Sfârşitul Eternităţii

SE-NCHIDE CERCUL

Şi nu încetă să-l neliniştească. Era o întrebare care lua amploare în mintea lui în timp ce se făceau pregătirile şi zilele treceau. Se interpunea între el şi Twissell, apoi între el şi Noÿs. Când veni ziua plecării, nu era decât pe jumătate conştient.

Tot ce putu face fu să manifeste o umbră de interes când Twissell se întoarse de la şedinţa cu subcomisia Consiliului.

— Cum a fost?

Twissell răspunse, sătul şi obosit:

— N-aş putea spune că a fost chiar cea mai plăcută conversaţie din viaţa mea.

Harlan era gata să abandoneze subiectul, dar întrerupse totuşi tăcerea clipei cu un mormăit.

— Presupun că nu le-ai spus nimic despre…

— Nu, nu, veni răspunsul ursuz. Nimic despre fată sau despre rolul tău în ratarea plasării lui Cooper. A fost o greşeală nefericită, o eroare mecanică. Am luat totul asupra mea.

În conştiinţa lui Harlan, aşa încărcată cum era, mai fu loc de o ultimă tresărire.

— Sper că asta n-o să-ţi dăuneze prea mult.

— Ce pot să-mi facă? Trebuie să aştepte terminarea corecturii înainte de a se atinge de mine. Dacă dăm greş, nimic nu ne mai poate ajuta, dar nici face rău. Dacă reuşim, succesul în sine mă va apăra, probabil. Iar dacă nu…

Bătrânul ridică din umeri.

— Am oricum intenţia să renunţ, după asta, la participarea activă la treburile Eternităţii.

Dar nu mai ştia ce să facă cu ţigara şi o aruncă înainte de a fi ajuns la jumătate. Oftă.

— Ar fi fost mai bine să nu-i fi băgat deloc în chestia asta, dar altfel n-ar fi fost posibil să folosim nava specială pentru alte călătorii dincolo de punctul terminus în jos-Timp.

Harlan era departe. Gândurile lui dădeau târcoale aceloraşi întrebări care-l preocupaseră până la excluderea totală a orice altceva, zile în şir. Auzise ca de la mari depărtări următoarea remarcă a lui Twissell, dar numai când acesta o repetă, tresări:

— Poftim?

— Am întrebat dacă e gata femeia ta, băiete! Înţelege ce are de făcut?

— E gata. I-am spus tot.

— Şi cum a primit?

— Cum… ? A, da, aşa cum mă aşteptam. Nu se teme.

— Au mai rămas mai puţin de trei fizio-ore.

— Ştiu.

Asta era tot, pentru moment, şi Harlan se trezi din nou singur cu gândurile lui şi cu conştiinţa apăsătoare a ceea ce avea de făcut.

Odată terminată încărcarea navei şi comenzile reglate, Harlan şi Noÿs îşi făcură apariţia în costumaţia finală, aproximând-o pe cea a unei zone urbanizate de la începuturile Secolului 20.

Noÿs adusese modificări sugestiilor lui Harlan pentru garderoba ei, mânată de, spunea ea, un instinct pe care îl aveau toate femeile când venea vorba de îmbrăcăminte şi estetică. Alesese cu grijă printre fotografiile reclamelor din volumele adecvate ale revistei de actualităţi şi examinase minuţios articole importante din o duzină de Secole diferite.

Din când în când, îl întreba pe Harlan:

— Ce părere ai?

El dădea din umeri.

— Dacă zici că e instinctiv, le las în seama ta.

— Ăsta-i un semn rău, Andrew, spunea ea, cu o bună dispoziţie care nu suna prea veridic. Eşti prea docil. Ce s-a întâmplat? Nu eşti tu. Nu ai mai fost tu însuţi de câteva zile încoace.

— N-am nimic, venea răspunsul morocănos.

Când Twissell îi văzu pentru prima oară în rolul de locuitori nativi ai Secolului 20, făcu o slabă încercare de glumă.

— Sfinte Timp, ce costume urâte au în Primitiv, şi totuşi nu reuşesc să-ţi umbrească frumuseţea, draga… draga mea.

Noÿs îi zâmbi cald, şi Harlan, impasibil şi tăcut, se văzu silit să recunoască faptul că purtarea curtenitoare a lui Twissell, deşi ruginită de vârstă, dezvăluia un adevăr. Pe Noÿs hainele o îmbrăcau fără să-i accentueze trăsăturile, aşa cum se întâmplă de obicei. Machiajul i se reducea la pete foarte discrete de culoare pe obraji şi buze, şi la o retuşare urâtă a liniei sprâncenelor. Părul ei superb (şi asta fusese partea cea mai proastă) fusese tăiat fără milă. Şi totuşi era frumoasă.

Harlan însuşi începuse să se obişnuiască cu cureaua lui incomodă, cu hainele strâmte care-l jenau sub braţ şi între picioare şi cu culoarea cenuşie a stofei grosolane. Să poarte costume ciudate care să caracterizeze un Secol era o treabă veche pentru el.

Twissell tocmai spunea:

— Ceea ce aş fi vrut eu să fac era să instalez comenzi manuale în navă, aşa cum am discutat, dar se pare că nu se poate. Inginerii ar trebui să aibă o sursă de energie destul de mare pentru a manevra deplasarea temporală şi asta nu există în afara Eternităţii. Tensiunea temporală atât cât staţi în Primitiv este tot ce s-a putut obţine. Oricum, aveţi o manşă de întoarcere.

Îi conduse în interiorul navei, croindu-şi drum printre teancurile de provizii, şi le arătă maneta proeminentă de metal care întrerupea acum armonia peretelui neted interior.

— S-a recurs la instalarea unui simplu comutator. În loc să se întoarcă automat în Eternitate, nava va rămâne în Primitiv pe timp nelimitat. Odată manşa împinsă în sus, vă veţi întoarce. Şi atunci va mai fi doar nevoie de o a doua şi, sper, ultimă călătorie…

— O a doua călătorie? întrebă Noÿs imediat. Harlan răspunse:

— Asta nu ţi-am explicat. Uite, în prima călătorie trebuie doar să fixăm în Timp data precisă a „aterizării” lui Cooper. Nu ştim cât timp s-a scurs între sosirea lui şi apariţia anunţului. O să dăm de el prin intermediul căsuţei poştale şi vom afla, pe cât posibil, minutul exact al sosirii lui, sau, mă rog, pe aproape. Ne putem atunci întoarce la acel moment plus 15 minute pentru ca nava să-l fi lăsat pe Cooper…

Twissell îl întrerupse.

— Nava nu ar putea fi în acelaşi loc în acelaşi timp în două fizio-Timpuri diferite, ştii, şi încercă să zâmbească.

Noÿs păru să înţeleagă.

— Îmi dau seama, spuse, nu prea sigură.

Twissell reluă:

— Dacă-l luăm pe Cooper în momentul sosirii sale, răsturnăm toate micro-schimbările. Anunţul cu bomba atomică va dispărea din nou şi Cooper va şti numai că nava, după ce dispăruse aşa cum îl prevenisem noi, a apărut din nou, pe neaşteptate. Nu va şti că a fost vreodată într-un alt Secol decât cel care trebuia, şi nici nu i se va spune. Îi vom argumenta că am uitat să-i dăm o instrucţiune de mare importanţă (va trebui să inventăm una) şi sperăm că va considera chestiunea atât de lipsită de importanţă încât nu va menţiona în memoriu că a fost trimis de două ori.

Noÿs ridică sprâncenele ei pensate.

— E foarte complicat.

— Da. Din nefericire.

Twissell îşi frecă mâinile şi-i privi ca şi cum ar fi fost măcinat de o îndoială ascunsă. Apoi se îndreptă, scoase o ţigară nouă şi chiar reuşi să simuleze o oarecare dezinvoltură când spuse:

— Şi acum, băiete, noroc bun. Dădu mâna cu Harlan, o salută pe Noÿs şi ieşi din navă.

— Acum plecăm? întrebă Noÿs când rămaseră singuri.

— Peste câteva minute.

Privi într-o parte, la ea. Se uita la el, zâmbind, fără teamă. Pe moment, sufletul lui fu alături de al ei. „Dar asta era emoţie şi nu raţiune, îşi spuse, instinct şi nu gândire”. Întoarse privirea.

Drumul nu însemnă nimic, sau aproape nimic, nici o deosebire faţă de o călătorie obişnuită cu nava. Pe la jumătatea drumului, simţiră un fel de trepidaţie interioară care ar fi putut fi punctul terminus în jos-Timp, dar şi ceva pur psihosomatic. Oricum, fusese de-abia perceptibil.

Imediat apoi fură în Primitiv, păşind într-o lume pietroasă, singuratică, însufleţită de strălucirea unui soare târziu. Bătea un vânt slab, ca un fior rece, şi peste tot domnea tăcerea.

Stâncile golaşe se rostogoliseră cândva de pe înălţimi şi păreau uriaşe, colorate de curcubee cenuşii datorită compuşilor de fier, cupru şi crom. Grandoarea peisajului nepătat de prezenţa omului, dar totuşi plin de viaţă, îl domina pe Harlan, făcându-l să se simtă copleşit, o gânganie neînsemnată. Eternitatea, care nu aparţinea lumii materiale, nu avea soare, iar aerul era importat. Amintirea propriului cămin temporal era prea vagă. Observaţiile lui în diferite Secole fuseseră legate de oameni şi oraşele lor. Dar o astfel de experienţă nu avusese niciodată. Noÿs îl apucă de cot.

— Andrew! Mi-e frig.

Tresări şi se întoarse către ea.

— N-ar fi mai bine să pornim Radiantul? întrebă ea.

— Ba da. În peştera lui Cooper.

— Ştii unde este?

— Chiar aici, îi răspunse scurt.

Nu se îndoia de asta. Memoriul o localizase şi, mai întâi Cooper, acuma el, fuseseră trimişi exact acolo.

Încă din zilele lui de Noviciat, nu se îndoise niciodată de precizia localizării în călătoriile în Timp. Îşi aduse aminte cum îi spusese, foarte serios, Educatorului Yarrow:

— Dar Pământul se roteşte în jurul Soarelui, şi Soarele în jurul Centrului Galactic, şi Galaxia se deplasează şi ea. Dacă porneşti de la un punct de pe Pământ şi mergi o sută de ani în jos-Timp, te vei trezi într-un spaţiu gol, pentru că Pământului îi vor trebui o sută de ani pentru a ajunge acolo. (Acelea erau zile în care mai spunea încă, în loc de Secol, „o sută de ani”).

Dar Educatorul Yarrow se răstise la el.

— Nu se separă timpul de spaţiu. Deplasându-te în Timp, împărtăşeşti mişcările Pământului. Sau crezi că o pasăre zburând prin aer se pierde în spaţiu pentru că Pământul o zbugheşte în jurul Soarelui cu 18 mile pe secundă şi dispare de sub biata creatură?

Să cauţi dovezi în analogii este un risc, dar Harlan obţinu ulterior dovezi mai temeinice şi acum, după o călătorie aproape fără precedent în Primitiv, putea privi cu încredere, deloc surprins să vadă gura peşterii exact acolo unde i se spusese că va fi.

Înlătură pietrişul şi bucăţile mai mari de stâncă ce o camuflau şi pătrunse înăuntru.

Străpunse întunericul, folosindu-se de raza de lumină a lanternei ca de o daltă. Scrută pereţii, tavanul, solul, fiecare centimetru.

Noÿs, imediat în spatele lui, şopti:

— Ce cauţi?

— Ceva. Orice.

Găsi acest ceva, orice, în fundul peşterii, sub forma unei pietre plate care ţintuia sub greutatea ei nişte foiţe verzui. Harlan o răsturnă şi răsfiră foiţele între degete.

— Ce sunt astea? întrebă Noÿs.

— Bancnote. Mediul de schimb. Bani.

— Ştiai că sunt aici?

— N-am ştiut nimic. Am sperat doar.

Nu făcuse decât să folosească logica inversă a lui Twissell, deducând cauza din efect. Eternitatea exista, deci Cooper luase şi el hotărârile adecvate. Presupunând că reclama îl va conduce pe Harlan în Timpul corect, peştera devenise, evident, o cale suplimentară de comunicare.

Totuşi, era chiar mai bine decât sperase. Nu o dată, în timpul pregătirilor, Harlan se gândise că încercarea lui de a-şi croi drum printr-un oraş neavând în buzunar decât pepite de aur va da naştere doar la bănuieli şi-i va ridica în cale obstacole.

Cooper reuşise, de asta era sigur, dar Cooper avusese timp. Harlan ridică teancul de bancnote. O asemenea sumă se adună cu greu. Se descurcase bine, tinerelul, grozav de bine.

Şi cercul se închidea!

Proviziile fuseseră mutate în peşteră, în strălucirea din ce în ce mai roşietică a Soarelui ce se îndrepta spre asfinţit. Nava fusese acoperită cu o peliculă reflectoare difuză, care o ascundea privirilor indiscrete, şi Harlan avea la el explozonul, cu care se putea descotorosi, la nevoie, de intruşi. Radiantul fusese instalat în peşteră, iar lanterna fixată într-o crăpătură, aşa că aveau şi căldură, şi lumină.

Afară era o noapte rece de martie.

Noÿs privea gânditoare la interiorul neted, paraboloid, al Radiantului, care se rotea încet.

— Care îţi sunt planurile, Andrew?

— Mâine dimineaţă mă duc în oraşul cel mai apropiat. Ştiu unde este, sau ar trebui să fie. (În mintea lui, trecu din nou la „este”, Totul va decurge aşa cum era prevăzut. Din nou logica lui Twissell.)

— Vin şi eu cu tine, nu-i aşa? Scutură din cap.

— Una la mână, tu nu cunoşti limba, şi apoi drumul va fi destul de greu chiar şi pentru mine.

Noÿs arăta ciudat de arhaic cu părul ei scurt şt mânia subită din ochii ei îl făcu pe Harlan să-şi ferească privirile.

— Pe mine nu mă prosteşti, Andrew. De-abia-mi vorbeşti. Nici nu te uiţi la mine. Ce s-a-ntâmplat? Ţi-ai adus aminte de moralitatea căminului tău temporal? Ai senzaţia că ai trădat Eternitatea şi crezi că eu sunt de vină? Ai sentimentul că te-am corupt? Ce s-a întâmplat?

— Tu nu ştii ce simt.

— Atunci spune-mi tu. Ai putea s-o faci. N-o să mai ai niciodată o ocazie ca asta. Eşti îndrăgostit? De mine? N-ai putea sau nici n-ai vrea să mă scoţi ţap ispăşitor. De ce m-ai adus aici? Spune-mi. De ce nu m-ai lăsat în Eternitate, de vreme ce aici nu ai nevoie de mine şi se pare că nici nu poţi să mă vezi în ochi?

— Există un pericol, murmură Harlan.

— Ei, haide.

— Mai mult decât pericol. E un coşmar. Coşmarul Calculatorului Twissell. În timpul ultimului nostru drum, dominat de panică, în sus-Timp, spre Secolele Ascunse, mi-a dezvăluit gândurile lui despre aceste Secole. A speculat asupra posibilităţii existenţei unor forme evoluate de oameni, specii noi, probabil supraoameni, ascunzându-se în sus-Timpul îndepărtat, inaccesibili nouă, plănuind să pună capăt încercărilor noastre de a falsifica Realitatea. Credea că ei au fost cei care au pus bariera la Secolul 100.000. Apoi te-am găsit şi Twissell a uitat de coşmarul lui. A hotărât că n-a fost niciodată nici o barieră. S-a întors la problema, mai urgentă, a salvării Eternităţii. Eu, însă, am fost contaminat de acest coşmar. Mă lovisem de barieră, aşa că ştiam că a existat. Nu un Etern a pus-o acolo, Twissell a zis că aşa ceva este teoretic imposibil. Poate că teoriile Eternităţii nu sunt prea avansate. Bariera era acolo. Cineva a pus-o acolo. Sau ceva. Sigur, continuă el dus pe gânduri, în anumite privinţe, Twissell nu are dreptate. A simţit că omul trebuie să evolueze, dar totuşi nu-i aşa. Paleontologia nu se numără printre ştiinţele care-i interesează pe Eterni, dar îi interesa pe Primitivii târzii, aşa că mi-am băgat şi eu puţin nasul în ea. Şi atâta lucru ştiu şi eu: speciile evoluează numai în măsura în care trebuie să facă faţă cerinţelor unor medii noi de viaţă. Într-un mediu stabil, o specie poate rămâne neschimbată milioane de Secole. Omul Primitiv a evoluat rapid, deoarece mediul lui era aspru şi schimbător. Totuşi, odată ce omenirea a învăţat să-şi creeze propriul mediu, şi-a creat unul plăcut şi stabil, aşa că pur şi simplu n-a mai evoluat.

— Nu ştiu despre ce vorbeşti, replică Noÿs, cu nimic mai calmă, şi oricum, nu spui nimic despre noi, şi eu despre asta vreau să vorbim.

Harlan reuşi să nu exteriorizeze nici o emoţie.

— Dar de ce bariera la 100.000? La ce le-a folosit? Ţie nu ţi-au făcut nimic. Ce alt înţeles ar fi putut avea? Am stat şi m-am întrebat: ce s-a întâmplat, datorită prezenţei ei, care nu s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi fost acolo?

Tăcea, privind la cizmele lui greoaie şi grosolane din piele naturală. Îi trecu prin minte că s-ar simţi mai bine dacă le-ar scoate pentru noapte, dar nu acum, nu acum…

— La întrebarea asta există un singur răspuns. Existenţa barierei m-a trimis, spumegând de mânie, în jos-Timp, ca să iau un bici neuronic şi să sar la Finge. Mi-a băgat în cap să risc viaţa Eternităţii ca să te iau înapoi şi să o distrug când am crezut că nu voi mai reuşi. Înţelegi?

Noÿs îl privi cu un amestec de groază şi neîncredere.

— Vrei să spui că oamenii din sus-Timp voiau ca tu să faci toate astea? Că ei au pus totul la cale?

— Da. Nu te uita aşa la mine. Da! Şi nu vezi cum se schimbă lucrurile? Atâta timp cât am acţionat pe cont propriu, din propriile mele motive, îmi asum toate consecinţele, materiale şi spirituale. Dar să fiu prostit, păcălit, împins de oameni care îmi manipulează sentimentele ca şi cum aş fi un Computaplex în care nu trebuie decât să introduci cartela potrivită…

Îşi dădu brusc seama că a început să strige şi se opri. Lăsă să treacă câteva minute, apoi reluă:

— Asta n-o s-o admit. Trebuie să desfac ce-am fost pus, ca o marionetă, să fac. Şi când o să reuşesc, o să-mi găsesc din nou liniştea.

Şi aşa va fi, poate. Simţea în aer un fel de triumf impersonal, rupt de tragedia personală care zăcea în urmă şi se întindea în faţă. Cercul se închidea!

Mâna lui Noÿs se întinse, nesigură, ca pentru a o apuca pe a lui, rigidă, neînduplecată. Harlan o evită, îi evită valul de afecţiune.

— Totul a fost aranjat. Întâlnirea cu tine. Totul. Configuraţia mea emoţională a fost analizată. Evident. Stimul şi răspuns. Apeşi pe butonul ăsta şi omul va face asta. Apasă butonul celălalt şi el va face altceva.

Începuse să vorbească cu greutate, din adâncurile ruşinii. Clătina din cap, încercând să se scuture de oroare, aşa cum un câine se scutură de apă, apoi continuă:

— Un singur lucru n-am înţeles la început. Cum de am ghicit că Cooper va fi trimis în Primitiv? Era un lucru imposibil de ghicit. N-aveam nici o bază. Nici Twissell n-a înţeles. De multe ori s-a întrebat cum am putut s-o fac cunoscând atât de puţină matematică. Şi totuşi am ghicit. Prima oară a fost în… în noaptea aceea. Tu dormeai, dar eu nu. Aveam senzaţia că trebuie să-mi amintesc ceva. O remarcă, un gând, ceva ce mi-a bătut la ochi în veselia şi zgomotul serii. După ce m-am gândit mult timp, întreaga importanţă a lui Cooper mi s-a revelat brusc şi, odată cu ea, mi-a venit gândul că pot distruge Eternitatea. Mai târziu, am verificat în istoriile matematicii, dar nu era cu adevărat necesar. Deja ştiam. Eram sigur. Dar cum? Cum?

Noÿs îl privea concentrată. Nu mai încerca să-l atingă.

— Vrei să spui că oamenii din Secolele Ascunse au pus şi asta la cale? Că ei ţi-au băgat-o în cap, ca să te manevreze?

— Da. Da. Şi încă nu au terminat. Mai au încă multe de făcut. Poate că cercul se închide, dar nu este încă închis.

— Dar cum mai pot face ceva acum? Doar nu sunt aici cu noi.

— Nu!

O spuse cu o voce atât de sepulcrală, încât Noÿs păli.

— Super… fiinţe invizibile? şopti ea.

— Nu superfiinţe. Nu invizibile. Ţi-am spus că omul nu evoluează atâta timp cât îşi poate controla mediul. Oamenii din Secolele Ascunse sunt Homo Sapiens. Oameni obişnuiţi.

— Atunci, cu siguranţă, nu sunt aici. Harlan spuse, cu amărăciune:

— Tu eşti aici, Noÿs.

— Da. Şi tu. Dar nimeni altcineva.

— Tu şi cu mine. Nimeni altcineva. O femeie din Secolele Ascunse şi cu mine… Nu mai juca teatru. Noÿs, Te rog.

Privirile ei erau pline de groază.

— Ce tot spui, Andrew?

— Ceea ce trebuie. Ce spuneai tu, în seara aceea, când mi-ai dat licoarea de mentă? Îmi vorbeai. Cu vocea ta dulce… cuvinte moi… N-am auzit nimic, nu conştient, dar îmi aduc aminte de vocea ta blândă, şoptind. Despre ce? Despre călătoria lui Cooper în jos-Timp. Lovitura lui Samson, care să zdrobească Eternitatea. Am dreptate?

— Nici măcar nu ştiu ce înseamnă lovitura lui Samson.

— Dar poţi ghici foarte bine, Noÿs. Spune-mi, când ai intrat în 482? Pe cine ai înlocuit? Sau doar te-ai… strecurat. Am rugat un expert din 2456 să-ţi facă Proiectul-de-Viaţă. În noua Realitate, nu existai. Nu aveai nici un analog. Ciudat, pentru o schimbare atât de mică, dar nu imposibil. Şi, apoi, Proiectantul-de-Vieţi a zis ceva ce am auzit doar cu urechile, nu şi cu mintea. Ce ciudat că-mi amintesc. Poate chiar atunci ceva s-a schimbat în mintea mea, dar eram prea plin de… tine ca să ascult. Mi-a spus: „Cu combinaţia de factori pe care mi-ai dat-o, nu prea văd cum s-a încadrat şi în vechea Realitate.”

Avea dreptate. Nu te încadrai. Erai un intrus din sus-Timpul îndepărtat, manevrându-ne pe mine şi pe Finge ca să-ţi atingi scopurile.

Noÿs zise, stăruitor:

— Andrew…

— Totul se potriveşte, dacă ai ochi să vezi. O carte-film din casa ta, „Istoria Economică şi Socială”. M-a surprins când am văzut-o prima oară. Aveai nevoie de ea, nu-i aşa, ca să te înveţe cum să fii o femeie a Secolului. Altceva. Ţi-aduci aminte de primul nostru drum în Secolele Ascunse? Tu ai oprit nava la Secolul 111.394. Ai oprit-o cu abilitate, fără să bâjbâi. Unde ai învăţat să comanzi o navă? Dacă ai fi fost ceea ce păreai, aceea ar fi trebuit să fie prima ta călătorie cu o navă. Dar, chiar, de ce 111.394? Era căminul tău temporal?

Ea întrebase, uşor:

— De ce m-ai adus în Primitiv, Andrew? El începu brusc să strige.

— Ca să apăr Eternitatea. Nu mi-am dat seama ce rău puteai să mai faci acolo. Aici, eşti neputincioasă pentru că eu te cunosc. Recunoaşte că tot ce spun este adevărat! Recunoaşte!

Se ridică, ajuns la paroxismul mâniei, cu braţele ridicate. Ea nu se clinti. Era de un calm desăvârşit. Ai fi zis că e modelată din ceară caldă, frumoasă. Harlan nu-şi duse gestul până la capăt.

— Recunoaşte!

— Încă nu eşti sigur, după toate deducţiile? Ce mai contează pentru tine dacă recunosc sau nu?

Harlan simţi cum urcă în el un fel de sălbăticie.

— Oricum, recunoaşte, ca să nu simt nici o durere. Nici una.

— Durere?

— Pentru că am un explozon, Noÿs, şi am intenţia să te omor.