Nebuloasa din Andromeda

Capitolul VII. SIMFONIA ÎN FA MINOR, DE TONALITATE CROMATICA 0.475 MIU

Veranda spațioasa, îndreptată spre sud, către mare, avea drept pereți plăci de masă plastică transparentă. Lumina palidă și difuză a plafonului nu contrasta cu strălucirea lunei, ci, dimpotrivă, o întregea armonios, îndulcind contururile umbrelor. Pe verandă se adunaseră aproape toți membrii expediției maritime. Numai cei mai tineri se zbenguiau voios în apele mării argintate, de razele selenare. Venise și pictorul Kart San, împreună cu frumosul său model. Șeful expediției, Frit Don, scuturându-și pletele aurii, le comunică rezultatele studierii calului descoperit de Miiko în fundul apei. Încercarea de a defini materialul din care fusese făcută această statuie — pentru stabilirea greutății sale ascensionale — dusese la rezultate cu totul neprevăzute. Sub un strat dintr-un aliaj oarecare ce acoperea suprafața sculpturii, se afla aur curat. Dacă acest cal era într-adevăr turnat, însemna că are o greutate de cel puțin 400 de tone, chiar și ținându-se seama de volumul apei dislocuite. Pentru a ridica la suprafață o asemenea matahală, trebuia să se recurgă la vase mari și să se construiască dispozitive speciale.

La întrebarea: de ce s-a dat acestui metal prețios o folosire atât de absurdă, unul dintre vârstnicii veterani ai expediției povesti o legendă pe care o găsise cândva în arhivele istorice. Era vorba de dispariția unei rezerve de aur ale unei țări întregi; pe vremea aceea, aurul servea drept echivalent al valorii muncii. Niște guvernanti criminali, fâcindu-se vinovați de despotism și de jaf, înainte de a dispărea refugiindu-se într-o altă țară (pe vremea aceea mai existau între popoare bariere denumite granițe), au adunat întreaga rezervă de aur a statului și au turnat o statuie, pe care au ridicat-o în cea mai frecventă piață a capitalei. Nimeni n-a putut găsi aurul. Istoricul presupunea că nimeni nici n-a banuit pe atunci prezența aurului ascuns sub stratul exterior de aliaj ieftin.

Povestirea stîrni un viu interes. Aflarea unei cantități atât de importante de aur reprezenta un minunat dar făcut omenirii. Cu toate că metalul acesta galben și greu încetase de mult de a mai fi simbolul supremei valori, era încă și acum cât se poate de necesar pentru fabricarea unor aparate electrice, a anumitor preparate medicale și, mai cu seamă, pentru producerea aname-zonului.

La colțul exterior al verandei, șe strânseseră într-un mic cerc Veda Kong, Dar Veter, pictorul, Ciara Nandi și Evda Nal. Alături de ei se așeză timid Ren Boz, care renunțase a-l mai căuta zadarnic pe Mwen Mas, dispărut nu se știe unde.

— Ai avut dreptate când ai spus că pictura, sau mai exact, arta în genere, rămâne totdeauna și inevitabil în urma avintului vertiginos al științei și al tehnicii, spuse Dar Veter.

— Nu m-ai înțeles, obiectă Kart San, arta și-a și îndreptat greșelile și a devenit conștientă de datoria ei față de omenire. A încetat să mai creeze forme monumentale deprimante, nu mai înfățișează fastul și splendoarea, ireale întrucât reprezintă doar exteriorul lucrurilor. Rolul artei este să dezvăluie latura lăuntrică, emoțională a omului. Numai ea are puterea să dispună și să pregătească psihicul uman pentru sesizarea celor mai complexe impresii. Cine nu cunoaște minunata ușurință cu care poți percepe ceva prin intermediul muzicii, al culorilor, al formei?… Și cât de inaccesibil este sufletul când vrei să pătrunzi în el în mod brutal. Dumneavoastră, istoricii, știți mai bine decât oricine câte nefericiri au îndurat oamenii fiindcă n-au înțeles necesitatea de a dezvolta și a educa latura emoțională a psihicului.

— A existat în timpuri străvechi o perioadă când arta a tins spre forme abstracte, făcu Veda Kong.

— Ea voia să imite rațiunea, care dobîndise o vădită întâietate asupra tuturor celorlalte facultăți ale omului. Dar în afara muzicii, ce ocupă un loc aparte și este, în felul ei, cât se poate de concretă, arta nu poate fi exprimată în mod abstract. A fost o cale greșită.

— Și care crezi că este calea cea bună?

— După părerea mea, arta este oglindirea luptei și a frământărilor lumii în sentimentele omenești; ea servește uneori și ca o ilustrare a vieții, aflată însă sub controlul logicii. Și tocmai această logică este frumusețea, fără de care nu-mi pot închipui nici fericirea, nici rostul vieții. Fără ea, arta degenerează rapid în artificii pretențioase, mai ales când viața și istoria sunt insuficient cunoscute…

— Eu, interveni Dar Veter, aș dori ca arta să-și ia drept țel victoria asupra lumii și transformarea ei, în loc să se mulțumească doar s-o înțeleagă.

— De acord! făcu Kart San. Cu o singură precizare: să fie o victorie nu numai asupra vieții exterioare, ci mai cu seamă asupra lumii lăuntrice a omului, asupra emoțiilor lui. Cu alte cuvinte, să-l educe ținând scama de toate contradicțiile…

Evda Nal își puse mâna-i fermă și caldă pe brațul lui Dar Veter.

— La ce vis ai renunțat astăzi?

— La unul foarte frumos…

— Oricare dintre noi — urmă pictorul — care a văzut opere antice de artă populară: filme cinematografice, înregistrări de reprezentații teatrale, expoziții de pictură, apreciază prin comparație, desăvârșirea, distincția, sobrietatea spectacolelor, dansurilor și tablourilor moderne… Fără să mai vorbesc despre epocile de decadență!

— Este inteligent, dar prolix, șușoti Veda Kong.

— Unui pictor îi vine greu să exprime prin cuvinte sau formule fenomenele pe care le vede și le alege din preajmă, spuse Ciara Nandi. Evda Nal aprobă din cap.

— Iată idealul meu, continuă Kart San: să adun și să concentrez într-o singură imagine grăunțele pure ale minunatei autenticități de sentimente, forme și culori, risipite în oameni izolați; să descopăr expresia cea mai înaltă a fiecăreia dintre rasele străvechi al căror amestec a format omenirea contemporană. Astfel „Fiica Gondvanei” reprezintă marea înfrățire a omului cu natura, cunoașterea subconștientă a legăturii ce există între obiecte și fenomene, o complexitate de sentimente și senzații, stăpânită încă de instincte… Cît despre „Fiica lui Thetis”[92], ea întruchipează sentimente extrem de dezvoltate, de intense și infinit de variate. Contopirea cu natura c făcută aici la o treaptă diferită, pe calea emoțiilor, nu pe cea a instinctelor: este puterea lui Eros[93] — iată cum apare în ochii mei acest tablou. Marile civilizații ale antichității mediteraneene — cretană, etruscă, elenă, protoindiană — l-au crescut pe omul care numai el a fost în stare să creeze această cultură ieșită din matriarhat. Ce mare noroc s-o întâlnesc pe Ciara: în ea s-au unit din întâmplare trăsăturile caracteristice străvechilor eleno-cretani și ale popoarelor de mai târziu din India centrală.

Veda zâmbi, bucuroasă că presupunerea ci se dovedise a fi adevărată. Veter îi șopti că și el socotea că un model mai bun pentru realizarea acelei idei s-ar fi găsit cu greu.

— Dacă voi reuși să realizez „Fiica Mediteranei”, mă voi strădui să duc la bun sfârșit și partea a treia a proiectelor mele: o femeie nordică cu păr auriu sau bălai, cu ochi limpezi și calmi. Înaltă, domoală în mișcări, cu privirea atentă, ea le seamănă vechilor femei ale rușilor, scandinavilor și englezilor. Abia după aceea, voi putea trece la sinteză, creînd imaginea femeii contemporane, care a luat de la cele trei străbune ale ei tot ce aveau mai bun, pentru a deveni ceea ce este astăzi.

— Dar de ce te ocupi numai de „fiice”, și nu de „fii”? zâmbi enigmatic Veda.

— Este oare necesar să explic că frumusețea este totdeauna mai desăvârșită în chipul femeii? se încruntă ușor pictorul. Mai cizelată de legile fiziologiei?…

— Cînd vei picta al treilea tablou al dumitale, să te uiți la Veda Kong, începu Evda Nal. Nu cred să…

Pictorul se ridică nerăbdător:

— Crezi că nu văd? Lupt împotriva mea însumi, căutând să nu mă las cucerit de această imagine, acum când sunt încă plin de cealaltă. Dar Veda…

— Ea moare de dorul muzicii, spuse aceasta, roșind ușor. Ce păcat că n-avem aici decât un pian solar, care este mut în timpul nopții!

— Funcționează prin intermediul semiconductorilor alimentați de lumina Soarelui? — întrebă Ren Boz, plecându-se peste brațul fotoliului. Aș putea să-l adaptez la curenții aparatului de recepție.

— Ar dura mult? făcu bucuroasă Veda.

— Vreo oră de lucru.

— Nu merită. Peste o oră începe transmiterea veștilor pe rețeaua mondială. Am fost atât de pasionați de munca noastră, încât de două zile nimeni n-a mai deschis aparatul.

— Atunci cântă-ne ceva, Veda, o rugă Dar Veter. Kart San posedă un instrument cu coarde din veacurile întunecate ale societății feudale.

— O ghitară, îi suflă Ciara Nandi.

— Și cine are să mă acompanieze? Adică, aș putea s-o fac eu însumi.

— Eu știu să cânt la ghitară. Și Ciara propuse să dea o fugă până la atelier, spre a lua instrumentul.

— Să mergem împreună, se oferi Frit Don.

Ciara își scutură șăgalnic neagra-i coamă. Șerlis întoarse o manetă și deplasă peretele lateral al verandei, descoperind privirii litoralul răsăritean al golfului. Frit Don înainta în salturi mari, iar Ciara îl urma alergând cu capul lăsat pe spate. La început, ea rămăsese In urmă, dar la atelier ajunseră în același timp, dispărură în intrarea lui întunecată și, peste o clipă, goneau din nou în bătaia lunei, de-a lungul mării, întreclndu-se în iufeală. Frit Don ajunse cel dintâi pe verandă, dar Ciara sări prin deschizătură și se află înaintea lui înăuntru.

Veda făcu un gest de admirație.

— Frit Don a învins în decatlonul de primăvară!

— Iar Ciara Nandi a absolvit școala superioară de coregrafie, ambele cicluri: de dansuri antice și moderne, răspunse Kart San.

— Am urmat și noi, Veda și cu mine, școala de coregrafie, dar numai cursul inferior, spuse cu un oftat Evda Nal.

— Ca aproape toată lumea, o necăji pictorul.

Cu bărbia-i mică și îndărătnică, ținută în sus, Ciara ciupea încet strunele. Vocea înaltă a tinerei femei răsuna nostalgică, fascinantă. Intona o arie nouă adusă de curând din zona de sud, despre un vis neîmplinit. Veda porni s-o acompanieze, iar vocea-i gravă deveni urzeala pe care se țesu fremătătoare melodia Ciarei. Contrastul dintre cele două cântărețe se armoniza minunat. Veter își muta privirile de la una la alta, neștiind pe care dintre ele cântarea o făcea mai frumoasă: pe Veda, rezemată de pupitrul postului de radio, cu fruntea plecată de povara părului ei blond argintat de lună, sau pe Ciara, înclinată înainte, ținându-și ghitara pe genunchii rotunzi și goi și cu fața atât de bronzată, încât pe ea albul dinților și al ochilor părea nemaipomenit de strălucitor.

Romanța se terminase. Ciara atingea acum șovăitoare corzile. Și iată-l pe Dar Veter încleștându-și fălcile: auzea tocmai cântecul care-l depărtase odinioară de Veda și care acum era pentru ea chinuitor.

Acordurile se perindau în sacade, se fugăreau și se stingeau înainte de a se fi putut contopi. Melodia se desfășură sincopat, de parcă niște valuri, năvălind pe o plajă, s-ar fi râspândit o clipă peste nisip, pentru a se mistui îndată unul după altul în marea întunecată, fără fund. Ciara nu bănuia nimic. Glasu-i sonor, evoca iubirea avântată în hăurile glaciale ale spațiilor, de la o stea la alta, încercând să afle, să ghicească unde este el, eroul pornit să exploreze Cosmosul… El nu se mai întoarce. Fie! Dar măcar de l-ar regăsi o clipă, în infinit, spre a-i veni în ajutor cu o vorbă, cu un gând bun, cu o salutare afectuoasă!

Veda tăcea. Neliniștită, Ciara se întrerupse, sări de pe locul ei, aruncă pictorului ghitara și cu un aer stânjenit se apropie de tânăra cea blondă, care stătea nemișcată.

Veda zâmbi:

— Dansează pentru mine, Ciara!

Aceasta dădu ascultător din cap, dar Frit Don protestă:

— Să lăsăm pe mai târziu dansurile, începe emisiunea!

Pe acoperișul casei apăru un telescop cu două suprafețe metalice care se întretăiau și opt emisfere pe un cerc metalic, încununând întreaga construcție. În încăpere răsunară sunete puternice.

Emisiunea începu cu prezentarea unuia dintre orașele noi, în spirală, din zona locuită de nord. În urbanistică predominau actualmente două tendințe arhitectonice: orașele în formă de piramidă și acelea de tipul spiralei. Situate în mod obligator pe litoralul unei mări sau pe malul unui lac, orașele erau construite în regiunile cele mai prielnice vieții omului, unde se concentrau uzinele automate, ale căror șiraguri, alternate cu brâie de crânguri și de lunci, împrejmuiau așezările.

Acestea erau durate pe înălțimi, pentru ca nici o fațadă a edificiilor, dispuse în terase, să nu rămână lipsită de aer, soare, cer și stele. În partea din fund a clădirilor existau încăperi afectate mașinilor, depozitelor, camerelor de distribuție, atelierelor și bucătăriilor, adâncite mult In pământ. Orașele-piramidă erau lăudate pentru faptul că, deși aveau o înălțime relativ mică, asigurau o considerabilă capacitate de locuire, în timp ce orașele-spirală ajungeau până la o înălțime de peste un kilometru.

În fața membrilor expediției maritime apăru acum, strălucind în lumina soarelui, o spirală strânsă, cu pereți opalescenți din mase plastice, cu muchiile ca de porțelan ale carcaselor din piatră topită, cu armături din metal polisat. Volutele acestei spirale se ridicau de la periferie spre centru. Grupurile de edificii erau despărțite între ele prin adinci firide verticale. Punți ușoare, balcoane și grădini erau suspendate la înălțimi amețitoare. Coloanele seînteietoare ale contraforturilor coborau spre temelie, unde, printre mii de arcade, se întindeau scări cu trepte largi, ducând spre parcuri în terasă, care pornea radial spre prima centură de crânguri umbroase. Străzile erau și ele arcuite, urmând linia spiralei; acelea situate îu exterior erau suspendate, iar cele interioare erau protejate de planșee de cristal. Pe străzi nu vedeai nici un fel de vehicule: neîntreruptele benzi transportoare erau camuflate în firide longitudinale.

Pretutindeni forfoteau oameni veseli ori gravi; unii se plimbau pe sub arcade, alții se retrăgeau printre colonade, în pasajele scărilor, în grădinile suspendate de pe acoperișurile teraselor…

Imaginea acestui mare oraș nu dură însă mult: curând începu emisiunea vorbită.

— Continuăm discutarea proiectului prezentat de Academia radiațiilor dirijate în legătură cu înlocuirea alfabetului linear cu înregistrări electronice, spuse un om care apăruse pe ecran. Proiectul n-a fost întâmpinat cu o aprobare unanimă. Principala obiecție o constituie complexitatea aparatelor de citire. Cartea va înceta de a mai fi pentru om prietenul care-l însoțește. Probabil că, în ciuda avantajelor sale aparente, proiectul va fi respins!

— Dezbaterile au durat mult, observa Ren Boz.

— Contradicția e flagrantă, declară Dar Veter. Pe de o parte simplitatea ademenitoare a înregistrării, pe de altă parte, dificultatea citirii.

Omul de pe ecran urmă:

— Se confirmă informația primită ieri: a 37-a expediție astrală a trimis comunicări. Sînt pe cale de a se întoarce…

Dar Veter încremeni, buimăcit de violența conflictului său interior. Cu coada ochiului o văzu pe Veda Kong, cu ochii mari deschiși, sculându-se încet în picioare. Auzul dintr-o dată atent al lui Dar Veter prinse respirația ei întretăiată.

— …dinspre pătratul 401. Nava a ieșit adineauri din câmpul minus[94], la o sutime de parsec de orbita lui Neptun. întoarcerea expediției a întârziat din cauza întâlnirii lor cu un astru negru. N-au avut pierderi de oameni. Viteza navei, încheie crainicul, este aproximativ de 5/6 din unitatea absolută. Expediția este așteptată peste 11 zile la stațiunea Triton! Vom da mai târziu un comunicat în legătură cu importantele lor descoperiri!

Transmisiunea continuă. Nimeni însă nu mai asculta celelalte știri. O înconjurară cu toții pe Veda, felicitând-o călduros.

Ea zâmbea cu obrajii aprinși și cu o neliniște grea în fundul ochilor. Veter se apropie și el. Veda simți strângerea fermă a mâinii lui, atât de scumpă și de necesară acum, îi intâlni privirea deschisă. N-o mai privise demult astfel; cunoștea nuanța de bărbătească tristețe din vechea-i atitudine față de ea. Și știa prea bine că pe fața ei Dar Veter citește și altceva, nu numai bucurie…

Veter îi dădu încet drumul mâinii, îi zâmbi în felul său inimitabil de senin, și se depărta. Ceilalți discutau cu însuflețire informația primită. Veda râmase în mijlocul lor, urmârindu-l pe furiș pe Dar Veter. Văzu pe Evda Nal apropiindu-se de el. Peste o clipă, li se alătură și Ren Boz.

— Trebuie să-l căutăm pe Mwen Mas. Nu știe Încă nimic, strigă deodată Dar Veter. Vino cu mine, Evda! Vii și dumneata, Ren?

— Vă însoțesc și eu, făcu apropiindu-se de ei Ciara Nandi. Mă primiți?

Porniră în direcția din care venea clipocitul lin al undelor. Veter se opri o clipă, oferindu-și fruntea adierii răcoroase și suspină adânc. Se întoarse și prinse privirea cercetătoare a Evdei Nai.

— Plec fără să mă mai întorc în casă, răspunse el la întrebarea ei fără cuvinte.

Evda îl luă de braț. Un timp umblară cu toții în tăcere.

— M-am întrebat dacă este bine să procedezi astfel, spuse în șoaptă Evda, dar probabil că ai dreptate. Dacă Veda…

Evda tăcu. Dar Veter îi strânse mâna cu un gest de înțelegere și o lipi de obrazul său. În urma lor venea Ren Boz. Acesta căuta să păstreze o distanță respectuoasă de Ciara, care unduia alături și avea în ochi scântei ironice. Evda râse încet și deodată îi întinse fizicianului mâna ei liberă. Ren Boz o prinse cu un gest. sălbatic ce părea comic la omul acesta atât de sfios.

— Unde să-l căutăm pe prietenul dumitale? întrebă Ciara, oprindu-se chiar la marginea apei. Uitându-se atent în jurul său, Dar Veter distinse în lumina vie a lunei urmele precise ale unor picioare pe fâșia de nisip umed. Erau atât de regulat spațiate și de simetrice, încât păreau imprimate cu o mașină.

— S-a îndreptat într-acolo, spuse Dar Veter arâtând în direcția unor stânci mari.

— Da, sunt urmele lui, confirmă Evda.

— De unde știți? întrebă Ciara neîncrezătoare.

— Observă, te rog, regularitatea pasului. Astfel umblau vânătorii primitivi, sau îndepărtații lor urmași. Și mi se pare că, oricât ar fi de savant, Mwen este mai aproape de natură decât noi… Poate și dumneata,

Ciara? se Întoarse Evda spre tlnăra fată. rămasă pe gânduri.

— Eu? A, nu! Și deodată strigă, întinzându-și brațul: Iată-l!

Pe un bolovan din apropiere apăru silueta uriașă a lui Mwen Mas; trupul său strălucea In razele lunei ca o statuie de marmură neagră. Gesticula energic, de parcă ar fi amenințat pe cineva. Mușchii vin joși i se umflau sub pielea lucitoare.

— Seamănă cu un geniu al nopții din basmele pentru copii! șopti emoționată Ciara.

Zărindu-i, africanul sări jos de pe stânca și peste câteva clipe apăru în fața lor, îmbrăcat. Dar Veter îi povesti pe scurt cele Intâmplate și Mwen Mas își exprimă dorința s-o vadă neîntârziat pe Veda Kong.

— Du-te acolo împreună cu Ciara, spuse Evda. Noi mai rămânem puțin aici…

Veter făcu un gest de bun rămas și pe fața africanului se oglindi o adâncă înțelegere. Un impuls subit îl făcu să murmure cuvinte de adio de mult uitate. Mișcat și gânditor, Dar Veter se îndepărtă însoțit de Evda, care tăcea și ea. Ren Boz avu o clipă de șovăire, apoi se luă după Mwen Mas și Ciara Nandi.

Dar Veter și Evda ajunseră la promontoriul care despărțea golful de largul mării. De aici se vedeau deslușit luminile de balizaj care încadrau marile plute circulare ale expediției maritime.

Veter împinse de pe nisipul plajei o barcă străvezie și rămase o clipă în picioare la marginea apei în fața Evdei, și mai masiv, mai puternic decât Mwen Mas. Evda se ridică pe vârfuri și-și sărută prietenul.

— O să fiu alături de Veda. Veter, îi făgădui ea, parcă răspunzând gândului său. Ne întoarcem împreună în zona noastră și așteptăm acolo sosirea lor. Să ne dai de știre după ce te vei fi instalat. Voi fi bucuroasă oricând să-ți fiu de folos… Evda petrecu îndelung cu privirea luntrea ce luneca pe apa argintată…

Veter ajunse cu barca la pluta a doua, unde mai lucrau încă mecanicii grăbiți să termine instalarea celor din urmă acumulatoare. La rugămintea lui Dar Veter aprinseră în triunghi trei lumini verzi.

Peste un ceas și jumătate cea dintâi spironavă care trecu pe acolo se opri deasupra plutei. Dar Veter intra în ascensorul coborât, se arătă o clipă sub pântecul luminat al navei și dispăru prin trapă. A doua zi dimneața ajunse la locuința lui permanentă, pe care înca n-apucase s-o schimbe, nu departe de Observatorul Cornsiliului. Deschise robinetele de purjare ale celor doua odăi și după clteva clipe, tot praful adunat aici disparu cu desăvârșire. Scoțându-și din perete patul și acordând încăperea pe miresmele și clipocitul mării cu care se învâtase în ultima vreme, adormi adânc.

La deșteptare avu senzația unei mari pierderi. Veda era departe și va rămâne departe de el, până când… dar el trebuia să-i vina în ajutor, nu să complice și mai mult lucrurile!

O coloană rotitoare de apă răcoroasă, electrizată se prăbuși deasupra lui în baie. Rămase sub ea până simțj că e aproape să înghețe. Răcorit se apropie de T.V.F, deschise ușițele lui de cristal și chemă cea mai apropiata stațiune de distribuire a muncii. Pe ecran apăru fața unui tânăr. Acesta îl recunoscu pe Dar Veter și-l saluta cu o umbră de respect, semn de rafinată politețe.

— Aș vrea să mi se dea o ocupație dificilă și lungă durată, spuse Dar Veter. Ceva care cere o munca fizică: să zicem la exploatările miniere antarctice.

— Acolo toate posturile sînt ocupate. (In glasul celui care vorbea se simțea regretul). Aceeași situație și la exploatările miniere de pe Venus, Marte, chiar ș| pe Mercur. Știți și dumneavoastră că tineretul se îndreaptă mai cu seamă acolo unde este mai greu.

— Da, dar nu mă mai pot lăuda că fac parte din această categorie… Ce aveți acum disponibil? îmi trebuie o ocupație acum, îndată.

— Avem ceva la minele de diamante din Siberia Centrală, spuse încet omul de pe ecran, uitându-se pe un tabel pe care Dar Veter nu-l vedea. Aceasta, în cazul ca vă interesează exploatările miniere. Mai avem cateva posturi și pe uzinele plutitoare de alimente din mijlocul oceanelor, la stațiunea de pompare solară din Tibet, dar asta-i ceva ușor. Mai avem și alte posturi, însă nici unul nu-i prea greu.

Dar Veter mulțumi informatorului și-l rugă să-i lase un timp de gândire, rezervându-i deocamdată minele de diamante.

Debranșând stațiunea de distribuire a muncii, stabili legătura cu Casa Siberiei, un mare centru de informație geografică pentru acest ținut. Stereoteleviziofonul său fu conectat cu o mașină de memorizat pentru înregistrări recente și, prin fața lui Dar Veter începură să treacă încet nemărginite păduri. Străvechea taiga cu foioasele ei, rărită și mlăștinoasă, cu solul ei veșnic înghețat dispăruse, cedând locul giganților pădurii: cedrului siberian și sequoiei americane, a căror specie fusese odinioară amenințată cu dispariția. Uriașele trunchiuri roșii se înălțau ca o splendidă împrejmuire circulară în jurul unor dealuri cu căciuli de beton. De sub acestea se tlrau afară țevi de oțel cu un diametru de 10 m. ducind peste cumpene de apă spre cele mai apropiate râuri, pe care le absorbeau pe de-antregul prin gurile larg căscate ale sorburilor. Pompele electrice vuiau surd, cu o fantastică putere. Sute de mii de metri cubi de apă curgeau spre adâncurile craterelor pe care le săpa-seră și în care se aflau zăcăminte de diamante. Invârtejindu-se cu vuiet, spălau rocile fărămițându-le, și se revărsau din nou, lăsând tone de diamante în cascadele camerelor de spălare. In încăperi lungi scăldate în lumină, în fața cadranelor mișcătoare ale mașinilor de sortat, ședeau mai mulți oameni. Nestematele strălucitoare se scurgeau în torente de grăunțe mărunte prin orificiile calibrate ale lăzilor de recepție. Operatorii stațiunilor de pompare erau tot timpul cu ochii pe indicatoarele mașinilor care calculau necontenit rezistența variabilă a rocilor, presiunea și debitul apei, adâncirea abatajului și debleierea particulelor solide. Veter își zise că peisajul voios al pădurilor scăldate în soare nu se potrivea cu starea lui de spirit. întrerupse deci legat cu Casa Siberiei. De îndată se auzi semnalul de chemare și pe ecran apăru din nou figura informatorului de la postul de distribuire a muncii.

— Voiam să revin cu o precizare. Chiar adineauri am primit o cerere: s-a eliberat un post la exploatările submarine de titan pe litoralul de vest al Americii de Sud. Este postul cel mai greu din câte avem la dispoziție astăzi… Dar trebuie să vă prezentați acolo cât mai urgent.

Dar Veter se alarmă:

— N-o să am timpul să trec probele psihofizice la cea mai apropiată stațiune APM[95].

— N-a veți nevoie de ele; probele anuale pe care le-ați trecut în vechea dumneavoastră muncă sunt îndestulătoare.

— Trimiteți comunicarea și dați-mi coordonatele! răspunse Dar Veter fără să mai stea pe gânduri.

— Ramura vestică a Căii Spirale, a 17-a ramificație sudică, stațiunea 6 L. punctul KM 40. Îi previn îndată.

Figura cea gravă de pe ecran dispăru. Veter adună toate obiectele mărunte ce-i aparțineau personal, așeză într-o casetă filmele cu imaginile și glasurile celor ce-i erau dragi și cu cele mai însemnate înregistrări ale propriilor sale gânduri. Scoase din perete o reproducere cromatoreflexă[96] a unui vechi tablou rusesc, apoi luă de pe masă o statuetă de bronz a actriței Bello Cal, care semăna oarecum cu Veda Kong. Toate acestea împreună cu câtcva obiecte de îmbrăcăminte încăpură ușor într-o lădiță de aluminiu, pe al cărei capac se vedea o combinație de cifre și semne lineare în relief. Veter compuse din aceste simboluri coordonatele ce i-au fost comunicate, deschise o trapă din perete și împinse înăuntru lădița. Aceasta dispăru într-o clipă, dusă de o bandă fără sfârșit. Dar Veter își inspecta apoi încăperile. De mai multe veacuri, pe planeta noastră nu mai existau oameni însărcinați în mod special cu întreținerea locuințelor. Aceste funcții erau îndeplinite de locatarii înșiși, ceea ce pretindea din partea lor o grijă și o disciplină desăvârșită, precum și o judicioasă amenajare a imobilelor și localurilor, automatizarea ventilației și a curățirii.

Inspecția o dată terminată, Dar Veter întoarse în jos maneta din fața ușii, semnalând astfel stațiunii de repartiție a spațiului locativ că încăperile ocupate până acum de el au devenit vacante. Ieși în stradă. Galeria exterioară cu geamuri albe mate se încălzise la soare, dar pe acoperișul plat bătea ca întotdeauna o briză marină răcoroasă. Punți ușoare de pietoni, legtnd între ele la mare înălțime clădirile grilajate, păreau că plutesc în văzduh, îmbiindute la plimbare. Veter însă știa că nu-și mai aparține. Cu ajutorul tubului de coborâre automată, ajunse la calea ferată electromagnetică subterană, de unde un mic vagon îl duse spre stația Căii Spirale. Veter nu se îndreptă spre nord, spre Strâmtoarea Bering, pe unde trecea trenul de joncțiune cu Ramura vestică. Pe acest itinerar, călătoria dura aproximativ 4 zile și 4 nopți — mai ales când era vorba să ajungă atât de departe în sud — până la ramificația a 17-a. În zonele locuite de nord și de sud circulau mari spironave de marfă care făceau ocolul planetei, traversând oceanele și uneau pe drumul cel mai scurt diferitele ramuri ale Căii Spirale. Dar Veter porni pe Ramura centrală până Ia zona locuită de sud, cu nădejdea să-l convingă pe șeful transporturilor aeriene că reprezintă „un colet expres”. În afara faptului că își scurta drumul până la o durată de treizeci de ore. Dar Veter putea astfel și să se întâlnească cu fiul lui Grom Orm, președintele Consiliului astronautic, care-l alesese drept mentor.

Băiatul creștea și anul viitor urma să pășească la îndeplinirea celor 12 isprăvi ale lui Hercule. Intre timp lucra la Serviciul de supraveghere prin mlaștinile Africii.

Cine dintre tineri n-ar vrea să facă parte din Serviciul de supraveghere, să urmărească apariția balenelor in ocean, a insectelor dăunătoare, a vampirilor și a reptilelor in mlaștinile tropicale, a microbilor purtători de boli in zonele locuite, a epizootiilor și a incendiilor în zonele de stepă și de pădure, dezvăluind și nimicind rămășițele impure și nefaste ale trecutului, ce apăreau în chip misterios, când și când, In locurile mai izolate ale planetei? Lupta cu formele nocive ale vieții nu înceta niciodată. Diferitelor mijloace de nimicire, microorganismele, insectele și miceliile le răspundea cu ivirea unor noi forme și specii rezistente la cele mai temute preparate chimice. Numai după Era Lumii Dezunite oamenii au învățat să folosească judicios puternicele antibiotice.

„Dacă Dis Ken a fost numit în serviciul de supraveghere din mlaștini, își zise Dar Veter, înseamnă că de tânăr devine un muncitor de nădejde”.

Ca toți copiii din Era Marelui Cerc, fiul lui Grom Orm fusese educat departe de casa părintească, la un colegiu de pe malul mării în zona nordică. Tot acolo și-a trecut și primele probe la stațiunea Academiei de psihofiziologie a muncii.

Incredințându-se tinerilor o muncă, se ținea întotdeauna seama de particularitățile psihologice ale vârstei: exaltarea, puternicul sentiment al răspunderii, egocentrismul juvenil.

Vagonul uriaș înainta în goană, dar lin și fără zgomot. Veter se sui la etajul de sus, cu acoperiș străveziu. Departe, în jos și pe marginile drumului, zburau clădiri, canaluri, păduri și piscuri muntoase. În soare străluciră orbitor cupolele transparente de sticlă selenară ale uzinelor automate, înșirate ca o cingătoare îngustă de la hotarul dintre zona agricolă și cea pâduroasă. Prin pereții clădirilor de cristal se vedeau deslușit contururile precise și sobre ale unor mașini colosale.

Trecură prin fața monumentului lui Djinn Kad, care a elaborat o metodă de fabricație ieftină a zahărului artificial, apoi arcul drumului începu să străbată pădurile zonei agricole tropicale. Perdele de copaci cu nuanțe felurite de frunziș ori scoarță, de forme și Înălțimi diferite, se pierdeau în zări depărtate. Pe drumurile înguste și netede ce despărțeau uriașele masive de verdeață, se târau încet mașinile de recoltat, de polenizat și de control; nenumărate fire se încrucișau într-o rețea scânteietoare. Odinioară, simbolul belșugului era holda aurie de grâu. Dar, începând cu Era Unirii Mondiale, oamenii și-au dat seama de dezavantajul economic al culturilor anuale; deplasarea întregii agriculturi în zona tropicală scuti umanitatea să semene și să îngrijească în fiecare an, cu prețul atâtor eforturi, plantele ierboase și arbuști delicați. Cu sute de ani înainte de Era Marelui Cerc, copacii — vegetale vivace care epuizau mai puțin solul și erau mai rezistente la intemperii — deveniseră principalele plante agricole.

Se cultivau astfel arbori de pâine, cu tot felul de fructe, bace și nuci, cu mii de soiuri de roade bogate în albumine, dând câte un chintal de masă nutritivă de tulpină. Imense livezi de pomi fructiferi, a căror suprafață măsura sute de milioane de hectare, încingeau planeta cu două brâie — o adevărată cingătoare a lui Ceres, mitologica zeiță a fecundității. În interior se găsea zona ecuatorială păduroasă, ocean de păduri umede, care furnizau planetei lemn alb, negru, violet, roz, auriu, cenușiu cu reflexe mătăsoase, dur ca fildeșul sau moale ca miezul mărului, greu ca piatra sau ușor ca pluta. Se obțineau aici zeci de varietăți de rășini, mai ieftine decât cele sintetice și posedând prețioase însușiri tehnice sau medicinale.

Vîrfurile uriașelor păduri ajungeau până la nivelul Căii Spirale; de o parte și de alta se auzea foșnind un ocean verde. În adâncurile lui întunecate se ascundeau case pe stâlpi metalici înalți, așezate în mijlocul unor poieni plăcute, ca și mașini monstruoase amintind ca formă niște păianjeni, în stare să transforme această junglă, din trunchiuri înalte de 80 de metri, de o grosime și o tărie de necrezut, în stive ascultătoare de bîrne și scînduri.

In stingă se arătară cupolele celebrilor munți de ecuator. Pe Kenia, unul dintre ei, se afla o instala de legătură a Marelui Cerc. Marea de păduri se retrase mai departe, spre răsărit, făcând loc unui podiș pietros. De o parte și de cealaltă a drumului se înălțau albastre clădiri cubice.

Trenul se opri și Dar Veter coborâ la gara Ecuator al cărei vast peron era pavat cu sticlă verde. Alături de pasarela care părea că se avântă în zbor pe deasupra coroanelor cenușii și turtite ale cedrilor din Atlas, se înălța o piramidă din aplit[97] alb ca porțelanul, adus de pe malurile râului Lualaba. Pe vârful ei trunchiat era așezată o statuie ce înfățișa un om în salopetă de lucru din Era Lumii Divizate. În mâna dreaptă ținea un ciocan, cu stânga ridica deasupra capului, spre cerul palid al zonei ecuatoriale, un glob strălucitor cu patru antene emițătoare. Era monumentul durat în cinstea constructorilor celor dintâi sateliți artificiali ai Pământului, care înfăptuiseră minuni de ingeniozitate, muncă și îndrăzneală, întreaga atitudine a omului, ușor lăsat pe spate și proiectând parcă spre cer sfera din mână, exprima sforțarea înaripată. Această putere părea să-i vină de la grupul oamenilor ciudat învesmântați care înconjurau soclul.

Veter privea întotdeauna cu o vie emoție chipurile dăltuite pe acest monument, știa că oamenii ce făuriseră primii sateliți artificiali și se avânlaseră în spațiile siderale fuseseră ruși, adică fii ai aceluiași admirabil popor din care se trăgea el însuși și care făcuse primii pași atât în edificarea noii societăți, cât și în cucerirea Cosmosului…

Și de această dată el se îndreptă spre monument pentru ca privind chipurile eroilor de odinioară să-i compare cu contemporanii săi. Din umbra ramurilor argintii și stufoase ale leucodendronilor[98] ce încadrau această piramidă, căreia razele răsfrântc ale soarelui îi dădeau o strălucire orbitoare, se arătară două siluete zvelte. Se opriră o clipă în loc, apoi unul dintre tineri se repezi spre Veter. Acesta cuprinse cu o mână umerii lui musculoși și cercetă pe furiș familiarele trăsături ale chipului său energic: nasul mare, bărbia lată, conturul buzelor neașteptat de vesel și atât de nepotrivit cu expresia severă a ochilor de oțel de sub sprâncenele îmbinate.

Veter privi mulțumit pe fiul celebrului Grora Orm, constructorul bazei de pe sistemul planetar al Centaurului și șeful Consiliului Astronautic, ales pentru a cincea oară în această funcție. Grom Orm avea pe puțin o sută treizeci de ani, de trei ori mai mult decât Dar Veter.

Dis Ken își chemă tovarășul, un tânăr brun.

— Prietenul meu cel mai bun, Tor An, fiul compozitorului Zig Zor. Lucrăm împreună în mlaștini, urmă Dis. Vrem să ne trecem împreună probele și apoi să lucrăm tot laolaltă.

— Te mai pasionează și acum cibernetica eredității[99]? întrebă Dar Veter.

— Sigur că da! Tor m-a făcut să mă pasionez și mai mult de această problemă. Este muzicant, ca și tatăl său. El și prietena lui visează să lucreze în domeniul în care muzica contribuie la înțelegerea dezvoltării biologice, adică să studieze simfonia structurii organice.

— Vorbești cam neclar, remarcă Dar Veter, încruntându-se.

— Nu știu încă să vă explic, bîigui încurcat Dis, poate că Tor va ști să exprime mai bine acest lucru.

Tînărul celălalt roși, însă nu-și plecă ochii sub privirea cercetătoare a lui Dar Veter.

— Dis vorbește despre cibernetica ritmurilor ereditare[100]. Se știe că un organism ieșit din celula maternă capătă o suprastructură din acorduri de legături moleculare. Spirala geamăna originară se dezvoltă într-plan analog desfășurării unei simfonii muzicale. Cu alte cuvinte, construirea unui organism din celule vii se desfășoară după un program muzical.

— Ia te uită! se miră exagerat Veter. Dar atunci veți reduce întreaga evoluție a materiei organice și anorganice la un soi de simfonie gigantică?

— Al cărei plan și ritm lăuntric sunt determinate de legile fizice fundamentale. Trebuie doar să lămurim, să înțelegem cum este întocmit programul și de unde provine informarea acestui mecanism cibernetico-muzical, întări Tor An cu siguranța de neclintit a tinereții.

— Cine spune asta?

— Tatăl meu, Zig Zor. Și-a publicat de curând cea de a 13-a simfonie cosmică în fa minor, de tonalitate cromatică, 0.475 μ.

— Am s-o ascult neapărat! îmi place culoarea albastră. Dar deocamdată să ne gândim la ceea ce vă așteaptă în viitorul cel mai apropiat, la isprăvile lui Hercule, pe care urmează să le îndepliniți. Cunoașteți subiectele?

— Numai primele șase.

— Bineînțeles, celelalte șase sunt fixate după îndeplinirea precedentelor, își aminti Dar Veter. Și care sunt aceste șase probe?

— Să curățăm și să facem accesibil pentru vizitatori nivelul inferior al peșterii Koni-Gut din Asia Mijlocie, începu Tor An.

— Să construim un drum spre lacul Mental, străbâtând creasta ascuțită a lanțului de munți, urmă Dis Ken, să, refacem o veche și întinsă livadă de arbori de pâine din Argentina, să lămurim cauzele apariției unor caracatițe uriașe în regiunea recentei ridicări de teren de lângă Trinidad…

— Și să le nimicim!

— Toate aceste fac cinci. Și care-i a șasea probă? Cei doi tineri se fâstâciră.

— S-a descoperit că avem amândoi oarecare aptitudini muzicale, spuse roșind Dis Ken, și am fost însărcinați să ne documentăm cu privire la străvechile dansuri de pe insula Bali, spre a le reconstitui muzica și coregrafia.

— Cu alte cuvinte să alegeți dansatoare și să creați un ansamblu? preciza Dar Veter râzând.

— Da, recunoscu Tor An, cu ochii-n pământ.

— Nu-i rău! Dar proba aceasta constituie o acțiune colectivă, ca de altfel construirea drumului spre lac, nu-i așa?

— O, avem o echipă excelentă. Numai că și ei ar dori să le fiți mentor. Ar fi grozav!

Veter se îndoi de aptitudinile lui în ceea ce privește cea de a șasea probă. Dar băieții îl asigurară, bucuroși și entuziaști, că Zig Zor „în persoană” le făgăduise să-i îndrumeze în această direcție.

— Peste un an și patru luni o să-mi găsesc o ocupație în Asia Mijlocie — spuse Dar Veter, privind cu plăcere figurile lor tinerești luminate de bucurie.

— Ce bine că nu mai sunteți directorul stațiunilor! exclamă fiul lui Grom Orm. Nici n-am visat vreodată să am un asemenea mentor! Și deodată roși atât de tare, încât fruntea i se broboni de sudoare. Tor clătină din cap a mustrare.

Dar Veter se grăbi să-i vină în ajutor lui Dis Ken. rușinat de scăparea sa.

— Aveți la dispoziție mult timp?

— O, nu! Ne-au dat liber numai trei ore. Am adus aici un bolnav de friguri de la stațiunea noastră din mlaștini.

— Frigurile n-au fost încă lichidate?! Și eu care credeam…

— Cazurile sunt foarte rare și apar numai în mlaștini, se grăbi să-l liniștească Dis. Tocmai asta supraveghem și noi.

— Mai avem la dispoziție două ceasuri. Mergem în oraș? Probabil că vreți să vedeți Casa Noului?

— Nu! Am prefera… să ne răspundeți la unele întrebări. Ne-am pregătit și este atât de important pentru alegerea drumului pe care vom merge…

Dar Veter consimți și tustrei se îndreptară spre încăpere a Casei de Oaspeți, cu aerul împrospătat o adiere marină artificială.

Două ore mai târziu, un alt vagon îl purtă mai dl jiarte pe Dar Veter, care ațipise, obosit, pe canape Nu se trezi decât în clipa opririi în Orășelul Chimiștilor. Deasupra unei mine de cărbune se înălța o imensă clădire din sticlă în forma unei stele cu zece colțuri. Că bunele extras acolo era prelucrat, transformat în medicamente, vitamine, hormoni, mătase și blănuri artificiale, pin deșeuri se fabrica zahăr. Intr-una dintre ramurile stelei, din cărbune se extrăgeau metale rare: germaniu și vanadiu. Cîte comori nu erau închise în acest minereu negru!

Un vechi coleg al lui Dar Veter, care lucra acolo în calitate de chimist, veni să-l vadă la gară. Au fost o dată la o stațiune indoneziana de mașini pentru recoltat fructe tropicale trei mecanici tineri și veseli… Astăzi, unul dintre ei era chimist și conducea un mare laborator de uzină, al doilea a rămas pomicultor și a inventat o metodă ingenioasă de polenizare; al treilea — era el, Veter — revenea la Pământ, în însăși măruntaiele lui. Cei doi prieteni abia dacă au stat împreună vreo zece minute, dar acest contact direct era oricum cu mult mai plăcut decât întâlnirile pe ecranul televiziofonului.

Restul călătoriei a durat puțin. Șeful liniei aeriene latitudinale, manifestând acea bunăvoință caracteristică oamenilor din Era Marelui Cerc, se lăsă îndată convins. Dar Veter străbătu în zbor oceanul și ajunse pe Ramura vestică a Căii Spirale, la sud de a 17-a ramificație, la capătul căreia se îmbarcă pe un glisor, ce-l aduse la exploatarea de titan, aflată pe litoral.

Povârnișurile unor munți înalți coborau de-a dreptul pe mal. La poalele lor veneau în trepte terase din piatră albă, susținând stratul de sol cu rânduri de pini sudici și vidringtonii[101], care alternau în alei paralele, uni cu cetina lor când arămie, când de un verde albăstrui Mai sus, stânci golașe, aride, căscau defileuri întunecate pe fundul cărora se prăvăleau mici cascade, risipindu-le imediat in pulbere de apă. Pe terase, se înșirau rare căsuțe portocalii sau orbitor de galbene, cu acoperișuri albastre-cenușii.

De la liziera unui povârniș continental, prăbușit situate la o adincime de 1 km., pornea adânc spre larg nu banc artificial de nisip. La capătul acestuia se afla nu turn alb, de care se spărgeau valurile turbate. De Hilbturn, cobora perpendicular, o uriașă galerie de mină, ca un tub foarte gros de ciment, ce putea să reziste presiunii adâncurilor. Tubul acesta se afunda intr-un munte submarin, compus din rutil — oxid de titan — aproape pur. Toate procesele de prelucrare a minereului se desfășurau acolo jos, sub apă și munți. La suprafață nu se ridicau decât lingourile mari de titan pur și un puhoi de apă saturată de reziduri minerale, care se revărsau departe în jurul turnului. Valurile acestea galbene și tulburi legănară glisorul în fața cheiului din partea de sud a turnului. Prinzând un moment prielnic, Dar Veter sări pe platforma udă de stropi și sui pe o galerie împrejmuită, unde cei câțiva oameni care nu erau de serviciu se adunaseră ca să-l întâmpine pe noul lor tovarăș de lucru. Cei care activau la această exploatare, socotită de Veter cu totul izolată de restul lumii, erau departe de a fi pustnicii mohorâți pe care el se așteptase să-i întâlnească aici, influențat fiind de propria-i stare sufletească. Dimpotrivă, în jurul său, văzu figuri vesele, doar puțin cam obosite din cauza muncii încordate. Cinci bărbați și trei femei; aici exista și personal feminin…

Trecură zece zile până când Dar Veter reuși a se deprinde cu noua sa activitate.

Exploatarea avea o rețea energetică proprie: în vechile mine de pe continent se ascundeau generatoare de energie nucleară de tip F — sau, cum era numit odinioară de al doilea tip — care nu produceau radiații reziduale dure și erau deci mai adecvate pentru instalațiile locale.

Un sistem foarte complex de mașini se deplasa măruntaiele muntelui submarin, scobind roca fărâmicioasă de culoare cafenie-roșcată. Sectorul cel mai dificil era la etajul de jos al agregatului, unde extracția și sfărâmarea rocii se făcea automat. Acolo venea semnalele postului central, situat sus, și care asigur supravegherea generala a dispozitivelor de tăiere și a, concasoarelor, controlul variațiilor de duritate și de plasticitate a minereului, verificarea instalațiilor de flotație. Viteza extracției și a sfărâmării depindea de conținutul de metal al minereului. Or, din pricina faptului că spațiul protejat împotriva mării era prea strâmt, complexa muncă de reglare nu putea fi încredințată în întregime mașinilor cibernetice.

Veter se oferi să lucreze ca mecanic la supravegherea, controlul și acordarea agregatului de jos. începură gărzile zilnice în încăperi semiobscure, ticsite de cadrane, în care pompele instalației de condiționare nu reușeau să biruie căldura apăsătoare, sporită încă de presiunea înaltă datorită inevitabilei infiltrații de aer comprimat.

Dar Veter și tânărul său ajutor, ieșind la suprafață, rămineau un timp lingă balustradă, respirând aerul proaspăt, apoi se duceau să facă baie, mlncau și se retrăgeau fiecare în odaia sa, într-una din căsuțele de sus. Veter încerca să-și reia studiile în domeniul nou al matematicii cohleare. I se părea că uitase de vechiul său contact cu Cosmosul. Ca toți ceilalți care lucrau la mina de titan, petrecea cu satisfacție fiecare plută nouă cu lingourile de titan frumos așezate pe ea. După reducerea fronturilor polare, furtunile de pe planetă se domoliseră considerabil, astfel încât o mare parte a traficului maritim era efectuat cu ajutorul unor plute remorcate sau autopropulsate. La un moment dat, efectivul de colaboratori ai explotării fu schimbat; Veter însă, ca și alți doi entuziaști ai extracției miniere, își prelungi termenul de muncă.

Totuși nimic nu este veșnic în această lume schimbatoare. Și iată că lucrările au fost oprite pentru repararea agregatului de extracție și sfărâmare. Pentru prima oară, Dar Veter pătrunse în abataj dincolo de scutul de protecție, unde doar un scafandru special îi îngăduia să înfrunte căldura, presiunea ridicată și gazele toxice care țâșneau pe neașteptate din crăpături. La lumina orbitoare, pereții bruni de rutil aveau străluciri de diamant, și aruncau reflexe roșii asemenea unor ochi cu scînteieri furibunde, pitiți în rocă. În abataj domnea o liniște uimitoare. Intâia dată după luni și luni de muncă, perforatorul electro-hidraulic și enormele discuri emițătoare de unde ultrascurte înțepeniseră. Dedesubtul lor, geofizicienii care tocmai sosiseră se agitau, instalându-și aparatele: trebuiau să se folosească de acest prilej spre a controla contururile zăcămintelor.

Sus, la suprafața Pământului, era o toamnă meridională, caldă și liniștită. Veter se duse în munți și simți cu o deosebită ascuțime măreția neînsuflețitelor mase de piatră, înălțate aici de mii de ani, între mare și cer. Ierburile uscate foșneau, de jos abia dacă se mai auzea clipocitul valurilor. Trupul trudit cerea odihnă. Mintea înregistra însă cu aviditate impresiile lumii, care părea nouă și proaspătă după această lungă și anevoioasă muncă în subteran.

Fostul director al stațiunilor exterioare trase în piept mireasma stâncilor încălzite și a ierburilor de pustiu, și în suflet îi crescu certitudinea că înainte i se deschideau perspective cu atât mai largi cu cât el însuși va fi mai bun și mai puternic.

Își aminti de o veche zicală:

„Cine seamănă-o faptă, culege-un obicei. Cine seamănă un obicei, culege o fire, cine seamănă o fire, culege-un destin.”

Da, lupta cea mai mare și cea mai grea pe care o are de dat omul este lupta împotriva egoismului! Și trebuie să lupte împotriva lui nu cu ajutorul unor maxime sentimentale și al unei morale frumoase, dar neputincioase, ci prin înțelegerea dialectică a faptului ca egoismul nu este un produs al forțelor răului, ci ese instinctul de autoconservare al omului primitiv, care a jucat un mare rol în viața lui sălbatică. Iată de ce; egoismul este mai pronunțat și mai greu de învins la personalități mai puternice. Dar victoria asupra lui este o necesitate, poate chiar necesitatea cea mai imperioasă a societății contemporane. Tocmai de aceea se și acordă atâtea eforturi și atâta timp educației omului, se studiază cu atâta grijă structura eredității fiecărui om. Din marele amestec de rase și popoare care a creat familia unită a omenirii de pe planetă, apar deodată, de undeva din străfundurile eredității, anumite trăsături de caracter aparținând strămoșilor depărtați. Uneori psihicul suferă devieri uimitoare ca pe vremurile pline de mari calamități din Era Lumii Dezunite, când oamenii, nepricepându-se să folosească cu prudență radiațiile, provocau nefaste schimbări eredității a numeroși semeni…

Veter avea și el o lungă genealogie, devenită acum inutilă. Studiul strămoșilor fusese înlocuit prin analiza directă a structurii mecanismului ereditar, analiză particular de importantă de când viața umană fusese prelungită. Incepând din Era Muncii Generale, oamenii trăiau până la o sută șaptezeci de ani, iar acum se adeverise că nici trei sute mi constituiau o limită…

Un hârșâit de pietre îl făcu să se rupă din meditația lui. De sus, prin vâlcea, coborau doi inși. Veter recunoscu pe operatoarea secției de topitorie electrică, o femeie timidă și tăcută, și pe inginerul serviciului exterior, mărunțel și vioi. Îmbujorați de umbletul rapid, cei doi îl salutară și voiră să treacă înainte. Veter îi opri însă:

— Voiam să te rog demult — îi spuse el operatoarei, să-mi cânți simfonia a 13-a cosmică în fa minor albastru. Ne-ai cântat dumneata multe lucruri, dar această simfonie niciodată.

— Simfonia cosmică a lui Zig Zor? Întrebă tânăra femeie și râse încetișor, văzând gestul de confirmare al lui Dar Veter.

— Pe toată planeta noastră există doar câțiva oameni care ar putea executa această operă… Planul solar cu claviatură triplă este prea sărac pentru aceasta, iar o transpunere nu avem deocamdată… și nu cred că vom avea vreodată. Dar de ce nu ceri o înregistrare de la Casa de muzică superioară? Să ți-o pună ei. Aparatul nostru de recepție este universal și destul de puternic!

— Nu știu cum se procedează în asemenea cazuri, hâigui Dar Veter, n-126 am mai avut prilejul…

— O să chem eu deseară Casa de muzică, îi făgădui muziciana și, întinzând mâna tovarășului ei de drum, își continuă coborâșul.

Tot restul zilei Dar Veter nu se putu dezbăra de presimțirea unui eveniment extrem de însemnat. Aștepta cu o nerăbdare ciudată să se facă 11 seara, ora fixată de Casa de muzică superioară pentru transmiterea simfoniei.

Operatoarea electro-topitoriei își asumase la această audiție rolul de organizator. Ii instalase pe Dar Veter și pe ceilalți amatori de muzică în sala de concerte, înaintea grilajului argintiu al difuzorului așezat în focarul unui ecran emisferic. Făcu întuneric, explicând că lumina ar împiedica să se aprecieze coloritul acestei simfonii, care, neputind fi executată decât într-o sală cu amenajare specială, se găsea aici, de nevoie, limitată la dimensiunile ecranului.

În întuneric licărea doar slab ecranul luminat. Din afară abia dacă se auzea zgomotul neîncetat al mării. Deodată, de foarte departe, luă naștere un sunet grav și atât de plin, încât părea palpabil. Sunetul acesta crescu, cutremurând odaia și inimile ascultătorilor, iar apoi se prăbuși, din ce în ce mai subțire, parcă sfărâmându-se și risipindu-se în milioane de cioburi de cristal. Prin întuneric scăpărară minuscule scîntei portocalii. Părea lovitura trăsnetului primitiv care, prin descărcarea sa legase pe Pământ, cu milioane de veacuri în urmă, mai simple hidrocarburi în molecule mai complicate, aveau să devină temeiul materiei organice și al vie In sală năvăli un torent de tonuri frământate discordante, un cor de mii de glasuri exprimând vointa dar și deznădejde și pe care-l completau, aprinzându și stingându-se alternativ, vagi scânteieri de purpură porfiră.

În succesiunea de note scurte și stridente se înfiri o mișcare rotitoare și, în înălțimi, pomi să se învolbureze o diafană spirală de flăcări cenușii. Corul, care pornise și el într-un vârtej, fu brusc străbătut de nota lungi, semețe și sonore, pline de impetuozitate.

Contururile de foc ale spațiului fură spintecate de liniile precise ale unor săgeți albastre, care zburau spre genunea fără fund, dincolo de marginea spiralei, pierzându-se în bezna de tăcere și spaimă.

Tenebre și tăcere — așa fu sfârșitul primei părți a simfoniei.

Ascultătorii, puțin cam năuciți, nu apucară să rostească nici o vorbă. Sunete puternice, însoțite de jocurile unor scânteieri multicolore, sc revărsau în cataracte, tot mai grave, tot mai pierdute, iar văpăile vii se stingeau în ritmul unei melodii melancolice. Și din nou fire fremătătoare prinseră a se zbate în cascade, iar albastrele focuri își reluară cadențată ascensiune.

Adânc zguduit, Dar Veter desluși în aceste sunete albastre năzuința spre stadii mai complexe ale ritmurilor și ale formelor, și-și spuse în gând că anevoie s-ar fi putut zugrăvi mai bine încăierarea primitivă a vieții cu entropia… Praguri, mici baraje și filtre ce rețineau cascadele de energie în cădere spre nivelurile inferioare… Iată-le deci, așa erau acele prime zvâcniri ale atât de complexei organizări a materiei!

Săgețile albastre formară un lanț de figuri geometrice, forme cristaline și rețele, devenite tot mai complicate în raport cu îmbinarea armoniilor minore, care o împrăștiau, se adunau din nou, pentru ca să se împrăștie dintr-o dată într-o penumbră cenușie.

Partea a treia a simfoniei începu cu marșul notelor ginve. În ritmul cărora se aprindeau și se stingeau lămpi albastre ce piereau în abisul infinitului și al minti. Fluxul bașilor, în mersul lor amenințător se amplifica, ritmul se accelera tot mai mult, transfomindu-se într-o melodie sacadată și lugubră. Luminile albastre păreau flori ce se pleacă pe lujeri subțiri; își lăsau trist capetele în jos sub năvala tunătoarelor acorduri ale bașilor și se stingeau în depărtare. Iar rindurile de luminițe deveneau din ce în ce mai dese, lujerii lor tot mai groși. Două dâre de foc croiră in întunericul nemărginit un făgaș, și către necuprin-zand zări ale universului își luară zborul glasurile aurii, limpezi ale vieții, însuflețind cu minunata lor alinare, indiferența mohorâtă a materiei în mișcare. Drumul cel întunecat devenea un puhoi de flăcări albastre in rare fluturi multicolori desenau arabescuri din ce în re mai capricioase.

Subtilele combinații de curbe armonioase și de suprafețe sferice nu erau mai puțin frumoase decât,acordurile în trepte a căror succesiune făcea să crească vertiginos complexitatea unei melodii care răsuna tot mai puternic, tot mai departe în vuietul grav al timpului…

Veter simți că amețește. Nu mai putea urmări toate nuanțele muzicii și ale luminii; acum prindea doar în linii mari grandioasa idee a compozitorului. Iar oceanul cel albastru de note își legăna talazurile cristaline, strălimpezi, de o rară intensitate a culorii, aducătoare de bucurii. Sunetele acestea deveniră tot mai înalte, iar melodia însăși se transformă într-o spirală ascendentă, ce se răsucea vertiginos, și se frânse, în cele din urmă, din avântul ei spre tării, într-o orbitoare izbucnire de flăcări…

Simfonia se terminase. Dar Veter înțelegea în sfârșit ce anume îi lipsise în lungile luni de până atunci. Simțea din nou necesitatea de a lucra mai aproape de Cosmos, de spirala năzuinței omenești. Din sala de concert trecu dea dreptul în camera de convorbiri și chemă stațiunea centrală de distribuire a muncii din zona locuită din nord. Țînărul informator care-l îndrumase pe Dar Veter aici, la exploatările de titan, îl recunoscu și se arăt foarte bucuros.

— Chiar azi dimineață ați fost chemat de Consiliul Astronautic, dar n-am putut obține legătura. Va dau îndată Consiliul.

Ecranul se stinse, apoi se lumină din nou și pe el apăru Mir Om, cel mai în vârstă dintre cei patru secretari ai Consiliului. Părea foarte grav, chiar trist.

— S-a întâmplat o mare nenorocire! Satelitul 57 nu mai există. Consiliul te cheamă pentru efectuarea unei munci dintre cele mai grele. Trimit după dumneata o navă planetară ionică. Să fii gata!

Dar Veter rămase nemișcat în fața ecranului, mut de uimire.