbârcite.

Harlan gândi: „Sfinte Timp, omul e nebun. L-a înnebunit şocul”.

Făcu un pas înapoi, automat, împins de groaza de a fi închis acolo cu un nebun. Apoi se linişti. Omul, fie el şi nebun, era plăpând, şi chiar şi nebunia va dispărea curând.

Curând? De ce nu imediat? Ce tărăgăna sfârşitul Eternităţii?

Twissell rosti (nu avea în mână nici o ţigară, degetele sale nu căutară să apuce una) cu o voce liniştită, insinuantă.

— Nu mi-ai răspuns. Crezi că sunt ţicnit?

— Presupun că da. Prea ţicnit ca să-mi mai vorbeşti. Dacă te-ai fi gândit la mine ca la un prieten şi nu ca la un bătrân cu toane, capricios şi imprevizibil, mi-ai fi vorbit deschis despre îndoielile tale. Nu ai fi făcut ce-ai făcut.

Harlan se încruntă. Omul credea că el, Harlan, este nebun. Asta era!

Rosti furios:

— Am făcut exact ce trebuia. Şi sunt în toate minţile.

— Doar ţi-am spus că fata nu e în pericol.

— Am fost un prost să cred asta, chiar şi pentru o clipă. Am fost un prost să cred că un Consiliu poate fi drept cu un Tehnician.

— Cine ţi-a spus că ştia cineva din Consiliu de asta?

— Finge ştia şi a trimis un raport Consiliului.

— De unde ştii?

— Am aflat-o de la Finge, când i-am pus în faţă biciul neuronic. Latura practică a unei arme anulează diferenţa de statut.

— Aceeaşi armă care a făcut asta? întrebă Twissell şi arătă către maneta cu masa sa de metal topit încovoiată peste faţa cadranului.

— Da.

— lată o armă care nu stă degeaba. Apoi, brusc:

— Ştii de ce Finge l-a înmânat Consiliului în loc să se ocupe singur de problemă?

— Pentru că mă urăşte şi voia să fie sigur că-mi voi pierde poziţia. O voia pe Noÿs.

— Eşti naiv. Dacă voia fata, ar fi putut să-şi aranjeze legătura foarte uşor. Nu s-ar fi împiedicat el de un Tehnician. Omul mă urăşte pe mine, băiete. (Twissell nu aprinse încă nici o ţigară. Arăta ciudat fără nici una şi degetul pătat pe care şi-l duse la piept când pronunţă ultimul pronume arăta aproape indecent de gol.)

— Pe tine?

— Există un lucru, băiete, care se numeşte politica Consiliului. Nu orice Calculator este numit în Consiliu. Şi Finge vroia să fie. Finge este ambiţios şi o dorea cu îndârjire. Eu m-am opus pentru că l-am considerat instabil din punct de vedere emoţional. Sfinte Timp, niciodată nu mi-am dat seama câtă dreptate am avut… Uite, băiete. Ştia că eşti protejatul meu. M-a văzut cum te scot din funcţia de Observator şi te fac Tehnician superior. Te-a văzut lucrând numai pentru mine. Cum ar fi putut să mă atace mai bine şi să-mi distrugă poziţia? Dacă ar fi putut dovedi că Tehnicianul meu favorit este vinovat de o crimă groaznică împotriva Eternităţii, asta s-ar fi reflectat asupra mea. M-ar fi putut forţa să demisionez din Consiliul Atottemporal şi cine crezi că ar fi fost atunci succesorul logic?

Duse mâna la buze şi cum nu se întâmplă nimic, privi absent, la spaţiul gol dintre degete.

Harlan îşi spuse: „Nu e atât de calm pe cât vrea să pară. Nu poate fi. Dar de ce spune toate inepţiile astea acum? Când se sfârşeşte Eternitatea? Apoi, ca în agonie: „Dar de ce nu se sfârşeşte odată? Acum!”

Twissell reluă:

— Când te-am lăsat să te duci la Finge, acum, recent, m-am cam aşteptat la o primejdie. Dar memoriul Mallansohn spunea că ai fost plecat în ultima lună şi nu s-a ivit, de la sine, nici un alt motiv pentru care să te îndepărtez. Din fericire, Finge n-a reuşit să-şi valorifice cartea cea mare.

— În ce sens? întrebă Harlan, obosit.

Nu-l interesa cu adevărat, dar Twissell vorbea şi vorbea şi era mai uşor să asculte decât să închidă urechile.

— Finge şi-a intitulat raportul „Cu privire la comportamentul contrar eticii profesionale al Tehnicianului Andrew Harlan”. El era Eternul corect, ştii, rece, imparţial, neafectat. Se baza pe Consiliu să se înfurie şi să mă sfâşie. Din nefericire pentru el, nu-ţi cunoştea adevărata importanţă. Nu şi-a dat seama că orice raport cu privire la tine îmi va fi trimis imediat mie, doar dacă importanţa sa supremă nu e foarte evidentă.

— Şi nu mi-ai spus nimic?

— Cum să-ţi spun? Mi-era frică să fac ceva care să te tulbure tocmai acum, la finalul proiectului. Dar ţi-am dat o grămadă de ocazii să vii şi să-mi spui ce te frământă.

Ocazii? Gura lui Harlan se strâmbă a neîncredere, dar pe urmă îşi aminti de figura obosită a lui Twissell pe Comunicator, întrebându-l dacă n-are nimic să-t spună. Asta fusese ieri. Doar ieri.

Harlan clătină din cap, dar îşi ascunse privirile.

Twissell rosti, încetişor:

— Mi-am dat imediat seama că te-a împins intenţionat la fapta asta… nesăbuită.

Harlan ridică ochii.

— Ştiai asta?

— Te miră? Ştiam că Finge îmi voia capul. O ştiam de mult. Sunt un om bătrân, băiete. Cunosc toate astea. Dar există moduri în care Calculatorii suspecţi pot fi verificaţi. Există nişte metode protectoare aduse din Timp, care n-au fost aşezate în muzee. Sunt câteva pe care le cunoaşte numai Consiliul. Harlan îşi aminti cu amărăciune de bariera de la Secolul 100.000.

— Din raport şi din ce-am mai aflat şi eu pe căile mele, era uşor de dedus ce s-a întâmplat şi cum.

Harlan întrebă, deodată:

— Presupun că Finge te bănuia de spionaj?

— Poate că da. Nu m-ar surprinde.

Pe Harlan gândul îl duse la primele lui zile cu Finge, când Twissell de-abia începuse să arate un interes neobişnuit pentru tânărul Observator. Finge nu ştiuse nimic de proiectul Mallansohn şi-l interesa amestecul lui Twissell. „L-ai întâlnit vreodată pe Calculatorul Senior Twissell?” întrebase el odată şi, gândindu-se bine, Harlan îşi aminti perfect tonul de nelinişte acută din vocea lui. Încă de atunci Finge îl suspecta pe Harlan de a fi mâna dreaptă a lui Twissell. Duşmănia şi ura lui începuseră încă de pe-atunci.

Twissell continua să vorbească:

— Aşa că dacă ai fi venit la mine…

— La tine? strigă Harlan. Şi Consiliul?

— Din tot Consiliul eu sunt singurul care ştie.

— Nu le-ai spus nimic? încercă Harlan să pară ironic.

— Niciodată.

Harlan simţi că are febră. Hainele îl sufocau. Coşmarul ăsta va continua la nesfârşit? Vorbărie prostească, fără sens. Dar de ce? De ce?

De ce nu se sfârşea Eternitatea? De ce nu-i înghiţea odată pacea curată a non-Realităţii? Sfinte Timp, unde dăduse greş?

— Nu mă crezi? întrebă Twissell.

— De ce te-aş crede? Au venit să se uite la mine, nu-i aşa? La dejunul acela? De ce ar fi făcut-o dacă nu ştiau de raport? Au venit să se holbeze la ciudatul fenomen care a încălcat legile Eternităţii, dar care mai era intangibil încă o zi. Încă o zi şi proiectul era terminat. Au venit să-şi desfete privirile cu promisiuni de viitor.

— Nici vorbă de asta, băiete. Au vrut să te vadă doar pentru că sunt umani. Şi membrii Consiliului sunt oameni. Nu puteau fi de faţă la plecarea navei, pentru că memoriul Mallansohn nu i-a plasat în scenă. Nu puteau nici să-l ia pe Cooper la întrebări, pentru că memoriul nu menţiona nici asta. Şi totuşi vroiau şi ei ceva. Sfinte Timp, băiete, nu-ţi dai seama că e firesc să vrea şi ei să simtă cât de cât că participă? Tu erai cel mai accesibil, aşa că te-au chemat şi s-au uitat la tine.

— Nu te cred.

— Ăsta-i adevărul.

— Da? În timp ce mâncau, Sennor, membru al Consiliului, vorbea despre un om care se întâlneşte cu sine. Evident, ştia că am făcut incursiuni ilegale în 482 şi că aproape că m-am întâlnit cu mine însumi. Ăsta era felul lui de a-şi bate joc de mine, amuzându-se grozav pe socoteala mea.

— Sennor? Îţi făceai griji din cauza lui Sennor? Tu ştii ce figură patetică este? Căminul lui temporal este Secolul 803, una din puţinele culturi în care corpul omenesc este desfigurat dinadins pentru a împlini cerinţele estetice ale vremii. Este lipsit definitiv de păr încă din adolescenţă. Ştii ce înseamnă asta pentru personalitatea unui bărbat? O desfigurare îi izolează pe oameni de strămoşii şi descendenţii lor. Bărbaţii din 803 nu fac prea mulţi bani ca Eterni. Sunt prea diferiţi de noi ceilalţi. Foarte puţini sunt aleşi. Sennor este singurul din Secolul lui care a făcut vreodată parte din Consiliu. Nu-ţi dai seama cât îl afectează treaba asta? Sigur că ştii ce înseamnă nesiguranţa. Te-ai gândit vreodată că un membru al Consiliului se poate simţi nesigur? Sennor trebuie să ia parte la discuţii despre eradicarea Realităţii lui pentru exact aceeaşi caracteristică ce-l face pe el să bată la ochi. Eradicarea ei îl va face unul din foarte puţinii din generaţia lui cu o astfel de mutilare. Şi asta se va întâmpla, într-o bună zi. Şi-a găsit un refugiu în filozofie. Supracompensează preluând conducerea în discuţii, vânturând în mod intenţionat puncte de vedere nepopulare sau neacceptate. Paradoxul lui cu omul-care-se-întâlneşte-cu-sine este unul din cazuri. Ţi-am spus că tot prezicea un dezastru pentru proiect, şi pe noi, membrii Consiliului, voia el să ne şicaneze, nu pe tine. N-avea nimic de-a face cu tine. Nimic!

Twissell se înfierbântase. În îndelunga emoţie a vorbelor sale, părea să fi uitat unde se află şi criza cu care erau confruntaţi, pentru că redevenise spiriduşul bătrân, cu gesturi iuţi, mişcări neaşteptate, pe care Harlan îl ştia atât de bine. Scoase chiar o ţigară din buzunarul de pe mânecă şi era gata s-o aprindă.

Dar se opri, se întoarse pe călcâie şi-l privi pe Harlan din nou, căutând, prin propriile sale cuvinte, ca să găsească ce spusese acesta ultima oară, ca şi cum, până în acel moment, nu-l auzise bine.

— Cum adică… aproape că te-ai întâlnit cu tine însuţi? Harlan îi povesti pe scurt şi-l întrebă:

— N-ai ştiut asta?

— Nu.

Urmară câteva minute de tăcere, la fel de binevenite pentru Harlan ca un val de apă rece pe fruntea lui înfierbântată.

— Asta era? Şi ce dacă te-ai întâlnit cu tine însuţi?

— Nu m-am întâlnit. Twissell păru să nu-l audă.

— Întotdeauna este loc şi pentru variaţii întâmplătoare. Într-un număr infinit de Realităţi, nu poate fi vorba de acel ceva numit determinism. Să presupunem că în Realitatea Mallansohn, în completarea anterioară a ciclului…

— Cercul se roteşte la nesfârşit? întrebă Harlan cu bruma de uimire pe care o mai putea găsi în el.

— Credeai că numai de două ori? Credeai că doi este un număr magic? În fizio-Timpul finit se fac un număr infinit de rotaţii, aşa cum treci cu un creion pe o circumferinţă de un număr infinit de ori şi totuşi cuprinzi o suprafaţă finită. În ciclurile anterioare nu te-ai întâlnit cu tine. De data asta, nesiguranţa statistică a lucrurilor a făcut ca acest lucru să fie posibil. Realitatea trebuia să se schimbe ca întâlnirea să nu aibă loc, iar în noua Realitate nu l-ai trimis pe Cooper în Secolul 24, ci…

— Ce tot vorbeşti acolo? Ce urmăreşti? S-a terminat. Totul. Acum lasă-mă singur! Lasă-mă singur!

— Vreau să ştii că ce-ai făcut ai făcut greşit. Vreau să-ţi dai seama că ai făcut ce nu trebuia.

— Nu-i aşa. Şi chiar dacă ar fi, s-a terminat.

— Dar nu s-a terminat nimic. Mai ai încă un pic răbdare să mă asculţi.

Twissell avea aerul de a-l duce cu zăhărelul, aproape tânguindu-se, cu o blândeţe agonizantă.

— O să o ai pe fata ta. Ţi-am promis. Ţi-o mai promit o dată. Nu va păţi nimic. Nici tu. Îţi promit. Ţi-o garantez personal.

Harlan îl privea cu ochii mari.

— Dar e prea târziu, la ce-ar mai folosi?

— Nu este prea târziu. Ce-ai făcut nu este ireparabil. Cu ajutorul tău, mai putem încă reuşi. Trebuie să mă ajuţi. Trebuie să-ţi dai seama că ai greşit. Încerc să-ţi explic. Trebuie să vrei să repari ce-ai făcut.

Harlan îşi trecu limba peste buzele uscate şi-şi spuse: „E nebun. Mintea lui nu poate să accepte adevărul… sau, ştie într-adevăr Consiliul mai bine?”

Ştie? Ştie? Puteau răsturna verdictul Schimbărilor?

Puteau să oprească Timpul sau să-l dea înapoi?

Rosti:

— M-ai închis în cabina de comandă şi credeai c-o să mă ţii acolo, neputincios, până se sfârşeşte totul.

— Ai zis că ţi-e teamă să nu se întâmple ceva care să te împiedice să-ţi îndeplineşti rolul.

— Asta vroia să fie o ameninţare.

— Eu am luat-o ad literam. Iartă-mă! Am nevoie de ajutorul tău.

Deci, asta era. Era nevoie de ajutorul lui. Era nebun? Sau era el, Harlan, nebun? Avea nebunia vreun înţeles? sau orice altceva, de fapt.

Consiliul avea nevoie de ajutorul lui. Pentru asta, îi vor promite orice. Noÿs. Statutul de Calculator. Ce nu i-ar promite! Şi după ce îi va ajuta, ce va obţine din toate astea? Nu se va lăsa păcălit şi a doua oară.

— Nu.

— O vei avea pe Noÿs.

— Adică Consiliul va voi să încalce legile Eternităţii când pericolul va fi înlăturat? Nu cred.

Dar cum putea fi înlăturat pericolul? întreba o fărâmă sănătoasă a minţii lui. Ce tot vorbeau aici?

— Consiliul nu va afla niciodată.

— Atunci tu ai fi gata să încalci legile? Doar eşti Eternul ideal. Odată pericolul trecut, te vei pleca în faţa legii. Nici n-ai putea altfel.

Pete roşii acopereau obrajii lui Twissell, colorându-i pomeţii. Şiretenia şi stăpânirea de sine îi dispăruseră de pe faţă. Nu mai rămăsese decât o durere stranie.

— Îmi voi ţine cuvântul şi voi călca legea, pentru un motiv pe care nu ţi-l poţi închipui. Nu ştiu cât ne-a mai rămas până dispare Eternitatea. Poate ore, poate luni. Dar am pierdut atâta timp cu speranţa c-o să te conving, încât pot să mai pierd puţin. Mă asculţi? Te rog!

Harlan ezită. Apoi, având convingerea inutilităţii tuturor lucrurilor, ca şi din orice alt motiv posibil, spuse obosit:

— Continuă!

— Mi-a ajuns la urechi, începu Twissell, că m-am născut bătrân, că atunci când mi-au ieşit dinţii muşcam dintr-un Computaplex, că-mi ţin minicalculatorul într-un buzunar special de la pijama când dorm, că am un creier făcut din mici relee de forţă cuplate în paralel şi că fiecare globulă din sângele meu este o diagramă spaţio-temporală microscopică înotând în unsoare de computer. Toate aceste bazaconii le-am auzit pe parcurs şi cred că ar trebui să fiu, într-un fel, mândru. Poate că am început să le cred şi eu puţin. Asta e o prostie din partea unui om bătrân, dar face viaţa ceva mai uşoară. Te miră? Că trebuie să găsesc o cale de a-mi face viaţa mai uşoară? Eu, Calculatorul Senior Twissell, membru senior al Consiliului Atottemporal? Poate de asta şi fumez. Te-ai gândit vreodată la asta? Trebuie să am un motiv, nu? Eternitatea este o societate nefumătoare prin excelenţă, şi cea mai mare parte a Timpului la fel. M-am gândit adeseori la asta. Uneori cred că este din revoltă împotriva Eternităţii. Ceva care să înlocuiască marea revoltă care a eşuat… Nu, nu-i nimic. O lacrimă sau două n-o să mă topească şi nu mă prefac, crede-mă. Numai că nu m-am mai gândit la toate astea de mult. Nu e deloc plăcut. A fost vorba de o femeie, desigur, ca şi în cazul tău. Nu este o coincidenţă. E aproape inevitabil, dacă stai să te gândeşti. Un Etern, care trebuie să-şi vândă satisfacţiile normale ale vieţii de familie pe o mână de perforaţii în hârtie, este gata copt pentru viciu. Ăsta-i unul din motivele pentru care Eternitatea trebuie să-şi ia precauţiunile pe care le ia. Şi, aparent, tot pentru asta sunt Eternii atât de ingenioşi în ocolirea acestor precauţiuni din când în când. Mi-aduc aminte de femeia mea. E o prostie, poate. Nu-mi pot aminti nimic altceva despre fizio-Timpul acela. Foştii mei colegi au rămas nişte nume în scripte. Schimbările pe care le-am condus — toate în afară de una — sunt doar articole în memoria Computaplexelor. Dar de ea îmi aduc foarte bine aminte. Poate că poţi înţelege. Depusesem de multă vreme o cerere pentru formarea unei legături. Şi, după ce am devenit Calculator Junior, mi-a fost acordată. Era o fată chiar din Secolul ăsta, 575. Nu am văzut-o până după obţinerea permisiunii, desigur. Era inteligentă şi bună. Nu frumoasă, nici măcar atrăgătoare, dar, oricum, chiar tânăr fiind (da, am fost şi eu tânăr, în ciuda zvonurilor) nu arătam nici eu cine ştie ce. Ne potriveam foarte bine din punct de vedere temperamental şi, dacă aş fi fost Temporal, aş fi fost mândru să fac din ea soţia mea. I-am spus-o de multe ori. Cred că îi făcea plăcere. Era adevărul. Nu toţi Eternii, care trebuie să-şi ia femeile cum şi când le permit calculele, sunt atât de norocoşi. În acea Realitate ea trebuia să moară tânără, desigur, şi nici un analog de-al ei nu era disponibil pentru legătură. La început, am luat-o filozofic. La urma urmei, viaţa ei scurtă era cea care îi dădea posibilitatea să trăiască cu mine fără să afecteze grav Realitatea. Astăzi mi-e ruşine când mă gândesc că eram bucuros că nu avea să trăiască mult timp. Deşi asta a fost doar la început. Doar la început.

O vizitam cât de des îmi permiteau diagramele spaţio-temporale. Storceam fiecare minut, renunţând la mese şi la somn, lăsându-i pe alţii să-mi facă munca, fără jenă, de câte ori puteam. Drăgălăşenia ei întrecea cele mai înalte aşteptări ale mele, şi eram îndrăgostit. Ţi-o spun pe şleau. Experienţa mea în domeniul ăsta era aproape inexistentă şi să o înţelegi prin Observaţia în Timp este o chestiune nesigură. Din cât puteam eu să înţeleg, totuşi, eram îndrăgostit. Ceea ce începuse ca o satisfacere a unor nevoi spirituale şi fizice ajunsese ceva mult mai important. Moartea ei iminentă încetase să mai fie o convenienţă şi devenise o calamitate. I-am făcut Proiectul-de-Viaţă. Nu m-am dus la Proiectanţii-de-Vieţi. L-am făcut singur. Îmi imaginez că ţi se pare uluitor. Era un delict, dar nu a fost nimic în comparaţie cu crimele pe care le-am comis ulterior. Da, eu, Laban Twissell, Calculator Senior Twissell. Momentul din fizio-Timp în care aş fi putut acţiona ca să-i modific Realitatea personală venise şi trecuse de trei ori. Sigur, ştiam că nici o astfel de schimbare cu motivaţie personală nu poate fi autorizată de Consiliu. Cu toate astea, am început să mă simt direct răspunzător pentru moartea ei. Asta a făcut parte din motivaţia mea de mai târziu, după cum vei vedea. A rămas însărcinată. Nu am luat măsuri, deşi ar fi trebuit. Îi făcusem Proiectul-de-Viaţă, îl modificasem ca să includă legătura ei cu mine, şi ştiam că sarcina era o consecinţă cu o probabilitate foarte înaltă. Poate că ştii, poate că nu, dar femeile Temporale rămân uneori gravide cu Eterni, în ciuda măsurilor de prevedere, Nu e nemaiauzit. Şi, totuşi, pentru că Eternii nu au voie să aibă copii, astfel de sarcini întâmplătoare sunt întrerupte fără dureri şi fără riscuri. Există multe metode. Proiectul-de-Viaţă pe care i-l făcusem eu prevedea moartea ei înainte de naştere, aşa că nu am luat măsuri. Era atât de fericită să-şi poarte sarcina, încât am vrut să rămână aşa. Mă mulţumeam că o privesc şi încercam să surâd când îmi spunea că simte viaţa mişcând în pântecul ei. Şi atunci a intervenit ceva. A născut înainte de termen… Nu mă mir că te uiţi aşa. Am avut un copil. Un copil adevărat, al meu. Nu vei mai găsi, poate, nici un Etern care să poată spune asta. Era mai mult decât un delict. Era o crimă serioasă, şi încă nu era nimic. Nu mă aşteptasem. Naşterea şi problemele ei erau un aspect al vieţii despre care ştiam prea puţin. Cuprins de panică, am revăzut Proiectul-de-Viaţă şi am găsit copilul ca o soluţie alternativă, la o bifurcaţie de mică probabilitate pe care o trecusem cu vederea. Unui Proiectant-de-Vieţi profesionist nu i-ar fi scăpat şi greşisem că mă încrezusem atât în capacităţile mele. Dar ce puteam să mai fac? Nu puteam să omor copilul. Mama mai avea două săptămâni de trăit. M-am gândit să las copilul să trăiască cu ea până atunci. Două săptămâni de fericire nu sunt un cadou atât de exorbitant. Mama a murit, după cum era prevăzut şi în felul prevăzut. Stam în camera ei, tot timpul pe care-l puteam răpi diagramei spaţio-temporale, pătruns de o durere cu atât mai ascuţită cu cât aşteptasem moartea ei, în deplină cunoştinţă de cauză, mai mult de un an. În braţe îl ţineam pe fiul meu şi al ei. Da, l-am lăsat să trăiască. De ce sari aşa? Tu ai de gând să mă condamni? Nu-ţi poţi da seama ce înseamnă să ţii în braţe un atom din propria ta viaţă. Poate că am un Computaplex în loc de nervi şi diagrame în sânge, dar asta, cel puţin, ştiu. L-am lăsat să trăiască. Am comis şi crima asta. L-am dat în grija unei organizaţii adecvate şi mă duceam când puteam (în strictă succesiune temporală, respectată şi în fizio-Timp) ca să dau sumele necesare şi să-l văd crescând. Aşa s-au scurs doi ani. Din când în când, verificam Proiectul-de-Viaţă al fiului meu (mă obişnuisem deja să încalc legea asta) şi eram fericit să văd că nu se întrezăreau efecte negative asupra Realităţii aceleia, la nivele de probabilitate de peste 0,0001. A învăţat să meargă şi încerca primele cuvinte. Nu fusese învăţat să-mi spună „tată”. Ce presupuneri or fi făcut Temporalii de la instituţia aceea de îngrijire a copiilor în legătură cu mine, nu ştiu. Îşi luau banii şi nu spuneau nimic. Apoi, după ce s-au scurs doi ani, în faţa Consiliului Atottemporal s-a pus problema necesităţii unei Schimbări care includea şi Secolul 575. Schimbarea mi-a fost încredinţată mie, care fusesem recent promovat Calculator Asistent. Era prima Schimbare pe care urma s-o supraveghez singur. Eram mândru, desigur, dar mi-era şi teamă. Fiul meu era un intrus în acea Realitate. Era greu de presupus că ar avea vreun analog. Gândul trecerii lui în non-existenţă mă umplea de tristeţe. M-am ocupat de Schimbare şi pot să spun acum că am făcut-o fără cusur. Prima mea sarcină. Dar n-am rezistat unei tentaţii, mai ales pentru că nu mai era ceva nou pentru mine. Eram un răufăcător înrăit, un obişnuit al crimei. Am făcut un nou Proiect-de-Viaţă pentru fiul meu în noua Realitate, sigur de ce voi găsi. Dar apoi, timp de 24 de ore, fără să mănânc sau să dorm, am stat în biroul meu, chinuindu-mă cu Proiectul-de-Viaţă încheiat, trecându-l prin filtru, într-un efort disperat de a găsi o greşeală. Nu era nici o greşeală. A doua zi, înainte de a preda soluţia Schimbării, am făcut o diagramă spaţio-temporală, folosind metode grosolane de aproximaţie (la urma urmei, Realitatea nici nu mai dura mult) şi am intrat în Timp, la mai mult de 30 de ani în sus-Timp de la naşterea fiului meu. Avea 34 de ani, era de-o vârstă cu mine. M-am recomandat ca fiind o rudă îndepărtată, folosindu-mă de ce ştiam despre familia mamei. Nu-şi cunoştea tatăl, nu-şi amintea de vizitele mele din copilărie. Era inginer în aeronautică. Secolul 575 era expert în vreo cinci feluri de zbor aerian (cum este de fapt şi în Realitatea curentă) şi fiul meu era membru împlinit şi fericit al societăţii sale. Era căsătorit cu o fată care îl iubea la nebunie, dar nu aveau copii. În Realitatea în care băiatul meu nu ar fi existat, ea nu s-ar fi căsătorit cu nimeni. Ştiusem asta de la bun început. Ştiam că nu vor exista efecte negative asupra Realităţii. Altfel, poate nu aş fi îndrăznit să-l las să trăiască. Nu sunt complet pierdut. Mi-am petrecut ziua cu el. I-am vorbit şi i-am zâmbit politicos, mi-am luat la revedere cu răceală când a venit momentul pe diagrama spaţio-temporală. Dar, sub această aparenţă, îl priveam şi-i sorbeam fiecare gest, umplându-mi sufletul cu el, încercând să trăiesc măcar o zi dintr-o Realitate care a doua zi (în fizio-Timp) nu va mai fi existat. Cât de mult tânjeam să-mi vizitez şi soţia o ultimă dată, în acea porţiune a Timpului în care încă trăia, dar folosisem fiecare secundă din timpul pe care mi-l acordasem. N-am îndrăznit nici măcar să intru în Timp şi s-o văd fără să mă vadă. M-am întors în Eternitate şi am petrecut o ultimă noapte în agonie, luptându-mă în zadar cu ce urma să vină. A doua zi de dimineaţă am înmânat calculele împreună cu recomandările mele pentru Schimbare.

Vocea lui Twissell devenise o şoaptă şi acum se opri de tot. Stătea acolo, cu umerii aplecaţi, cu privirile fixate pe podea, frângându-şi degetele, frământându-le într-o încleştare amarnică.

Harlan, aşteptând în zadar o altă frază, îşi drese vocea. Îşi dădea seama că-i e milă de bătrân, că-l compătimeşte, în ciuda crimelor comise.

— Asta-i tot? Twissell şopti:

— Nu, cel mai rău… cel mai rău… Un analog al fiului meu exista totuşi. În noua Realitate, exista — ca paraplegic de ta vârsta de 4 ani. 42 de ani în pat, în circumstanţe care mi-au făcut imposibilă aplicarea tehnicilor de regenerare a nervilor din 900, sau să pot face măcar să moară fără chinuri, Acea nouă realitate încă mai există. Fiul meu este încă acolo, în secţiunea aceea a Secolului. Eu i-am făcut asta. Mintea mea şi Computaplexul meu i-au trasat această nouă viaţă şi cuvântul meu a declanşat Schimbarea. Am comis mai multe crime de dragul lui şi al mamei lui, dar acea ultimă faptă, deşi în concordanţă strictă cu jurământul meu de Etern, mi s-a părut întotdeauna a fi marea mea crimă, crima.

Nu era nimic de spus şi Harlan nu rosti o vorbă.

— Vezi acum de ce înţeleg cazul tău, de ce aş vrea să te ajut să ai fata. Nu ar aduce nici un prejudiciu Eternităţii şi, într-un fel, ar fi o ispăşire a crimei mele.

Şi Harlan îl credea. În mintea lui totul luase o altă întorsătură. Credea!

Se prăbuşi în genunchi şi-şi ridică pumnii încleştaţi la tâmple. Aplecă fruntea şi se legănă încetişor, lăsându-se copleşit de o disperare sălbatică.

Distrusese Eternitatea şi o pierduse pe Noÿs, când, dacă n-ar fi fost lovitura lui Samson, ar fi salvat una şi ar fi păstrat-o pe cealaltă.