Nebuloasa din Andromeda

Capitolul XIII. ÎNGERII CERULUI

Cu răsuflarea tăiată, Erg Noor urmărea mișcările iscusiților laboranți. Mulțimea de aparate amintea postul de comandă a unei astronave; dar vastitatea spațioasei săli, cu largi ferestre sinelii, te făcea să înlături uitată orice asemănare cu o navă cosmică.

În centrul încăperii, pe o masă metalică, se afla o cameră construită din plăci groase de rufolucit, un material prin care puteau pătrunde atât razele infra-roșii, cât și cele vizibile. Un păienjeniș de țevi și fire învăluia smalțul cafeniu al rezervorului de apă, în care se găseau cele două meduze negre capturate pe planeta stelei de fier.

Stând în picioare, drept și neclintit, cu brațul rănit prins încă în eșarfă, Eon Tal observa de departe cum se rotea încet tamburul înregistratorului. Deasupra sprâncenelor groase și negre, fruntea i se brobonise de sudoare.

Erg Noor își trecu vârful limbii peste buzele uscate:

— Nimic. În cei cinci ani de drum n-a mai rămas acolo decât praf și pulbere, făcu astronautul cu o voce răgușită.

— Ar fi cât se poate de trist… pentru Niza și pentru mine, răspunse biologul. Va fi nevoie, probabil, de ani și ani de cercetări pe dibuite, până să se determine natura leziunii.

— Mai crezi că organele ucigătoare ale „meduzelor” și ale „crucii” sunt identice?

— Nu sunt singurul de această părere: și Grim Sar și ceilalți. La început, făceam înca cele mai surprinzătoare presupuneri. îmi închipuisem o vreme că arătarea cea neagră în formă de cruce nu avea origina pe acea planetă.

— Dacă-ți mai amintești, și eu spuneam acela lucru. Mi se părea că această făptură provenea de astronava discoidală și că o păzea. Totuși, la drept vorbind, de ce ar fi apărată din afară o cetate inexpugnabilă? încercarea noastră de a pătrunde în spiralodisc a dovedit absurditatea unei astfel de presupuneri.

— Am crezut că această cruce este un automat pus de gardă lingă astronavă.

— Așa e! Dar acum, firește, am renunțat la această ipoteză. Jivina cea neagră este o ființă vie, generată de acea lume a beznei. Acești monștri locuiesc fără îndoială în cuprinsul văii. Dușmanul nostru a venit dinspre „poarta” aflată între stânci. Meduzele, mai ușoare și mai mobile, populează platoul pe care am coborât. Legătura dintre cruce și spiralodisc este cu totul întâmplătoare: dispozitivele noastre de protecție atinseseră pur și simplu acest sector depărtat al câmpiei care rămăsese mereu în umbra uriașului disc.

— Și dumneata crezi că există o asemănare între organele ucigătoare ale crucii și ale meduzelor?

— Da! Aceste animale care trăiesc în condiții identice trebuie să aibă organe similare. Steaua de fier este un astru termoelectric. Pătura groasă a atmosferei lui este saturată de electricitate. Grim Sar crede că aceste viețuitoare culeg energia atmosferei și creează acumulări ce se aseamănă cu fulgerele noastre sferoidale. Amintește-ți de steluțele cafenii care scăpărau pe tentaculele meduzelor.

— Crucea avea și ea tentacule, n-avea însă…

— Nimeni n-a avut timpul să observe. Dar caracterul leziunii — traumatismul nervilor principali, cu paralizia centrului corespunzător — este identic la Niza și la mine; asupra acestui lucru toată lumea-i de acord!

De altfel aceasta constituie dovada esențială și suprema noastră nădejde!

— Există o nădejde? se învioră deodată Erg Noor.

— Desigur. Privește-aici! și biologul arătă linia dreaptă trasată de înregistrator. Electrozii sensibili, introduși în capcana cu meduze nu arată nimic. Și totuși monștrii au intrat acolo, cu încărcătura plină a energiei lor care n-avea cum să dispară după sudarea rezervorului. Stratul protector al recipientelor alimentare folosite în expediții cosmice este fără îndoială de nepătruns: nu se compară cu ușoarele noastre scafandre biologice. Adu-ți aminte că aceeași cruce care pe Niza a paralizat-o, dumitale nu ți-a făcut nici un rău. Ultrasunetul jivinei ți-a străbătut scafandrul de înaltă protecție, ți-a biruit voința, dar descarcările-i ucigătoare au rămas fără rezultat. În schimb au străpuns scafandrul Nizei, după cum meduzele l-au străpuns pe al meu.

— Așadar, încărcătura de fulgere sferoidale sau de ceva asemănător ar trebui să se mai afle și acum în rezervor. Totuși aparatele nu marchează nimic…

— Tocmai aceasta mă și face să sper. Meduzele nu s-au descompus, s-au…

— Am înțeles. S-au închis într-un fel de coconi.

— Da. O asemenea adaptare este răspândită printre organismele vii, nevoite să suporte periodic fenomene neprielnice existenței lor, cum ar fi lungile nopți glaciale de pe planeta cea neagră și înspăimântătoarele-i uragane de „dimineață” sau de „seară”. Cum însă aceste perioade alternează destul de rapid, sunt convins că meduzele se pot închista foarte iute și tot atât de iute pot ieși din această stare. În acest caz, le vom putea face lesne să-și recapete facultățile ucigătoare.

— Reconstituind temperatura, atmosfera, lumina și celelalte condiții ale planetei întunecate?

— Da. Totul a fost calculat și pregătit. În curând va veni și Grim Sar. Vom introduce în rezervor un amestec de neon, oxigen și azot la o presiune de trei atmosfere. Dar mai întâi să ne convingem…

Eon Tal ținu o scurtă consfătuire cu cei doi asistenți. O instalație se apropie încet de rezervorul cafeniu. Placa de rufolucit din față se deplasă, dând acces spre primejdioasa capcană.

Electrozilor din interiorul recipientului le luară locul microoglinzi cu lămpi cilindrice. Unul dintre asistenți trecu la postul de telecomandă. Pe ecran apăru o suprafață concavă, acoperită cu un depozit grunjos, care reflecta slab razele lămpii: era peretele rezervorului. Oglinda se învârtea lin. Eon Tal rupse tăcerea:

— Nu se prea vede mare lucru cu ajutorul razelor X: izolația este prea puternică. Va trebui să recurgem la un sistem mai complex.

Rotindu-se mereu, oglinda reflectă fundul recipientului, unde se găseau două mogâldețe cu suprafața fibroasă și poroasă și cu un diametru de șaptezeci de centimetri. Ar fi spus că sunt marile fructe ale unui arbore de pâine, recent obținut de selecționatori.

— Branșați televiziofonul pe vectorul lui Grim Sar! spuse unui asistent biologul.

De îndată ce se convinse că presupunerile celorlalți erau întemeiate, savantul veni în grabă la laborator. Cu ochii mijiți, nu din miopie, ci din simplă deprindere, examina aparatele pregătite. N-avea aspectul impunător și nici atitudinea autoritară a unui corifeu al științei. Erg Noor își aminti de Ren Boz, a cărui înfățișare de băiețaș timid contrasta cu sclipitoarea-i inteligență.

— Tăiați sudura capacului! comandă Grim Sar.

O mână mecanică desprinse stratul dur de emaliu, fără să deplaseze capacul cel greu. La supape fură adaptate tuburi cu un amestec de gaze. Un puternic proiector de raze infraroșii înlocuia steaua de fier.

— Temperatura… gravitația… presiunea… saturația electrică…, citea asistentul indicațiile aparatelor,

După o jumătate de oră, Grim Sar se întoarse spre astronauți.

— Să trecem în sala de odihnă. Nu putem prevedea momentul în care aceste capsule vor reveni la viață. Dacă Eon are dreptate, se va întâmplă în curând. Asistenții ne vor anunța.

Institutul de Curenți Nervoși fusese construit departe de zona locuită, la marginea unei stepe declarată rezervație. În acest sfârșit de vară, pământul era uscat, iar vântul gonea cu un foșnet ciudat, pătrunzând prin ferestrele larg deschise o dată cu aroma suavă a ierburilor arse de soare.

Instalați în fotolii comode, cei trei cercetători tăceau, privind pe fereastră, peste vârfurile copacilor rămuroși, aerul încins care tremura în zare. Din când în când, ochii li se închideau de oboseală; dar așteptarea era cu mult prea încordată pentru ca vreunul să poată ațipi. De rândul acesta, soarta nu le-a încercat prea mult răbdarea. După mai puțin de trei ore, ecranul de legătură directă se lumină. Asistentul de serviciu își stăpânea cu greu emoția:

— Capacul se mișcă!

Intr-o clipă, tustrei au și fost în laborator.

— Închideți ermetic camera de rufolucit și verificați etanșeitatea! porunci Grim Sar. Transpuneți acum în cameră condițiile planetei.

Se auzi șuierul ușor al pompelor și țiuitul nivelatorilor de presiune; în cușca transparentă fusese creată atmosfera acelei lumi a beznelor.

— Măriți umiditatea și saturația electrică, urmă Grim Sar.

În laborator se râspândi un miros tare de ozon.

Așteptarea lor fu zadarnică. Savantul se încruntă și examina aparatele, străduindu-se să-și dea seama ce anume le scăpase din vedere.

— Este nevoie de întuneric! se auzi deodată vocea clară a lui Erg Noor.

Eon Tal tresări:

— Cum de-am putut uita! Dumneata, Grim Sar, n-ai fost pe steaua de fier. Eu însă…

— Jaluzelele polarizatoare! rosti savantul, în loc de răspuns.

Lumina se stinse. Laboratorul nu mai era luminat decât de lămpile aparatelor. Asistenții traseră perdelele înaintea mesei de comandă, și totul se cufundă în întuneric. Doar ici colo, abia se mai zăreau, sclipind, punctele luminoase ale indicatoarelor.

Un suflu de pe planeta cea neagră răbufni în obrazul astronauților, trezindu-le în minte îuspăimântătoarele și pasionatele zile de luptă.

Cîteva minute se scurseră în tăcere. Nu se auzeau decât mișcările prudente ale lui Eon Tal, care regla ecranul de raze infraroșii, prevăzut cu un filtru polarizant.

Un foșnet slab, o lovitură surdă: capacul rezervorului de apă căzuse în interiorul camerei de rufolucit. Sclipirea cunoscută a fulgerelor cafenii și tentaculele unui monstru negru se arătară la marginea recipientului. Jivina tasni brusc și, așternând un văl de întuneric peste întreaga încăpere izolantă, se izbi de tavan. Mii de steluțe cafenii șiroiră pe corpul meduzei, care se bolti de parcă ar fi fost izbită de o pală de aer, și cu tentaculele-i strânse mănunchi se propti de podeaua camerei. Din rezervor se ivi cel de-al doilea monstru, hâdă nălucă de spaimă cu mișcări repezi și tăcute. Aici însă, îndărătul pereților rezistenți ai sălii de experiențe, în mijlocul unor instrumente telecomandate, aceste plăsmuiri ale planetei de beznă erau neputincioase.

Aparatele măsurau, fotografiau, determinau, trasau curbe complicate, descompunând structura monștrilor în indici fizici, chimici și biologici. Inteligența omului sintetiza toate aceste date, pentru a dezvălui misterul oribilelor creaturi și a le supune.

Cu fiece oră care trecea, Erg Noor era tot mai încredințat de victorie.

Eon Tal devenea din ce în ce mai vesel; Grim Sar și tinerii lui asistenți erau și ei cuprinși de o mare însuflețire.

În cele din urmă, savantul se apropie de Erg Noor:

— Poți să pleci cu inima ușoară. Noi râmânem aici până la sfârșitul experienței. Mi-e teamă să conectez lumina obișnuită: meduzele negre nu se pot adăposti de ea ca pe planeta lor. Or, ele trebuie să ne răspundă la tot ce vrem să aflăm.

— Și veți reuși?

— Peste trei-patru zile, cercetările noastre vor fi duse la capăt, cel puțin pentru nivelul nostru de cunoștințe. Putem însă chiar de pe acum să ne imaginăm acțiunea dispozitivului paralizant.

— Și s-o tratați pe Niza, pe Eon?

— Da!

Abia acum simți Erg Noor cât de mare fusese povara care-l apăsase din ziua aceea fatală!… Din acea zi ori din acea noapte… ce importanță mai avea acum! O frenetică bucurie crescu în inima acestui om întotdeauna atât de rezervat. Cu greu își înfrână dorința absurdă de a-l prinde în brațe pe micul Grim Sar, de al scutura și a-l arunca în aer. Uimit de aceste idei extravagante, se liniști până la urmă și-și regăsi obișnuita-i reținere.

— Ce mult o să contribuie studiile dumneavoastră la lupta împotriva meduzelor și a crucilor într-o viitoare expediție!

— Desigur. Acum îl vom cunoaște pe dușman. Dar va mai fi oare întreprinsă o expediție în lumea aceea a gravitației strivitoare și a tenebrelor?

— Fără nici o îndoială!

Era la începutul unei frumoase zile de toamnă septentrională.

Erg Noor umbla fără grabă, desculț, prin iarba moale. În fața lui, sub streașină pădurii, pe zidul verde al cedrilor se prefigurau arțarii desfrunziți, aidoma unor trunchiuri de fum. În rezervația de aici, unde omul lăsase priveliștii întreaga-i sălbăticie, un farmec nespus era răspindit de hățișul de ierburi înalte, cu mireasma lor bogată și contradictorie, iute și desfătătoare.

Un râu cu unda rece îi tăie drumul. Erg Noor coborâ pe o potecă. Vălurelele apei străvezii, străbătute de soare, păreau o plasă de aur tremurând peste pietrișul pestriț din adânc. Fărâme de mușchi sau de alge pluteau, aruncând pe fund fugare umbre albăstrii. Pe malul celălalt, se plecau în vânt mari clopoței violeți. Aroma pajiștei umede și a roșiilor frunze de toamnă părea să tăgăduiască omului bucuria muncii, căci fiecare mai păstra într-un ungher al sufletului ceva din plugarul vechimii.

Un grangur de un galben aprins se așeză pe o cracă și scoase un fluierat ironic și trufaș.

Deasupra cedrilor, tăriile erau argintate de ciruși într-aripați. Erg Noor se afundă în penumbra pădurii, în care plutea o mireasmă amăruie de cedri și de rășină. Străbătu pădurea și încă un deal, ștergându-și fruntea nădușită. Crângul, rezervație din jurul clinicii de neurologie nu era mare, așa încât Erg Noor ieși curând la un drum. Apele râului umpleau o cascadă de bazine din sticlă lăptoasă. Bărbați și femei, în costume de baie, ieșiră de după o cotitură și se repeziră pe drumul cu marginile smălțuite de flori multicolore. Probabil că în această zi de toamnă apa era destul de rece, dar tinerii plonjară glumind și râzând, și coborâră cascada înot. Erg Noor zâmbi fără să vrea la vederea acestei cete voioase: erau muncitorii vreunei uzine sau ai vreunei ferme din împrejurimi, care profitau de odihnă…

Niciodată planeta natală nu i se mai păruse atât de frumoasă acestui om care-și trăise cea mai mare parte din viată într-o strimtă astronavă. Inima Iui era plină de o imensă recunoștință față de oamenii și de natura pământească, față de tot ce contribuise la salvarea Nizei, astronavigatoarea lui cu păr roșcat. Ea venise astâzi să-l Intlmpine in grădina clinicii! După o consfătuire cu medicii, hotărâseră să plece amândoi la un sanatoriu neurologic din zona polară. Niza și-a redobîndit pe deplin sănătatea, de cum i se înlăturase paralizia prin suprimarea persistentei inhibiției cortexului, produsă de descărcarea tentaculelor crucii negre. Nu-i mai rămânea decât să-și recupereze energia pierdută în urma lungului somn cataleptic. Niza vie și sănătoasă! Erg Noor nu se putea gândi la aceasta fără să tresară de bucurie…

Astronautul văzu o siluetă singuratică de femeie, care, cu pași repezi, îi venea în întâmpinare dinspre raspântie. Ar fi recunoscut-o dintr-o mie: era Veda Kong, Veda care ocupase odinioară în gândurile lui un loc atât de mare, până când și-au dat seama amândoi că drumurile li se despart. Deprins cu diagramele mașinilor de calculat, Erg Noor își închipuia propriile-i năzuințe sub forma unei curbe încordate, izbucnită spre cer, iar drumul Vedei, al vieții și al activității ei, ca pe im zbor planat deasupra planetei, sau confundându-se în adâncimea veacurilor trecute. Cele două linii se despărțeau, se îndepărtau tot mai mult una de alta.

Fața atât de cunoscută a tinerei femei îl uimi deodată pe Erg Noor prin asemănarea cu fața Nizei. Același oval îngust, cu ochi depărtați și fruntea înaltă, cu sprâncenele lungi, aceeași expresie de dulce ironie în colțurile gurii pline. Chiar și nasul — ușor alungit, adus în sus și rotunjit la vârf — îl aveau de parcă ar fi fost surori. Veda privea însă totdeauna drept în fața ei cu ochi gânditori, în timp ce căpșorul îndărătnic al Nizei Krit se înălța mereu într-un elan tineresc.

— Mă studiezi? se miră Veda.

Își întinse mâinile spre Erg Noor, care i le luă și-și lipi obrajii de palmele ei. Veda tresări înfiorată și-și retrase mâinile. Astronautul schiță un zâmbet.

— Vroiam să aduc omagiul meu de recunoștință acestor mâini care au luptat ca s-o salveze pe Niza…

Ea… știe totul! Era nevoie de cineva care s-o vegheze necontenit, și tu ai renunțat la o expediție interesantă. Două luni de zile!…

— N-am renunțat, ci doar am aminat-o, așteptand sosirea „Tantrei”. Oricum întârziaseim. Și apoi Niza ta este minunată! Noi semănăm fizicește, dar ea, care-i toată numai avânt spre cer și devotament, poate fi socotită o adevărată tovarășă de viață pentru un învingător al Cosmosului și al stelelor de fier…

— Veda!…

— Nu glumesc, Erg! încă n-a venit timpul glumelor! Trebuie mai întâi să lămurim lucrurile.

— Totul e limpede! Nu pentru mine îți mulțumesc, Veda, ci pentru Niza…

— Nu e nevoie de asta. Dacă ai fi pierdut-o pe Niza, aș fi suferit…

— Înțeleg, dar nu-mi vine să cred, căci te știu incapabilă de asemenea calcule. De aceea îți păstrez întreaga mea recunoștință.

Erg Noor mângâie umărul tinerei femei, apoi își puse mâna pe brațul ei îndoit. Umblau alături pe drumul pustiu și tăceau. În cele din urmă Erg Noor vorbi din nou.

— Și cine este el, alesul inimii tale?

— Dar Veter.

— Auzi! Fostul director al stațiunilor exterioare!?

— Erg, vorbești fără rost. Nu te mai recunosc…

— Probabil că m-am schimbat. Dar nu-l știu pe Veter decât din munca lui, și credeam că și el e un visător al Cosmosului.

— Chiar așa e. Un visător al lumii astrale, dar care s-a priceput totuși să îmbine pasiunea pentru stele cu dragostea de pământ a vechiului plugar. Este un om de știință cu mâini mari de simplu meșter.

Erg Noor aruncă involuntar o privire spre mâna lui îngustă, cu degetele lungi și ferme, de matematician și muzicant.

— Dacă ai ști, Veda, cât de drag îmi este acum pamantul!…

— După lumea beznelor și îndelungata călătorie cu Niza paralizată? Cred și eu! Dar…

— Această dragoste nu înseamnă ea temeiul vieții mele?

— Firește, ca un adevărat erou ce ești, tu nu te mai saturi de fapte nemaiauzite. Ai să porți și această iubire ca pe o cupă plină, temându-te să nu verși nici ii picătură din ca pe Pământ, ca s-o dărui toată Cosmosului… de dragul Pământului!

— Veda, în Veacul întunericului ai fi fost arsă pe rug!

— Mi s-a mai spus asta… Dar iată, am și ajuns la răscruce. Unde-ți sunt pantofii, Erg?

— I-am lăsat în grădină, ieșindu-ți în întâmpinare. Voi fi nevoit să mă întorc

— La revedere, Erg. Rolul meu aici. s-a terminat. Acum începe al tău. Unde ne vom revedea? Ori nu ne mai întâlnim decât la decolarea noii astronave?

— Nu, nu! Niza și cu mine plecăm la un sanatoriu polar, pe trei luni. Vino la noi și adu-l și pe Dar Veter.

— La ce sanatoriu vă duceți? La „Inimă de piatră”, pe coasta nordică a Siberiei, sau la „Frunze de toamnă” In Islanda?

— Anotimpul este prea înaintat ca să mergem în zona cercului polar de nord. Vom fi trimiși în emisfera sudică, unde, în curând, începe vara… La „Zorile albe” din Țara lui Graham.

— Bine, Erg, o să venim și noi. Bineînțeles, dacă Dar Veter nu pleacă imediat să reconstruiască satelitul 57. Probabil că mai întâi vor pregăti materialele necesare…

— Grozav pământean ți-ai mai ales: de aproape un an e locuitor al cerului!

— Lasă ironiile! Acest cer e totuși foarte apropiat in comparație cu spațiile fantastice care ne-au despărțit pe noi doi.

— Regreți, Veda?

— De ce mă întrebi, Erg? In fiecare dintre există două laturi: una năzuiește necontenit spre n pe când cealaltă regretă trecutul și caută să se întoa la el. Știi acest lucru, după cum știi de asemenea întoarcerea nu este niciodată fericită.

— Dar regretul rămane… ca o coroană pe un mormint ce-ți este scump. Sărută-mă, Veda, draga mea!

Tînăra femeie îi îndeplini supusă rugămintea, apoi îl respinse ușor pe astronaut și plecă îndată spre artera principală pe care circulau electrobuzele. Erg Noor petrecu din ochi până când robotul-conductor opri mașina și rochia roșie a Vedei dispăru îndărătul poritierei străvezii.

Veda privea și ea prin geam silueta imobilă a lui Erg. În minte-i stăruia obsedant refrenul unui arii din Era Lumii Dezunite, tradus și transpus de canturi în muzică de Ark Chir. Veter i-l spusese o dată, drept răspuns la o blândă mustrare:

Era o sfidare aruncată de bărbatul de odinioară stihiilor potrivnice care îi răpiseră iubita. De bărbatul care nu voia să se împace cu pierderea suferită și nici să cedeze în fața destinului!

Electrobuzul se apropia acum de o ramură a Căii Spirale, iar Veda Kong tot mai stătea la fereastră, ținându-se strâns de bara lustruită și fredonând frumoasa romanță, pătrunsă de o dulce melancolie.

„îngeri, așa numeau pe vremuri europenii religioși pretinsele duhuri ale cerului, vestitori ai voinței divine, in greaca veche, cuvântul înger înseamnă de altfel vestitor, sol. Un cuvânt vechi, uitat de veacuri…”

Se dezmetici din gândurile ei în gară, dar le reluă firul de îndată ce se instala într-un vagon al Căii.

„Soli ai cerului, ai Cosmosului” — iată cum ar purica fi numiți și Erg Noor, și Mwen Mas, și Dar Veter.

Mai ales acesta din urmă, când va fi ajuns să construiasca satelitul în cerul atât de apropiat de noi. Avu un zâmbet șăgalnic. Dar atunci demonii Inului ar însemna că suntem noi, istoricii, rosti ea și ascultându-și singură glasul, izbucni într-un râs. Așadar, îngerii cerului și demonii adâncurilor! Ma îndoiesc totuși că asta-i va plăcea lui Dar Veter…

Cedri scunzi cu cetina neagră — o varietate rezistentă la frig și cultivată special pentru regiunile sub linia arctice — foșneau solemn în bătaia vântului. Aerul rece și dens curgea într-un flux rapid, aducând cu sine lumea desfătătoare, prospețime pe care n-o găsești decât in largul oceanului sau pe înaltele culmi. Dar în munți Oului care trece deasupra zăpezilor veșnice este uscat si iute ca un vis spumos, în timp ce un larg suflul umed al oceanului te petrece mângâietor.

Clădirea sanatoriului „Zorile albe” cobora spre mare în terase, cu pereți de sticlă și a căror formă aerodinamică amintea uriașele pacheboturi din trecut. În timpul zilei, zmeuriul palid al pereților, al scărilor și al coloanelor verticale contrasta net cu masele boltice ale stâncilor de andezit brun-violet, străbătute de cărarui sur-albăstrii din sienit[121] topit, cu luciu de portelan. Acum însă, spre sfârșitul primăverii, noaptea polara albise și netezise toate culorile în strania-i lumină, care parcă emana din adâncurile cerului și ale mari. Pentru o oră, soarele se ascunsese în spatele podului sudic. O splendidă aureolă învăluia cu arcul ei radios zarea de miazăzi a cerului. Era reverberația ghețarilor Antarctidei, conservați pe o înaltă cocoașă la jumătatea răsăriteană a continentului, după ce fusese împinși până acolo de voința omului, ce nu lăsase un sfert din imensa lor masă de odinioară. Albele zori polare, de la care se trăgea și numele sanatoriului, transformaseră totul în jur într-o lume ireala, toată numai lumină diafană, fără umbre ori strălucire.

Pe cărarea argintie de sienit, cu șerpuiri line, se îndreptau încet spre ocean patru oameni. Chipurile ce veneau mai în urmă păreau tăiate din stâca sură de granit, iar ochii mari ai celor două femei aveau în priviri o adâncime enigmatică.

Lipindu-și obrazul de gulerul capei de blană a dei Kong, Niza Krit îi vorbea aprins.

— Mi se pare că darul cel mai frumos pe care femeie îl poate face omului iubit este să-l creeze din nou și, astfel, să-i prelungească existența. Aceasta nu este aproape imoralitatea?!

— Bărbații judecă despre noi altminteri, răspunse Veda. Veter mi-a zis o dată că nu i-ar plăcea să aiba o fată care să semene prea mult cu femeia iubită. I pare prea dureros gândul că ar putea să moară, lăsând-o în voia unui destin necunoscut, fără ca dragostea duioșia lui s-o învăluie… Este desigur, o rămășiță a vechii gelozii și a imboldului de a proteja ființa iubita.

— Mă revoltă ideea că ar trebui să mă despart de pruncul meu, trup din trupul meu, urmă Niza, preocupată de gândurile ei, și să încredințez altcuiva educația sa îndată după înțărcare!

— Te înțeleg, dar nu sunt de acord, se încrunt Veda, ca și cum tânăra fată ar fi atins o coardă sensibilă a sufletului ei. Una dintre cele mai mari sa ret ce stau în fața omenirii este să triumfe asupra orbul instinct matern și să ajungă la înțelegerea faptului numai educația copiilor făcută în colectiv de către it bine aleși și special pregătiți poate forma adevărațul om al societății noastre. Dragostea maternă de odinioară, aproape nebunească, nu mai există în zilele noastre. Orice mamă știe de mult că lumea întreagă îi înconjura copilul cu bunătate și blândețe. Iată de a dispărut instinctiva iubire de lupoaică, iubirea născuta din teama animalică pentru puiul ei.

— Înțeleg acest lucru, spuse Niza, dar numai cu mintea.

— Iar eu simt cu toată ființa mea că suprema feriricire de a face bine semenilor este acum la îndemâna oricarui om de orice vârstă, lucru de care în vechile familii n-aveau parte decât părinții, bunicii și bunicele, si mai cu seamă mamele… De ce ai sta mereu cu fiul tău? Și aceasta-i o rămășiță a epocilor în care femeile erau silite să ducă o viață închisă și nu-și puteau intalni pretutindeni soții. Cît despre voi, atâta timp cât va veți iubi, veți fi mereu împreună…

— Nu știu. Dar uneori mă cuprinde o dorință să văd umblând alături de mine o ființă micuță care să-i semene lui. O doresc atât de mult, încât, fără sa vreau, îmi încleștez mâinile și… nu, nu mai știu ce sa spun!…

— Există Insula Mamelor — lava. Acolo trăiesc mamele care vor să-și crească singure copilul…

— Dar nu-i vorba de asta. N-aș putea deveni educatoare, așa cum o fac femeile care iubesc foarte mult copiii. Simt în mine atâta putere, și am mai fost o dată im Cosmos…

Veda se îmblânzi.

— Ești tinerețea personificată, Niza, și nu numai din punct de vedere fizic. Ca toți oamenii foarte tineri, care se izbesc de contradicțiile vieții, nu înțelegi că ele nu prezintă însăși viața; că bucuria iubirii aduce totdeauna griji, frământări și dureri, cu atât mai vii, cu cat ii mai puternică este dragostea. Iar dumitale ți se pare că totul va fi pierdut chiar de la prima lovitură pe care ți-o dă viața…

Rostind cuvintele din urmă, avu fulgerător intuiția din pricina zbuciumului și a pătimașelor dorinți ale Nizei erau numai datorita tinerețea ei.

Veda își dădu seama că, asemenea multor oameni, savirșise greșala să creadă că rănile sufletești se vindecă o dată cu leziunile fizice. Lucrurile stau insă fel: o rană psihică ascunsă într-un trup, fizicește poate să rămână mult timp tăinuită și șa se redeschidă pe neașteptate, uneori din cea mai neînsemnată cauză. Aceasta se va fi întâmplat și cu Niza. cinci ani de paralizie, deși petrecuți în stare de completă inconștiență, lăsaseră o amintire in toate celulele trupului ei, oroarea întâlnirii cu inspaimintătoarea cruce care fusese cât pe-aci să-l ucidă Erg Noor,

Ghicindu-i gândul, Niza spuse cu glas înăbușit.

— După cele trăite pe steaua de fier, nu mă părasește o senzație ciudată. În fundul sufletului meu a rămas un gol înfiorător, care coexistă cu încredere și cu forța voioasă, fără să le excludă, dar și fără dispară. Și nu pot să lupt împotriva acestui gol doar cu ajutorul muncii mele, care trebuie să mă absorba în întregime, să nu mă lase singură față în față cu cat știu acum ce înseamnă Cosmosul pentru un om singur și cu atât mai mult mă înclin în fața memoriei celor dintâi eroi ai astronavigației!

— Mi se pare că te înțeleg, răspunse Veda. Am fost o dată pe micile insulițe ale Polineziei, pierduți pe întinsul oceanului. Acolo, în mijlocul apelor, te cuprinde o tristețe infinită, ca un cântec de jale care se pierde în zările sure. Poate că străvechile strune sufletești ale primitivului zbuciumat în singurătate îi amintesc omului de azi cât de slab și de osândit era el cum se închidea în găoacea eului său. Nu putem scăpa din acest sentiment decât cu ajutorul muncii comune, a gândurilor împărtășite. De cum se ivește o navă, chiar și cu mult mai mică decât insula, nețărmuritul ocean se și preschimbă. O mână de prieteni și o navă formează îndată o adevărată lume, care se îndreaptă spre zări ce pot fi atinse și cucerite. Același lucru petrece și cu corabia cosmică — astronava. În interiorul ei te afli laolaltă cu tovarăși puternici și curajoșii. Dar să fii singur în fața Cosmosului?!… Veda tresări. Nu cred că omul este în stare să îndure acest lucru.

Niza se lipi și mai tare de ea.

Așa e, Veda, cum spui! Tocmai de aceea vreau sa am totul dintr-o dată…

— Niza, îmi ești foarte dragă. Acum îți înțeleg hotărârea care mi se păruse nesăbuită…

Niza strânse în tăcere mâna Vedei, lipindu-și nasul de obrazul ei rece.

— Dar ai să poți rezista, Niza? Oricum, e atât de greu!

— Despre ce greutăți vorbești, Veda? se întoarse Erg Noor, care-i auzise exclamația. Te-ai întalnit cu Dar Veter! De o jumătate de oră mă tot bate la cap să rămân spre a împărtăși celor tineri experienta mea de astronaut, în loc să pornesc într-un zbor fara întoarcere.

— Și a reușit să te convingă?

— Nu. I-am răspuns că experiența mea de astronaut e mai necesară spre a duce,Lebăda” la destinatie, într-acolo — și Erg Noor arătă spre cerul palid, fara stele, de unde strălucitorul Ahernar trebuia să-și trimita lumina mai jos de micul Nor al lui Magellan, aproape de Tucan și de Hidra — spre a o conduce pe un drum nemaistrăbătut de nici o navă a Pământului sau a Marelui Cerc!

Pe când rostea Erg Noor aceste cuvinte, în spatele sau se arată un colț de soare, ale cărui raze măturară dintr-o dată tot misterul zorilor albe.

Cei patru prieteni erau acum pe mal. Dinspre ocean, sufla o suflare înghețată. De țărm se spărgeau rânduri, muluri talazurile fără spumă, ale puternicei hule antarctice. Veda Kong privea cu interes această apă de gheata, care pe măsură ce înainta în larg, se întuneca tot mi ii mult, prinzând în razele piezișe ale soarelui nuantele viorii ale gheții.

Niza Krit stătea alături în hăinuța-i de blană albăstrie; de sub căciulită rotundă se revărsa bogatu-i păr de aramă. Ca de obicei, își înălța când și când fruntea cu o mișcare îndărătnică. Fără să vrea. Dar Veter privi lung și-și încruntă sprincenele.

— Veter, nu-ți place Niza? întrebă cu prefăcu indignare Veda Kong.

— Știi prea bine cât o admir! răspunse posac Dar Veter. Acum însă mi se pare atât de mică și de gingașă în comparație cu…

— În comparație cu ceea ce mă așteaptă? întrebi provocator Niza. L-ai lăsat în pace pe Erg și acum mă ataci pe mine?

— Nici nu mă gândesc! se apără grav și trist Dar Veter. Dar mâhnirea mea este cât se poate de explicabilă. O in inima ta creatură a Pământului meu se va cufunda în genunea de beznă și ger a Cosmosului. Nu este o compătimire, Niza, e un regret!

— Într-adevăr, îl aprobă Veda. Niza, pare o luminiță a vieții în fața insensibilelor spații glaciale!

— Par o floare gingașă? întrebă Niza, și intonația ei ciudată o făcu pe Veda să se rețină a da un răspuns afirmativ.

— Cine oare cunoaște mai bine decât mine bucuria luptei cu frigul!?

Și, smulgându-și căciulită, Niza își scutură coama-i de aramă; apoi, dintr-o mișcare, își scoase haina.

— Ce faci, Niza? Veda Kong îi ghici cea dintâi intenția și se repezi spre astronavigatoare.

Dar fata se și urcase în vârful stâncii care era deasupra mării, și de acolo își aruncă hainele în brațele Vedei.

Undele reci o primiră în sânul lor, iar Veda se înfiora la gândul senzației pe care o putea provoca o asemenea baie. Dar Niza înota liniștită înainte, înfruntând cu mișcări puternice talazurile. Săltată pe o creastă de val, făcu de acolo semne celor rămași pe țărm, chemându-i s-o urmeze.

Veda Kong o privea plină de admirație.

— Veter, fata asta e mai puțin potrivită pentru Erg cât pentru un urs polar! strigă ea. Oare vei da înapoi, om al nordului?

— Sînt eu de origină nordică, dar prefer mările calde, spuse Dar Veter, apropiindu-se cam în silă de resac.

Se dezbrăcă, pipăi apa cu piciorul și, scoțând un „uf!” răsunător, se aruncă într-un val plumburiu ce-i venea în întâmpinare. Din trei mișcări largi ajunse pe coama valului, apoi lunecă în hăul negru care se surpa în fața talazului următor. Numai un antrenament de mai mulți ani și obiceiul de a face baie în toate anotimpurile salvară prestigiul lui Dar Veter. În primul moment, i se tăiase răsuflarea, rotogoale roșii începuseră a-i juca pe dinaintea ochilor. Dar după câteva scufundări și salturi energice izbuti din nou să respire ca lumea. Se întoarse pe mal vânăt, tremurând și porni în goană, alături de Niza, pe cărarea ce ducea la deal. Cîteva clipe mai apoi, gustând, din plin plăcerea hainelor călduroase de blană, găsiră că până și vântul care se întețise le aduce adierea mărilor de mărgean.

— Cu cât te cunosc mai bine, șopti Veda, cu atât imi dau mai mult seama că Erg Noor nu și-a greșit alegerea. Nimeni n-ar putea mai bine ca dumneata să-l îmbărbăteze într-o clipă de cumpănă, să-l apere și să-i aducă bucurie…

Obrajii palizi ai Nizei se îmbujorară. își luară micul dejun pe o înaltă terasă de cristal, care vibra toată în bătaia vântului. Veda prinse de mai multe ori privirea îngândurată și duioasă a tinerei fete. Erau tuspatru tăcuți, ca de obicei, în ajunul unei lungi despărțiri.

— Ce trist e să legi prietenie cu oameni care-ți plac, și îndată să-i și părăsești, rosti brusc Dar Veter.

— Oare n-ai putea… începu Erg Noor.

— Mi-am terminat concediul. Trebuie să pornesc spre înălțimi. Grom Orm mă așteaptă.

— Și eu trebuie să încep lucrul, adăugă Veda. Am să cobor într-o peșteră descoperită recent în Asia Centrală, un depozit din Era Lumii Dezunite.

— „Lebăda” va fi gata pe la mijlocul anului viitor, iar noi ne vom începe pregătirile peste șase săptătnâni, spuse încet Erg Noor. Cine este acum directorul stațiunilor exterioare?

— Deocamdată Iunii Ant. Dar el nu vrea să se despartă de mașinile lui de memorizat, iar Consiliul n-a confirmat încă candidatura lui Emb Ong, un ingi-ner-fizician de la centrala F din Labrador.

— Nu-l cunosc.

— Nu-i prea cunoscut pentru că se ocupă la Academia Limitelor Cunoașterii de problemele mecanicii megaondulatorii[122].

— Ce-i asta?

— E vorba de marile ritmuri ale Cosmosului, de undele uriașe care se propagă încet prin spațiu. Ele reflectă, de pildă, contradicțiile dintre vitezele conjugate al luminii și dau valori relative superioare unității absolute. Dar toate astea abia se află la începutul cercetărilor…

— Dar Mwen Mas?

— Scrie o carte despre emoții. N-are nici el prea mult timp la dispoziție, căci Academia de Stohastică și Previziune l-a numit consultant pentru expediția „Lebedei” voastre. De îndată ce vor fi strâns documentația, Mwen Mas va fi nevoit să-și ia rămas bun de la cartea lui.

— Păcat! Este o temă de mare însemnătate. A venit timpul să înțelegem așa cum trebuie realitatea și forța emoțiilor, răspunse Erg Noor.

— Mă tem că Mwen Mas nu este capabil de o analiză rece, spuse Veda.

— Cu atât mai bine. Altfel n-ar fi în stare să scrie nimic remarcabil, obiectă Dar Veter și se ridică în picioare cu gândul să-și ia rămas bun.

— La revedere! Termină-ți cât mai repede treburile, căci altminteri nu mai reușim să ne vedem! făcură Niza și Erg, întinzându-i mâinile.

— Ne vedem noi! le făgădui cu toată încrederea Dar Veter. În cazul cel mai rău, în deșertul El Homra, înainte să decolați.

— Fie și înainte să decolăm! consimțiră cei doi astronauți.

— Să mergem, înger al cerului! Veda Kong îl luă de braț pe Dar Veter, făcându-se că nu observă cuta care i se brăzdase între sprâncene. Cred că ești sătul de Pământ!

Dar Veter stătea cu picioarele larg desfăcute pe temelia tremurătoare a carcasei încheiate doar provizoriu, uitându-se în jos în năpraznica prăpastie ce se căsca dincolo de ferestrele norilor. Acolo, planeta noastră, a cărei imensitate era sensibilă chiar și de la o distanță de cinci diametre terestre, prezenta șerpuirile sure și violete ale continentelor și ale mărilor.

Dar Veter recunoștea aceste contururi pe care le văzuse în copilărie, prin fotografiile luate de pe sateliți. Iată o linie curbă spre care mergeau dârele perpendiculare ale munților. În dreapta, strălucea marea, sub picioarele lui trecea o vale îngustă din zona dealurilor. Avea noroc astăzi: norii se sfâșiaseră tocmai deasupra acelei porțiuni a planetei unde locuia și lucra acum Veda. Acolo, la poalele acelor munți priporoși, cenușii ca fonta, se găsea o peșteră străveche, care în largi terase cobora în adâncul pământului. Pe acele meleaguri, culegea Veda, printre rămășițele mute și colbuite ale trecutului, fârâmele de adevăr istoric, fără de care nu poate fi înțeles prezentul, nici prevăzut viitorul.

De pe platforma lui din tole de bronz zirconic, Dar Veter trimise un salut către acel punct ipotetic, îndată ascuns sub aripa norilor orbitor de luminoși. Tenebrele nopții se ridicau dinspre apus ca un imens perete presărat cu stele strălucitoare. Straturile de nori înaintau asemenea unor plute uriașe și se încălecau deasupra negrei genuni, pe al cărei fund fața Pământului se rotea către peretele de beznă pentru a se pierde parcă pe veci în neant. O gingașă auroră zodiacală învăluia planeta in partea ei umbrită, răspândind o văpaie vie în noaptea spațiului cosmic.

Deasupra părții luminate a globului atârna o perdea albastră de nori care răsfrângeau incandescența soarrelui oțeliu. Oricine i-ar privi de aici fără filtre speciale, ar orbi, ca și cel care și-ar întoarce fața spre astrul strălucitor, aflându-se in afara protecției a celor 800 de kilometri de atmosferă terestră. Durele raze solare pe unde scurte, ultraviolete și Roentgen — se revărsau într-un torent ucigător, căruia i se adăuga o necontenită ploaie de particule cosmice. Aștrii care s-au reaprins ori s-au ciocnit în depărtările inimaginabile ale Galaxiei trimiteau în spațiu radiațiile lor nimicitoare. Numai protecția sigură a scafandrelor îi scăpa de la moarte pe cei care munceau aici.

Dar Veter își mută de partea cealaltă a cingătoarii cablul de siguranță, și porni de-a lungul grinzii de reazem în întâmpinarea căușului strălucitor al Ursei Mari. O conductă uriașă fusese montată pe toată lungimea viitorului satelit. La capetele ei, se înălțau două triunghiuri ascuțite care sprijineau enormele discuri ale radianților de câmp magnetic. În curând, după instalarea bateriilor ce vor transforma în curent electric radiatiile albastre ale Soarelui, se va putea deplasa de-a lungul liniilor de forță magnetice, fără să mai fie legat, doar având plăci de ghidaj fixate pe piept și pe spate.

— Vrem să lucrăm noaptea, auzi deodată în casei glasul tânărului inginer Kad Lait. Comandantul de pe „Altai” a făgăduit să ne dea lumină!

Veter se uită jos în stânga, unde, asemenea unor pești adormiți, legați laolaltă, atarnau câteva rachete de transport. Mai sus, sub o umbrelă plată, menită să apere de meteoriți și de Soare, plutea o platformă provizorie, montată din foi cu bordaj interior. Pe ea erau așezate și asamblate piesele aduse de rachete. Oamenii munceau de zor, asemenea unor albine întunecate sau strălucind ca licuricii, atunci când suprafața lucioasă a scafandrului ieșea din umbra umbrelei de protecție. Un păienjeniș de cabluri pornea de la negrele guri din pântecele rachetelor, de unde, prin învelișul desfăcut, erau descărcate piesele cele mari. Și mai sus, chiar sub carcasa care și fusese montată, un grup de oameni, în poziții ciudate, adeseori amuzante, lucrau la o mașină imensă. Un singur inel din bronz berilic cu înveliș de borazon ar fi cântărit pe Pământ, desigur, peste o sută de tone. Aici însă această masă uriașă atârna docil lângă scheletul metalic al satelitului, fiind susținută de un cablu subțire, menit să egalizeze vitezele de rotație în jurul Pământului ale tuturor pieselor încă detașate.

Mișcările lucrătorilor erau îndemânatice și sigure: se învățaseră cu absența, mai bine zis cu valoarea infinit de mică a forței de gravitație. Ei trebuiau să fie însă in curând înlocuiți cu alții, căci o îndelungată muncă fizică în condițiile imponderabilității ducea la tulburări circulatorii, ce puteau să devină persistente și să transforme omul, la revenirea lui pe Pământ, într-un adevărat invalid. De aceea nimeni nu lucra pe satelit mai mult de 150 de ore; iar la întoarcere, fiecare trecea printr-un stadiu de reaclimatizare în stațiunea „Intermediară”, ce se rotea deasupra planetei la o înălțime de nouă sute de kilometri.

Dar Veter, care conducea montajul, căuta să nu se expună unor eforturi fizice prea mari, oricit de dornic era adesea să accelereze cutare sau cutare operație. Intr-adevăr, avea datoria să reziste aici, la înălțimea de 7.000 de kilometri, timp de câteva luni de zile.

Dacă și-ar fi dat consimțământul și se lucreze si noaptea, ar fi grăbit și mai mult termenul la care tinerii săi prieteni urmau să se întoarcă pe planeta natală. De asemenea și schimbul lor ar fi trebuit să fie chemat mai curând. „Barionu”, a doua navă planetara a șantierului, aștepta pe câmpia din Arizona, unde, pe lângă ecranele aparatelor de televiziune și pupitrele sinilor de înregistrare, se afla Grom Orm.

Hotârârea de a se lucra în tot timpul glacialei nopți cosmice accelera mult ritmul montării satelitului și Dar Veter nu putea renunța la această posibilitate. Primind consimțământul șefului, oamenii părăsiră platforma și se risipiră în toate părțile. În curând începură a întinde o și mai complicată rețea de cabluri. Nava planetara „Altai”, ce servea drept locuință lucrătorilor de pe șantier și atârna nemișcată Ia capătul grinzii de reazem, își desprinse deodată cablurile cu role care o legau de carcasa satelitului. Din motoarele ei țâșriiră șuvoaie lungi de flăcări orbitoare. Uriașa siluetă a navei se întoarse rapid. Nici un zgomot nu străbătu vidul spațiului interplanetar.

Experimentatul comandant al lui „Altai” avusese nevoie doar de câteva turații ale motoarelor spre a se înălța la 40 de metri deasupra șantierului și a se întoarce cu proiectoarele-i de coborifi către platforma de demontare. Din nou fură întinse între navă și carcasă cablurile de ghidare, și toati în acea masă de obiecte eterogene suspendate în spațiu căpătă o imobilitate relativă, continuând în același timp să se rotească în jurul Pământului cu o viteză de aproximativ zece mii de kilometri pe oră.

Distribuirea maselor de nori îi indică lui Dar Veter că, în acel moment, șantierul trecea deasupra regiunii antarctice a planetei, așadar că urma să intre curând în umbra Pământului. încălzitoarele perfecționate ale scafandrelor nu reușeau să neutralizeze complet suflul glacial al spațiului cosmic, și vai de exploratorul ce-și cheltuiește în mod nesăbuit energia bateriilor sale, astfel și-a găsit moartea. Cu o lună înainte, arhitectul biontator, care, surprins de ploaia unor meteoriți, se adăpostise in interiorul rece, al unei rachete deschise, fără să aștepte ca satelitul să ajungă pe partea însorită a Pământului… De asemenea unul dintre ingineri fusese omorât de un meteorit. Asemenea cazuri nu puteau fi nici prevăzute în întregime nici preîntâmpinate! Construirea sateliților cere întotdeauna anumite victime, și nu se știa cine va fi viitoarea… Legile stohasticii — deși cu greu aplicabile fiecărui om în parte, biet firicel răzleț de nisip — spuneau totuși că probabilitatea maximă de a deveni victima următoare o avea el, Dar Veter. într-adevăr, el venise înaintea celorlalți tovarăși de muncă acolo, la acea înălțime, accesibilă oricărei posibilități de accident… O voce lăuntrică insă ii șoptea sprințară că splendida lui persoană nu poate păți nimic. Și, oricât de absurdă ar fi fost această certitudine pentru un om deprins a gândi matematic, ea nu inceta să-l urmărească și să-i inspire calmul cu care se balansa pe grinzile și rețelele carcasei împresurate de genunea cerului de catran.

Pe Pământ montajul construcțiilor era efectuat cu mașini speciale denumite embriotecți[123], deoarece funcționau după principiul dezvoltării unui organism viu. Desigur, structura moleculară a unei ființe vii, datorită mecanismului cibernetic ereditar130, era neînchipuit mai complexă, fiind supusă nu numai selectivității fizico-chimice, ci și unei ritmicități ondulatorii, încă insuficient studiată. Cu toate acestea, organismele vii se dezvoltau numai în condițiile unor soluții calde de molecule ionizate, pe când embriotecții funcționau in general la curenți polarizați, la lumină sau in clmp magnetic. Semnele convenționale aplicate pieselor cu ajutorul taliului radioactiv dădeau mașinilor posibilitatea să realizeze numeroasele operații ale montajului cu o precizie și o rapiditate pentru un neinițiat cu adevărat uimitoare. Aici însă, la această înălțime, nu existau și nici nu puteau să existe asemenea mașini. Asamblarea satelitului era executată manual, după metode învechite. Totuși, în ciuda tuturor primejdiilor, munca aceasta era atât de interesantă, încât atrăgea mii de voluntari. Stațiunile de control psihic nu mai pridideau să examineze pe toți cei care doreau să aducă la cunoștința Consiliului că sunt gata să pornească în spațiul interplanetar.

Veter ajunse până la fundația mașinilor solare, dispuse în evantai în jurul uriașei bucșe ce adăpostea aparatul de gravitație artificială, și-și branșă bateria din spate pe borna de intrare a circuitului de control. Auzind In telefonul căștii sale o melodie simplă, Dar Veter conecta aparatul în paralel cu o placă de sticlă, pe care, cu linii subțiri aurii, era desenată o schemă. Se auzi aceeași melodie. Deplasând două verniere, Dar Veter reuși să suprapună punctele instantanee și se convinse că nu mai există divergențe nici în melodie, nici în tonalitatea acordului. O parte importantă din viitoarea mașină fusese montată impecabil. Puteau începe acum instalarea electromotoarelor de radiație. Veter își îndreptă umerii obosiți de purtarea îndelungată a scafandrului și-și întoarse de câteva ori capul spre dreapta și spre stingă; orice mișcare făcea să-i trosnească vertebrele gâtului; articulația craniană i se cam înțepenise din pricina căștii. De altfel, din fericire, Dar Veter s-a dovedit a fi rezistent la psihozele atât de răspindite printre cei ce lucrează dincolo de limitele atmosferei terestre; nu-l atinsese nici boala somnului provocată de razele ultraviolete, nici furia pricinuită de cele infraroșii. Altfel n-ar fi fost în stare să ducă până la capăt misiunea de onoare ce-i fusese încredințată.

Curând, cel dintâi bordaj avea să asigure un adăpost oamenilor pierduți în imensitatea Cosmosului, deasupra abisului fără sol și fără cer!

Un mic proiectil de salvare se desprinse de „Altai” și trecu pe lângă șantier ca o săgeată. Era remorcherul trimis după rachetele-automate sosite cu materiale și care se opreau la o înălțime anumită. Era și timpul! Mulțimea zburătoare de rachete, oameni, mașini și materiale pătrundeau in partea umbrită a Pământului. Proiectilul de remorcaj se întoarse, trăgând după sine trei fuzee lungi în formă de pește, cu luciri albastre, care pe Pământ cântăreau fără carburant câte o sută cincizeci de tone.

Rachetele se alăturară altora ca cele ancorate în jurul platformei de descărcare. Dintr-un salt, Dar Veter trecu de partea cealaltă a carcasei și ajunse în mijlocul tehnicienilor care se ocupau de recepția materialelor. Oamenii discutau tocmai planul muncii de noapte. Veter aprobă programul lor; ceru însă înlocuirea tuturor bateriilor individuale cu altele proaspete, care să asigure treizeci de ore de încălzire neîntreruptă a scafandrelor, în afară de alimentarea cu curent a filtrelor aeriene și a radiotelefoanelor.

Tot șantierul se scufundă dintr-o dată în bezna nopții, ca într-o nemărginită genune. Dar lumina zodiacală[124], ce provenea de la razele solare dispersate de gazele zonelor superioare ale atmosferei, mai stărui mult timp, luminând scheletele viitorului satelit cu lucirile ei dulci cenușii. Temperatura coborâse la 180° sub zero. Supraconductibilitatea era acum și mai supărătoare decât în timpul zilei; cea mai mică uzură in izolația instrumentelor, a bateriilor sau a acumulatoarelor făcea ca obiectele din apropiere să fie îndată învăluite de aureola albăstrie a curentului, care, neputând fi canalizat în direcția voită, se scurgea de-a dreptul la suprafață.

Odată cu gerul se întețea și întunericul sideral. Stelele erau asemenea, unor ace albastre, extrem de luminoase. Cel mai de temut părea zborul nevăzut și neauzit al meteoriților. Pe suprafața globului întunecat de jos, în curenții atmosferei, se aprindeau norii multicolori ai aureolei electrice, descărcări de scântei de o lungime uriașă sau fâșii ale luminii de dispersie, lungi de mii de kilometri. Uragane mai năpraznice decit orice furtună terestră bîntuiau in straturile superioare învelișului aerian, care, saturate de radiațiile Soarelui și ale Cosmosului, continuau să agite intens energii ingreunând foarte mult comunicațiile dintre șantier si planeta natală.

Fără de veste, ceva se schimbă in această lume minusculă, pierdută in monstruosul noian de beznă si ger. Dar Veter nu-și dădu pe dată seama că se aprioseseră proiectoarele navei planetare. Întunericul se facu și mai negru, iar lumina stelară mai palidă; platforma și carcasa se detașau acum și mai bine in lumina aceia, albă, atât de vie. Peste câteva minute însă, „Altai” isi reduse tensiunea, iar lumina se făcu mai galbenă, și mai puțin puternică. Nava economisea energia acumulatoarelor ei. Și iarăși, ca și în timpul zilei, începură să se miște pătratele și elipsele foilor de bordaj, grilajele armăturii, cilindrii și țevile rezervoarelor, fiecare gasindu-și treptat locul cuvenit în scheletul satelitului.

Veter dibui o grindă transversală, se agăță de tolele mobile prinse de cablul ce servea drept balustrada și, dintr-o lovitură de picior, se avântă în sus. Ajunse lângă trapa navei planetare, strânse frânele din interiorul mânerelor și se opri tocmai la timp ca să nu se izbeasca de ușa închisă.

În camera de trecere nu era întreținută o presiune terestră normală, pentru evitarea pierderilor de aer pricinuite de necontenitul du-te vino al numeroșilor muncitori. De aceea, abia după ce pătrunse in cea de-a doua cameră ajutătoare, construită provizoriu, Dar Veter ișl scoase scafandrul, casca și bateriile.

Dezmorțindu-și trupul obosit, se plimba cu pasi fermi pe puntea interioară, bucurându-se de revenirea la o greutate aproape obișnuită. Instalațiile de gravitație artificială de pe nava planetară funcționau neîntrerupt și era nespus de plăcut să te simți „om cu picioarele pe pământ”, iar nu o musculiță ușoară, zburând printre amăgitoarele spații siderale. Lumina dulce, aerul calduț, fotoliile comode te îmbiau să te întinzi și să te lași în voia unui repaus fără gind. Dar Veter gusta acum uimitoarea desfătare a strămoșilor săi, despre care citise in romanele străvechi. În același fel, după un drum nesfârșit, de-a lungul unui pustiu rece, printr-o pădure umedă sau pe munții încătușați de gheață, oamenii pătrundeau într-o locuință încălzită, fie ea o casă, un bordei sau o iurtă de plasă. Și atunci, ca și acum, pereții subțiri îl despărțeau pe om de lumea imensă și plină de primejdii și vrăjmășie, îi ofereau căldură, lumină și odihnă, pentru ca, dobindind noi forțe, să poată gândi la ceea ce avea să facă mai departe…

Veter rezistă totuși ispitei pe care o reprezentau un fotoliu și o carte. Trebuia să stabilească legătura cu Pământul, căci lumina aprinsă pe satelit ar fi putut provoca serioase îngrijorări printre observatorii care urmăreau activitatea șantierului. Mai era apoi necesar să-i prevină că trimiterea unui nou schimb trebuia să fie făcută înainte de termen.

Reuși să stabilească o legătură bună. Vorbea cu Crom Orm nu prin semnale codificate, ci prin TVF, foarte puternic, ca la orice navă planetară. Bătrinul președinte se arătă mulțumit și făgădui că va lua neîntârziat măsuri ca noul echipaj să fie ales, iar transportarea pieselor să fie intensificată.

Ieșind de la postul de comandă al lui „Altai”, Dar Veter trecu prin biblioteca transformată în dormitor; de-a lungul pereților se înșirau acum paturi suprapuse. Cabinele, sălile de mese, bucătăria, culoarele laterale și sala de motoare din față fuseseră și ele înzestrate cu paturi suplimentare. Nava transformată într-o bază stationară era ticsită. Deschizând și reînchizând ostenit ușile ermetice, greoaie, Veter străbătea, abia târându-și picioarele, un coridor cu pereții îmbrăcați în plăci de masă plastică brună, călduțe la pipăit.

Gîndul îi zbură la astronauții ce-și petreceau zeci de ani în interiorul unei asemenea nave, fără speranța de a ieși din ea înaintea termenului fixat, ucigător de lung. Dar Veter nu locuia acolo decât de cinci luni părăsea zilnic încăperile strimte ca să lucreze in copleșitorul vid interplanetar. Și totuși îi era dor de Pământul iubit, de stepele și mările lui, de centrele clocotitoare de viață din zonele locuite. În timp ce Erg Noor, Niza și alți 20 de oameni din echipajul „Lebedei” urmau să petreacă în astronava lor 92 de ani dependenți sau 140 de ani tereștri, până în clipa întoarcerii pe planeta natală. Dar nici unul dintre ei nu va putea trăi atât! Trupurile lor vor fi incinerate și înmormântate acolo, în nemărginitele depărtări ale planetelor stelei de zirconiu…

Sau, dacă vor înceta din viață în timpul zborului, rămășițele lor închise într-o rachetă vor continua să gonească prin Univers… Tot astfel corăbiile funerare ale strămoșilor săi de demult purtau în larg trupurile ostașilor morți. Istoria omenirii nu mai văzuse, însă, niciodată eroi care să consimtă a fi închiși pe viață într-o navă și care să pornească la drum fără nici o nădejde de întoarcere! Nu, n-avea dreptate, și Veda l-ar certa, să-i știe gândurile! A uitat el oare de luptătorii anonimi pentru demnitatea și libertatea omului din timpurile străvechi, care înfruntau încercări cu mult mai cumplite: întemnițarea pe viață în beciurile umede, chinurile înspăimântătoare? Da, acei eroi erau și mai puternici, și mai de admirat decât înșiși contemporanii lui, care, râvnind să cerceteze lumi necunoscute, se pregăteau pentru cel mai lung zbor în Cosmos.

Iar in comparație cu aceștia, el, care niciodată nu-și părăsise pentru un timp îndelungat planeta natală, era un om de rând și nicidecum un înger al cerului, cum ti spunea în glumă draga lui, negrăit de draga lui, Veda Kong!