Sfârşitul Eternităţii

NOVICE

Harlan se afla în Secolul 575 de câteva săptămâni când îl întâlni pe Brinsley Sheridan Cooper. Avusese timp să se familiarizeze cu noul său mediu şi cu antisepticitatea sticlei şi porţelanului. Învăţase să poarte însemnul de Tehnician cu mai puţină fereală şi să se abţină să înrăutăţească situaţia stând astfel încât emblema să fie îndreptată către un perete sau acoperită de interpunerea vreunui obiect pe care-l aducea.

Ceilalţi zâmbeau cu dispreţ când observau astfel de lucruri şi luau o atitudine şi mai rece, de parcă l-ar fi suspectat de o încercare de a le dobândi prietenia prin înşelăciune.

Calculatorul Senior Twissell îi aducea zilnic probleme noi Harlan le studia şi-şi redacta analizele sub formă de proiecte rescrise apoi de câte patru ori, ultima variantă fiind înmânată chiar şi aşa cu ezitări.

Twissell le lăuda, dădea din cap şi spunea: Bun, bun. Apoi ochii lui albaştri îl fulgerau şi zâmbetul i se îngusta în timp ce spunea:

— Voi testa această presupunere pe Computaplex.

Numea întotdeauna analizele „presupuneri”. Nu-i comunica niciodată lui Harlan rezultatul verificărilor pe Computaplex şi acesta nu îndrăznea să întrebe. Era descurajat că nu i se ceruse niciodată să-şi pună în practică analizele. Să însemne oare aceasta că nu era verificat, că alesese un articol greşit pentru declanşarea unei Schimbări de Realitate, că nu avea iscusinţa de a vedea Schimbarea Minimă Necesară în şirul indicat? (Doar mai târziu ajunse la gradul adecvat de sofisticare automat pe buze iniţialele S. M. N.)

Într-o zi, Twissell veni la el cu un băiat fâstâcit, care părea că de-abia îndrăzneşte să ridice privirea pentru a o întâlni pe a lui Harlan.

— Tehnician Harlan, acesta este Novicele B. S. Cooper. Harlan spuse, în mod automat, „Salut”!, îl cântări din ochi şi nu fu deloc impresionat. Băiatul era mai degrabă scund, cu părul negru, despărţit la mijloc de o cărare. Bărbia îi era îngustă, ochii de un căprui deschis nedefinit, urechile puţin cam mari, unghiile roase.

— El este băiatul pe care îl vei învăţa Istoria Primitivă

— Sfinte Timp, zise Harlan cu interesul brusc mărit. „Îmi pare bine!”

Aproape că şi uitase. Twissell reluă:

— Fixează cu el un program care să-ţi convină. Dacă vă puteţi întâlni două după-amieze pe săptămână, cred că este foarte bine. Foloseşte propria ta metodă de predare. Las asta la latitudinea ta. Dacă vei avea nevoie de filme, cărţi sau documente vechi, spune-mi şi, dacă există în Eternitate sau în orice parte accesibilă a Timpului, le vom obţine. Ce zici, băiete?

Luă o ţigară aprinsă, nu se ştie de unde (ca întotdeauna), şi aerul se umplu de fum. Harlan tuşi şi strâmbătura gurii Novicelui dovedea că ar fi făcut şi el la fel dacă ar fi îndrăznit.

După plecarea lui Twissell, Harlan zise:

— Ăăă, ia loc…

Ezită un moment, apoi adăugă hotărât:

— … fiule, ia loc, fiule. Biroul meu nu e grozav, dar e şi al tău de fiecare dată când suntem împreună.

Harlan era invadat de nerăbdare. Proiectul acesta era al lui! Istoria Primitivă era ceva ce-i aparţinea lui.

Novicele ridică ochii (acum pentru prima oară) şi spuse, şovăind:

— Dumneavoastră sunteţi Tehnician.

O parte considerabilă din entuziasmul şi căldura lui Harlan pieri.

— Şi ce-i cu asta?

— Nimic, spuse Novicele. Doar…

— L-ai auzit pe Calculatorul Twissell spunându-mi Tehnician, nu-i aşa?

— Da, domnule.

— Crezi că a fost o greşeală? Ceva prea rău pentru a fi adevărat?

— Nu, domnule.

— Ai vreun defect de vorbire? îl întrebă Harlan cu brutalitate, şi făcând-o, simţi cum îl copleşeşte ruşinea.

Cooper se înroşi dureros.

— Nu vorbesc prea bine Intertemporala Standard.

— De ce? De cât timp eşti Novice?

— De mai puţin de un an, domnule.

— Un an? Dar câţi ani ai, Sfinte Timp?

— Douăzeci şi patru de fizio-ani, domnule. Harlan îl privi lung.

— Vrei să spui că te-au luat în Eternitate la douăzeci şi trei de ani?

— Da, domnule.

Harlan se aşeză şi-şi frecă mâinile. Asta pur şi simplu nu se făcea. Cincisprezece, şaisprezece ani era vârsta intrării în Eternitate. Ce însemna asta? Un nou fel de-al lui Twissell de a-l pune la încercare?

— la loc şi să începem. Numele complet şi domiciliul temporal.

Novicele se bâlbâi:

— Brinsley Sheridan Cooper din Secolul 78, domnule. Harlan se mai înmuie. Era aproape. Doar şaptesprezece

Secole în jos-Timp de propriul său cămin temporal. Aproape un vecin Temporal.

— Te interesează Istoria Primitivă?

— Calculatorul Twissell mi-a cerut s-o învăţ. Eu nu prea ştiu multe despre ea.

— Ce altceva mai înveţi?

— Matematică. Inginerie temporală. Deocamdată doar noţiunile de bază. În Secolul 78 eram reparator de Speedy-vac.

N-avea nici un sens să întrebe ce era Speedy-vac, Putea fi un aspirator de praf, o maşină de calculat, un tip de pulverizator de vopsele. Orice. Pe Harlan nu-l interesa în mod deosebit.

— Ştii ceva despre istorie? Orice fel de istorie.

— Am studiat istoria Europeană.

— Unitatea ta politică, presupun.

— M-am născut în Europa. Da. Ne-au învăţat, desigur, cu precădere istoria modernă. După revoluţiile din '54, 7554, vreau să spun.

— Bine. Primul lucru pe care-l ai de făcut este să o uiţi. Nu înseamnă nimic. Istoria care se încearcă să se predea Temporalilor se modifică cu fiecare Schimbare de Realitate, Ei nici nu-şi dau seama. În fiecare Realitate, istoria lor este singura istorie. Iată de ce este Istoria Primitivă atât de deosebită. În asta constă frumuseţea ei. Indiferent ce-am face, oricare dintre noi, există exact aşa cum a existat întotdeauna. Columb şi Washington, Mussolini şi Hereford, există cu toţii.

Cooper zâmbi slab. Îşi frecă buza superioară cu degetul mic şi Harlan observă pentru prima oară o urmă de ţepi, de parcă Novicele ar fi vrut să-şi lase mustaţă.

Cooper spuse:

— Nu prea pot… să mă obişnuiesc, cu tot timpul petrecut aici.

— Să te obişnuieşti? Cu ce?

— Să fiu la 500 de Secole depărtare de căminul meu temporal.

— Şi eu sunt în aceeaşi situaţie. Sunt din Secolul 95.

— Asta-i altceva. Sunteţi mai în vârstă decât mine şi cu toate acestea eu sunt mai bătrân cu 17 Secole, într-un fel. Pot fi stră-stră-stră- şi aşa mai departe, bunicul dumneavoastră.

— Şi care ar fi diferenţa? Presupunând că ai fi.

— Trebuie să mă obişnuiesc.

În vocea Novicelui se desluşea o urmă de răzvrătire.

— Toţi trebuie să ne obişnuim, spuse Harlan aspru şi începu să vorbească despre Primitivi, După trei ore, era cufundat în explicarea motivelor pentru care existau Secole şi înainte de Secolul 1.

— Dar primul Secol nu e primul? întrebase Cooper, plângăreţ.

Harlan sfârşi prin a-i da o carte, nu una cu adevărat bună, ci una care să-l ajute pentru început.

— Pe parcurs îţi voi da material mai bun, îi spuse.

După o săptămână, mustaţa lui Cooper devenise o urmă întunecată pronunţată care-l făcea să pară cu zece ani mai în vârstă şi-i accentua bărbia îngustă. În ansamblu, gândi Harlan, mustaţa asta nu aducea nici o îmbunătăţire.

Cooper anunţă.

— Am terminat cartea.

— Şi ce crezi despre ea?

— Într-un fel…

Urmă o pauză lungă. Cooper începu din nou.

— Anumite părţi din Primitivul târziu seamănă puţin cu Secolul 78. M-a făcut să mă duc cu gândul acasă, ştiţi. De două ori am visat-o pe soţia mea.

Harlan explodă.

— Soţia ta?

— Înainte de a veni aici am fost căsătorit.

— Sfinte Timp! Şi au adus-o şi pe soţia ta? Cooper scutură din cap.

— Nici măcar nu ştiu dacă nu a fost Schimbată în ultimul an Dacă da, presupun că acum nu mai e cu adevărat soţia mea.

Harlan îşi reveni. Desigur, dacă Novicele avea 23 de ani când fusese luat în Eternitate, e foarte posibil să fi fost însurat Un lucru fără precedent atrăgea după sine un altul.

Ce se întâmpla? Odată ce se aduceau modificări regulilor nu mai era mult până când totul se va rostogoli într-un tumult de incoerenţă. Eternitatea era un ansamblu prea bine echilibrat pentru a suferi transformări.

Poate că mânia în numele Eternităţii era cea care puse brutalitate neintenţionată în cuvintele pe care Harlan le rosti apoi.

— Sper că nu intenţionezi să te întorci în Secolul 78 ca să verifici.

Novicele înălţă capul şi privirea îi era fermă şi sigură.

— Nu.

Harlan schimbă tonul, simţindu-se nelalocul său.

— Bun. Nu ai familie. Nu ai nimic. Eşti un Etern şi să nu te gândeşti niciodată la vreo persoană cunoscută în Timp.

Buzele lui Cooper se subţiară şi accentul i se făcu puternic simţit în vorbele repezi.

— Vorbiţi ca un Tehnician.

Pumnii lui Harlan se încleştară pe marginea biroului. Spuse răguşit:

— Ce vrei să spui? Că sunt un Tehnician, deci eu fac Schimbările? Deci le apăr şi-ţi cer să le accepţi? Uite, puştiule, nu eşti aici nici de un an. Nu ştii să vorbeşti Intertemporala! Eşti total dezorientat în privinţa Timpului şi Realităţii, dar crezi că ştii totul despre tehnicieni şi cum să-i tratezi cu lipsă de consideraţie.

— Îmi pare rău, zise Cooper repede. Nu am vrut să vă jignesc.

— Nu, nu, cine jigneşte un Tehnician? Îi auzi doar pe toţi ceilalţi vorbind, nu-i aşa? Toţi spun: „Rece ca o inimă de Tehnician”, nu-i aşa? Spun: „Un trilion de personalităţi schimbate… un fleac pentru un Tehnician.” Şi poate şi alte lucruri. Care este răspunsul, domnule Cooper? Te simţi mai sofisticat dacă li te alături? Te face să te simţi mare? Un stâlp al Eternităţii?

— Am spus că-mi pare rău.

— În regulă. Vreau doar să ştii că sunt Tehnician de mai puţin de o lună şi că, personal, nu am declanşat nici o Schimbare de Realitate. Acum să ne întoarcem la ale noastre.

Calculatorul Senior Twissell îl chemă a doua zi pe Harlan în biroul său.

— Ţi-ar plăcea să te ocupi de o S. M. N., băiete?

Nici că se putea mai nimerit. Toată dimineaţa Harlan regretase că şi-a negat cu laşitate orice implicare personală în activitatea de Tehnician. Îi venea mereu în minte strigătul copilăresc: „N-am făcut încă nimic rău, nu daţi vina pe mine!”

Asta însemna că recunoştea ceva dubios în munca unui Tehnician şi că el nu avea nici o vină, pentru că era prea nou în domeniu ca să fi avut timpul să devină un criminal.

Întâmpină cu bucurie ocazia de a-şi anihila scuza. Ar însemna aproape o penitenţă. Îi va putea spune lui Cooper: „Da, pentru ceva ce eu am făcut, aceste milioane de oameni sunt personalităţi noi, însă era necesar şi sunt mândru că eu sunt cauza”.

Aşa că Harlan răspunse vesel:

— Sunt gata, domnule.

— Bun, bun. O să te bucure să afli băiete (un pufăit, şi vârful ţigării străluci incandescent) că toate analizele tale au dovedit o acurateţe de prim rang.

— Vă mulţumesc, domnule. („Acum erau analize, gândi Harlan, nu presupuneri”)

— Ai talent. Mână de aur, băiete, Ai nevoie de lucruri măreţe. Putem începe cu acesta, al 223-lea. Afirmaţia ta că blocarea ambreiajului unui anumit automobil va furniza bifurcaţia necesară fără efecte secundare nedorite este perfect corectă. Îl vei bloca?

— Da, domnule.

Aceasta a fost adevărata iniţiere a lui Harlan în munca de Tehnician. Ulterior, nu a mai fost doar un om cu o insignă roşie. Mânuise Realitatea. Modificase un mecanism, timp de câteva minute scurte, luate din Secolul 223 şi, ca rezultat, un tânăr nu ajunsese la un curs de mecanică la care dorea să asiste. Nu s-a mai apucat niciodată de inginerie solară şi, în consecinţă, un mecanism foarte simplu, de o importanţă crucială, a fost întârziat în dezvoltarea sa cu 10 ani. În mod uimitor, un război din Secolul 224 ieşise astfel din Realitate.

Asta nu era bine? Ce dacă aveau loc modificări de personalităţi? Noile personalităţi erau la fel de umane ca şi cela vechi şi îşi aveau şi ele dreptul lor la viaţă. Chiar dacă erau scurtate un număr de vieţi, multe erau prelungite şi înzestrate cu mai multă fericire. O mare operă literară, un monument al intelectului şi sentimentelor Umane, nu mai era concepută în noua Realitate, însă câteva exemplare erau păstrate în Bibliotecile Eternităţii, nu-i aşa? Şi, oricum, apăruseră noi activităţi creatoare, nu-i aşa?

Totuşi, în noaptea aceea, Harlan fu chinuit de o insomnie agonizantă, fierbinte, iar când aţipi în sfârşit, cuprins de ameţeală, i se întâmplă ceva ce nu i se mai întâmplase de ani şi ani.

Îşi visă mama.

În ciuda unui început atât de slab, lui Harlan îi fu de ajuns un fizio-an pentru a fi cunoscut în Eternitate drept „Tehnicianul lui Twissell” şi, cu o doză apreciabilă de maliţie, drept „Băiatul Minune” şi „Cel-Care-Nu-Greşeşte-Niciodată”.

Relaţiile lui cu Cooper deveniră aproape plăcute. Între ei nu s-a înfiripat niciodată o prietenie completă. (Dacă Cooper s-ar fi putut decide să facă primul pas, poate că Harlan nici n-ar fi ştiut cum să reacţioneze.) Cu toate acestea, lucrau bine împreună şi interesul lui Cooper pentru Istoria Primitivă crescu până la a rivaliza cu cel al lui Harlan.

Într-o zi Harlan îi spuse:

— Uite ce e, Cooper, te-ar deranja să vii mâine în loc de azi? Trebuie să urc în Secolele 3.000 săptămâna asta ca să verific o Observaţie şi omul pe care vreau să-l văd este liber în după-amiaza asta.

Ochii lui Cooper se luminară, înfometaţi:

— Nu pot să vin şi eu?

— Vrei?

— Sigur. N-am mai pus piciorul într-o navă, de când m-au adus aici, din Secolul 78, şi atunci nici nu ştiam ce se întâmplă.

Harlan era obişnuit să folosească nava din tunelul C, rezervat prin legi nescrise Tehnicienilor, pe toată lungimea sa nemăsurată, străbătând Secole. Cooper nu se arătă deloc stingherit pe drum. Păşi la bordul navei fără pic de ezitare şi-şi ocupă locul pe bancheta circulară ce o înconjura.

Însă după ce Harlan activase câmpul şi pusese nava în mişcare sus-Timp, faţa lui Cooper se schimonosi într-o expresie aproape comică de surpriză.

— Nu simt nimic, spuse el. E ceva în neregulă?

— Totul este în regulă. Nu simţi nimic pentru că nu te deplasezi cu adevărat. Eşti propulsat de-a lungul extensiunii temporale a navei. De fapt, spuse Harlan adoptând un ton didactic, în acest moment tu şi cu mine nu suntem cu adevărat materie, în ciuda aparenţelor. O sută de oameni ar putea folosi această navă, deplasându-se (dacă se poate spune aşa) cu viteze diferite în orice direcţie Temporală, trecând unul prin celălalt şi aşa mai departe. Legile Universului normal pur şi simplu nu funcţionează în aceste tunele!

Gura lui Cooper se strâmbă puţin şi Harlan îşi zise, stingherit: „Puştiul învaţă inginerie temporală şi ştie mai multe decât mine despre toate acestea. De ce nu tac odată din gură, să încetez să mă mai fac de râs?”

Se închise în tăcere, privindu-l fix pe Cooper, cu un aer sumbru. Mustaţa tânărului era gata crescută de câteva luni. Era căzută, încadrându-i gura în ceea ce Eternii numeau linia Mallansohn, deoarece singura fotografie, trecând drept autentică, a inventatorului Câmpului Temporal (şi aceea destul de ştearsă şi de prost expusă), îl înfăţişa cu o astfel de mustaţă. Pentru acest motiv linia aceasta îşi menţinea o oarecare popularitate printre Eterni, cu toate că pe foarte puţini îi avantaja.

Ochii lui Cooper rămăseseră fixaţi pe înşiruirea cifrelor care înregistrau trecerea Secolelor în raport cu ei.

— Cât de departe în sus-Timp ajunge tunelul navei?

— Nu te-au învăţat asta?

— De-abia dacă au amintit de nave. Harlan ridică din umeri.

— Eternitatea nu are capăt. Tunelul se continuă la nesfârşit.

— Cât de departe în sus-Timp aţi ajuns dumneavoastră?

— Acum voi merge cel mai departe. Calculatorul Twissell a ajuns până în Secolul 50.000.

— Sfinte Timp! şopti Cooper.

— Şi asta încă nu e nimic. Câţiva Eterni au trecut chiar de Secolul 150.000.

— Şi cu ce seamănă?

— Cu absolut nimic, spuse Harlan morocănos. O multitudine de vieţi, dar nici una umană. Omul a dispărut.

— Mort? Înlăturat?

— Nu cred că ştie cineva exact.

— Şi nimic nu poate schimba starea asta de lucruri?

— Ei bine, de la Secolul 70.000 în sus… începu Harlan, apoi conchise abrupt: Ei, mai dă-le-n Timp! Schimbă subiectul.

Dacă exista un subiect în privinţa căruia Eternii să fie aproape superstiţioşi, acesta era „Secolele Ascunse”, intervalul dintre Secolele 70.000 şi 150.000. Un subiect foarte rar menţionat. Numai legătura foarte strânsă dintre Harlan şi Twissell explica puţinele lui cunoştinţe în acest domeniu. Tot ce ştia era că, în toate acele mii de secole, Eternii nu puteau trece în Timp.

Porţile dintre Eternitate şi Timp erau impenetrabile. De ce? Nimeni nu ştia.

Harlan îşi închipuia, din câteva remarci întâmplătoare ale lui Twissell, că fuseseră făcute încercări de a se Schimba Realitatea în Secole imediat sub cel de-al 70.000-lea, însă fără Observaţii adecvate dincolo de secolul 70.000 nu se putea face nimic.

Twissell râsese uşor odată şi spusese: „O să trecem şi de asta într-o zi. Până atunci, 70.000 de Secole de îngrijit este destul.”

Dar nu sunase foarte convingător.

— Ce se întâmplă cu Eternitatea după Secolul 150.000? întrebă Cooper.

Harlan oftă. După cât se părea, subiectul nu putea fi schimbat.

— Nimic. Secţiile există, însă Eternii nu, nicăieri după cel de-al 70.000-lea. Secţiile continuă să existe milioane de Secole după ce orice fel de viaţă a dispărut şi chiar mai mult, până ce Soarele devine o Nova şi chiar şi după aceea. Eternitatea nu are sfârşit. De aceea i se spune Eternitate.

— Deci, Soarele chiar devine o Nova?

— Sigur. Altfel Eternitatea n-ar putea exista. Nova Sol este rezerva noastră de energie. Ascultă, ştii câtă energie este necesară pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal? Primul Câmp al lui Mallansohn era la două secunde de extremul jos-Timp şi extremul sus-Timp şi destul de mare ca să conţină nu mai mult de o măciulie de chibrit şi a necesitat întreaga producţie pe o zi a unei centrale atomice. Au trebuit o sută de ani pentru înfiinţarea unui Câmp Temporal subţire cât un fir de păr, destul de departe în sus-Timp pentru a putea capta energia radiantă a Novei, astfel încât să poată fi construit un câmp destul de mare pentru a cuprinde un om.

Cooper suspină.

— Tare aş vrea să ajungă să nu mă mai pună să învăţ ecuaţii şi mecanica câmpului şi să înceapă să-mi vorbească despre partea cu adevărat interesantă. Dacă aş fi trăit în timpul lui Mallansohn…

— N-ai fi învăţat nimic. A trăit în Secolul 24, însă Eternitatea a luat fiinţă de-abia târziu, în 27. Inventarea Câmpului nu este acelaşi lucru cu construirea Eternităţii, ştii asta, şi restul celor din 24 n-aveau nici cea mai vagă bănuială despre ceea ce însemna invenţia lui Mallansohn.

— Adică îşi depăşise generaţia?

— Cu foarte mult. Nu numai că a inventat Câmpul Temporal, dar a şi descris relaţiile fundamentale care au făcut posibilă Eternitatea şi a anticipat aproape fiecare aspect al ei, cu excepţia Schimbărilor de Realitate. De asemenea, foarte îndeaproape… dar cred că am ajuns, Cooper. După tine.

Păşiră afară.

Harlan nu-l mai văzuse niciodată înainte pe Calculatorul Senior Laban Twissell furios. Oamenii spuneau întotdeauna că este incapabil de orice sentiment, că este un dispozitiv neînsufleţit al Eternităţii, până la a-şi uita numărul exact al secolului căminului său temporal. Mai susţineau că, la o vârstă fragedă, inima i se atrofiase şi că îi fusese înlocuită cu un calculator mic, aidoma modelului pe care îl purta mereu în buzunarul de la pantaloni.

Twissell nu făcea nimic ca să infirme aceste zvonuri. De fapt, mulţi gândeau că el însuşi le dădea crezare.

Astfel încât, chiar când Harlan se îndoi în faţa rafalei de furie care-l izbi, mai găsi loc în mintea lui să se mire de faptul că Twissell putea exterioriza mânie. Se întrebă dacă Twissell va fi uluit, ulterior, în momente mai calme, dându-şi seama că această inimă-calculator-de-buzunar îl trădase, dovedindu-se a fi doar un biet ghem de muşchi şi valve supuse contorsiunilor emoţionale.

Twissell îi spuse, deoparte, cu vocea lui bătrână, scârţâitoare:

— Sfinte Timp, băiete, faci parte cumva din Consiliul Atottemporal? Tu dai ordinele pe-aici? Tu-mi spui mie ce să fac sau eu îţi spun ţie ce să faci? Tu aranjezi acum excursiile cu nava?

Se întrerupea singur din când în când, exclamând:

— Răspunde-mi, apoi continua cu un şuvoi de întrebări turnate în căldarea clocotindă a interogaţiilor.

Spuse, în sfârşit:

— Dacă te mai întreci vreodată pe tine în felul ăsta, te trimit la reparatul instalaţiilor pentru totdeauna. Înţelegi?

Harlan, palid şi din ce în ce mai încurcat, răspunse:

— Nu mi s-a spus niciodată că Novicele Cooper nu trebuie luat în navă.

Explicaţia nu îndulci cu nimic situaţia.

— Ce fel de scuză este o dublă negaţie, băiete? Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l îmbeţi. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l razi în cap. Nu ţi s-a spus niciodată să nu-l străpungi cu o curbă Tav bine ascuţită. Pe Timp, băiete, dar ce ţi s-a spus să faci cu el?

— Mi s-a spus să-l învăţ Istoria Primitivă.

— Atunci fă-o. Şi nimic mai mult.

Twissell îşi aruncă ţigara şi o strivi sălbatic sub călcâi, ca şi cum ar fi fost chipul unui duşman de-o viaţă.

— Aş vrea să subliniez, Calculator, replică Harlan, că multe Secole din Realitatea curentă seamănă întrucâtva cu epoci specifice din Istoria Primitivă într-o privinţă sau chiar în mai multe. Intenţia mea era să îl scot către aceste Timpuri, sub o cartografiere spaţio-temporală atentă, desigur, ca o formă de excursie în câmp.

— Ce? Ascultă, cap sec, chiar nu intenţionezi niciodată să-mi ceri permisiunea pentru nimic? Exclus, Rezumă-te la a-l învăţa Istoria Primitivă. Nici o excursie în câmp. Şi nici experimente de laborator. În curând vei schimba Realitatea doar ca să-i arăţi cum se face.

Harlan îşi trecu limba uscată peste buzele uscate, mormăi o încuviinţare plină de resentiment şi, în cele din urmă, îi fu îngăduit să plece.

Îi trebuiră săptămâni pentru ca sentimentele sale rănite să se lecuiască întrucâtva.