Sfârşitul Eternităţii

SECOLELE ASCUNSE

Andrew Harlan îi privea, cu un ochi abstract, pe cei care munceau. Îl ignorară politicos, pentru că era Tehnician. În mod obişnuit, i-ar fi ignorat şi el, ceva mai puţin politicos, pentru că făceau parte din personalul de la întreţinere. Acum însă îi urmărea cu privirea, şi, în deznădejdea lui, se surprinse chiar invidiindu-i.

Erau personalul de serviciu de la Departamentul Transportului Intertemporal, în uniforme cenuşii cu epoleţi, cu o săgeată roşie cu două capete, pe un fond negru. Cu un echipament complicat de câmp de forţă verificau motoarele navelor şi gradele de hiperlibertate de-a lungul tunelelor. Aveau, după câte îşi închipuia Harlan, foarte puţine cunoştinţe teoretice despre ingineria temporală, dar era evident că aveau o vastă experienţă practică.

Ca Novice, Harlan nu învăţase prea multe în legătură cu întreţinerea. Sau, mai exact, nu dorise să înveţe. Novicii care nu corespundeau erau repartizaţi la întreţinere. „Profesia nespecializată” (cum o numeau, printr-un eufemism) îţi punea pecetea eşecului şi Novicele mediu evita automat subiectul.

Acuma, totuşi, pe când îi privea muncind în tăcere, îi păreau pricepuţi, relaxaţi, legitim fericiţi.

Şi de ce nu? Îi întreceau ca număr pe Specialişti, pe „adevăraţii Eterni”, cu zece la unu. Aveau o societate a lor, nivele de reşedinţă numai ale lor, plăceri şi distracţii numai ale lor. Munca lor era fixată la atâtea ore pe fizio-zi şi pentru ei nu existau presiuni sociale care să-i oblige să-şi lege şi activităţile din timpul liber de profesia lor. Aveau timp, aşa cum nici un Specialist nu avea, pe care să-l dedice literaturii şi dramatizărilor filmate aduse din diversele Realităţi.

Ei erau, la urma urmei, cei cu personalitatea cea mai întreagă. Şi viaţa Specialistului era cea hărţuită şi afectată, artificială în comparaţie cu cea paşnică şi simplă din serviciul întreţinere.

Întreţinerea era temelia Eternităţii. Ce ciudat că un fapt atât de evident nu-l frapase până acum. Ei supravegheau importul de hrană şi apă din Timp şi îndepărtarea deşeurilor, funcţionarea centralelor energetice. Menţineau în mişcare tot mecanismul Eternităţii, puneau totul pe roate. Dacă toţi Specialiştii ar fi dispărut pe loc, întreţinerea putea asigura supravieţuirea Eternităţii pe timp nelimitat. Dar dacă ar fi fost să dispară serviciul întreţinere, Specialiştii ar fi trebuit să părăsească Eternitatea în câteva zile, sau să moară de o moarte lamentabilă.

Resimţeau oare oamenii din întreţinere pierderea căminelor lor temporale sau vieţile lor fără familie, fără soţie şi copii? Era siguranţa în faţa sărăciei, bolilor şi Schimbărilor de Realitate o compensare suficientă? Le erau vreodată cerute părerile în vreo problemă importantă? Harlan simţea în el ceva din focul reformatorului social.

Calculatorul Senior Twissell îi întrerupse firul gândurilor intrând aproape în fugă, arătând şi mai preocupat decât cu o oră înainte, când plecase, lăsându-i pe cei de la întreţinere să lucreze.

Harlan gândi: „Cum de mai rezistă? E doar bătrân”.

Twissell se uită la el cu privirea rapidă şi ageră a unei păsări, în timp ce lucrătorii se îndreptau automat, plini de o atenţie respectuoasă.

— Cum e cu tunelurile? întrebă.

Unul din oameni îi răspunse:

— Nimic în neregulă, domnule. Drumurile sunt libere, câmpurile permeabile.

— Aţi verificat tot?

— Da, domnule. În sus-Timp, atât cât merg staţiile Departamentului.

— Atunci, plecaţi!

Insistenţa bruscă a concedierii era evidentă. Se înclinară respectuos, se întoarseră şi se grăbiră să dispară.

Harlan era singur cu Twissell lângă tunelurile navelor. Twissell se întoarse către el.

— Tu rămâi aici. Te rog. Harlan clătină din cap.

— Trebuie să vin.

— Înţelege-mă. Dacă mie mi se întâmplă ceva, tu o să ştii cum să-l găseşti pe Cooper. Dar dacă ţi se întâmplă ţie, ce aş mai putea eu face, sau orice alt Etern, sau orice combinaţie de Eterni?

Harlan scutură din nou din cap. Twissell îşi luă o ţigară.

— Sennor bănuieşte. M-a căutat de mai multe ori în ultimele două fizio-zile. Vrea să ştie de ce stau retras. Când va afla că am ordonat o revizie completă a mecanismelor din tunelurile navelor… Trebuie să plec acum, Harlan. Nu mai pot întârzia.

— Nu vreau să te întârzii. Sunt gata.

— Insişti să vii?

— Dacă nu este nici o barieră, nu-i nici un pericol. Şi chiar dacă ar fi, eu m-am lovit deja de ea şi m-am întors. De ce te temi, Calculator?

— Nu vreau nici un risc inutil.

— Atunci, unde ţi-e logica? Să zicem că merg cu tine. Dacă Eternitatea mai există şi după ce plecăm, înseamnă că cercul mai poate fi încă închis. Înseamnă că vom supravieţui. Dacă e hotărârea greşită, atunci Eternitatea va trece în nefiinţă, ceea ce se va întâmpla oricum şi dacă nu merg, pentru că, fără Noÿs, nu mişc un deget ca să-l aduc înapoi pe Cooper. Jur.

— Ţi-o aduc eu înapoi.

— Dacă e atât de simplu şi de sigur, atunci nu se va întâmpla nimic dacă merg şi eu.

Twissell era cuprins de torturile ezitării. Spuse, aspru:

— Bine, atunci vino!

Şi Eternitatea supravieţui.

Privirea bântuită a lui Twissell nu dispăru nici după ce intrară în navă. Scruta cifrele care alergau pe cadranul temporometrului. Până şi demultiplicatorul care măsura Kilosecolele, şi pe care lucrătorii îl porniseră special pentru acest drum, scotea câte un clinchet la intervale regulate.

— Nu ar fi trebuit să vii. Harlan ridică din umeri.

— De ce nu?

— Mă tulburi. Fără vreun motiv anume. O veche superstiţie de-a mea. Mă face să fiu nervos.

Îşi împreună mâinile, încleştându-le puternic.

— Nu te înţeleg, spuse Harlan.

Twissell părea dornic să vorbească întruna, ca pentru a exorciza un demon al minţii sale.

— Fii atent, poate c-o să-ţi dai seama. Tu eşti expertul în Primitiv. Cât timp a existat omul în Primitiv?

— Zece mii de Secole. Cincisprezece mii, poate.

— Da. Începând ca un fel de creatură primitivă, semănând cu o maimuţă, şi sfârşind ca Homo Sapiens, nu?

— Asta ştie toată lumea. Da.

— Atunci toată lumea ştie şi că evoluţia face paşii mari. 15.000 de Secole de la maimuţă la Homo Sapiens!

— Şi?

— Şi eu sunt dintr-unul din Secolele 30.000…

(Harlan nu se putu stăpâni să tresară. Nu ştiuse niciodată care era căminul temporal al lui Twissell şi nici nu auzise ca altcineva să ştie.)

— Sunt dintr-unul din Secolele 30.000, reluă Twissell, şi tu eşti din Secolul 95. Timpul dintre căminele noastre temporale înseamnă de două ori existenţa completă a omului în Primitiv şi, totuşi, ce mare diferenţă este între noi? M-am născut cu patru dinţi mai puţin decât tine şi fără apendice. Deosebirile fiziologice cam astea ar fi. Metabolismul nostru este aproape acelaşi. Deosebirea cea mai importantă este că organismul tău poate sintetiza nucleul steroid şi al meu nu, aşa că hrana mea trebuie să conţină colesterol şi a ta nu. Eu am putut să procreez cu o femeie din 575. Uite ce puţine deosebiri în Timp prezintă specia noastră.

Harlan nu era prea impresionat. Nu-şi pusese niciodată întrebări în legătură cu identitatea fundamentală a omului de-a lungul Secolelor. Era unul din acele lucruri cu care trăiai şi pe care le luai ca atare.

— S-au văzut cazuri de specii care au rămas neschimbate milioane de Secole.

— Dar nu multe. Un lucru este cert: încetarea evoluţiei umane pare să coincidă cu înfiinţarea Eternităţii. Doar o coincidenţă? lată o problemă care nu este luată în discuţie, decât pe ici, pe colo, de câte unul ca Sennor, şi eu nu am fost niciodată un Sennor. N-am crezut că are vreun rost să faci speculaţii. Dacă ceva nu putea fi verificat de un Computaplex, n-avea nici un sens să ia din timpul unui Calculator. Şi totuşi, când eram tânăr, adesea m-am gândit…

— La ce? întrebă Harlan, spunându-şi: „Oricum, am ce asculta”.

— M-am gândit adesea la Eternitate aşa cum era când de-abia se înfiinţase. Se întindea doar pe câteva din Secolele 30 şi 40 şi funcţia ei principală era comerţul. Se interesa de reîmpădurirea suprafeţelor defrişate, de transporturile de diverse tipuri de soluri, de apă proaspătă, produse chimice. Erau zile simple. Apoi însă am descoperit Schimbările de Realitate. Calculatorul Senior Henry Wadsman, în felul lui dramatic, cu care suntem toţi obişnuiţi, a împiedicat un război stricând frâna maşinii unui membru al Congresului. După asta, Eternitatea şi-a mutat din ce în ce mai mult centrul de greutate de la comerţ la Schimbările de Realitate. De ce?

— Pentru motivul evident: bunăstarea umanităţii.

— Da. Da. Aşa cred şi eu… în timpurile normale. Dar eu vorbesc de coşmarul meu. Dacă ar exista un alt motiv, neexprimat, inconştient? Un om care poate călători în viitorul nedefinit poate întâlni oameni la fel de evoluaţi faţă de el cum este el faţă de o maimuţă. De ce nu?

— Poate. Dar oamenii sunt oameni.

— … chiar şi în Secolele 70.000. Da, ştiu. Şi are asta vreo legătură cu Schimbările noastre de Realitate? Am eliminat neobişnuitul. Chiar şi căminul temporal al lui Sennor, cu creaturile lui spâne, se află în permanenţă sub semnul întrebării, şi e doar un aspect inofensiv. Poate că, cinstit, cu toată sinceritatea, am frânat evoluţia umană pentru că nu vrem să dăm ochi cu supraoamenii.

Încă nici o scânteie. Harlan replică:

— Dar s-a făcut. Ce mai contează?

— Dar dacă supraomul există totuşi, mai în sus-Timp decât putem ajunge noi? Nu ne exercităm controlul decât până în 70.000. După asta vin Secolele Ascunse! De ce sunt ascunse? Pentru că omul evoluat nu vrea să aibă de-a face cu noi şi ne barează drumul, din Timpul lui? De ce le dăm voie să rămână ascunse? Pentru că nici noi nu vrem să-i întâlnim şi, nereuşind să intrăm de la prima tentativă, am refuzat să mai încercăm? Nu spun că ăsta este motivul nostru conştient, dar, conştient sau nu, este un motiv.

— Poate fi orice. Nu putem ajunge la ei şi nici ei la noi. Trăieşte şi lasă-i să trăiască.

Twissell păru frapat de frază.

— Trăieşte şi lasă-i să trăiască. Dar nu facem asta. Noi facem Schimbări. Schimbările se întind pe doar câteva Secole înainte ca inerţia temporală să le stingă efectele. Ţi-aduci aminte că Sennor a enunţat această problemă ca una din întrebările fără răspuns ale Timpului, atunci, la dejunul nostru. Ce ar mai fi putut spune ar fi fost că totul e o treabă de statistică. Unele Schimbări afectează mai multe Secole decât altele. Teoretic, orice număr de Secole poate fi afectat de Schimbarea adecvată, o sută de Secole, o mie, o sută de mii. Omul evoluat din Secolele Ascunse poate că ştie asta. Poate că îl supără posibilitatea ca într-o zi o Schimbare să-l atingă şi pe el, chiar în Secolul 200.000.

— N-are sens să ne facem astfel de probleme, spuse Harlan cu aerul unuia care are alte probleme mult mai mari.

— Dar, să zicem, continuă Twissell în şoaptă, că au rămas destul de calmi atât timp cât am lăsat goale Secţiile Secolelor Ascunse. Asta înseamnă că nu suntem ofensivi. Să zicem că acest pact, sau cum vrei să-i spui, ar fi fost încălcat şi că cineva pare să-şi fi stabilit reşedinţa permanentă în sus-Timp de Secolul 70.000. S-au gândit poate că asta înseamnă primul pas într-o invazie de proporţii? Ei ne pot bara drumul către Timpul lor, deci ştiinţa lor e mult mai avansată decât a noastră. Să mai presupunem că pot face şi ceea ce nouă ne pare imposibil, să pună o barieră peste tunelurile navelor, izolându-se…

Acum sări Harlan în picioare, îngrozit.

— Ei o au pe Noÿs?

— Nu ştiu. Nu este decât o speculaţie. Poate că nu e nici o barieră. Poate că era ceva în neregulă cu nava ta…

— Era o barieră! urlă Harlan. Ce altă explicaţie ar putea fi? De ce nu mi-ai spus toate astea înainte?

— Nu cred, mormăi Twissell. Încă nu cred. N-ar fi trebuit să spun nici o vorbă despre bazaconiile astea. Temerile mele — problema lui Cooper — totul… Dar mai aşteaptă câteva minute.

Arătă spre temporometru. Acul le indica poziţia: între Secolele 95.000 şi 96.000.

Mâna lui Twissell, pe comenzi, încetini nava. Trecuseră de 99.000. Acul îşi încetini şi el mişcarea. Acum se puteau citi şi Secolele individuale.

99.726… 99.727… 99.728…

— Ce-o să facem? murmură Harlan.

Twissell scutură din cap cu un gest care sugera, elocvent, răbdare şi speranţă, dar şi o mare neputinţă.

99.851… 99.852… 99.853…

Harlan îşi adună puterile pentru şocul barierei şi gândi, disperat: să fie salvarea Eternităţii singura cale de a obţine Timp pentru lupta cu fiinţele din Secolele Ascunse? Cum altfel să o regăsească pe Noÿs? Să zboare înapoi, înapoi în 575 şi să muncească nebuneşte pentru…

99.938… 99.939… 99.940…

Twissell îşi ţinu respiraţia. Twissell încetini şi mai mult, lăsând nava să se târască. Răspundea perfect comenzilor.

99.984… 99.985… 99.986…

— Acum, acum, acum, şopti Harlan, fără să-şi dea seama că scosese vreun sunet.

99.998… 99.999,… 100.000… 100.001… 100.002… Numerele treceau şi cei doi le urmăreau într-o tăcere paralizantă. Şi atunci, Twissell strigă:

— Nu e nici o barieră! Iar Harlan îi răspunse:

— A fost! A fost! Apoi, în agonie:

— Poate că au luat-o şi nu mai au nevoie de nici o barieră!

111.394!

Harlan sări afară şi ridică vocea.

— Noÿs! Noÿs!

Ecourile ricoşau surd, sincopat, în pereţii Secţiei goale. Twissell ieşi şi el din navă, mai liniştit şi strigă după colegul său mai tânăr:

— Aşteaptă, Harlan…

În zadar. Harlan, într-o goană, se năpustise pe coridoare, către acea parte a Secţiei din care-şi făcuseră un fel de cămin.

Se gândi vag la posibilitatea de a se întâlni cu unul din „oamenii evoluaţi” ai lui Twissell şi, timp de o secundă, pielea se încreţi pe el, dar imediat apoi totul dispăru în nevoia sa urgentă de-a o găsi pe Noÿs.

— Noÿs!

Şi, deodată, atât de repede încât era în braţele lui înainte de a fi sigur că a văzut-o, ea era acolo cu el, cu braţele în jurul lui, strângându-l, obrazul ei pe umărul lui şi părul ei întunecat şi moale lângă bărbia lui.

— Andrew? Vocea îi era înăbuşită de strânsoarea lui. Unde ai fost? N-ai mai venit de câteva zile şi începuse să-mi fie frică.

Harlan o ţinea acum în faţa lui, la o lungime de braţ, cu un fel de solemnitate flămândă.

— N-ai păţit nimic?

— Eu nu. Am crezut că ţie ţi s-a întâmplat ceva. Am crezut… Se întrerupse, teroarea urcându-i în priviri, sufocantă.

— Andrew! Harlan se întoarse.

Nu era decât Twissell, care de-abia îşi mai trăgea sufletul. Noÿs căpătase din nou încredere, privind în ochii lui Harlan. Spuse, mai liniştită:

— Îl cunoşti, Andrew?

— Da, Noÿs. Acesta este superiorul meu, Calculatorul Senior Laban Twissell. Ştie de tine.

— Un Calculator Senior?

Noÿs se dădu înapoi. Twissell înainta, încet.

— O să te ajut, copila mea. O să vă ajut pe amândoi. El are promisiunea mea. Mai rămâne numai s-o şi creadă.

— Îmi cer iertare, Calculator, spuse Harlan, ţeapăn, dar nu pe de-a-ntregul pocăit.

— Te-am iertat, spuse Twissell.

Întinse mâna, apucând-o pe cea şovăitoare a fetei.

— Spune-mi, fata mea, cum te-ai simţit aici?

— Am fost îngrijorată.

— N-a fost nimeni pe-aici, de când a plecat Harlan ultima oară?

— N-nu, domnule.

— Absolut nimeni? Nimic nu s-a întâmplat?

Ea scutură din cap. Ochii ei întunecaţi îi căutară pe ai lui Harlan.

— De ce întrebaţi?

— Aşa, un coşmar absurd. Hai, te ducem înapoi în 575.

Înapoi în navă. Andrew Harlan se cufundă, treptat, într-o tăcere tulburată şi din ce în ce mai adâncă. Nu ridică ochii nici când Secolul 100.000 fu lăsat în urmă şi Twissell scoase un vădit suspin de uşurare, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie prinşi în capcană, izolaţi în sus-Timp.

De-abia se mişcă atunci când mâna lui Noÿs se furişă într-a lui, şi felul în care îi întoarse strânsoarea degetelor fu aproape mecanic.

Noÿs dormea în altă cameră şi agitaţia lui Twissell atinsese apogeul intensităţii devoratoare.

— Reclama, băiete! Acum ai femeia. Partea mea din înţelegere a fost îndeplinită.

În tăcere, încă absent, Harlan întorcea foile volumului de pe birou. Găsi pagina.

— E destul de simplu, dar e în engleză. Îţi citesc şi apoi îţi traduc.

Era o reclamă mică, în colţul din stânga, sus, al paginii 30. Pe un fundal de linii neregulate, se puteau citi cuvintele neornamentate, scrise cu litere mari de tipar:

AVEŢI LA BURSĂ

TOATE

OCAZIILE SĂ DEVENIŢI UN

MILIONAR

Dedesubt, cu litere mici, scria: Buletinul investiţiilor, Căsuţa poştală 14, Denver, Colorado.

Twissell ascultă foarte atent traducerea lui Harlan şi fu vizibil dezamăgit.

— Ce e bursa asta? Ce vor să spună?

— Bursa de valori, spuse Harlan, nerăbdător. Un sistem prin care capitalul particular se investeşte în afaceri. Dar nu asta este cheia. Nu vezi desenul pe care e plasat anunţul?

— Ba da. Norul-ciupercă al unei explozii atomice. Ca să atragă atenţia. Şi ce-i cu asta?

Harlan explodă.

— Sfinte Timp, Calculator, ce e cu tine? Uită-te la data apariţiei.

Arătă cifrele din stânga numărului paginii, 28 martie 1932.

— Nici nu-ţi trebuie traducere. Numerele sunt aproape aceleaşi ca în Intertemporala Standard. Şi vezi că e Secolul 19,32. Nu ştii că la vremea aceea nici o fiinţă omenească nu văzuse încă ciuperca atomică? Nimeni nu ar fi putut-o reproduce atât de exact, în afară de…

— Stai. E numai un model de linii, spuse Twissell, căutând să-şi păstreze echilibrul logicii. Poate că asemănarea cu norul-ciupercă e doar o coincidenţă.

— Crezi? Uită-te din nou la cuvinte. Degetul lui arătă rândurile scurte:

— Aveţi la bursă — Toate — Ocaziile — Milionarului. Iniţialele formează cuvântul ATOM, ceea ce şi în engleză înseamnă atom. E şi asta o coincidenţă? În nici un caz. Nu vezi, Calculator, cum anunţul ăsta îndeplineşte condiţiile pe care chiar tu le-ai enunţat? Mi-a atras privirea imediat. Cooper ştia că aşa va fi, din pur anacronism. În acelaşi timp, nu are nici un alt înţeles în afara celor enunţate, nici un alt înţeles pentru oricine din 19,32. Aşa că trebuie să fie Cooper. Acesta este mesajul lui. Avem şi data, chiar şi săptămâna Centisecolului. Avem adresa lui. Nu trebuie decât să ne ducem după el şi eu sunt singurul care cunoaşte destul Primitivul ca s-o poată face.

— Şi-o s-o faci?

Faţa lui Twissell radia de uşurare şi fericire.

— Da, cu o condiţie.

Twissell se încruntă, cu o răsturnare bruscă de sentimente.

— Iar condiţii?

— Aceeaşi condiţie. Nu adaug nimic nou. Noÿs trebuie să vină cu mine. Nu o las aici.

— Încă n-ai încredere în mine? Cu ce te-am dezamăgit? Ce te mai poate încă nelinişti?

— Un singur lucru, spuse Harlan, solemn. Doar unul. A fost o barieră la 100.000. De ce? Asta e ceea ce încă mă nelinişteşte.