Nebuloasa din Andromeda

Capitolul VI. LEGENDA SORILOR ALBAȘTRI

Din cabina-spital ieșiră doctorița Luma Laswy si biologul Eon Tal. Erg Noor se grăbi spre ei.

— Ce face Niza?

— Mai trăiește încă, dar…

— Nu cumva-i pe moarte?

— Deocamdată nu, dar este paralizată. Sînt prinse toate fasciculele măduvei vertebrale, sistemul parasimpatic[76], centrii asociativi și cei senzoriali. Respirația ii e extrem de încetinită dar uniformă; inima-i funcționează, dar foarte lent: o bătaie la o sută de secunde. Aceasta nu înseamnă desigur moartea biologică; e în orice caz un colaps[77] complet, care poate dura un timp nedefinit.

— Revenirea conștiinței și suferința sunt excluse?

— Da.

— Absolut? Căutătura șefului era tăioasă, stăruitoare, dar doctorița o înfruntă netulburată.

— Absolut!

Erg Noor aruncă o privire întrebătoare biologului. Acesta dădu afirmativ din cap.

— Ce măsuri intenționați să luați?

— O menținem în repaus absolut, la temperatură egală și lumină slabă. Dacă colapsul nu va deveni progresiv, atunci… Parcă nu este tot una dacă doare sau?… Să rămână astfel măcar până la sosirea pe Pâmint. Atunci o vom transporta la Institutul de curenți nervoși. Socul a fost produs de un curent puternic. Scafandrul a fost perforat în trei locuri. Din fericire, ea abia respira!

— Am observat la timp orificiile și le-am astupat cu plasturele pe care-l aveam la mine, spuse biologul.

Erg Noor îi mulțumi, strângându-i în tăcere brațul mai sus de cot.

— Numai că… — interveni Luma — ar fi bine să părăsim cit mai curând câmpul gravitației sporite… Dar cea mai mare primejdie o reprezintă nu atât accelerarea zborului, cât întoarcerea la o gravitație normală.

— Înțeleg: te temi ca pulsul să nu-i încetinească și mai mult. Doar n-avem de-a face aici cu un pendul care-și accelerează oscilațiile în câmpul unei gravitații crescute?

— Ritmul impulsurilor organice este, în genere, supus acelorași legi. Dacă pulsul s-ar încetini de două ori, inima ajungând să bată la intervale de două sute de secunde, alimentarea creierului cu sânge ar deveni insuficientă și…

Erg Noor se cufundase atât de adânc în meditațiile sale, încât părea să fi uitat de cei de lângă el. După câteva clipe, se dezmetici însă și suspină adânc. Colaboratorii săi așteptau răbdători.

— Nu s-ar putea să supunem organismul unei presiuni mai înalte, într-o atmosferă cu un conținut de oxigen mai bogat? întrebă prudent Erg Noor și, după zâmbetele mulțumite ale Lumei Laswy și ale lui Eon Tal, își dădu seama că ideea era bună.

— Minunat! Să saturăm sângele cu oxigen la o mai mare presiune parțială[78]. Bineînțeles, vom lua măsurile necesare împotriva trombozei[79] și atunci chiar o bătaie de inimă la două sute de secunde — nu va mai prezenta nici o primejdie. Totul se va normaliza ulterior… Kou Tal zlmbi, arâtând un șirag de dinți albi sub mustăcioara lui neagră; fața-i severă deveni deodată toarte tânăra și voioasă.

— Organismul va rămâne în viață, deși în stare de inconștiență, spuse ușurată Luma. Ne ducem să pregătim camera. Aș vrea să folosesc vitrina cea mare de silicol destinată colecțiilor Zirdei. În ea are să încapă cit se poate de bine un mare fotoliu hidraulic, pe care il vom transforma într-un pat pentru momentul decolării. După ce accelerarea va fi redusă, o vom instala pe Niza definitiv.

— Să-mi comunicați la postul de comandă de îndată ce veți fi gata! Nu mai zăbovim aici nici o clipă. Sînt sătul de această copleșitoare lume a beznei!

Cu toții se grăbiră spre diferitele compartimente ale navei, luptând fiecare după puterile lui cu groaznica apăsare a întunecatei planete.

Semnalele decolării le detunară în urechi ca o melodie victorioasă.

Cu un sentiment de imensă ușurare se cufundară in brațele moi ale fotoliilor hidraulice. Decolarea unei nave de pe o planetă cu o forță de gravitație atât de mare era și anevoioasă, și plină de pericole. Marea accelerare de care aveau nevoie se afla la limitele rezistenței umane, astfel încât cea mai mică greșeală a pilotului putea duce la catastrofă.

Șeful expediției conducea cu măiestrie astronava pe o curbă tangentă la orizont. Motoarele planetare vuiau asurzitor; pârghiile amortizoarelor hidraulice se înfundau tot mai mult sub greutatea creseîndă care apăsa asupra oamenilor. Dacă va merge așa, până la refuz, accelerația va sfărâma, ca sub o presă, fragilele oase umane. Mîinile lui Erg Noor, așezate pe butoanele aparatelor, îi. deveniseră grele, parcă de plumb. Dar degetele lui puternice, continuau să lucreze, și „Tantra”, descriind un uriaș arc de cerc, se smulgea tot mai mult din bezna opacă spre negrul transparent al infinitului.

Erg Noor nu-și mai lua ochii de la dunga roșie a egalizatorului orizontal, care oscila într-un echilibru instabil, indicând că nava este gata să recoboare, urmând traiectoria căderii… Planeta cea grea nu-i eliberase încă de tot din captivitate. Erg Noor hotărâ să conecteze motoarele cu anamezon, capabile să-i smulgă de pe orice planetă. Vibrația lor sonoră cutremura astronava. Linia roșie se ridică deasupra lui zero cu vreo zece milimetri, încă puțin și…

Prin periscopul superior, șeful expediției văzu că „Tantra” se învăluie cu un strat subțire de flăcări albăstrii care se scurg încet spre partea dindărăt a navei. Străbăteau atmosfera planetei, și, conform legii supra-conductibilității[80], curenții rezultați se scurgeau de pe fuselaj de-a dreptul în vidul cosmic.

Stelele se vedeau din nou ascuțite ca niște ace, iar „Tantra” eliberată se depărta tot mai mult de înspăimântătoarea planetă. Atracția descreștea clipă de clipă. Trupul devenea tot mai ușor. Aparatul de gravitație artificială își intona melodia și tensiunea lui familiară, pământească, li se păru oamenilor extrem de mică, după nesfârșitele zile de viață sub apăsarea planetei întunecate. Săriră cu toții de pe fotoliile lor. Ingrid, Luma și Eon începură să execute cele mai grele figuri ale unui dans frenetic. Dar curând veni și inevitabila reacție, și majoritatea echipajului se cufundă în somnul scurt al odihnei temporare. Nu mai vegheau decât Erg Noor, Pel Lyn, Pur Hiss și Luma Laswy. Trebuiau să calculeze itinerarul provizoriu al astronavei, pentru ca, descriind o vastă curbă perpendiculară pe planul de rotație al sistemului stelei T, să treacă de centura ei glaciala și meteoritică. Abia apoi puteau aduce nava la o viteză normală, apropiată de aceea a luminii, și sa treacă la îndelungatul studiu al adevăratei traiectorii.

Doctorița supraveghiase starea Nizei după decolare si după revenirea la forța de gravitație normală pentru un pământean. Curând comunică echipajului vestea îmbucurătoare că pulsul, deși încetinit, devenise constant: o bătaie la 110 secunde. În condițiile unui regim de oxigen sporit, catastrofa era evitată. Luma Liswy intenționa să recurgă la agregatul tiratronic[81] si la stimulenții organici[82].

Pereții navei vuiră 55 de ore de-a rândul sub acțiunea vibrațiilor motoarelor cu anamezon, până când indicatoarele de bord ajunseră să arate viteza de 970.000.000 de kilometri pe oră, apropiată de limita securității. În decurs de 24 de ore, socotite în timpul pământenilor, distanța dintre navă și steaua de fier se mărise cu mai bine de 20 miliarde de kilometri. Ușurarea resimțită de cei treisprezece călători după toate crâncenele încercări prin care trecuseră — descoperirea planetei moarte, pieirea lui „Algrab” și, în sfârșit, contactul cu înspăimantătorul soare negru — era greu de redat. Dar bucuria eliberării nu era deplină: cel de-al paisprezecelea membru al echipajului, tânăra Niza Krit, zăcea inertă, cuprinsă de un somn vecin cu moartea, într-o firidă a cabinei-spital…

Cele cinci femei aflate pe navă: Ingrid, Luma, inginerul electronist, secund, geologul și profesoara de gimnastică ritmică, Ione Mar, care îndeplinea și funcțiile de distribuitor al hranei, operator aerian și colector de materiale științifice, se adunaseră ca pentru o ceremonie funebră din antichitate. Trupul Nizei, eliberat de orice veșminte și spălat cu soluții speciale

T.M. și A.S. fu culcat pe un covor gros, cusutra din cei mai moi bureți ai Mediteranei. Așezat pe o saltea pneumatică, covorul acesta fu introdus sub o cupolă rotundă din silicol trandafiriu. Un termobaroostat[83] de mare precizie putea să mențină ani de-a rând temperatura, regimul aerului și presiunea care erau ne sare în interiorul acestui clopot gros. Niște proeminente moi de cauciuc o mențineau pe Niza în aceeași poziție, mare primejdie însă reprezentau escarele[84], posibile condițiile imobilității absolute. Tocmai de aceea, Luma Laswy, renunțând pentru primii doi ani drumului cei aștepta, la terapia somnului de lungă durată, hotărâ să stabilească un control permanent asupra Nizei, a cărei poziție își propunea s-o schimbe o data pe lună. Starea cataleptică a bolnavei persista. Singurul lucru pe care reușise să-l obțină Luma era accelerare pulsului până la o bătaie pe minut. O asemenea realizare, oricât de neînsemnată era, îngăduia totuși să se înlăture saturarea cu oxigen, dăunătoare plămânilor.

Trecură astfel patru luni. Astronava își urma de mult drumul adevărat — calculat cu mare precizie — care ocolea regiunea meteoriților liberi. Istoviți de munca lor supraomenească și de numeroasele aventuri prin care trecuseră, memorii echipajului se cufundaseră într-un somn de peste șapte luni. De rândul acesta vegheau nu trei, ci patru oameni: medicul Luma Laswy și biologul Eon Tal și ei alăturară lui Erg Noor și lui Pur Hiss, râmași de gardă.

Conducătorul expediției, care ieșise învingător din cea mai dificilă situație în care au nimerit vreodată astronavele terestre, se simțea cât se poate de singur. Pentru prima oară în viața lui, cei patru ani ai călătoriei spre Pământ i s-au părut nesfârșiți. Și știa prea bine de ce anume: pentru că numai acolo, pe Pământ, putea s-o salveze pe Niza atât de dragă inimii lui.

Amânase mult timp operația pe care în alte condiții ar fi indeplinit-o chiar a doua zi după decolare: vizionarea stereofilmelor electronice luate de pe „Vela”. Ar fi vrut atât de mult ca Niza să poată vedea și auzi, împreună cu el, cele dintâi vești de pe planetele nespus de frumoase ale stelei albastre, ce luminează nopțile verilor terestre. Ar fi dorit ca Niza să fie alături de el sa vada cum se înfăptuiau cele mai îndrăznețe și cele mai romantice visuri ale trecutului și ale prezentului: descoperirea unor noi lumi astrale, viitoare insule îndepărtate ale omenirii, primele, luate la opt parseci distanță de Soare, cu 80 de ani în urmă și rămase de-atunci în nava de pe planeta întunecată a stelei T, se păstraseră admirabil. Siereoecranul emisferic îi transportă pe cei patru telespectatori de pe „Tantra” în spațiile unde, deasupra lor, lucea Vega cea albastră.

Imaginile alternau rapid. Pe ecran apărea când astrul orbitor de albastru, când aspecte de o importanță secundară, instantanee din viața navei. Tînărul conducator al expediției, în vârstă abia de 28 de ani, lucra la o mașină de calculat: astronomii, și mai tineri decât el, își făceau observațiile. Iată și sportul și dansurile zilnice obligatorii pe care membrii echipajului le ridicaseră la o perfecțiune acrobatică. Un glas ironic de comentator menționa că în decursul întregului drum intâietatea îi revenea biologului. într-adevăr, fata aceea cu părul scurt și bălai își mlădia în cele mai dificile exerciții superbu-i corp de gimnastă antrenată.

Privind pe ecranul emisferic imaginile atât de vii și de reale, care își păstraseră prospețimea coloritului nu-ți venea să crezi că astronauții aceștia atât de tineri și de energici fuseseră de mult înghițiți de monștrii dezgustători de pe steaua de fier.

Scurta cronică ce relata viața expediției trecu repede prin fața celor de pe „Tantra”. Amplificatoarele aparatului de proiecție începură să bîzâie: lumina astrului violet era atât de puternică, încât până și reflectarea palidă pe ecran îi sili pe oameni să-și pună ochelari d protecție. Steaua aceea avea o masă colosal de mare și o formă foarte turtită, întrecea în diametru Soarele aproape de trei ori și se rotea cu o viteză turbată care la ecuator atingea 300 km. pe secundă. Părea o sferă alcătuită din gaze orbitor de incandescente și a căror temperatură ajungea la suprafață până la 11.000 °C. Pe distanță de milioane de kilometri, Vega întindea aripi de foc trandafirii cu reflexe de sidef. Razele ei păreau imense lănci care se avântau în spațiu distrugând tot ce le ieșea în cale. În profunzimea strălucirii lor, se ascundea planeta cea mai apropiată de steaua albastră. Acolo însă, în acel ocean de flăcări, nu putea pătrunde nici o navă a Pământului sau a vecinilor săi din sistemul Marelui Cerc. După proiecție urmă un raport vorbit despre observațiile efectuate: pe ecran apărură liniile vagi ale unor desene stereoinetrice, care arătau dispoziția primei și a celei de a doua planete ale stelei. „Vela” nu se putuse apropia nici măcar de această a doua planetă aflată la 100.000.000 de kilometri de Vega.

Din adâncurile unui ocean de transparente flăcări violete care învăluiau astrul apăreau protuberanțe[85] monstruoase, întinse în spațiu ca niște brațe atotmistuitoare. Energia Vegăi era atât de intensă, încât ea iradia o lumină reprezentând cele mai puternice cuante[86] pe acelea ale sectorului violet și invizibil din spectrul solar. Aceasta crea, chiar și pentru un ochi omenesc apărat de un triplu filtru, o teribilă impresie ireală, fantomatică, a unui necunoscut purtător de mortale primejdii… În jur, infrângând puterea de gravitație a stelei, bîntuiau vârtejuri fotonice. Ecourile lor depărtate legănau și săltau periculos „Vela”. Contoarele pentru raze cosmice și alte radiații dure nu mai funcționau. Pînă și în interiorul navei, cu toată cuirasa ei, ionizarea creștea înir-un mod amenințător, semnalizând prezența unei frenetice radiații care irosea în eter un monstruos puhoi de cvintilioane de kilowați.

Conducătorul „Velei” își apropiase astronava cu multă prudentă de o a treia planetă, voluminoasă, dar învăluită doar de o atmosferă subțire și transparentă. Probabil că suflarea de foc a stelei albastre alungase învelișul de gaze ușoare, care se întindea ca o lungă trenă luminiscentă, pe partea umbrită a planetei. Nu rămăseseră decât emanațiile corosive ale fluorului, otrava oxidului de carbon, densitatea gazelor inerte, care făceau această atmosferă irespirabilă pentru orice ființă pământească.

Din străfundurile planetei ieșeau la suprafață piscuri și creste ascuțite, pereți verticali, zimțați, roșii, ca niște răni proaspete, sau negri ca abisurile. Pe platourile vulcanice, bătute de vânturi turbate, se vedeau crăpături și prăpăstii din care se revărsa o magmă incandescentă asemenea unor vine de foc sângeriu.

Nori groși de cenușă, orbitor de albaștri pe partea lor luminată și negri ca smoala pe cea umbrită, se înălțau sus de tot. Fulgere uriașe de mii de kilometri lungime scînteiau în toate direcțiile, dovedind saturația electrică din acea atmosferă fără viață.

Un soare violet și amenințător, uriaș și spectral, un cer negru pe jumătate acoperit de cununa scînteietoare a luminii sidefii, iar dedesubt, pe planetă, umbre roșii cu contraste puternice pe haotica îngrămădire a stâncilor, dâre, cercuri și linii șerpuitoare, de foc, neîntrerupte sclipiri de fulgere verzi — toate acestea, redate de stereotelescoape, fuseseră înregistrate cu o preciziune impasibilă, supraomenească, de către filmele electronice.

Dar îndărătul aparatelor, exista rațiunea astronautilor care protesta împotriva oarbelor forje distrugătoare, împotriva îngrămădirii materiei inerte, exista conștiința pe care o avea despre ostilitatea acelei lumi a focului cosmic dezlănțuit.

Hipnotizați de acest spectacol, cei patru astronauți schimbară între ei priviri aprobative când auziră glasul care vestea că „Vela” se îndreaptă spre cea de a patra planetă.

Peste câteva clipe, sub telescoapele de la carena „Velei”, apăru ultima planetă a Vegăi, cea mai din margine, și ale cărei dimensiuni erau asemănătoare cu ale Pământului. Cosmonava cobora tot mai mult. Pesemne, exploratorii hotârâseră să cerceteze cu orice preț această ultimă planetă — cea din urmă speranță a lor de a descoperi o lume, chiar dacă nu prea frumoasă, cel puțin accesibilă vieții.

Erg Noor se surprinse că pronunța în gând aceste cuvinte concesive: „cel puțin”. Probabil că la fel au gândit și cei care o conduseseră pe „Vela”, pe când cercetau prin telescoape suprafața planetei.

„Cel puțin”… Aceste două cuvinte însemnau un adio spus visului că vor descoperi în jurul Vegăi lumi minunate, că vor afla în fundul oceanului sideral planetele-mărgăritare, de dragul cărora acceptaseră de bună voie să se claustreze 45 de ani într-o astronavă, părăsindu-și planeta natală pentru mai bine de 60 de ani.

Captivat de priveliștea din fața lui, Erg Noor nu se gândi însă îndată la acest lucru. Prin adâncurile ecranului emisferic el zbura acum împreună cu „Vela” deasupra îndepărtatei planete. Din nefericire, atât pentru exploratorii care pieriseră, cât și pentru cei care se aflau pe bordul „Tantrei”, și cea de-a patra planetă s-a dovedit a fi asemenea lui Marte, cel mai apropiat vecin al Terrei, cunoscutul copilăriei noastre. Același înveliș subțire și străveziu de gaze, cu un cer verde-negricios, pururea senin, aceeași suprafață netedă de deșert cu crestele unor munți sfărâmați. Existau însă și deosebiri. Pe Marte domnește gerul aspru al nopții și schimbarea bruscă a temperaturii din timpul zilei; acolo există mări de mică adâncime, asemenea unor lacuri liniștite, care evaporându-se, lasă pe suprafața planetei doar niște pete umede și mlăștinoase; acolo cade când și când, câte o ploicică, promoroacă ori zăpadă, există viața meschină a unor plante amorțite și a unor animale bizare, lipsite de vlagă, subterane.

Aici, în schimb, flăcările victorioase ale soarelui albastru încălzeau atât de puternic planeta, încât aceasta răspândea arșița celor mai fierbinți deserturi ale Pământului. Aburii de apă se înălțau spre straturile superioare ale învelișului de aer în cantități minime, iar câmpiile întinse nu le întunecau decât vârtej urile curenților de căldură care tulburau continuu atmosfera. Planeta se rotea tot atât de repede ca și celelalte trei. Răcirea din timpul nopții măcina rocile, transformându-le într-o mare de nisip, un nisip portocaliu, violet, verde, albăstrui sau orbitor de alb, ce forma pete uriașe, care de departe păreau mări sau desișuri de plante născocite de închipuirea omenească. O crustă strălucitoare, neagră ori cafenie, acoperea lanțurile de munți erodați, mai înalți decât pe Marte, dar tot atât de lipsiți de viață. Soarele albastru și arzător, cu radiațiile lui puternice ultraviolete, distrugea mineralele, volatilizând elementele mai ușoare.

Cîmpiile de nisip păreau să emane flăcări. Erg Noor își aminti că, în vechime, pe când învățații nu formau încă majoritatea populației Pământului, ci doar un grup extrem de mic, se răspândise printre scriitori și artiști ideea despre existența unor oameni din alte lumi, adaptați la temperaturi ridicate. Gîndiți-vă numai: făpturi trăind în răsuflarea fierbinte a planetelor din sistemul sorilor albaștri să-și întâmpine confrații lor pământeni… Visul acesta era frumos și poetic, sporind credința în atotputernicia naturii omenești… Erg Noor, ca și atâția alții, fusese impresionat de un tablou expus la muzeul centrului răsăritean al zonei de sud: o câmpie de nisip roșu, dogoritor în pâcla depărtărilor, un cer cenușiu incandescent, iar sub el, forme omenești în scafandri termici, care aruncau într-un contrast violent umbre negru-albastrc. În atitudini pline de dinamism, acele făpturi se opriseră pline de uimire lingă colțul unei construcții metalice, încinsă aproape la alb. Alături de această masă metalică stătea o femeie goală, cu părul roșu, revărsat pe umeri. În lumina orbitoare, pielea-i albă strălucea și mai viu decât nisipul; umbrele violete și purpurii îi accentuau fiecare linie a siluetei mlădioase, înălțate ca un steag al biruinței repurtate de viață asupra puterilor Cosmosului. Era un vis îndrăzneț, dar cu totul ireal, contrazicând toate legile dezvoltării biologice, care sunt cu mult mai bine studiate astăzi, în epoca Marelui Cerc decât în vremurile acelei picturi.

Erg Noor tresări: suprafața planetei oglindită pe ecran porni vertiginos în întâmpinarea lui. Necunoscutul pilot al „Velei” începuse să coboare. Aproape de tot, trecură conuri nisipoase, stânci negre, strălucitoare zăcăminte de cristale verzi. Astronava descria metodic o spirală, înconjurând planeta la nivelul polilor ei. Nici urmă de apă sau cel puțin de viață vegetală, fie ea oricât de primitivă. Iarăși „cel puțin”!…

I se păru că e cuprins de un val de singurătate, avu senzația izolării în spațiile cele moarte din sfera 6tăpânirii stelei albastre și arzătoare… Simți de asemenea nădejdile zadarnice ale celor care turnaseră filmul cercetând planeta în căutarea unei vieți, fie ea chiar și trecută. Cei care mai vizitaseră planete moarte și pustii, fără apă și atmosferă, cunoșteau prea bine aceste neli niștite căutări ale unor presupuse ruine, vestigii de orașe și construcții, în contururile întâmplătoare ale crăpăturilor și ale rocilor din povârnișurile munților lipsiți de viață!

Pe ecran gonea pământul unei lumi depărtate, calcinat, bîntuit de vânturi năpraznice, fără pic de umbră. Ajungând treptat la conștiința unui străvechi vis spulberat, Erg Noor se căznea acum să-și imagineze cum de a putut să se nască o imagine atât de inexactă despre dogoritoarele lumi din sistemul stelei albastre.

— Frații noștri pământeni vor fi dezamăgiți aflând acest lucru, spuse încet biologul, care se apropiase între timp de șeful expediției. Milioane de locuitori ai Pământului și-au îndreptat privirile spre Vega timp de milenii. În nopțile de vară, în nord, toți îndrăgostiții, toți visătorii contemplau cerul. Vega, luminoasă și albastră, se află vara aproape la zenit. Cum poți să n-o admiri? Chiar și cu mii de ani în urmă oamenii știau destul de multe despre stele. Dar, din cauza unei ciudate orientări a gândirii, ei nici nu bănuiau că majoritatea stelelor cu rotație lentă și câmp magnetic puternic au planete, după cum majoritatea planetelor au sateliți. Nu cunoșteau această lege, dar visau să se întâlnească cu confrații lor din alte lumi, în primul rând de pe Vega, soarele cel albastru. îmi amintesc că am citit traduse dintr-o limbă străveche versuri frumoase consacrate unor semizei de pe o planetă albastră.

— După comunicarea primită de pe „Vela” am trăit mereu cu Vega în gând, dorind realizarea visului meu, spuse șeful expediției, întorcându-se spre Eon Tal. Acum însă am înțeles că multimilenarul dor de lumi depărtate și frumoase m-a orbit ca pe atâția oameni înțelepți și serioși…

— Și cum ai descifra dumneata astăzi comunicarea „Veiei”?

— Foarte simplu. „Cele patru planete ale Vegăi sunt cu desăvârșire lipsite de viață. Nu există nimic mai frumos decât Pământul nostru. Cît de fericiți vom fi să ne întoarcem!”

— Ai dreptate! făcu biologul. Cum de nu s-a gândit până acum nimeni la acest lucru?

— Poate că s-a și gândit cineva, în orice caz nu noi, astronauții. Și cred că nici cei din Consiliu. Părerea mea este însă că faptul acesta ne face cinste: în viață învinge visul cel îndrăzneț și nu dezamăgirea sceptică.

Pe ecran, înconjurul planetei se terminase. Urmară înregistrările stației-robot, lansată pentru a face o analiză a condițiilor de pe suprafața planetei. Apoi se auzi o bubuitură puternică. Era bomba geologică[87] aruncată de pe „Vela”. Un nor uriaș de particule minerale azvârlite în sus ajunse până la astronavă. Pompele au început să urle, culegând particulele în filtrele canalelor absorbante laterale. Cîteva probe dintr-o pulbere minerală extrem de fină, provenită din nisipurile și munții acelei planete calcinate, umplură eprubetele de silicol; aerul preluat din straturile superioare ale atmosferei a fost captat în baloane de cuarț. „Vela” porni îndărăt pe calea-i ce urma să țină 30 de ani și pe care nu i-a fost dat s-o mai străbată până la capăt. Acum o altă navă terestră aducea oamenilor datele pe care cei dispăruți le culeseseră cu atâta trudă, răbdare și curaj.

Celelalte înregistrări — șase bobine de observații — urmau să fie studiate cu amănunțime pe Pământ de astronomi, iar esențialul să fie transmis prin Marele Cerc.

Nimeni n-a mai vrut să vizioneze filmele privitoare la soarta „Velei”, la lupta înverșunată cu avaria și steaua T, și mai ales la tragicul deznodământ: propriile emoții ale echipajului erau încă prea recente. Hotărâră deci să amâne proiecția generală până la trezirea tuturora. Deocamdată cei ce fuseseră de gardă, copleșiți de impresii, plecară să se odihnească, lăsând la postul central doar pe șeful expediției.

Erg Noor nu se mai gândea la visul său năruit. Căuta să analizeze acele amare fărâme de cunoștințe pe care cele două expediții, a lor și a „Velei”, aveau să le aducă omenirii cu prețul unor sforțări și jertfe atât de mari. Oare întotdeauna marile realizări trebuie să fie însoțite de gustul amar al dezamăgirilor?

Și pentru întâia oară se gândi la frumoasa lui planetă ca la o nesecată comoară de suflete omenești evoluate, pline de setea cunoașterii, descătușate de grijile și primejdiile naturii sau ale societății primitive. Desigur, și acum, în epoca Marelui Cerc, mai dâinuiau vechi suferințe, căutări și eșecuri, greșeli și decepții, dar transpuse într-un plan superior de creație, în domeniile științei, construcției sau artei. Numai datorită cunoașterii și muncii creatoare, Pământul fusese eliberat de grozăviile foametei, ale suprapopulatei, ale bolilor molipsitoare și ale animalelor dăunătoare; oamenii fuseseră salvați de primejdia secării combustibilului, a insuficienței elementelor chimice utile, a morții premature și a slăbiciunii umane. Iar aceste fărâme de cunoștințe pe care „Tantra” le va aduce cu sine reprezentau, la rândul lor, un aport la puternica avalanșă a gândirii ce progresa cu fiecare deceniu, în organizarea societății și cunoașterea naturii!

Erg Noor descinse micul safe în care se păstra jurnalul de bord al „Tantrei” și scoase de acolo cutia ce conținea fragmentul metalic din carcasa astronavei spirale de pe planeta întunecată. Schija aceea grea, de un albastru viu ca al cerului, se cuibări în palma lui. Erg Noor știa prea bine că nici pe planeta lui natală, nici pe cele învecinate din sistemul ei solar, nici pe stelele cele mai apropiate nu exista un asemenea metal. Iată încă o informație esențială, poate cea mai importantă pe care urmau s-o ducă Pământului și Marelui Cerc, în afara știrii despre pieirea Zirdei.

Steaua de fier fiind foarte apropiată de Pământ, cercetarea planetei celei întunecate de către o expediție special pregătită n-avea să mai fie acum, după experiențele făcute de „Vela” și de „Tantra”, tot atât de primejdioasă ca înainte, oricâte cruci negre și meduze ar fi existat în acele veșnice tenebre. încercarea de a deschide astronava spirală se soldase cu un eșec. Dar dacă ei ar fi avut timpul să se gândească mai bine la cele ce-aveau de făcut, ar fi priceput încă atunci că uriașa țeava în spirală făcea parte din sistemul motrice al astronavei.

Erg Noor evoca din nou evenimentele din ultima și fatala zi: o revăzu pe Niza, apărându-l ca o pavăză când el căzuse fără putere în fața monstrului. Cît de scurta fusese înflorirea tinerei ei iubiri, care întrunea devotamentul eroic al femeilor din antichitatea Pământului și curajul inteligent, avântat al epocii contemporane!…

În spatele șefului expediției răsări fără zgomot Pur Hiss, venit să preia garda. Erg Noor trecu în biblioteca-laborator, dar nu-și îndreptă pașii spre culoarul care ducea, prin compartimentul central, către dormitoare, ci deschise ușa grea a cabinei-spital.

O lumină difuză, imitând-o pe aceea a zilei pământești, lucea blând pe dulapurile de silicol, cu medicamente și instrumente, și se oglindea în metalul aparatatului de radiologie și în acela al inimilor și plămânilor artificiali. Erg Noor dădu la o parte perdeaua groasă care ajungea până la tavan și pătrunse tonuri și mai calde în transparența aurie a silicolului. Doi stimulatori triatronici, branșați în vederea unui eventual colaps, ajutau cu un imperceptibil țăcănit să bată inima bolnavei, întinsă în lumina rozalbă de sub clopot, Niza părea cufundată într-un somn liniștit și ferice. O sută de generații de strămoși care au trăit o viață sănătoasă, curată și îmbelșugată ajunseseră să cizeleze până la o înaltă perfecțiune artistică liniile mlădioase și puternice ale acestui trup de femeie, care acuma lui Erg îi părea că aparține celei mai frumoase făpturi născute când va pe Pământ. Oamenii știau de mult că planeta de care au avut ei parte era extrem de bogată în apă. Apa stimula viața vegetală îmbelșugată, care, la rândul ei, a permis să se creeze rezerve uriașe de oxigen în stare liberă. Atunci viața animală s-a revărsat ca un torent năvalnic — o viață care s-a perfecționat treptat în decurs de multe sute de milioane de ani, până să apară omul, ființa cugetătoare. Uriașa experiența istorică în domeniul dezvoltării vieții pe sistemele planetare ale nenumăratelor lumi dovedise acest adevăr: cu cât mai greu și mai lung este drumul orb, evolutiv al selecției, cu atât mai frumoase sunt formele ființelor cugetătoare superioare obținute pe această cale, cu atât mai amănunțit elaborată este logica adaptării lor la condițiile înconjurătoare și la cerințele vieții, logica aceea caro reprezintă însăși frumusețea.

Tot ce există, se mișcă și se dezvoltă în spirală. Și Erg Noor își închipuia această imensă spirală a ascensiunii universale aplicate la viața și societatea oamenilor, înțelegea acum, pentru prima oară, cu o limpezime uimitoare, că, cu cât mai dificile sunt condițiile de viață și de funcționare a organismelor ca mașini biologice, cu cât este mai anevoios drumul construirii societății, cu atât mai mult este răsucită și spirala dezvoltării, iar volutele ei mai apropiate una de alta, așadar cu atât mai lentă este și ascensiunea, cu atât sunt mai asemănătoare între ele și formele ce apar.

N-avea dreptate când gonea cu îndărătnicie după minunatele planete ale sorilor albaștri și o îndrumase greșit și pe Niza. Zborul către lumile cele noi nu se făcea de dragul descoperirii unor planete nelocuite care se organizaseră întâmplător; el reprezenta mersul conștient al omenirii, înaintarea ei pas cu pas de-a lungul brațului Galaxiei, marșul victorios al științei și al frumuseții vieții, al unei frumuseți aidoma Nizei…

Copleșit de durere, Erg Noor îngenunche în fața sarcofagului de silicol în care era culcată tânăra astronavigaloare. Respirația Nizei nu se simțea; pleoapele îi erau lăsate; genele îi aruncau umbre viorii pe obraji; printre buzele întredeschise străluceau dinții ei albi. Pe umărul sting, pe braț mai sus de cot și pe gât se vedeau palide pete viorii — semne lăsate de curentul ucigător.

— Spune-mi, vezi tu ceva, îți amintești de ceva în somnul tău atât de adânc? întreba chinuit Erg Noor, simțind că voința-i de fier se înmoaie ca o ceară la flacăra marii lui dureri, iar în gât i se suie un nod, împiedicîndu-i răsuflarea.

În străduința de a-i transmite Nizei gândurile lui, chemarea-i arzătoare la viață și fericire, își strânse cu atâta putere degetele împletite, încât le învineți. Dar fata cu părul roșu rămase nemișcată ca o statuie din marmoră trandafirie.

În odaia de spital intră încet doctorița Luina Laswy. Simți îndată, în tăcerea încăperii, o prezență străină. Dînd binișor la o parte perdeaua, îl văzu pe șeful ei îngenunchiat, imobil, ca un monument înălțat milioanelor de bărbați cărora le-a fost dat să-și plângă iubita. Nu era prima oară că-l găsea aici pe Erg Noor, și un val de compătimire îi cuprinse inima. Erg Noor se ridică mohorât. Luma se apropie repede de el și-i șopti emoționată:

— Trebuie să-ți spun ceva!

Cu un semn al capului, Erg Noor trecu în anticamera spitalului. Nu se așeză pe scaunul oferit de Luma, ci rămase in picioare, rezemat de suportul unui iradiator, în formă de ciupercă. Doctorița, care era micuță, se înălță cât putu, spre a da vorbelor ei o mai mare autoritate. Privirea șefului însă nu-i dădu răgazul să-și să-și ducă până la capăt intenția.

— Știi și dumneata, începu ea șovăitor, că neurologia modernă a descifrat procesul nașterii emoțiilor la treapta conștientă și subconștientă. Subconștientul poate fi influențat de acțiunea pe care medicamentele inhi-bitive o exercită prin zonele vechi ale creierului, asupra reglării chimice a organismului, inclusiv asupra sistemului nervos, iar, in bună parte, și a activității nervoase superioare.

Erg Noor ridică din sprâncene. Luma Laswy simți că vorbește prea mult, dând explicații prea amănunțite.

— Aș vrea să spun că medicina dispune de posibilitatea influențării centrelor din creier care dirijează emoțiile puternice. Aș putea…

În ochii lui Erg Noor se aprinse o licărire de înțelegere: pe buzele lui jucă un zâmbet fugar:

— Îmi propui să acționez asupra dragostei mele, scutindu-mi în acest fel suferințele?

Medicul își plecă fruntea.

Erg Noor îi întinse recunoscător mâna, clătinând negativ din cap:

— Oricât aș suferi, nu renunț la bogăția sentimentelor mele. Suferințele, dacă nu întrec puterile omenești, duc la înțelegere, iar înțelegerea duce la dragoste și astfel cercul se închide. Ești foarte drăguță, Luma, dar n-am nevoie de asta!

Și, impetuos ca totdeauna, șeful dispăru îndărătul ușii.

Grăbiți ca în timpul unei avarii, cei doi ingineri electroniști și mecanicii instalau din nou acum, după 13 ani, în postul central de comandă și la bibliotecă, un ecran T.V.F. pentru transmisiuni terestre. Astronava pătrunsese în zona în care devenea posibilă captarea undelor de radio emise de rețeaua universală a Pământului și difuzate de atmosferă.

Glasurile, sunetele, formele și culorile recepționate de pe scumpa lor planetă naturală îi îmbărbătau pe exploratori, sporindu-le în același timp și nerăbdarea: durata zborului cosmic le părea interminabilă.

Astronava chema satelitul artificial 57, pe unda obișnuită a expedițiilor interstelare depărtate, așteptând din oră în oră răspunsul acestei puternice stațiuni ce asigura legătura dintre Pământ și Cosmos.

În cele din urmă, apelul atinse Pământul.

Tot echipajul astronavei veghea acum în fața aparatelor de recepție. întorși la viață după 13 ani tereștri și 9 ani dependenți, în timpul cărora fuseseră lipsiți de orice legătură cu patria lor, oamenii sorbeau acum cu nesaț orice comunicare de pe Pământ, dezbăteau problemele importante pe care, ca de obicei, oricine le putea ridica pe rețeaua mondială.

Astfel, o propunere a savantului pedolog Heb Ur, recepționată din întâmplare, a fost urmată, timp de șase săptămâni, de vii discuții și calcule complexe.

„Discutați propunerea lui Heb Ur! îi invita glasul de pe Pământ. Toți cei care ați meditat asupra acestei chestiuni și aveți idei asemănătoare sau concluzii negative, pronunțați-vă!” Formula tradițională a discuțiilor publice îi umplea de bucurie pe călătorii noștri. Heb Ur propunea Consiliului Astronautic să studieze sistematic planetele accesibile ale stelelor albastre și verzi.

După părerea lui, acestea erau lumi deosebite, ale căror radiații energetice puteau pe cale chimică să stimuleze Iu lupta împotriva entropiei[88] compoziții minerale, inerte în condiții terestre, cu alte cuvinte să le cheme la viață. Forme speciale de viață pornind de la elemente minerale cu greutate atomică mai mare decât a multor gaze[89] ar deveni active la temperaturile înalte și la iradierile fantastice ale stelelor din clasele spectrale superioare. Heb Ur considera ca fiind normal eșecul exploratorilor care nu descoperiseră nici o urmă de viață pe Sirius, această stea cu rotație rapidă fiind dublă și lipsita de un câmp magnetic puternic. Toți erau de acord că stelele duble nu puteau fi considerate ca generatoare ale unor sisteme planetare: dar în esența ei, propunerea lui Heb Ur stârni o vie opoziție din partea echipajului „Tantrei”.

Astronomii expediției, în frunte cu Erg Noor, redactară o comunicare, care a și fost transmisă ca opinia celor dintâi oameni care observaseră Vega, în filmul turnat de „Vela”. Și pământenii ascultară emoționați glasul care le vorbea de pe astronava aflată în drum spre ei.

„Tantra” se pronunță împotriva trimiterii unei expediții după propunerile lui Heb Ur. Este adevărat că stelele albastre generează pe planetele lor o energetică suficient de puternică, pentru crearea vieții din combinații de elemente grele. Dar orice organism viu este nu filtru și un baraj al energiei generale, care, luptind eu cea de a doua lege a termodinamicii[90] ori cu entropia, acționează creind o structură, complicând extrem de mult moleculele minerale și gazoase simple. Această complicare e posibilă doar în decursul unei foarte lungi dezvoltări istorice, ca atare în condiții fizice de o îndelungată constanță. Or, tocmai această permanență a condițiilor nu există pe planetele stelelor cu temperaturi înalte, care distrug rapid compozițiile complexe în vârtejurile și vâltorile puternicelor radiații. Acolo nu există nimic care să dăinuiască mult, și nici nu poate exista, deși mineralele capătă o extrem de rezistentă structură cristalină, cu o rețea atomică cubică.

După părerea colectivului „Tantrei”, Heb Ur relua concepția unilaterală a astronomilor antichității, care nu pricepuseră dinamica dezvoltării planetelor. De fapt, orice planetă își pierde elementele ușoare, care zboară în spațiu și se risipesc. Fenomenul se intensifică la formidabila căldură a sorilor albaștri și la presiunea radiațiilor pe care ei le emit.

„Tantra” aducea apoi un șir întreg de exemple, încheind cu afirmația că procesul „îngreunării”, planetelor stelelor albastre nu permite apariția formelor de viață.

Satelitul 57 transmise obiecțiile savanților de pe astronavă direct la observatorul Consiliului.

În cele din urmă, sosi și clipa pe care o așteptaseră cu atâta nerăbdare Ingrid Ditra, Key Beer, ca, de altfel, toți membrii expediției. „Tantra” își încetinise zborul, depășise centura glacială a sistemului solar și se apropia de stația cosmonautică de pe Triton. Acum nu mai era necesară o viteză apropiată de aceea a luminii: zburând de pe Triton, satelitul lui Neptun, cu o viteză de 900.000.000 km pe oră[91], „Tantra” ar fi putut ajunge pe Pământ în mai puțin de cinci ore, dar luarea elanului, ar fi durat atâta timp, încât ar fi făcut-o să treacă dincolo de Soare la o distanță uriașă.

Pentru a nu irosi prețiosul anamezon și pentru ca navele să nu fie îngreunate cu utilaje prea voluminos, oamenii zburau în interiorul sistemului planetar, cu planetonave ionice. Viteza lor nu întrecea 800.000 km. pe oră pentru planetele mai apropiate de Soare și 2.500.000 km. pe oră pentru cele mai depărtate. În felul acesta, o călătorie de la Neptun la Pământ le lua între două și trei luni.

Triton, aproape la fel de mare ca uriașii sateliți 3 și 4 ai lui Jupiter — Ganimed și Callisto — sau ca planeta Mercur, posedă o atmosferă rară, formată mai cu seamă din azot și bioxid de carbon.

Erg Noor, conduse astronava să coboare pe locul ce-i fusese indicat lângă marile cupole ale cosmodromului polar al satelitului. Pe o treaptă a platoului, la marginea unei faleze brăzdată de subterane, străluceau ferestrele sanatoriului de carantină. Exploratorii urmau să rămână acolo timp de cinci sâptămani, complet izolați de ceilalți oameni. În acest răstimp, medici iscusiți urmau să le verifice cu grijă trupurile în care ar fi putut să se cuibărească agenții necunoscuți ai unei boli infecțioase. Primejdia era mult prea mare ca să fie ignorată! De aceea, toți cei care ajungeau pe alte planete, chiar și pe cele nelocuite, erau supuși inevitabil acestei proceduri, oricât de mult ar fi durat timpul petrecut de ei pe astronavă. Interiorul acesteia era și el cercetat de savanții sanatoriului, mai înainte ca stațiunea să elibereze autorizația de decolare in direcția Pământului. Numai pe planetele pe care omenirea își asigurase de mult accesul, ca Venus, Marte și câțiva asteroizi, carantina se făcea chiar în stațiunile locale înainte de decolare.

Claustrarea în sanatoriu era mult mai ușor de Indurat decât în astronavă. Aici aveau la dispoziția lor laboratoare pentru studii, săli de concert, minunate băi combinate din electricitate, muzică, apă și vibrații, plimbări zilnice pe munți și prin împrejurimile sanatoriului în scafandre ușoare, aveau în sfârșit comunicația cu planeta lor natală, ce-i drept, nu totdeauna regulată, dar destul de rapidă: pentru a transmite de aici o comunicare pe Pământ nu aveau nevoie decât de cinci ore.

Sarcofagul de silicol în care se afla Niza fusese transportat cu toate precauțiile necesare la sanatoriu. Erg Noor și biologul Eon Tal părăsiră „Tantra” cei din urmă. Pășeau ușor, în ciuda dispozitivelor de îngreunare pe care le îmbrăca seră, spre a nu face salturi neașteptate din cauza forței de gravitație redusă pe această planetă mică.

Puternicele lumini de balizaj din jurul cosmodromului se stinseră. Triton ieșea acum pe partea însorită a lui Neptun. În ciuda slabei lumini cenușii răsfrântă de această planetă, distanța de numai 350.000 km. care o despărțea de „Triton” făcea ca uriașa-i oglindă să împrăștie întunericul și să domnească în jur un crepuscul clar, asemenea amurgurilor de primăvară din latitudinile înalte ale Pământului. Triton făcea înconjurul lui Neptun în sensul invers de rotație a planetei, de la est la vest, aproape în 6 zile-nopți terestre; perioadele lui „diurne” durau astfel aproximativ 70 de ore. Intre timp Neptun se învârtea de patru ori în jurul axei sale, iar acum se vedea limpede umbra satelitului lunecând pe discul său cețos.

Șeful expediției și biologul văzură aproape în aceeași clipă o mică navă oprită destul de departe de marginea platoului. Nu avea partea dindărăt umflată și crestele de echilibru mari ca la astronave. Judecând după botul extrem de ascuțit și după fuselajul îngust, trebuia să fie o navă planetară; se deosebea însă și de linia cunoscută a acestora, căci la pupă avea un inel gros, iar în partea superioară o construcție lungă, în formă de fus.

— Încă o navă aici în carantină? întrebă Eon. Să-și fi schimbat oare Consiliul obiceiurile…

— De a nu trimite noi expediții astrale înainte de întoarcerea precedentelor? îi întregi gândul Erg Noor. E adevărat că absența noastră nu s-a prelungit prea mult, totuși mesajul pe care trebuia să-l trimitem de pe Zirda a întârziat cu doi ani.

— Poate că este expediția trimisă pe Neptun? încercă să ghicească biologul.

Străbătură cei doi kilometri care-i despărțeau de sanatoriu; suiră pe o vastă terasă, pardosită cu bazalt roșu. Pe cerul negru, cea mai strălucitoare stea era minusculul disc al Soarelui, foarte vizibil, din regiunile polare ale acestui satelit fix. Prin scafandrul cu autoîncălzire, cumplitul ger de — 170° se percepea ca frigul obișnuit al unei ierni polare terestre. Fulgi mari de amoniac sau bioxid de carbon congelați se cerneau prin atmosfera nemișcată, creind impresia liniștitoare a unei ninsori pământene.

Erg Noor și Eon Tal priveau ca hipnotizați căderea fulgilor, întocmai așa cum o făcuseră odată strămoșii lor care locuiau în zona temperată a Pământului, și pentru care ninsoarea însemna întotdeauna sfârșitul ostenelilor plugarului. Zăpada aceasta neobișnuită le vestea și lor sfârșitul ostenelilor și călătoriei lor lungi.

Sub impulsul acestor sentimente subconștiente, biologul întinse șefului expediției mâna.

— Peregrinările noastre au luat sfârșit, și, mulțumită dumitale, am scăpat cu viață!

Erg Noor protestă cu un gest violent.

— Parcă a scăpat toată lumea? Dar eu, datorită cui am scăpat cu viață?

Eon Tal nu-și pierdu cumpătul.

— Sînt convins că Niza va fi salvată! Medicii de aici vor să înceapă numaidecit tratamentul. Au primit instrucțiuni din partea lui Grim Sar în persoană, directorul laboratorului de paralizie generală.

— Se știe ce are?

— Deocamdată nu. Este clar însă că Niza a fost lovită de un fel de curent care modifică compoziția chimică a ganglionilor sistemelor autonome. A înțelege cum poate fi anihilată acțiunea inexplicabil de persistentă a acestui curent înseamnă a o vindeca pe bolnava noastră. Azi noi știm cum funcționează complexul mecanism al paraliziilor psihice rezistente, care atâtea veacuri fuseseră considerate incurabile. De data aceasta, avem de-a face cu ceva similar, provocat însă de un agent extern. După ce prizonierii vor mai fi fost supuși experiențelor de rigoare, indiferent de faptul dacă mai sunt sau nu în viață, atunci și brațul meu va putea din nou să se miște!

Un sentiment viu de rușine îl făcu pe șeful expediției să se încrunte. În durerea lui uitase de marele devotament al biologului, fața de care se purtase intr-un fel indecent pentru un om în toată firea! Strânse mana biologului. În gestul acesta străvechi de solidaritate virilă își găsi expresia simpatia reciprocă a celor doi savanți.

— Crezi că organele ucigătoare sunt de același fel la meduzele cele negre ca la oroarea aceea în formă do cruce? întrebă Erg Noor.

— Nu mă îndoiesc. Dovadă este brațul meu, răspunse Eon Tal. Acumularea și modificarea energiei electrice rezumă adaptarea la viață a făpturilor negre care locuiesc pe. o planetă saturată de electricitate. Sînt, fără doar și poate, niște ființe rapace. Cine sunt victimele lor, aceasta deocamdată n-o știm.

— Dar îți mai amintești ce am pățit cu toții în clipa când Niza…

— E o altă problemă. Ma-m gândit mult la acest lucru. O dată cu apariția înspăimântătoarei cruci, cred că a fost emis un șuvoi de infrasunete de o putere neverosimilă, care ne-a frânt voința. În lumea aceea de tenebre până și sunetele sunt întunecate, inauzibile. După ce ne-a zăpăcit cu infrasunetul, monstrul încercă asupra noastră un fel de hipnotism, mai teribil decât acela al marilor noștri șerpi dispăruți, de soiul anacondei. Iată ce ne-ar fi ucis, desigur, pe toți de n-ar fi fost Niza…

Erg Noor își îndreptă privirile spre îndepărtatul Soare care lumina în acel moment Pământul. Soarele, veșnica speranță a omului, chiar și în anii jalnicei sale vieți din epoca preistorică, împresurat de o natură necruțătoare! Soarele, întruchiparea puterii luminoase a rațiunii care împrăștie tenebrele și vedeniile monstruoase ale nopții! Și în sufletul lui Erg Noor se aprinse scînteia vie a speranței…

Directorul stațiunii de pe Triton veni la sanatoriu să-l caute pe Erg Noor. Pământul îl chema pe șeful expediției, iar apariția directorului în încăperile interzise ale carantinei însemna sfârșitul izolării lor și posibilitatea ca „Tantra” să-și încheie călătoria, care durase 13 ani. Șeful expediției se întoarse curând și mai grav declt de obicei.

— Plecăm chiar azi. Am fost rugat să iau cu mine șase oameni din echipajul planetonavei „Amat”, care ramâne aici ca să valorifice pe Pluton noi zăcăminte de minereu. Vom îmbarca materialele pe care le-au adunat.

Acești șase oameni au modificat și au reutilat o navă planetară obișnuită și au săvârșit o faptă extraordinară. S-au scufundat în fundul genunilor, străbă-tind atmosfera densă neonometanică din jurul lui Pluton. Au zburat în mijlocul viforelor de zăpadă amoniacală, riscând clipă de clipă să se zdrobească în beznă de colosalele ace ale blindajului de gheață, tare ca oțelul. Au știut să găsească un loc unde stratul glacial era străpuns de munți. Enigma lui Pluton este în sfârșit dezlegată: această planetă nu aparține sistemului nostru solar. Ea a fost capturată în drumul Soarelui prin Galaxie. Iată de ce densitatea lui Pluton este cu mult mai mare decât a oricărei alte planete depărtate. Cercetătorii au descoperit acolo minerale ciudate, făcând parte dintr-o lume cu totul străină. Dar ceea ce este și mai important, pe una dintre crestele muntoase au fost descoperite urmele unor clădiri distruse aproape în întregime — vestigii ale unei civilizații de neînchipuită vechime. Datele adunate de exploratori trebuie, desigur, supuse verificării. Mai trebuie dovedit că materialele de construcție au fost prelucrate de ființe gânditoare… Oricum însă isprava lor este cu adevărat temerară. Sînt mlndru că astronava noastră îi va duce pe acești eroi pe Pământ și ard de nerăbdare să le-aud relatările. Carantina lor s-a terminat acum trei zile.

Erg Noor tăcu, ostenit de atâta vorbă.

— Dar aici există o gravă contradicție! exclamă Pur Hiss.

— Contradicția este mama adevărului — îi răspunse calm astronomului Erg Noor, recurgând la un vechi proverb. Dar e timpul să pregătim,Tantra”.

Curând, mult încercata astronavă decola ușor de pe Triton și porni în goană, descriind un arc gigantic perpendicular pe planul eclipticei. Un drum în linie dreaptă către Pământ era cu neputință: orice navă ar fi mers la pieire sigură în zona largă a meteoriților și a asteroizilor, fragmente ale planetei Faeton, care existase când va între Marte și Jupiter, dar a fost destrămată de forța de gravitație a giganticului astru din sistemul nostru solar.

Erg Noor mărea viteza “Tantrei”. În loc să-i ducă pe eroicii săi pasageri pe Pământ în cuvenitele 72 de zile, hotărâse, folosind puterea uriașă a astronavei, să ajungă în 50 de ore, doar cu un consum minim de anamezon.

Emisiunea de pe Pământ străbătea spațiul până la astronavă: planeta saluta victoria repurtată asupra stelei de fier și a întunericului de pe înghețatul Pluton. Compozitorii executau simfonii și cântece compuse special în cinstea “Tantrei” și a lui,Amatu”.

Cosmosul răsuna de melodii triumfătoare. Stațiunile de pe Marte, Venus și asteroizi chemau nava, unindu-și acordurile cu corul general care îi glorifica pe eroi.

— „Tantra”, „Tantra”! răsună în sfârșit un glas de la postul de emisiune al Consiliului. Vă dăm indicația să aterizați pe El Homra.

Era cosmoportul central, situat undeva în fostul deșert din Africa de Nord. Astronava se îndreptă într-acolo prin atmosfera Pământului, străbătută de razele soarelui.