Nebuloasa din Andromeda

Capitolul XI. INSULA UITĂRII

Glisorul traversa strâmtoarea Palk, sărind peste talazuri lungi. Din față bătea un vânt puternic. Cu două mii de ani în urmă aci se aflau bancuri de nisip și recife de coral, care formau o barieră numită pe alunci Puntea lui Adam. Procese biologice recente o inlocuiseră cu o mare scufundătură, iar acum apele întunecate clipoceau deasupra genunei ce despărțea omenirea avintată spre viitor de amatorii de liniște.

Stând lângă balustradă, Mwen Mas contempla Insula uitării, a cărei siluetă creștea treptat la orizont. Această insulă imensă, înconjurată de apele unui ocean raid era un adevărat paradis terestru. În concepția primitivă, religioasă a omului, paradisul reprezenta un delicios refugiu postum unde nu exista nici trudă, nici griji. Tot astfel Insula Uitării era un refugiu pentru cei pe care nu-i mai atrăgea activitatea intensă a Lumii celei Mari și munca alături de ceilalți oameni.

Ghemuiți la sânul naturii, duceau aici o viață liniștită, consacrindu-se muncii simple și monotone a străvechiului plugar, pescar ori crescător de vite.

Cu toate că omenirea dăruise confraților ei mai slabi un tărâm întins și roditor, economia primitivă din acel ostrov nu putea totuși asigura populației lui o via|ă îmbelșugată, mai cu seamă in anii cu recolte proaste sau din pricina altor perturbări proprii forțelor de producție puțin dezvoltate.

De aceea Lumea cea Mare ceda mereu celor din Insula Uitării o parte din rezervele ei.

În cele trei porturi, situate la nord-vest, la sud și pe litoralul de est al insulei, erau aduse alimente conservate pentru un mare număr de ani, medicamente, mijloace de apărare biologică și alte obiecte de primă necesitate. Cei trei administratori principali ai insulei locuiau și ei în nord, în sud și în răsărit și purtau titlul de șefi ai crescătorilor de vite, ai agricultorilor și ai pescarilor.

Privind munții viorii profilați în zare, Mwen Mas se întrebă deodată cu amărăciune dacă nu cumva face și el parte din categoria „taurilor” care pricinuiau mari greutăți omenirii. „Taurii” erau oameni înzestrați cu putere și energie, dar lipsiți total de compasiune față de suferințele și frământările altora, urmărind doar satisfacerea nevoilor proprii. În trecutul îndepărtat al umanității, suferințele, dușmăniile și nenorocirile erau totdeauna agravate de indivizii de această teapă, care proclamau în fel și chip că numai ei cunosc adevărul, socotindu-se în drept să înăbușe orice opinie străină și să înlăture orice mod de gândire și de viață diferit de al lor. De atunci omenirea a ajuns să se ferească până și de urma manifestărilor de absolutism în materie de păreri, dorințe și gusturi; temându-se strașnic de acești „tauri” care trăiau de azi pe mâine, fără să respecte inviolabilele legi economice, fără să se gândească la viitor. Războaiele și economia neorganizată din Era Lumii Dezunite au dus la o jefuire sălbatică a planetei. Mai înainte ca omenirea să fi construit societatea comunistă, pădurile fuseseră tăiate fără milă, rezervele de cărbune și de petrol, strânse în decurs de sute de milioane de ani, fuseseră arse, aerul a fost infectat de bioxidul de carbon și de rezid urile fetide ale uzinelor râu amenajate, iar frumoase și inofensive animale — girafe, zebre, elefanți — au fost decimate. Solul era înțesat de tot felul de gunoaie; râurile și țărmurile mărilor au fost spurcate de scursori de țiței și deșeuri chimice. Numai după o curățire radicală a apelor, a aerului și a pământului, omenirea a dat planetei aspectul ei actual, când puteai umbla pretutindeni desculț, fără să-ți rănești picioarele.

Dar și el, Mwen Mas, numit cu mai puțin de doi ani In urmă Intr-un post de mare răspundere, distrusese un satelit artificial, făurit prin sforțările a mii de oameni și printr-o extraordinară măiestrie tehnică. Tot el provocase pieirea a patru savanți de seamă, care, fiecare, ar fi putut deveni asemenea lui Ren Boz… Iar Ren Boz el însuși fusese la un pas de moarte. Și chipul lui Bet Lon, care se ascundea undeva In munții și tn văile Insulei Uitării, Ii reapăru în față, sfâșietor. înainte de plecare, Mwen Mas văzuse niște fotografii ale matematicianului și reținuse pentru totdeauna figura lui voluntară, cu maxilarul masiv, cu ochii pătrunzători, apropiați și înfundați în orbite, întreaga-i siluetă atletică…

Mecanicul de pe glisor se apropie de african.

— Resaca[113] e violentă. Nu cred că vom reuși să acostăm, valurile trec peste dig. Vom fi nevoiți să ancorăm în portul de sud.

— Nu-i nevoie. Aveți plute de salvare? îmi voi vârâ hainele înăuntru și voi ajunge singur la țărm.

Mecanicul și timonierul se uitară cu respect la Mwen Mas. Talazurile albicioase, tulburi se înălțau pe banc, revărsându-se în cascade grele și tunătoare. Mai aproape de coastă, vălmășagul valurilor învârteja nisipul și spuma, rostogolindu-se până hăt-departe de plaja întinsă. Norii, care atârnau jos de tot, deasupra apei, lăsau să se cearnă o ploaie măruntă și caldă. Prin perdeaua ei neguroasă abia dacă se zăreau pe mal siluetele cenușii ale unor oameni.

Cei doi marinari se uitară unul la altul, în timp ce Mwen Mas se dezbrăca și-și împăturea hainele. Cei care se îndreptau spre Insula Uitării ieșeau de sub tut societății, în care orice om răspundea pentru ceilalți. Dar Mwen Mas inspira simpatie tuturora, și timonierul se simți dator să-l prevină despre marile primejdii ce-l așteptau. Africanul făcu un semn de nepăsare. Mecanicul îi aduse un mic pachet, închis ermetic.

— Luații! Aveți aici rezerve de hrană concentrată pentru o lună de zile.

După o clipă de gândire, Mwen Mas luă proviziile și le puse împreună cu hainele lui în despărțitura impermeabilă a plutei. După ce o închise ermetic, luă sub braț mica ambarcație și trecu peste balustradă:

— Întoarceți! comandă el.

Glisorul se aplecă pe-o rână, luând un viraj scurt. Proiectat lateral, Mwen Mas începu să lupte cu valurile. Marinarii îl văzură săltat pe creasta talazurilor furioase, prăbușindu-se în golurile dintre ele și apârlnd din nou.

— Se descurcă el! spuse mecanicul răsuflând ușurat. Derivăm, trebuie s-o luăm din loc.

Elicea glisorului scoase un uruit puternic și micul vas se repezi înainte, săltat de un val. Pe țărm silueta întunecată a lui Mwen Mas apăru o clipă, apoi fu mistuită în negura ploii.

În întâmpinarea lui, pe nisipul bătut de ape, venea un pâlc de oameni goi, purtând doar o legătură peste șolduri. Trăgeau triumfător după ei un pește mare ce se zbătea din răsputeri. Văzându-l pe Mwen Mas; oamenii se opriră, și-l salutară prietenos.

— Un nou venit din lumea cealaltă, spuse zâmbind unul dintre pescari, și ce bine înoată! Vino să stai cu noi!

Mwen Mas îi măsură cu o privire deschisă și prietenoasă, apoi clătină din cap:

— Mi-ar veni greu să locuiesc aici, pe malul mării și să-i privesc necuprinsele întinderi, visând la minunata lume pe care am pierdut-o.

Unul dintre pescari, cu multe fire argintii în barba-i deasă, considerată, pe semne, aici drept o podoabă, puse mâna pe umărul umed al lui Mwen Mas.

— Te-au trimis împotriva voinței dumitale?

Cu un zâmbet trist pe buze, Mwen Mas încercă să-i explice motivele refugierii lui.

Pescarul îl privi mâhnit și compătimitor.

— Nu ne putem înțelege. Du-te acolo, urmă el arătind cu mâna către sud-est, unde printr-o spărtură a norilor se vedeau treptele albăstrui ale munților îndepărtați. Calea-i însă lungă și aici n-ai alt mijloc de locomoție decât… și insularul se plesni cu palma peste coapsa-i vânjoasă.

Mwen Mas nu mai lungi vorba și o întinse cu pași mari de-a lungul șerpuitoarei cărări care suia spre niște dealuri line.

Pînă în zona centrală a insulei avea de parcurs mai bine de două sute de kilometri; și totuși, nu se grăbea. Ce rost ar fi avut graba? Fără o activitate utilă, zilele abia se târau. La început, cât timp nu se refâcuse de pe urma catastrofei prin care trecuse, trupul lui obosit tânjea după odihnă, cerea mângâierea inimii. Și de n-ar fi simțit arzătoarele regrete, l-ar fi desfatat, desigur, marea liniște a podișurilor pustii și baile de vânturi, întunericul adânc și tăcerea primordială a nopților tropicale.

Dar zilele treceau, și africanul, care rătăcea prin jur în căutarea unei ocupații pe pofta inimii, începu sa ducă dorul Lumii celei Mari. Nu se mai bucura privind văile pașnice cu livezi cultivate manual, nu se mai lasa furat de murmurul toropitor al limpezilor râuri, pe malul cărora, în amiezile cu arșiță ori in noptilecu lună, putea petrece ore nenumărate.

Nenumărate… într-adevăr, de ce-ar mai fi numărat zilele. De ce-ar mai fi măsurat timpul în care nu avea loc? În oceanul infinit al vremii, timpul său, dupa existenta lui individuală însemna atât de puțin… o picătură, o clipă scurtă, sortită uitării!

Abia acum înțelegea Mwen Mas cât de bine își merita insula numele. Insula Uitării — anonimatul de nepătruns al vieții străvechi, al faptelor și al sentimentelor egoiste ale omului primitiv! Fapte uitate de urmași pentru că ținteau doar la satisfacerea nevoilor personale ale individului, în loc să slujească umanitatea, făcând viața mai ușoară, mai bună, și împodobind-o cu avântul unei arte creatoare.

Cele mai uimitoare fapte de acest fel au fost mistuite de neant.

…Primit în obștea crescătorilor de vite din centrul insulei, Mwen Mas ducea la păscut, de două luni, o turma uriașă de gaurobivoli[114], la poalele unui masiv muntos, căruia străvechii localnici îi dăduseră un nume interminabil.

Se hrănea acum cu un păsat negricios, pe care și-l fierbea îndelung pe jăratec, într-un căzănel afumat. Cu o lună înainte de a ajunge în obștea crescătorilor de vite fusese nevoit să-și procure hrana în junglă căutând fructe și luându-se la întrecere cu maimuțele lacome care aruncau în el cu resturi de mâncare. Ajunsese la această situație deoarece, chiar în prima vale întâlnită, își dăduse proviziile unor bătrâni amărâți, procedând după principiul Lumii Cercului, unde cea mai mare fericire a omului era să aducă bucurie celorlalți. Pricepuse atunci ce înseamnă să-ți cauți hrana pe meleaguri nelocuite. Ce neînchipuită pierdere de timp!

Mwen se sculă de pe piatra pe care stătuse și privi în jurul său. Soarele apunea în stânga, la marginea podișului; în spatele lui se înălța un munte păduros, cu vârful rotunjit.

Jos, scânteia în amurg un râu cu ape repezi ce curgeau printre desișuri de bainbuși înalți. Acolo, la o distanță de o jumătate de zi de mers cu piciorul, se aflau milenarele ruini năpădite de vegetație sălbatică, ale fostei capitale a insulei. Mai existau în împrejurimi și alte orașe mai mari și mai bine păstrate, dar și ele pustii. Deocamdată însă aceste vestigii ale trecutului nu-l interesau pe Mwen Mas.

Vitele se culcaseră în iarbă, ca niște mogâldețe negre. Noaptea cobora cu repeziciune. Pe cerul întunecat se aprinseră mii de stele. Bezna atât de bine cunoscută unui ochi de astronom, liniile familiare ale constelațiilor, făcliile luminoase ale marilor aștri. Din acest colț al Pământului izbutea să deslușească fatalul Epsilon-Tucan… Dar cât de neputincioși erau ochii lui omenești, neînarmați cu nimic! Nu va mai vedea niciodată mărețele priveliști ale Cosmosului, spiralele galaxiilor gigante, enigmaticele planete și sorii albaștri. Pentru toate acestea nu mai erau decât niște luminițe, infinit de îndepărtate. Stele ori opaițe fixate pe o sferă de cristal, cum credeau cei vechi, pentru ochii lui era acum tot una!

Sări în picioare și începu să adune grămadă vreascurile pregătite. Iată încă un obiect devenit indispensabil: o mică brichetă. Poate că, urmând pilda unor localnici, are să înceapă în curând să aspire și el bunul narcotic pentru a-și scurta nesfârșitul timp ce se tărăgăna atât de chinuitor.

Limbi voioase de foc își începură dansul, împrăștiind întunericul și stingând stelele. Alături răsuflau calm vitele cele mari.

Privind gânditor vâlvătăile, Mwen Mas se întreba dacă luminoasa-i planetă nu devenise pentru el un adăpost întunecat.

Nu! Trufașa-i autorenunțare nu era decât o mult prea mare încredere în sine, rezultat al necunoașterii. Nu-și cunoscuse propriul suflet, subapreciase măreția mintii creatoare de care avusese parte și nici măcar nu-și dăduse seama de forța dragostei lui pentru Ciara. Mai bine să-și jertfească viața într-un singur ceas pentru măreața cauză a Lumii celei Mari decât să trăiască aici încă o viață întreagă!

Pe Insula Uitării existau aproximativ două sute de stațiuni sanitare, unde medici voluntari veniți din Lumea cea Mare puneau la dispoziția localnicilor întreaga putere a medicinii moderne. De asemenea foarte mulți tineri veneau să lucreze în detașamentele de nimicire, pentru ca insula să nu devină un focar de boli străvechi sau de animale vătămătoare. Mwen Mas evita intenționat orice întâlnire cu acești oameni: nu voia să se simtă alungat din lumea lor de frumusețe și știință.

În zori Mwen Mas fu schimbat de un alt păstor. Având în fața lui două zile libere, hotărâ să se ducă până la un orășel învecinat, ca să-și facă rost de o pelerină, căci în munți nopțile deveniseră reci.

Era o zi călduroasă și calmă. Africanul coborâse de pe podișul său și acum străbătea un șes întins, smălțuit cu flori violete și aurii; deasupra lor zburau insecte de toate culorile. Adieri ușoare de vânt legănau plantele, ale căror gingașe corole atingeau în treacăt genunchii goi ai lui Mwen. Ajungând pe la mijlocul câmpiei, el se opri, îmbătat de frumusețea înconjurătoare și de miresmele acestei imense grădini sălbatice. Se aplecă, îngândurat, ca să mângâie unduioasele petale și se simți ca într-un minunat vis copilăresc.

Auzi un foșnet ușor de pași. Ridicând capul, văzu o fată care înainta grăbit, cufundată în flori până la brâu. Ea coti și Mwen îi admiră silueta mlădioasă. Un viu regret îi săgeta inima: ar fi putut să fie Ciara… dacă lucrurile ar fi luat o altă întorsătură!

Spiritul său de observație dezvoltat îi îngădui să-și dea seama că necunoscuta era neliniștită. Arunca mereu în preajmă priviri furișe și-și zorea pasul de parcă ar fi fost urmărită. Africanul își schimbă direcția și porni iute spre tânăra fată, îndreptându-și statura de uriaș.

Necunoscuta se opri. Mijlocul Ii era încins de un șal încrucișat peste piept, genunchii îi erau bătuți de fusta roșie umezită de rouă. Brâțările fine de pe brațele-i goale zornăiră mai tare, când își zvâcni capul spre ași arunca pe spate parul negru, răvășit de vânt. Ochii ri îl priveau grav și trist pe sub zulufii risipiți pe frunte și pe obraji. Gîfâia, desigur ostenită de-un drum lung. Fața ei frumoasă și oacheșă era brobonită de sudoare. Porni apoi cu pași șovăitori spre Mwen Mas.

— Cine ești și unde te grăbești? întrebă africanul. Ai nevoie de ajutor?

Tînăra se uită la el cercetător și-i răspunse precipitat:

— Mă cheamă Onar. Vin din colonia a cincea. N-am nevoie de nimic!

— Văd, dimpotrivă, că ești istovită și speriată. Ce te amenință, ce te frâmintă? De ce nu vrei să-mi primești ajutorul?

Necunoscuta ridică spre el privirea și In ochii ei «c aprinse o lumină adincă și pură, ca la femeile din Lumea cea Mare.

— Știu cine ești! Un om venit de-acolo, și arătă in direcția Africii. Ești bun și încrezător.

— Fii și dumneata la fel! Te prigonește cineva?

— Da! strigă ea deznădăjduită. Este pe urmele mele…

— Și cine-i acela care cutează să te înfricoșeze, si te urmărească?

Fată se Îmbujora toată și-și lăsă ochii In jos.

— Un om. Vrea să fiu a lui…

— Dar nu ești liberă să răspunzi sau nu la alegerea lui? Cum poți sili pe cineva să te iubească? Să vină aici și am să-i spun…

— În nici un caz! Și el a venit din Lumea cea Mare, dar mai demult… Este puternic și el, dar altfel decit dumneata… stârnește spaima!

Mwen Mas râse nepăsător.

— Unde te duci?

— În colonia a cincea. Am fost la oraș și m-am întâlnit cu el…

Cu un semn prietenos al capului Mwen Mas luă mîna fetei; ea și-o lăsă ascultătoare într-a lui și amindoi porniră spre sat pe o potecă lăturalnică.

În drum, aruncând îndărăt priviri speriate, Onar Ii mărturisi că omul acela o urmărește pretutindeni.

Teama ei de a vorbi deschis îl indigna pe Mwen Mas. Nu se putea împăca cu gândul asupririi, oricât de întâmplătoare ar fi fost ea acum pe Pământul organizat!

— De ce nu iau măsuri oamenii voștri? întrebă el. De ce n-a fost sesizat Controlul Cinstei și al Dreptății? Oare în școlile voastre nu se învață istoria? Nu știți unde duce orice focar de violență, chiar și cel mai mărunt?

— Se învață… se știe…, răspunse mașinal Onar cu ochii ațintiți înainte.

Cîmpia înflorită se terminase. Poteca se pierdea în tufișuri, cotind brusc. De după întorsură aparu un om înalt, cu înfățișare mohorită apăru, punânduli-se în cale. Era dezbrăcat până la brâu; mușchi de atlet jucau sub părul cărunt care-i acoperea pieptul. Onar își smulse mâna dintr-a lui Mwen, spunându-i in șoaptă:

— Mie frică să nu pățești ceva… Pleacă, om diu Lumea cea Mare!…

— Stai pe loc! tună o voce poruncitoare,

Acest ton brutal era neobișnuit în Era Marelui Cerc. Mwen Mas se așeză instinctiv In fața tinerei fete, apărind-o cu trupul său.

Omul cel înalt se apropie de el și încercă să-l dea la o parte. Dar Mwen Mas stătea neclintit ca o stânca.

Cu o iuțeală fulgerătoare, străinul îi repezi un pumn în față. Mwen Mas se clătină. Niciodată până atunci nu mai primise o asemenea lovitură necruțător calculată spre a umili și a răni adversarul.

Buimăcit, auzi ca prin vis țipătul jalnic al fetei. Se repezi în întâmpinarea dușmanului, vrând să-l doboare. Alte două lovituri puternice îl trântiră însă la pământ. Onar se aruncă în genunchi, acoperindu-l cu trupul. Străinul o prinse in brațe cu un strigăt de triumf ii suci mlinile la spate, făcând-o să se încovoaie de durere și să izbucnească in plins, roșie de mânie.

Dar africanul își regăsi stâplnirea de sine. În tinerețe, când infăptuise isprăvile lui Hercule, avusese parte de încăierări mai serioase cu vrăjmași nestăpiniți de legile omenești. În minte îi reveni acum tot ce învățase pentru lupta corp la corp cu fiarele primejdioase.

Se ridică încet, și-și privi dușmanul, a cărui față era schimonosită de furie, căutând să aleagă bine locul in care avea să-i repeadă nâpraznica lovitură; dar deodată se îndreptă din șale și se dădu cu un pas înapoi. Recunoscuse figura atât de caracteristică, a cărei amintire îl obsedase în timpul penibilelor lui frământări legate de experiența din Tibet.

— Bet Lon!

Acesta dădu drumul fetei și râmase nemișcat, scrutând pe necunoscutul cu pielea întunecată și care în clipa aceea își pierduse orice urmă a expresiei lui binevoitoare.

— Bet Lon, îi strigă Mwen Mas, m-am gândit adesea la posibilitatea întâlnirii noastre, căci te socoteam tovarăș de nenorocire. Niciodată însă nu mi-am închipuit că ne vom vedea in asemenea împrejurări.

— Cemprejurări? replică pe un ton provocator Bet Lon, abia reținându-și ura ce-i sticlea în priviri.

Mwen Mas făcu un gest de protest:

— La ce bun să recurgem la vorbe goale? In lumea cealaltă nu le rosteai, iar acțiunile dumitale, deși criminale, pretindeai că-s făcute în numele unei mari idei. Acum însă de dragul cărui scop te porți astfel?

— De dragul meu și numai al meu! șuieră disprețuitor Bet Lon printre dinți. Destul am ținut seama de alții, de binele obștesc! Dar m-am convins: toate astea n-au pentru om nici o importanță. O știau, dealtfel, și înțelepții din antichitate…

— Nu te-ai gândit niciodată la alții, Bet Lon, îl întrerupse africanul. Și acum, cedind întru totul pornirilor dumitale, iată ce-ai devenit: o brută, aproape-o fiară!

Matematicianul păru gata să se repeadă la Mwen Mas, dar se stăpâni la vreme.

— De-ajuns, vorbești prea mult!

— Văd că ai decăzut prea tare și vreau…

— Iar eu nu vreau! La o parte!…

Mwen Mas nu se clinti. Cu capul înclinat dârz, îl înfruntă pe Bet Lon simțind cum tresare lângă spatele său umărul tinerei fete. Și tremurul acesta îi sporea înverșunarea cu mult mai mult decât loviturile primite.

Matematicianul stătea nemișcat și privea flacăra de mânie din ochii africanului.

— Pleacă! mârâi el în sfârșit, dindu-se la o parte de pe cărare.

Mwen Mas o luă din nou de mână pe Onar și porni, împreună cu ea printre tufișuri, urmărit de căutăturile înveninate ale lui Bet Lon. La un cot al potecii, se opri atât de brusc, încât Onar dâdu peste el.

— Bet Lon, hai să ne întoarcem împreună în Lumea cea Mare!

Matematicianul răspunse cu râsu-i nepăsător, dar urechea sensibilă a lui Mwen Mas prinse în sfidarea lui o nuanță de amărăciune.

— Cine ești ca să-mi propui asta? Știi că…

— Da, știu. Și eu am întreprins o experiență interzisă, pricinuind moartea câtorva inși care s-au încrezut în mine. Căile cercetărilor noastre erau învecinate, iar dumneata, eu și alții ne găsim aproape de victorie! Umanitatea are nevoie de dumneata, dar nu de omul care ești acum…

Cu ochii-n pământ, matematicianul făcu un pas spre Mwen Mas apoi se intoarse brusc, și peste umăr își strigă brutal refuzul. Africanul o porni pe cărare, fără să mai spună nimic.

Pînă la colonia a cincea mai avea vreo zece kilometri. Aflând că tlnâra fată era singură pe lume, Mwen o sfătui să se mute într-o localitate maritimă de pe litoralul estic, ca să nu se mai intâlnească cu prigonitorul ei. Fostul savant devenise un tiran pentru liniștiții locuitori izolați in acele mici așezări de munte. Spre a preveni orice consecințe supărătoare, Mwen Mas hotărâ să se ducă imediat in colonia unde locuia Onar, spre a cere ca Bet Lon să fie ținut sub supraveghere. La intrarea în colonie, își luă rămas bun de la Onar. Ea îi spuse că de curând, în pădurile muntelui înălțat ca o cupolă, ar fi apărut niște tigri scăpați dintr-o rezervație, sau care supraviețuiscră în desișurile de nepătruns care înconjurau cel mai înalt vârf din insulă. Ținându-l strâns de mână, îl rugă să fie prudent și să nu care cumva să străbată munții în miez de noapte. Mwen Mas făcu grăbit calea întoarsă. Reflectând la cele petrecute, se simțea obsedat de ultima privire a fetei: o privire pătrunsă de grijă și devotament. Și pentru prima oară în viață, se gindi la eroii trecutului îndepărtat, Ia acei oameni care, chiar când erau pradă înjosirilor, vrăjmășiilor și suferințelor fizice, iar mediul înconjurător era prielnic dezvoltării egoismului animalic, au izbutit să fie buni și viteji, să rămână totuși oameni adevărați.

Încă din vechime dialectica vieții îl pusese pe om în fața contradicțiilor ei. Iar puterea dragostei, duioșia și abnegația, deși se aflau pe atunci împresurate de primejdii și de adversități, cu toate că erau umilite și brutalizate, înfloreau până și pe marginea prăpastiei. Capriciile forței brute supuneau toate, făcândudc efemere și nesigure. În orice clipă, soarta fiecărui om putea fi năprasnic schimbată, planurile îi puteau fi zădărnicite, ideile și nădejdile spulberate; și aceasta pentru că In societatea antică atât de rău orânduită prea multe depindeau de indivizii întâlniți întâmplâtor. Și totuși această vremelnicie a speranțelor, a iubirii și a fericirii nu numai că nu slăbea sentimentele, dar chiar le intensifica.

Iată de ce, cu toate vicisitudinile Veacurilor de intuneric sau ale Erei Lumii Dezunite, n-a pierit din sufletul omului ceea ce avea el mai bun într-insul.

Și Mwen Mas își spuse că viața de odinioară, care contemporanilor lui le părea atât de cumplită, a cunoscut și ea fericirea și speranța și creația, uneori chiar mai intens decât acum, în mândra epocă a Marelui Cerc.

Ii evocă aproape cu indignare pe teoreticienii științei vechi; sprijinindu-se pe ideea prost înțeleasă a încetinelii cu care speciile se transformau în natură, aceștia preziceau că umanitatea nu va fi mai bună nici într-un milion de ani.

Dacă ei ar fi iubit mai mult oameni ii și ar fi cunoscut dialectica dezvoltării, o asemenea inepție n-ar fi putut niciodată să le treacă prin minte!

Asfințitul umplea de culori norii de după umărul rotund al muntelui uriaș. Mwen Mas se aruncă în râu.

Răcorit și pe deplin calmat, se așeză pe o piatră ca să se usuce și să se odihnească. Nereușiud să ajungă in orășel până la căderea nopții, hotărâ să treacă dealul la lumina lunei. In timp ce privea îngândurat apa ce se rostogolea în clocot peste pietre, simți deodată uitătura unor ochi îndreptați spre el, dar nu văzu pe nimeni. Neplăcuta senzație că este urmărit stărui pe când traversă râul și începu să urce dealul.

Mwen Mas umbla cu pași repezi pe calea bătătorita de care, de-a lungul unui podiș înalt de 1800 m. Ca să ajungă la oraș pe drumul cel mai scurt, trebuia să străbată o coastă pâduroasă. Secera îngustă a lunei noi nu putea să-i lumineze calea mai mult de o oră și jumătate. De aceea Mwen Mas se grăbea, dându-și seama că-i va fi foarte greu să urce pieptiș pe o cărăruie povârnită de munte, într-o noapte fără lună. Copacii rari și scunzi brăzdau cu umbrele lor lungi și negre solul uscat, cenușiu. Africanul umbla gânditor, cu ochii în jos ca să nu se poticnească de nenumăratele rădăcini mărunte.

În dreapta, în depărtare, acolo unde coasta suia lin și se pierdea în umbră adâncă, un mârâit amenințător, prelung, cutremură văzduhul. Un răcnet gros îi răspunse din pădure, unde luna zugrăvea pe pământ pete și dungi de lumină. În strigătele acestea era o putere care pătrundea până în străfundul sufletului, trezind în el mult uitatele sentimente de frică și de resemnare în fața unei fiare de neînvins. Ca o reacție la această spaimă primitivă, In inima africanului se aprinse patima tot atât de ancestrală a luptei moștenite de la nenumăratele generații de eroi anonimi care afirmaseră dreptul speciei umane la viață In mijlocul mamuților, al leilor, al urșilor uriași, al zimbrilor turbați și al nemiloaselor haite de lupi, în istovitoarele zile de vânătoare și în nopțile de groază când trebuiau să se apere.

Mwen Mas rămase locului o clipă, privind în jur cu răsuflarea tăiată. În liniștea nopții nu se mișca nimic; dar de îndată ce făcu pe cărare câțiva pași, simți deslușit că este urmărit îndeaproajic. Tigrii? ce-i spusese Onar era oare adevărat?

O luă la fugă, încercînd totodată să-și facă un plan de acțiune, în cazul când fiarele — păreau să fie două — l-ar ataca.

Să caute scăpare în copacii aceștia înalți, în care ligrul se urcă mai bine decât omul? N-avea nici un koiis. Să se apere? Cu ce? In jur nu erau decât pietre. Nu putea nici măcar să-și rupă o ghioagă din ramurile acestea tari ca fierul. Auzind răcnetele fiarelor aproape de tot, în spatele său, înțelese că este pierdut. Crengile arborilor ce se bolteau deasupra cărării colbăite îl apăsau; In aceste clipe de restriște, ar fi vrut să caute îmbărbătare în adierile veșnice ale cerului spuzit de stele, spre cercetarea cărora își închinase întreaga viață. începu să alerge în salturi mari. soarta ii părea favorabilă: ieși într-o poiană lungă. În mijlocul ei zări o grămadă de pietroaie. își alese unul colțuros, de vreo 20 de kilograme, și se întoarse. Văzu acum niște năluci mișcătoare, dungate, care se ițeau printre zăbrelele de umbră ale pădurii. Luna atingea acum cu un colț vârfurile copacilor. Umbre lungi se așterneau în curmezișul poienii. Urmându-le ca pe niște drumuri negre, două feline uriașe se târau spre Mwen Mas. Ca și atunci, în încăperea subterană a Observatorului din Tibet, africanul simți apropierea morții. De astă dată o vedea arzând ca o văpaie verde în ochii fosforescenți ai fiarelor.

Trase In piept adierea răcoroasa adusa de o pala de vint, se uita In sus; spre slăvile scânteietoare ale Cosmosului și, îndreptindu-se din spate, ridică deasupra capului pietroiul.

— Sînt aici, tovarășe!

Din întunericul povârnișului o umbra înaltă se avintă In mijlocul poienii, răsucind amenințător deasupra capului o cracă noduroasă. Recunoscându-l uluit pe matematician, Mwen Mas uită o clipă de tigri. Gîfâind, de goana-i nebunească, Bet Lon se așeză alături de african și hăpăi aerul cu gura deschisă. Cele două uriașe animale care dăduseră o clipă înapoi se apropiau din nou, implacabil. Tigrul din stânga era acum doar la vreo treizeci de pași. Iată-l cum se lasă pe labele dindărăt și se încordează gata să țâșneasca la atac.

— Mai repede! răsună în poiana un strigăt puternic. În spatele lui Mwen Mas, scăpârară din trei părți flăcările palide zvârlite de țevile unor aruncătoare de grenade. Surprins, Mwen Mas scăpă din mână piatra. Tigrul cel mai apropiat se ridică în două labe, dar grenadele paralizante explodară cu un pocnet înăbușit, ca o bătaie de tobă, și fiara se rostogoli pe spate. A doua făcu un salt în direcția pădurii. De acolo, se arătară alte trei siluete de oameni călări. O grenadă de sticla cu o puternică încărcătură electrica se sparse în capul tigrului, care se prăbuși cu botu-i greu în iarba uscată.

Unul dintre călăreți se avintă înainte. Niciodată până atunci nu i-au părut lui Mwen Mas atât de frumoase hainele de lucru ale oamenilor din Lumea cea Mare, pantalonii mai scurți de genunchi și cămașa larg deschisă la guler, cu două buzunare la piept, din pânză groasă de in sintetic de culoare albastră.

— Mwen Mas am simțit că ești în primejdie!…

Cum să nu recunoască glasul melodios care în momentul acela părea atât de îngrijorat! Ciara Nandi!…

Uitând să răspundă, africanul rămase încremenit până când fata sări jos din șa, și alergă spre el. În urmă-i veneau cei cinci însoțitori. Mwen Mas nici n-apucă să-i vadă bine, că secera îngustă a lunei se și ascunse Îndărătul pădurii, vlntul se domoli, iar Întunericul înăbușitor al nopții toride învălui împrejurimile. Mîna Ciarei căută brațul lui Mwen. Acesta îi apucă Încheietura subțire și lipi palma fetei de inima lui care zvâcnea tare. Cu vârful degetelor, Ciara îi mângâie lin pieptul vânjos și această ușoară atingere așternu asupra lui Mwen Mas o liniște încă necunoscută.

— Ciara, acesta-i Bet Lon, un nou prieten… Mwen Mas se întoarse spre el; dar matematicianul dispăruse. Atunci strigă în noapte, din răsputeri:

— Bet Lon, nu pleca!

— Mă întorc! răsună din depărtare vocea-i puternică, ce-și pierduse accentul sarcastic.

Unul dintre însoțitorii Ciarei, după toate aparențele conducătorul cetei, scoase de la oblâncul șeii o lanternă de semnalizare. O palidă lumină, însoțită de o radiație invizibilă, se îndreptă spre cer. Mwen Mas își dădu seama că noii veniți așteaptă un aparat de zbor. Toți cinci erau băieți tineri, colaboratori ai unui detașament de nimicire, care-și aleseseră ca ispravă a lui Hercule lupta cu animalele vătămătoare din Insula Uitării. Ciara Nandi li se alăturase, spre a-l găsi pe Mwen Mas.

— Te înșeli dacă ne crezi chiar atât de perspicace, spuse conducătorul grupului după ce se instalară cu toții în jurul focului, iar Mwen Mas începu să le pună inevitabilele întrebări. Am fost ajutați de o fată cu un nume împrumutat din antichitatea greacă.

— Onar! făcu Mwen Mas.

— Da, Onar. Detașamentul nostru tocmai se apropia dinspre sud de colonia a cincea, când veni în goană o fală, abia trăgându-și sufletul. Ea ne confirmă zvonurile despre tigri și ne convinse să pornim îndată pe urmele dumitale, de teamă să nu fii atacat de fiare pe când ie vei întoarce prin munți. După cura vezi, am sosit la timp.

Curând trebuie să treacă pe aici un elicopter de marfă și cu el vom expedia într-o rezervație pe dușmanii dumitale, temporar paralizați. Dacă se va dovedi că sunt mâncători de oameni, vor fi nimiciți. Nu este însă îngăduit să distrugi animale atât de rare, fără un prealabil examen.

— Ce fel de examen? Băiatul ridică din sprâncene.

— Aceasta depășește competența noastră. Probabil că, în primul rând, vor fi calmați… Li se va injecta un moderator al energiei vitale. Devenind pentru un timp mai slabi, tigrii vor învăța multe lucruri.

Un vuiet puternic, trepidant îl întrerupse pe tânăr. De sus cobora încet un aparat masiv și negru. O lumină orbitoare se revărsă asupra poienii. Dungatele feline fură închise în niște containere capitonate, pentru încărcături fragile, apoi aeronava, abia vizibilă în întuneric, dispăru, lăsând din nou luminișul scăldat în lumina blinda a stelelor. împreună cu tigrii plecă și unul dintre cei cinci tineri; roibul acestuia îi rămase lui Mwen Mas.

Africanul și Ciara călăreau acum alături. Drumul cobora spre valea râului Caile, la vărsarea căruia, pe litoral, se afla o stațiune medicală și baza detașamentului de nimicire.

— E prima oară de când sunt pe insulă că mă îndrept spre mare, spuse Mwen Mas rupând tăcerea. Pînă acum mi se părea că pentru mine marea este o barieră care mă desparte pe vecie de lumea mea.

— Insula a reprezentat pentru dumneata o școală nouă!? spuse Ciara și în glasul ei era și întrebare, și bucurie.

— Da. Intr-un scurt răstimp, prin multe am trecut aici și la mai multe am reflectat. Aceste gânduri mă frământau de mult…

Și Mwen Mas îi împărtăși vechile sale temeri. Avea impresia că omenirea — repetând greșelile antichității, de sigur într-o formă mult mai puțin hidoasă — atribuia o prea mare însemnătate intelectului și laturii tehnice. I se părea că pe planeta lui Epsilon-Tucan o umanitate asemenea nouă și tot atât de frumoasă, avusese mai multă grijă de perfecționarea laturii emoționale a psihicului.

— Am suferit mult simțindu-mă în dezacord cu viata, răspunse Ciara Nandi după o clipă de tăcere. Eu personal visam la o epocă plină de forțe și sentimente proaspete, elementare, adunate prin selecție încă în evul Krosului, care înflorise odinioară pe tărâmurile mediteraneene. De aceea m-am străduit întotdeauna să trezesc in spectatorii mei adevărați puterea sentimentelor. Dar mi se pare că până la urmă nu m-a înțeles decât Evda Nal!

— Și Mwen Mas! adăugă grav africanul, care-i povesti cum Ii apăruse ea în ipostaza fetei arămii din Trican.

Ciara își ridică spre el fața și, în lumina sfioasă a zorilor care începeau să mijească, Mwen Mas văzu niște ochi atât de mari și de adânci, încât simți că amețește. Se depărta puțin și izbucni în râs:

— În romanele lor de anticipație, strămoșii noștri ne prezentau ca pe niște ființe firave, rahitice, cu craniul hipertrofiat. În ciuda milioanelor de animale schingiuite și ucise, oamenii aceștia n-au izbutit să se apropie de adevărata înțelegere a mașinii cerebrale omenești, pentru că mânuiau cuțitul acolo unde era nevoie de cele mai sensibile instrumente de măsură la scara moleculelor și a atomilor. Noi cei de astăzi, știm că o activitate intensă a intelectului cere un trup viguros, plin de energie vitala, dar că acest trup generează, la rândul său, emoții puternice.

— Și totuși, trăim ca și mai înainte, înlănțuiți de rațiune, adăugă Ciara Nandi.

— S-au făcut multe pentru o îndreptare a situației, dar intelectul a luat-o totuși, la noi, cu mult înaintea laturii emoționale… Ea merită întreaga noastră atenție, și ar trebui să facem ca nu ea să fie încătușată de rațiune, ci, dimpotrivă, rațiunea să fie din când în când înlănțuită de sentimente. Aceasta-mi pare acum atât de important încât mă și gândesc să scriu pe tema asta o carte.

— Așa e! strigă Ciara înflăcărându-se, apoi, tulburată de pornirea ei, urmă: Prea puțini savanți de seamă s-au consacrat studierii legilor frumosului și a plenitudinii sentimentelor… Nu vorbesc de psihologie.

— Te înțeleg perfect, răspunse africanul, admirând-o fără să vrea pe frumoasa fată, al cărei cap ridicat cu semeție spre soarele răsărit, căpăta în razele-i trandafirii nuanțe de aramă.

Ușoară și ageră, Ciara călărea pe murgul ei înalt, în pas cu roibul lui Mwen.

— Am rămas în urmă! strigă ea dând frâu liber calului, care se avântă îndată înainte.

Africanul o prinse din urmă, și amândoi porniră în galop. Ajungându-i pe tinerii lor tovarăși de drum, își struniră caii. Ciara se întoarse spre Mwen Mas!

— Dar fata aceasta, Onar?…

— Ar fi bine să vină în Lumea cea Mare. Mi-ai spus doar că a rămas pe insulă din dragoste pentru mama ei care venise aici și a murit de curând. Ar trebui să lucreze la săpăturile Vedei Kong; acolo se cer mâini sensibile și delicate de femeie. De altminteri, îi stau la dispoziție o mie de activități. Iar Bet Lon, devenit un alt om, o va întâmpina în lumea noastră într-un fel nou!…

Ciara își încruntă sprâncenele și-l privi pe Mwen Mas:

— Dar dumneata n-ai să-ți părăsești stelele?

— Îmi voi urma chemarea, oricare ar fi hotărârea Consiliului. Dar întâi trebuie să scriu o carte, o carte despre…

— Stelele sufletelor omenești?

— Exact, Ciara! Infinita lor varietate îți taie răsuflarea… Mwen Mas tăcu prinzând privirea fetei care-i zâmbea cu drag. Nu ești de părerea mea?

— Sigur că sunt! Mă gândeam la experiența pe care ai făcut-o, din ardoarea de a le dărui oamenilor lumea în toată plinătatea ei. Și aici ești mai curând artist decât savant.

— Dar Ren Boz?

— Pentru el, experiența aceasta n-a reprezentat decât încă un pas pe drumul cercetărilor lui.

— Îmi dai dar dreptate, Ciara!?

— Pe deplin! Și sunt convinsă că la fel ar proceda foarte mulți oameni, majoritatea!

Mwen Mas mută dârlogii în mâna stingă, iar dreapta i o întinse Ciarei. Astfel, mână în mână, intrară în mirul orășel al stațiunii.

Valurile Oceanului Indian se spărgeau de faleză. In vuietul lor ritmic, Mwen Mas părea că distinge cadența bașilor din simfonia lui Zig Zor închinată vieții rare se avântă în Cosmos. Și nota dominantă, nota esentială a naturii pământene: un fa albastru, răsuna deasupra mării, fâcând să vibreze în sufletul aceluia rare o asculta corzile cele mai profunde și îngăduindu-i sa se contopească cu natura care l-a zămislit.

Marea se întindea transparentă și strălucitoare, curățită de toate rezidurile trecutului — rechini feroci, pești otrăvitori, moluște, meduze periculoase — după cum și viața omului contemporan fusese purificată de răutățile și temerile veacurilor apuse. Și totuși, în imensitățile oceanice, mai existau unghere ascunse în care sămânța conservată a vieții dăunătoare continua să germineze și numai vigilența detașamentelor de nimicire putea asigura securitatea și puritatea apelor.

Nu se întâmplă oare același lucru când într-un suflet tânăr și neîntinat răsar deodată îndărătnicia răutăcioasă, irufia neroadă sau egoismul animalic? Cînd omul cedează ambițiilor întâmplătoare și patimilor, în loc să se supună înțeleptei autorități a societății, curajul se transformă în ferocitate, talentul în crudă viclenie, iar devotamentul devine un scut al despotismului, al crâncenei exploatări și al samavolniciei… Și cât de subțire este pojghița disciplinei și a culturii! Pentru ca s-o sfâșii e de ajuns o generație două de viață rea. Mwen Mas întrevăzuse chipul acestei fiare aici, pe Insula Uitării. Dîndu-i frâu liber, riști să vezi renăscând monstruoasa tiranie care timp de veacuri a împilat cu nerușinare omenirea.

Lucrul cel mai uimitor în istoria Pământului a fost apariția urii implacabile pe care ticăloșii ignoranți au avut-o pentru știință și frumos. Această neîncredere, această frică și această repulsie persistă în toate societățile omenești, de la teama de magicieni și vrăjitoare și până la uciderea gânditorilor înaintași din Era Lumii Dezunite. La fel, se întâmplă și în alte planete cu civilizații foarte dezvoltate, dar incapabile încă să-și ferească orânduirea socială de samavolnicia unei minorități, a unei oligarhii, care se ivea perfid, pe neașteptate, sub cele mai variate forme… Mwen Mas își aminti de comunicările Marelui Cerc despre unele lumi locuite, unde cele mai înalte realizări ale științei erau folosite spre intimidarea, torturarea și pedepsirea oamenilor, pentru a le citi gândurile, spre transformarea maselor în brute docile, gata să execute cele mai smintite porunci. Un strigăt de ajutor de pe o asemenea planetă izbucnise o dată prin Cerc și continuase a străbate spațiile timp de secole, după ce aceia care trimiseseră apelul și cruzii lor impilatori muriseră cu toții.

Lumea noastră a atins un stadiu de dezvoltare care exclude pentru totdeauna asemenea orori. Totuși, evoluția spirituală a omului nu era încă suficientă, deficiență pe care Evda Nal și alți savanți neobosiți ca ea se străduiau s-o înlăture.

Mwen Mas auzi venind dindărăt glasul Ciarei:

— Pictorul Kart San spune că înțelepciunea este o îmbinare a științei cu sentimentul. Să fim deci înțelepți!

Și trecând în goană prin fața africanului, Ciara se aruncă de pe faleză în adâncurile clocotitoare ale mării.

Mwen Mas o văzu dându-se lin peste cap, cu brațele aruncate înlături, ca o pasăre în zbor, și dispărând apoi în valuri. Tinerii din detașamentul de nimicire ce se-m-băiau pe mal încremeniră. Mwen simți fiori de admirație, aproape de spaimă. Nu mai sărise niciodată de la o asemenea înălțime amețitoare. Acum, însă, dezbrăcându-și hainele, păși fără frică pe marginea prăpastiei. își aminti mai târziu că, în străfulgerări de gând, Ciara i se păruse atunci o atotputernică zeiță din antichitate, si ceea ce putea să facă ea, trebuia să fie în stare și el!

Deasupra vuitoarelor talazuri se ridică strigătul de avertizare al Ciarei, dar Mwen Mas nu-l mai auzi. Zborul dură minunat de mult. Iscusit în arta săriturilor, Mwen Mas plonja impecabil, afundându-se la o mare adâncime. Marea era atât de transparentă, încât fundul îi păru africanului primejdios de aproape. își arcui trupul și, în aceiași clipă, fu buimăcit de șocul produs din pricina inerției. Proiectat la suprafața apei ca o rachetă, se răsturnă pe spate legănându-se pe valuri. Dezmeticindu-se, o văzu pe Ciara Nandi, care înota spre el. Spaima îi pălise pentru prima oară bronzul arămiu al feței. În ochii ei citi totodată mustrare și admirație.

— De ce ai făcut asta? întrebă ca în șoaptă, cu răsuflarea tăiată.

— Ca să fac ca dumneata. Te voi urma oriunde!… Ca să construim un Epsilon-Tucan pe Pământul nostru!

— Și te vei înapoia cu mine In Lumea cea Mare?

— Da!

Mwen Mas se întoarse cu fata în jos ca să înoate mai departe și scoase un strigăt de uimire. Claritatea extraordinară a apei ce-i jucase adineauri o farsă neplăcută era și mai mare aici, departe de mal. Ciara și el parcau că plutesc la o înălțime amețitoare deasupra fundului pe care îl vedeau în cele mai mici amănunte în undele la fel de străvezii ca văzduhul. Sentimentul de biruitoare îndrăzneală al oamenilor care izbuteau să depășească limitele atracției terestre îl pătrunse pe Mwen Mas. Aceeași senzație de nemărginit curaj și de triumf o dădeau și zborurile peste ocean în plină furtună, și salturile în genunea neagră a Cosmosului de pe sateliții artificiali. Dintr-o mișcare, africanul se apropie de Ciara, șoptindu-i numele și citind în ochii ei cutezători și puri răspuns ui fierbinte. Mîinile și buzele lor se împreunară deasupra abisului de cleștar.