Nebuloasa din Andromeda

Capitolul I. STEAUA DE FIER

La lumina opalescentă răsfrântă de plafon, cadranele aparatelor păreau o galerie de portrete: cele rotunde aveau un aer malițios, cele ovale, culcate pe lat, zâmbeau parca, sfidătoare și satisfăcute de ele însele; cele pătrate încremeniseră în siguranța lor obtuză. Luminițele viorii, albastre, portocalii și verzi care licăreau în interior accentuau această impresie.

În centrul mesei curbe de comandă se desprindea un cadran mare, roșu. În fața acestuia, o fată stătea aplecată, într-o poziție nu prea comodă. Uitase de fotoliul aflat alături și își apropiase capul de geamul cadranului. Reflexele roșii făceau chipu-i tânăr să pară mai matur și mai sever, descuind umbre aspre în jurul buzelor plinuțe și subțiindu-i puțin năsucul ușor ridicat. Sprâncenele groase, încruntate îi erau foarte negre, dând ochilor o expresie sumbră și dezolată.

Țîrâitul contoarelor fu întrerupt de un ușor zăngănit metalic. Tînăra fată tresări și-și îndreptă spatele trudit, cu mâinile prelungi împreunate după ceafă.

Îndărătul ei se auzi o ușă. O mare umbră apăru și se prefăcu într-un bărbat cu mișcări bruște și precise. O lumină aurie izbucni, aprinzând reflexe vii în părul roșcat și des al fetei. I se luminară și ochii, ațintiți cu neliniște și dragoste asupra noului venit.

— Cum, n-ai adormit? O sută de ore fără somn!…

— Crezi că-i un exemplu prost? întrebă vesel bărbatul, deși fără să zimbească. Glasul său avea inflexiuni metalice, înalte, care parcă-i nituiau cuvintele.

— Toți ceilalți dorm, rosti sfios fata, și… nu bănuiesc nimic, adăugă ea, coborând glasul.

— Poți vorbi fără teamă! Tovarășii noștri dorm. În clipa de față, în Cosmos nu veghem decât noi doi, iar până la Tăinuit slnt încă cincizeci de bilioane de kilometri, adică un parsec[1] și jumătate!

— Dar nu mai avem anamezoii[2] decât pentru o singură accelerare!

În glasul ei vibra spaimă, dar și o undă de exaltare.

Erg Noor, șeful celei de a 37-a expediții astrale, ajunse din doi pași lângă cadranul cel roșu.

— Sîntem la al cincilea tur!

— Da, am intrat în el. Și… nimic. Tînăra fată aruncă o privire grăitoare spre difuzorul aparatului de recepție automat.

— După cum vezi — continuă Erg Noor — nu-i chip de dormit. Trebuie să mă gândesc la toate variantele, la toate posibilitățile. Soluția trebuie găsită până la sfârșitul celui de al cincilea tur.

— Dar asta înseamnă încă o sută zece ore…

— Bine, atunci voi trage un pui de somn aici în fotoliu, când se va termina acțiunea sporaminei[3]; am luat o doză acum douăzeci și patru de ore.

Fata rămase un timp cufundată în reflecții. În sfârșit, se hotără:

— Ce-ar fi să reducem raza cercului? Poate că li s-a defectat emițătorul.

— Cu neputință! Dacă am reduce raza fără să micșorăm viteza, am distruge nava cât ai clipi. Să încetinim… să parcurgem apoi distanța de un parsec și jumătate fără anamezon, cu viteza celor mai primitive rachete selenare? Ar însenina să ne apropiem de sistemul nostru solar peste o sută de mii de ani…

— Înțeleg… Dar nu s-ar putea ca ei…

— Nu e cu putință. Timpurile când oamenii puteau să comită neglijențe sau să se înșele pe ei și pe alții au trecut de mult. Acum un asemenea lucru nu se mai poate întâmpla.

— N-am vrut să spun asta. În răspunsul repezit al fetei se simțea că fusese nițeluș jignită. Voiam să spun că poate „Algrab” s-a abătut din drumul său și ne caută și el.

— Nu se putea abate atât de mult. Fără nici o îndoială că a decolat la timpul fixat și calculat cu cea mai mare precizie. Dacă, prin imposibil, ambele lui emițătoare ar fi fost scoase din funcțiune, „Algrab” ar fi pornit să taie cercul pe diametru și atunci l-am fi detectat pe recepția planetară. O eroare nu este posibilă. Iată planeta convențională!

Și Erg Noor făcu un gest spre ecranele de cristal, instalate în firide adânci pe cele patru laturi ale postului de comandă. În bezna nețărmurita ardeau luminițele unei puzderii de stele. Pe cel clintii ecran din stinga trecu rapid în zbor un mic disc cenușiu, abia luminat de astrul său, foarte depărtat de sistemul B-7336-C + 87-A, unde se aflau ei în acel moment.

— Farurile-bombă[4] funcționează perfect, deși le-am lansat cu patru ani independenți[5] în urmă. Erg Noor arătă o dâră de lumină care se vedea clar pe peretele din stânga, de-a lungul unei benzi lungi de sticlă.

„Algrab” ar fi trebuit să ajungă aici acum trei luni… Aceasta înseamnă că — Noor șovăi, de parcă nu s-ar fi încumetat să rostească sentința — a pierit!

— Poate că n-a pierit cbiar, dacă a fost avariat de vreun meteorit și nu mai poate atinge viteza cerută…, replică fata cu părul roșu.

— Nu poate atinge viteza cerută! repetă Erg Noor. Nu este oare același lucru? Ce se întâmplă dacă între astronavă și destinația ei se aștern milenii de parcurs? Este și mai rău: moartea nu vine dintr-o dată, ci după ani și ani de deznădejde. Poale că vor chema… atunci o să aflăm; și noi… peste vreo șase ani… pe Pământ.

Cu o mișcare impetuoasă, șeful expediției trase un fotoliu pliant de sub pupitrul mașinii electronice de calculat de model mic MNU-11. Pînă acum, din cauza marii ei greutăți, a dimensiunilor și a fragilității sale, nu era cu putință să se instaleze pe astronave o mașină-creier electronică model I.T.U., care să îndeplinească operații multiple și căreia să i se poată încredința în întregime conducerea navei. Se impunea prezența navigatorului do serviciu în cabina de comandă, cu atât mai mult cu cil menținerea navei pe traseul stabilit nu se putea asigura în condiții de maximă precizie, pe distanțe atât do mari.

Mîinile lui Erg Noor se mișcau acum pe manetele și butoanele mașinii de calculat cu o viteză uimitoare, de pianist. Fața lui palidă cu trăsături aspre, parcă împietrite, fruntea înaltă, plecată îndârjit asupra mesei de comandă, părea să arunce o provocare puterilor vrăsmașe ale naturii care amenințau colțișorul de lume vie, furișat în adâncurile interzise ale spațiilor siderale.

Niza Krit, tânâra astronavigatoare, care pentru prima oară lua parte la o expediție cosmică, urmărea, ținându-și răsuflarea, mișcările lui Noor, care era cufundat în sine. Cît de calm, cât de energic și de inteligent era bărbatul acesta pe care-l îndrăgise! îl iubea de mult, de cinci ani, de când lucra alături de el.

Nu mai avea nici un rost să-și ascundă dragostea; de altfel, Erg Noor știa, probabil, acest lucru. Niza o simțea… Acum, că se intamplase această nenorocire, avea bucuria de a face de gardă în aceeași tură cu el. Trei luni petrecute în doi, în timp ce restul echipajului dormea cufundat în dulcele somn hipnotic! Mai aveau de vegheat împreună 13 zile. Apoi le venea și lor rândul să doarmă, pe o perioadă de șase luni, în care timp urma să se schimbe două echipe de serviciu, navigatori, astronomi și mecanici. Ceilalți — biologii, geologii — care n-aveau de lucru decât la locul destinației, puteau dormi și mai mult, în timp ce astronomii… Lor le revenea partea de muncă cea mai grea, cea mai încordată. Erg Noor se ridică și firul gandurilor Nizei se rupse.

— Mă duc în cabina harților siderale… Rîndul dumitale la odihnă vine… (se uită la cadranul unui ceas dependent[6]) peste nouă ore. Am tot timpul să dorm înainte de a te schimba.

— Nu sunt obosită, rămai în aici cât trebuie, important este să te odihnești dumneata!

Erg Noor se încruntă și voi să obiecteze ceva; dezarmat însă de duioșia din glasul și din ochii ei căprui, care-l priveau cu atâta încredere, zambi și ieși fără o vorbă.

Niza se așeză în fotoliu, își plimbă privirea peste aparatele atât de familiare pentru ea, și se lăsă furată de gânduri.

Deasupra ei se căscau, negre, ecranele reflectoare care transmiteau Ia postul central de comandă imaginea abisurilor ce înconjurau astronava. Luminițele multicolore ale stelelor păreau niște ace de lumină care străpungeau ochii omului.

Astronava întrecea tocmai o planetă, și forța de gravitație a acesteia o făcea să oscileze de-a lungul fâșiilor de intensitate variabilă a câmpului gravitațional[7]. Din cauza aceasta, stelele, mărețe și ostile, do pe ecranele reflectoare efectuau neașteptate salturi. Desenul constelațiilor se schimba cu o viteză nemaipomenită.

Planeta K2 — 2N — 88, depărtată de astrul său, rece și lipsită de viață, era cunoscută ca un loc comod de întâlnire pentru astronave… dar întâlnirea n-a mai avut loc. Al cincilea tur… Niza își închipui nava zburând cu viteza redusă într-un cerc fantastic cu o rază de un miliard de kilometri și întrecând neîncetat planeta care se târa ca un melc. Al cincilea tur va fi parcurs peste o sută zece ore… și apoi? Mintea ageră a lui Erg Noor își încordase adineaori toate forțele în căutarea soluției celei mai bune. Șeful expediției și comandantul navei nu se putea înșela — altfel astronava de prima clasă „Tantra” cu echipajul ei compus din cei mai eminenți savanți, nu se va mai întoarce niciodată din abisurile Cosmosului! Dar Erg Noor nu se va înșela…

Deodată Niza Krit simți o stare oribilă, apropiată de leșin, ceea ce însemna că astronava se abătuse de la traseul ei cu o fracțiune infimă de grad[8], admisibilă numai în condițiile vitezei micșorate, deoarece altminteri fragila ei încărcătură vie n-ar mai fi putut rămâne în viață. De îndată ce negura cenușie care împăienjenise ochii fetei se mai risipi, starea de leșin dispăru: nava se reintegrase în traseul ei. Hipersensibilele radiolocatoare dibuiseră în bezna din față un meteorit — cea mai mare primejdie pentru vehiculele astrale. Intr-o milionime de secundă, mașinile electronice care conduceau nava (căci numai ele puteau executa toate manevrele cu rapiditatea necesară, nervii omenești ne-corespunzând vitezelor cosmice) asiguraseră o deviere a „Tantrei”, iar după trecerea primejdiei, o făcuseră cu aceeași iuțeală să-și reia vechiul traseu.

„De ce, oare, aceleași mașini să nu fi fost în stare să-l salveze și pe „Algrab”? își zicea Niza, care, între timp, își venise în fire. Era aproape sigur că această navă căzuse victimă întâlnirii cu un meteorit. Erg Noor spunea că până acum fiecare a zecea astronavă pierea ciocnindu-se de meteoriți, în ciuda inventării unor locatoare atât de sensibile ca aparatul lui Voll Hod și ca dispozitivele energetice de protecție, care respingeau particulele mici. Pieirea lui „Algrab” îi punea și pe ei în primejdie, tocmai atunci, când totul părea atât de bine studiat și pus la punct. Niza începu să-și amintească de toate cele petrecute din clipa decolării.

A 37-a expediție siderală avea drept țintă să ajungă în sistemul planetar al unei stele apropiate din constelația Pohiuchus, a cărei unică planetă populată, Zirda, intrase de multă vreme în legătură cu Pământul și cu alte lumi prin Marele Cerc. Deodată însă amuțise și, timp de 70 de ani, nu s-a mai primit de acolo nici un fel de comunicare. Pământul, care, în sistemul Marelui Cerc, era planeta cea mai apropiată de Zirda, avea deci datoria să lămurească ce se întâmplase. Tocmai de aceea „Tantra” luase pe bord numeroase aparate și câțiva savanți eminenți, al căror sistem nervos se dovedise, după multiple încercări, capabil să îndure lungi ani de recluziune într-o astronavă. În ceea ce privește rezervele de carburant pentru motoare — anume anamezonul, o substanță cu legăturile mezonice intranucleare[9] distruse și cu viteza de jet egală cu aceea a luminii — acesta, fusese luat într-o cantitate strict limitată, și asta nu din cauza greutății anamezonului, ci din pricina volumului uriaș al rezervoarelor. Plănuiseră să se alimenteze cu anamezon o dată ajunși pe Zirda. Iar în cazul în care cu această planetă se va fi petrecut ceva grav, urma ca „Tantra” să se întâlnească cu astronava de clasa a doua „Algrab”, lângă orbita planetei K2 — 2N — 88.

Urechea exersată a Nizei prinse ușoara modificare a frecvenței sunetului pe care era acordat câmpul de gravitație artificială[10]. Discurile celor trei aparate așezate în dreapta începură să clipească inegal. La tribord se conecta automat o sondă electronică. Pe ecranul deodată luminat apăru o formă strălucitoare și colțuroasă, care înainta ca un proiectil drept spre „Tantra”; cu alte cuvinte, se afla departe. Era un fragment uriaș de substanță din cele care se întâlnesc extrem de rar în spațiul cosmic. De aceea, Niza se grăbi să-i determine volumul, greutatea, viteza și direcția. Nu-și reluă firul amintirilor decât în clipa când se auzi țăcănitul ușor al bobinei automate a jurnalului de bord.

…Cea mai impresionantă dintre toate era viziunea unui soare lugubru, roșu-sângeriu, care crescuse în câmpul vizual al ecranelor, în ultimele luni ale celui de-al patrulea an de călătorie. Al patrulea pentru pasagerii astronavei, care zbura cu o viteză de V6 din unitatea absolută: viteza luminii. Pe Pământ se scurseseră aproape șapte ani independenți.

Apărând ochiul omenesc, filtrele ecranelor modificau culoarea și intensitatea razelor oricărui astru, în așa fel încât acesta să apară ca văzut prin stratul gros al atmosferei terestre, cu păturilc-i proteguitoare formate din ozon și vapori de apă. Lumina violetă fantastică, de nedescris, a stelelor cu temperaturi înalte părea azurie ori albă, aștri mohorâți de un roz-cenușiu deveneau veseli, galben-aurii, aidoma Soarelui nostru. Aici însă, dimpotrivă, astrul care strălucea victorios cu razele lui de un roșu-aprins căpăta tonalitatea sumbră, sângeric, cu care un observator de pe pământ este obișnuit să vadă stelele din clasa spectrală[11] M5. Planeta se afla față de soarele ei mult mai aproape decât Pământul nostru față de al său. Pe măsura apropierii de Zirda, astrul acesteia devenea un uriaș disc stacojiu, care emitea mase de radiații calorice[12].

Încă cu două luni înainte de a se apropia de Zirda, „Tantra” încercase să comunice cu stațiunea exterioară a planetei aflată pe un mic satelit natural, lipsit de atmosferă și care era mai aproape de Zirda decât Luna de Pământ.

Astronava continua să lanseze apeluri chiar și atunci când până la planetă mai rămăseseră 30.000.000 de kilometri, iar viteza nemaipomenită a „Tantrei” scăzuse la 3.000 de kilometri pe secundă. De serviciu era Niza. Veghea însă și restul echipajului, strins în așteptare, în fața ecranelor, la postul central.

Niza lansa apeluri, mărind puterea emisiunii și aruneînd înainte semnale luminoase în formă de evantai.

În cele din urmă, zăriră un punct minuscul și strălucitor: era satelitul pe care se afla stațiunea exterioară. Astronava începu să evolueze în jurul planetei, apropiindu-se treptat de ea în spirală și potrivindu-și viteza după cea a satelitului. Curând, „Tantrau și satelitul erau ca legați cu un cablu nevăzut; astronava plana deasupra micii planete, care se mișca repede pe orbita ei. Stereotelescoapele[13] electronice ale navei sondau acum suprafața satelitului. Și, deodată, în fața echipajului „Tantrei” apăru o priveliște de neuitat.

O clădire uriașă, plată, de sticlă strălucea în reflexele sângerii ale soarelui. Chiar sub acoperiș se afla un fel de sală de conferințe sau un amfiteatru. Acolo se aflau, parcă încremeniți o mulțime de ființe, ce arătau altfel decât pământenii, dar, fără nici o îndoială, erau oameni și ei. Emoționat, astronomul Pur Hiss — un novice în materie de zboruri cosmice și care, chiar în ajunul pornirii expediției, luase locul unui savant cu multă experiență, puse mai bine la punct focalizarea lunetei. Rîndurile de oameni, care se zăreau neclar sub acoperișul de sticlă, își păstrau aceeași neclintire. Pur Hiss mări și mai mult imaginea. Văzură acum un fel de podium, înconjurat de aparate; în fața auditoriului, la o masă lungă, un om stătea cu picioarele încrucișate și cu ochii înspăimântători, pironiți în zare…

— Sînt morți, congelați! exclamă Erg Noor. Astronava continua să planeze deasupra satelitului Zirdei. 14 perechi de ochi urmăreau neclintit mormăntul acesta de sticlă, căci, într-adevăr, era un mormînt. De câți ani oare ședeau astfel aici aceste cadavre? Statia amuțise în urmă cu 70 de ani — dacă li se adaugă cei șase ani ai drumului parcurs de raze, făceau trei sferturi de veac…

Toate privirile se îndreptară spre șeful expediției. Palid la față, Erg Noor scruta negura gălbuie a atmosferei; prin ea abia dacă se ghiceau contururile neclare ale munților, slabele reflexe ale mărilor; nimic însă nu le putea da răspunsul pentru care veniseră aici.

— Stațiunea a fost distrusă, continuă șeful expediției, și n-a fost refăcută în acești șaptezeci și cinci de ani! Aceasta dovedește că pe planetă s-a petrecut o catastrofă. Trebuie să coborâm, să străbatem atmosfera, poate să și descindem. Fiindcă ne-am adunat aici cu toții, vă cer părerea…

Singurul care a avut ceva de obiectat fu astronomul Pur Hiss. Niza examina, plină de indignare, nasul său mare de pasăre de pradă și urechile-i urâte, plantate prea jos.

— Dacă pe planetă s-a petrecut o catastrofă, n-avem nici o șansă să găsim aici anamezon. Înconjurul planetei la mică altitudine, cu atât mai mult o descindere, ne-ar face să cheltuim aproape întreaga rezervă de carburant planetar[14] de care mai dispunem. Afară de asta, nu se știe încă ce s-a întâmplat. S-ar putea să existe radiații puternice, care să ne fie fatale.

Ceilalți membri ai expediției își susținură însă șeful.

— Nici un fel de radiații planetare nu amenință o navă prevăzută cu o cuirasă cosmică — se pronunță Erg Noor. Am fost trimiși aici tocmai ca să lămurim ce s-a întâmplat. Ce va răspunde Marelui Cerc Pământul? Să stabilim faptele este cu totul insuficient, trebuie să le și explicăm. Vă rog să-mi scuzați aceste truisme! mai spuse Erg Noor, și în glasu-i metalic străbătură note ironice. Nu cred că ne putem sustrage datoriei noastre directe…

— Temperatura straturilor superioare ale atmosferei este normală! strigă bucuroasă Niza.

Erg Noor zâmbi și începu să coboare, prudent, volută după volută, încetinind treptat avansarea în spirală a astronavei, care se apropia de suprafața planetei. Zirda avea dimensiuni ceva mai reduse decât Pământul, și un zbor la înălțime mică în jurul ei nu necesita viteze considerabile. Astronomii și geologul confruntau pe hartă caracteristicile planetei cu observațiile aparatelor optice de pe bordul „Tantra”. Continentele își păstrau întocmai vechile lor contururi, mările seînteiau liniștit în lumina roșie a soarelui. Nu-și schimbaseră forma nici crestele muntoase, pe care le cunoșteau din fotografiile mai vechi. Numai că planeta tăcea.

Timp de 35 de ore, membrii echipajului nu-și părăsiră posturile de observație.

Compoziția atmosferei, iradierea astrului roșu — totul coincidea cu vechile date ce le aveau despre Zirda. Erg Noor deschise un volum de tabele privitoare la această planetă și găsi coloana cu datele referitoare la stratosfera ei. Ionizarea se dovedi a fi mai ridicată decât cea normală. În mintea lui Noor începuse a miji o bănuială alarmantă.

La cea de a șasea volută a spiralei de coborâre, începură să se distingă contururile orașelor mari. Dar nici acum receptoarele astronavei nu înregistrară vreun semnal.

Niza Kril ieși din schimb ca să mănânce și ațipi. I se păru că n-a dormit decât câteva clipe. Astronava zbura pe deasupra părții umbrite a Zirdei cu o viteză care nu depășea pe aceea a unei obișnuite spironave[15] terestre. Aici, dedesubtul lor, trebuia să se întindă orașe, uzine, porturi. Dar oricât de mult ar fi scrutat întunericul, puternicele stereotelescoape, în bezna adâncă nu se zări nici măcar o licărire. Bubuitul de tunet al atmosferei spintecate de astronavă ar fi trebuit să se audă la distanțe de zeci de kilometri.

Trecu un ceas, dar nicăieri nu se aprinse vreo lumină. Așteptarea chinuitoare era acum de neîndurat. Noor conecta sirenele navei. Un urlet înspăimântător zbură deasupra abisului negru; oamenii Pământului sperau că, însoțit de bubuitul zborului, vuietul acela va fi auzit de locuitorii Zirdei, care nu dădeau nici un semn de viață.

O pală de lumină vie mătură tenebrele, și „Tantra” ieși pe partea luminată a planetei. Dar sub ca se așternea și acum un văl negru, catifelat. Fotografiile mărite rapid arătară un covor des de flori ce semănau cu macii negri de pe Pământ. Desișuri de maci negri se întindeau pe distanțe de mii de kilometri, înlocuind orice alta vegetație: pădurile, tufișurile, papura și ierburile. În mijlocul acestui covor negru, se zăreau străzile orașelor, asemenea coastelor unor schelete uriașe; construcțiile de fier ruginite arătau ca niște răni sân-gerânde. Nicăieri vreo suflare de viață, nici măcar un copăcel. Numai și numai maci negri și nimic altceva!

„Tantra” lansă o stație-bombă de observație, apoi se cufundă din nou în noapte. Peste șase ore, această stație robot prezentă un raport privind compoziția aerului, temperatura, presiunea și alte condiții de la suprafața solului. Totul era normal pentru această planetă, în afară de o radioactivitate sporită.

— Ce înspăimântătoare tragedie! murmură încet biologul Eon Tal, înregistrând ultimele date transmise de stație. S-au distrus pe ei și au distrus întreaga planetă!

— Adevărat? întrebă Niza, stăpânindu-și cu greu lacrimile. Ar fi groaznic! Dar gradul de ionizare nu este chiar atât de marc.

— Au trecut ani destui, răspunse posomorit tânărul biolog. Fața lui virilă, cu nas coroiat de caucazian, se întunecă. O asemenea dezagregare radioactivă, continuă el, este cu atât mai primejdioasă, cu cât se acumulează pe neobservate. În decurs de veacuri, radiațiile puteau spori cor cu cor[16], după cum numim noi biodozele[17], apoi deodată s-a petrecut un salt calitativ! O ereditate pe cale de destrămare, încetarea reproducției, la care se adaugă și epidemiile provocate de radiații… Nu este prima oară că se întâmplă așa ceva; Cercul cunoaște asemenea catastrofe…

— De pildă, așa numita „Planetă a soarelui violet”, se auzi din spatele lor glasul lui Erg Noor.

— Cel mai tragic lucru — adăugă sumbru Pur Hiss — îi constituie faptul că bizarul ei soare — din clasa spectrala A-zero și de șaptezeci și opt de ori mai luminos decât ai noștri — putea asigura populației o energetica foarte ridicată.

— Și unde se află această planetă? se interesă Eon Tal. N-o fi chiar aceea pe care Consiliul și-a propus s-o colonizeze?

— Ba da. În amintirea ei a și fost botezată „Algrab”, nava care a pierit.

— Steaua Algrab, numită și Delta Corbul! exclamă biologul. Dar pană la ea este foarte departe!

— Patruzeci și șase de parseci. Dar pe Pământ se construiesc acum astronave pentru curse din ce în ce mai depărtate…

Biologul dădu din cap, mormăind printre dinți că n-ar fi trebuit să i se dea astronavei numele unei planete dispărute.

— Dar planeta însăși n-a pierit. În mai puțin de un veac, o vom acoperi cu plante și-o vom repopula, afirmă convins Erg Noor.

Se hotărâse să recurgă la o manevră grea: să schimbe traseul orbital al astronavei de pe cercul de latitudine, pe cel de longitudine, adică să o situeze în planul axei de rotație a Zirdei. Se puteau depărta de planetă fără a fi lămurit definitiv dacă toți locuitorii ci au pierit sau nu? Poale că supraviețuitorii nu erau în stare să cheme în ajutor astronava din cauză că centralele energetice și aparatajul lor erau distruse.

Nu era prima oară când Niza îl vedea pe șeful ei la masa de comandă în timpul unei manevre pline de răspundere. Cu fața lui impenetrabilă și mișcările-i bruște, dar totdeauna precise, Erg Noor îi părea un erou legendar.

„Tantra” parcurgea din nou un drum decepționant în jurul Zirdei, de rândul acesta de la un pol la altul. Ici-colo, mai cu seamă pe la paralele mijlocii, apărură zone întinse de sol dezgolit. Acolo, în aer, plutea o ceață galbenă, prin care se ghiceau, ca niște valuri, crestele uriașe ale unor nisipuri roșii bătute de vuituri.

Mai departe se așterneau covoare din catifeaua cernită a macilor negri — singurele plante care reușiseră să reziste radioactivității sau să dea naștere sub influența ei unei mutații[18] viabile.

Totul era acum limpede. Ar fi fost nu numai inutil, ci și riscant să mai caute undeva, printre ruinele acestea neînsuflețite, rezervele de anamezon pregătite pentru oaspeții din alte lumi conform recomandării Marelui Cerc (Zirda nu poseda încă astronave, ci numai aparate de zbor interplanetare). Tantra 4 începu deci să-și lărgească încetul cu încetul spirala zborului în sens opus, depărtându-se de planetă. Accelerând cu ajutorul motoarelor trigger-ionice[19], folosite la zborurile interplanetare, nava ieși din câmpul de gravitație al planetei moarte și porni spre sistemul nelocuit, desemnat numai printr-un cifru convențional, unde fuseseră aruncate câteva faruri-bombă și unde ar fi trebuit să-i aștepte „Algrab”. Conectară motoarele cu anamezon.

Cu ajutorul lor, în 52 de ore astronava atinse viteza ei normală de 900 de milioane de kilometri pe oră. Mai aveau până la locul întâlnirii cincisprezece luni de drum, egale cu unsprezece luni calculate în timpul dependent al navei. Așadar, în afară de cei care rămâneau de gardă, întregul echipaj putea acum să se cufunde în somn. Dar discuțiile, calculele și pregătirea raportului ce trebuia să fie prezentat Consiliului mai luară încă o lună. Ghidurile privitoare la Zirda menționau experiențele riscante care fuseseră făcute acolo cu carburanți atomici cu dezintegrare parțială. Găsiră articole ale unor savanți de seamă care semnalaseră simptomele unor influențe dăunătoare vieții și stăruiseră sa se sisteze experiențele. Cu 118 ani în urmă, fusese trimisă prin Marele Cerc o scurtă avertizare, suficientă pentru niște oameni inteligenți, dar, precum se vede, neluată în seamă de guvernul Zirdei.

Nu mai exista nici un dubiu: planeta pierise din cauza unor radiații dăunătoare, acumulate în cursul a numeroase experiențe imprudente și încercări nesăbuite de a aplica în practică unele genuri primejdioase de energie nucleară, în loc de a se căuta altele mai puțin dăunătoare.

Enigma fusese dezlegată de mult. Echipajul astronavei trecuse până acum de două ori de la un somn de trei luni la o viață activă de aceeași durată. Și iată că trecuseră câteva zile de când „Tantra” descria cerc după cerc în jurul planetei cenușii, iar speranța de a se întâlni cu „Algrab” se micșora cu fiece oră. Presimțirea că se petrecuse o catastrofă devenea tot mai apăsătoare…

Erg Noor se opri în prag și se uită la Niza gânditoare, a cărei coamă semăna cu o invoaltă floare aurie… Un profil de ștrengar, niște ochi puțin pieziși și adesea mijiți de un râs abia stăpânit, iar acum larg deschiși, scrutând necunoscutul cu îngrijorare și curaj! Fetița aceasta nici nu-și dădea seama ce mare sprijin sufletesc găsea el în dragostea-i neprecupețită. Deși trecut prin ani și ani de încercări care-i oțeliseră voința, Erg Noor se simțea uneori obosit de rolul de șef care trebuie să fie gata în orice clipă să ia asupră-și întreaga răspundere pentru viața oamenilor, pentru astronavă și succesul expediției. Acolo, pe Pământ — de mult nu mai exista o răspundere atât de individuală, căci hotărârile erau totdeauna luate de un grup de oameni chemat să realizeze o anumită muncă. Iar dacă se întâmpla ceva neprevăzut, erai sigur că vei primi îndată sfatul cel mai competent, consultația cea mai amănunțită. Aici însă n-aveai de unde primi sfaturi, iar comandanții astronavelor se bucurau de drepturi speciale. Ar fi fost mai ușor ca o asemenea răspundere să dureze doar doi-trei ani, și nu zece-cincisprezece, cât reprezenta durata medie a unei expediții cosmice!

Erg Noor intră în cabina de comandă.

Niza se ridică repede și-i ieși în întâmpinare.

— Am adunat toate materialele și hărțile de care am nevoie, spuse ea. Să dăm de lucru mașinii!

Șeful expediției se lungi într-un fotoliu și acum răsfoia încet filele metalice, indicând cifrele coordonatelor, intensitatea câmpurilor magnetice, ale celor electrice și de gravitație, intensitatea curenților de particule cosmice, viteza și densitatea șuvoaielor de meteori. Plină de încordare, Niza apăsa butoanele și întorcea întrerupătoarele mașinii de calculat. Erg Noor căpătă o seamă de răspunsuri, se încruntă și râmase pe gânduri.

— În calea noastră se află un câmp de gravitație puternic — regiunea acumulării de substanță obscură din Scorpion, alături de Steaua 6555-ZR 4-11-PKU, începu el. Spre a evita consumarea carburantului, trebuie să ne abatem încoace, spre Șarpe[20]. Pe vremuri, în asemenea cazuri, se naviga fără motor, folosind campurile de gravitație în chip de accelerator și navigând în marginea lor…

— Nu s-ar putea să folosim și noi această metodă? întrebă Niza.

— Nu, căci astronavele noastre sunt mult mai rapide. O viteză de cinci șesimi din unitatea absolută sau, mai precis, două sute cincizeci de mii de kilometri pe secundă ar mări, în zona terestră de gravitație, greutatea noastră de douăsprezece mii de ori[21], așadar ar preface în praf și pulbere întreaga expediție. Nu putem zbura astfel decât în spațiul cosmic, departe de marile acumulări de materie. De îndată ce astronava pătrunde într-un câmp de gravitație, trebuie să micșorăm viteza cu atât mai mult, cu cât acest câmp este mai puternic.

— Cu alte cuvinte, avem aici o contradicție, și, cu un gest copilăros, Niza își sprijini capul în palmă. Cu cât câmpul de gravitație este mai puternic, cu atât mai încet trebuie să zburăm!

— Asta-i valabil numai pentru viteze uriașe, apropiate de aceea a luminii, când astronava, aidoma unei raze de lumină, nu se poate mișca decât în linie dreapta sau pe așa-numita curbă a intensităților egale[22].

— Dacă am înțeles bine, vrei să îndrepți „raza” noastră — „Tantra” — de-a dreptul spre sistemul solar.

— Tocmai aici e greutatea. Să îndrepți nava exact spre o stea ori alta, e practic cu neputință, deși noi ținem seama de toate corecțiunile făcute calculelor. Sîntem nevoiți să socotim necontenit eroarea care sporește mereu, să modificăm direcția, ceea ce nu ne permite să folosim la maximum conducerea automată. În momentul de față, suntem într-o situație dificilă. După ce am luat viteză, o oprire sau chiar și o simțitoare încetinire a zborului ar fi pentru noi egală cu moartea, întrucât n-am mai avea cu ce să ne mărim din nou viteza. Dar uite care-i primejdia principală: zona 3” + 2U este cu desăvârșire neexplorată. Nu cunoaștem aici nici stele, nici planete locuite, ci doar un câmp de gravitație, a cărui margine iat-o! Pentru a ne fixa definitiv, să așteptăm părerea astronomilor. După cel de-al cincilea tur, îi vom deștepta pe toți, deocamdată însă… Șeful expediției se frecă la tâmplă și căscă.

— Acțiunea sporaminei e pe terminate, spuse Niza. Te poți odihni!

— Bine. Mă instalez aici, în fotoliu… Cine știe, poate că se întâmplă vreo minune. Măcar un sunet.

O inflexiune fugară din glasul lui Erg Noor trezi în sufletul Nizei un sentiment de mare duioșie. Cum ar mai fi vrut să strângă la pieptul ei capul acesta îndărătnic, să mângâie pâru-i negru cu fire cărunte ivite prea timpuriu!

Niza se sculă, așeză cu grijă filele cu însemnări și stinse lampa, lăsând numai o slabă lumină verzuie de-a lungul panourilor cu aparate și ceasuri. Astronava zbura liniștit în vidul absolut, descriind uriașul ei cerc.

Astronavigatoarea cu părul roșcat își ocupă fără zgomot locul alături de „creierul” imensei nave. Aparatele cântau încetișor obișnuitul lor cântec, acordat pe o anumită melodie; orice tulburare, cât de mică, provoca îndată o notă falsă. Totul era în ordine, melodia lină se depăna în tonalitatea voită, acompaniată când și când de lovituri surde, ca de gong: ele marcau momentele de conectare a motorului planetar auxiliar, care îndrepta traiectoria „Tantrei” după o curbă anumită. Motoarele cu anamezon tăceau. Pacea nocturnă domnea pe cosmonava adormită, ca și cum primejdia ce plana deasupra expediției nici n-ar fi existat. Părea că încă puțin și din pâlnia aparatului de recepție se va auzi mult așteptatul indicativ de apel, iar cele două astronave, încetinindu-și impetuoasa cursă, se vor apropia pe căi paralele și, în sfârșit își vor egaliza vitezele, spre a-și urma drumul una lângă alta. O vastă galerie tabulară va uni cele două lumi întâlnite, iar „Tantra” își va recăpăta gigantica-i putere.

În adâncul inimii, Niza era liniștită: avea încredere în șeful ei. Cei cinci ani ai călătoriei nu i se păruseră nici lungi, nici chinuitori, mai cu seamă de când începuse a iubi… Dar chiar și înainte, observațiile pasionante, înregistrările electronice de cărți, de muzică și filme îi permiteau să-și îmbogățească neîncetat cunoștințele și să nu regrete frumosul Pământ, care se pierduse ca un firicel de nisip în abisurile nemărginitului întuneric. Tovarășii de drum, oameni de mare cultură, o interesau prin convorbirile lor, iar atunci când nervii oboseau de multitudinea impresiilor sau din pricina unei activități prea încordate, putea recurge la un somn prelungit, întreținut de oscilații hipnotice[23]. Astfel, frânturi mari de timp se prăbușeau în neființa, treceau într-o clipa. Alături de omul iubit, Niza era desigur fericită. N-o frâmânta decât gândul că ceilalți, mai cu seamă el, Erg Noor, o duc mai greu. De i-ar fi stat măcar în putință… Dar ce putea face ea, biată începătoare, alături de asemenea oameni! Poale că, totuși, aducea vreun folos prin duioșia-i nedezmințită, prin dorința-i fierbinte de a le ușura tovarășilor ci, clipă de clipă, această muncă istovitoare.

Șeful expediției se trezi și ridică fruntea îngreunată de somn. Melodia uniformă suna ca și până acum, întreruptă când și când de loviturile motorului planetar. Niza Krit se afla ca și mai înainte în fața aparatelor, ușor adusă de spate, cu umbre de oboseală pe fața-i tânără. Q privire spre ceasul dependent, și Erg Noor. cu o mișcare energică, se ridică din fotoliul adânc.

— Am dormit paisprezece ore în șir! Și dumneata nu m-ai deșteptat, Niza! Este incalificabil… Se opri vâzându-i zâmbetul radios. Imediat la culcare!

— Dacă-mi dai voie, aș dormi aici… ca și dumneata, se rugă fata. Apoi aduse repede de mâncare, se spălă și se instala în fotoliu.

Ochii ei căprui și strălucitori, parcă și mai mari din cauza cearcănelor adânci, se uitau pe furiș la Erg Noor, care, răcorit după un duș de unde, îi luă locul în fața aparatelor. După ce controla datele indicatoarelor pe P.L.E. — protecția legăturilor electronice —, se ridică și începu să măsoare cu pași iuți cabina de comandă.

— De ce nu dormi? o întrebă el sever pe astronavigatoare.

Niza își scutură buclele roșcate ce-ar mai fi trebuit să fie tunse nițel, deoarece, în expedițiile din afara Pământului femeile nu purtau de obicei păr lung.

— Mă gândesc…, începu ea șovăitor, iar acum, în pragul primejdiei, îmi vine să mă înclin în fața măreției și atotputerniciei omului, care a ajuns atât de departe în nemărginitele adâncuri ale spațiului! Pentru dumneata, multe lucruri sunt familiare aici, pe când eu mă aflu pentru prima oară în Cosmos! Ce minunat îmi pare totul: să iau parte la o călătorie atât de grandioasă, să mă îndrept printre stele, spre niște lumi noi!

Cu un zâmbet palid, Erg Noor își frecă fruntea:

— Sînt nevoit să te dezamăgesc sau, mai bine zis, să-ți arăt adevăratele proporții ale atotputerniciei noastre. Iată! Deschise proiectorul, și, pe peretele din spate al cabinei, apăru spirala luminoasă a Galaxiei[24]. Arătă o volută mărginașă, compusă din stele rare, abia perceptibila în întunericul înconjurător, asemenea unei pulberi spălăcite.

— Iată regiunea pustie a Galaxiei, unde se află sistemul nostru solar și unde suntem și noi în clipa de față; ea nu-i decât o periferie cu prea puțină lumină și viață. Dar până și acest braț al Galaxiei se întinde de la Lebădă la Carenă și, pe lângă faptul că e departe de zonele centrale, mai conține și un nor obscur, uite-l aici… Pentru a parcurge drumul de-a lungul acestei ramificații, „Tantra” noastră are nevoie de aproximativ patruzeci de mii de ani[25] independenți. Iar hăul întunecat ce desparte ramificația noastră de cea vecină l-am putea străbate în patru mii de ani. După cum vezi, zborurile noastre în infinit nu reprezintă deocamdată decât o învârtire pe un peticei cu diametrul de cincizeci de ani-lumină Cît de puțin am ști noi despre univers dacă n-ar exista marea putere a Cercului! Comunicările, imaginile, ideile trimise din spații inaccesibile omului în scurta lui viață ne parvin totuși mai devreme sau mai târziu, dându-ne de știre despre lumi din ce în ce mai depărtate. Cunoștințele noastre sporesc necontenit! Niza tăcea.

— Închipuiește-ți cele dintâi zboruri astrale… continuă Erg Noor visător. Mici nave încete și vulnerabile… De altfel, strămoșii noștri trăiau de două ori mai puțin decât noi… Iată când măreția omului era într-adevăr de admirat!

Niza înălță capul cu o mișcare îndărătnică, așa cum obișnuia s-o facă întotdeauna când voia să protesteze.

— Dar poate că mai târziu, când oamenii vor învăța să învingă altfel spațiile, nu înfruntându-le direct, ei vor spune, dându-te drept exemplu: Ce eroi! au cucerit Cosmosul cu mijloace atât de primitive!

Șeful expediției întinse tinerei fete mâna:

— Și despre dumneata, Niza, vor putea spune asta! Niza se aprinse la față:

— Sînt mândră că sunt aici, împreună cu dumneata! Și aș fi gata să dau orice ca să mă întorc din nou în Cosmos.

— Da, știu acest lucru, rosti ganditor Erg Noor, dar nu toată lumea gândește la fel…

Instinctul feminin îi ajută tinerei fele 'să în teleagă gândul șefului. Avea în cabina lui două magnifice ste-reoportrete colorate în violet și auriu.

Ambele înfățișau pe frumoasa Veda Kong, specialistă în istoria antică. In-tr-unul îi vedeai ochii limpezi și albaștri ca și cerul pământesc, privind de sub sprâncenele-i lungi, arcuite…

Bronzată de soare, cu zâmbetul ei minunat, cu mâinile ridicate spre părul ca fuiorul de in. Și iat-o altădată, surâzând voios, cocoțată pe un tun de corabie, monument al unei antichități imemoriale.

Erg Noor își pierdu vioiciunea. Se așeză încet în fața astronavigaloarei.

— De-ai ști, Niza, cit de brutal mi-a distrus soarta visul, acolo pe Zirda! spuse el deodată cu glas surd, atingând ușor maneta care punea în mișcare motoarele cu anamezon, de parcă ar fi vrut să accelereze și mai mult cursa amețitoare a astronavei.

— Dacă Zirda n-ar fi pierit și noi am fi putut să ne aprovizionăm cu carburant, continuă el, răspunzând întrebării mute a Nizei, aș fi condus expediția mai departe. Așa a și fost, de altfel convenit cu Consiliul. Zirda ar fi trimis Pământului mesajele primite de ea, iar „Tantrau ar fi plecat mai departe cu cei care ar fi dorit-o… Ceilalți s-ar fi îmbarcat pe „Algrab”, care, după îndeplinirea sarcinii sale aici, ar fi fost chemat de Zirda.

— Dar cine ar fi primit să rămână pe Zirda? exclamă indignată tânâra fată. Poate Pur Hiss? Este totuși un savant eminent. Oare dorința de a-și îmbogăți cunoștințele nu l-ar fi mânat și pe el mai departe?

— Dar dumneata, Niza, ai fi plecat mai departe?

— Eu? Desigur!

— Dar… unde? întrebă deodată Erg Noor, ferm. privind-o țintă pe Niza.

— Oriunde, fie și acolo… și cu o privire tot atât de fermă și cu buzele ușor întredeschise, fata arătă spre abisul negru dintre cele două brațe ale înstelatei spirale galactice.

— O, n-am fi mers chiar atât de departe! Știi, drăguța mea astronavigatoare, că, aproximativ cu optzeci și cinci de ani în urmă, a fost organizată cea de a treizeci și patra expediție cosmică, denumită „în releu”. Trei astronave, care se aprovizionau reciproc cu carburanți, se depărtau din ce în ce mai mult de Pământ, în direcția constelației Lira. Cele două care n-aveau pe ele un echipaj de exploratori, după ce și-au dat anamezonul celei de-a treia, s-au întors pe Pământ. Astfel își executau alpiniștii ascensiunile pe piscurile cele mai înalte. În sfârșit, cea de-a treia navă, numită „Vela”…

— Cea care nu s-a mai întors!… șopti Niza înfiorată.

— Da, „Vela” nu s-a mai întors! Și-a atins însă destinația și a pierit pe drumul înapoierii, după ce a apucat să trimită o comunicare. Ținta finală era marele sistem planetar al stelei albastre Vega sau cuin i se mai spune — Alfa Lira. Cîte perechi de ochi omenești, de nenumărate generații, au admirat această stea albastră și strălucitoare a cerului nordic! Vega se află la opt parseci sau treizeci și unu de ani independenți de Soarele nostru, distanță pe care până atunci oamenii n-o mai străbătuseră niciodată… În orice caz, „Vela” ajunsese la destinație… Motivul pieirii sale este necunoscut: un meteorit sau poate o avarie gravă… Totuși, n-ar fi exclus ca și acum nava să mai plutească în spațiu, iar eroii, pe care noi îi credem morți, să mai fie încă în viață…

— Ce îngrozitor!

— E destinul care pândește orice astronavă ce nu poate înainta cu o viteză apropiată de aceea a luminii. Între ea și planeta-i natală se interpun îndată milenii de parcurs.

— Și ce anume a comunicat „Vela”? întrebă repede tânăra fală.

— Foarte puțin. Comunicarea se întrerupea mereu, apoi a amuțit cu totul, acoperită, probabil, undeva de un cîmp de forță[26]. Mi-o amintesc și acum: „Vorbește „Vela”, vorbește „Vela”! Vin dinspre Vega… De douăzeci și șase de ani… ajunge… voi aștepta… Vega are patru planete… Nu există nimic mai frumos. Ce fericire…”

— Dar au chemat în ajutor, voiau să aștepte undeva?

— Firește că aveau nevoie de ajutor. Altminteri astronava n-ar fi cheltuit o energie uriașă pentru trimiterea comunicării. Dar ce era de făcut? Nu s-a mai primit de la „Vela nici un cuvânt.

— Douăzeci și șase de ani independenți parcurși pe drumul întoarcerii. Pînă la Soare mai rămăseseră aproape cinci ani. înseamnă că nava se afla undeva în zona noastră sau, poate, și mai aproape de Pământ.

— Nu prea cred… poale doar în cazul când a depășii viteza normală, navigând în apropiere de limita cuantică[27]. Dar aceasta este cât se poate de primejdios!

Erg Noor explică pe scurt principiul saltului distructiv ce amenință materia[28] când viteza ei de deplasare se apropie de aceea a luminii; băgă însă de seamă că fala îl asculta doar pe jumătate.

— Te-am înțeles! exclamă ea de îndată ce șeful expediției își încheie lămuririle. Și aș fi înțeles chiar de la început dacă pieirea astronavei nu m-ar fi tulburat într-atât. Este un lucru îngrozitor, cu care nu mă pot împăca!

— Acum ai priceput sensul principal al comunicării, spuse posomorit Erg Noor. Descoperiseră lumi de nemaivăzută frumusețe. Eu visez de mult să refac calea parcursa de „Vela”; cu perfecționările moderne, lucrul acesta a devenit cu putință chiar și cu o singură navă. Încă din tinerețe visez la Vega, acest soare albastru cu splendide planete!

— Ce minunat… rosti Niza, și glasul i se frânse. Dar ca să te întorci, ai nevoie de șaizeci de ani tereștri sau patruzeci de ani independenți… Aceasta înseamnă… o jumătate din viață.

— Da, realizările mari cer și jertfe mari. Dar pentru mine, aceasta n-ar reprezenta nici măcar un sacrificiu. Viața mea pe Pământ n-a fost decât scurte escale între călătorii cosmice. Eu sunt născut pe o astronavă!

— Cum așa? se minună tânăra fată.

— Cea de a treizeci și cincea expediție siderală era compusă din patru nave. Mama era astronom pe una dintre ele. Eu m-am născut pe drumul înspre steaua dublă MN19026 + 7AL, comițând astfel o dublă încălcare a legilor. Dublă, întrucât am crescut și am învățat alături de părinții mei, pe astronavă, în loc să fiu educat la școală. Ce era de făcut! Când expediția s-a întors pe Pământ, împlinisem optsprezece ani. Ca una dintre isprăvile lui Hercule a fost considerat faptul că am învățat să conduc astronava și că am devenit navigator cosmic.

— Nu înțeleg totuși… obiectă Niza.

— Cum de a avut maică-mea curajul? Ai să înțelegi când ai să fii mai în vârstă! Pe vremea aceea serul AT (Anti-Tia) nu se putea conserva un timp mai îndelungat, medicii nu știau acest lucru… Cînd eram mic, mă aduceau într-o cabină de comandă la fel cu aceasta și-mi holbam ochii de copil, urmărind pe ecrane astrele jucăușe. Zburam spre Theta[29] Lupul, unde se descoperise o stea dublă, aproape de Soare. Două pitice — una albastră și alta portocalie — camuflate de un nor obscur. Prima impresie conștientă pe care am avut-o a fost aceea a cerului unei planete pustii, lipsită de orice urmă de viață, un cer pe care-l vedeam de sub cupola de sticlă a stației provizorii. Planetele stelelor duble sunt de obicei lipsite de viață din pricina neregularitații orbitei lor.

Expediția a coborât pe planetă și a făcut timp de șapte luni prospectări de minereuri. Pe cât îmi amintesc, acolo s-au descoperit imense zăcăminte de platină, osmiu și iridiu. Cuburile de iridiu, extrem de grele, mi-au fost jucării. Și cerul acela, primul meu cer, era negru ca păcura, cu luminițele curate ale stelelor care nu clipeau și cu doi sori de o frumusețe uimitoare: unul — de un portocaliu viu, altul — albastru închis. Inii amintesc că uneori razele lor se întretăiau și atunci peste planeta noastră se revărsa o lumină verde[30], atât de vie și de veselă, încât țipam și cântam de bucurie!… Erg Noor încheie: Dar ajunge! M-ain lăsat furat de amintiri, iar dumneata trebuia să te fi dus de mult la odihnă.

— Te rog să continui, n-am auzit niciodată nimic mai interesant, îl rugă Niza, dar șeful râmase neînduplecat.

Aduse un mic pulsator hipnotic, și, fie din pricina căutăturii sale poruncitoare, fie din cauza aparatului somnifer, tânăra adormi atât de bine, încât nu se trezi decât în clipa când trebuiau să intre în cel de-al șaselea tur. O privire spre fața rece a șefului, și Niza pricepu îndată că „Algrab” tot nu fusese găsit.

— Te-ai trezit tocmai la timp! anunță Erg Noor când Niza se întoarse în cabina de comandă, după ce s-a răcorit cu o baie electrică și de unde și s-a mai aranjat puțin. Conectează muzica și lumina de deșteptare. Pentru toți!

Niza apăsă repede pe citeva butoane, și în toate cabinele astronavei, în care dormeau membrii expediției, începură să se aprindă și să se stingă lumini și răsună o muzică specială, din acorduri joase și vibratoare, care se intensificau tot mai mult. începu o trezire treptată și prudentă a sistemului nervos înfrânt, întoarcerea lui spre activitatea normală. După cinci ore, la postul central de comandă se adunaseră toți membrii expediției, treziți de-a binelea, înviorați cu ajutorul hranei și al stimulenților nervoși.

Reacțiile fiecăruia dintre ei la știrea pieirii astronavei auxiliare au fost diferite. După cum se și așteptase Erg Noor, expediția se arătă la înălțimea situației. Nici un cuvânt de deznădejde, nici o privire speriată. Pînă și Pur Hiss, care nu se arătase prea curajos pe Zirda, nici nu tresări măcar auzind comunicarea. Tînăra Luma Laswy, medicul expediției, păli ușor și-și trecu pe furiș vârful limbii peste buzele uscate.

— Să cinstim prin reculegere memoria tovarășilor care au pierit! spuse șeful, conectând ecranul de proiecție, pe care apăru,Algrabu, fotografiat înainte de pornirea,Tantrci”.

Se ridicară cu toții în picioare. Pe ecran trecură încet, una după alta. fotografiile celor șapte membri ai echipajului de pe,Algrabu, unii serioși, alții zâmbitori. Erg Noor îi numea pe rând, iar călătorii îi omagiau pentru cea din urmă oară. Era o tradiție a astronauților. Astronavele care plecau împreună aveau totdeauna seria completă de fotografii a tuturor membrilor expediției. Navele dispărute puteau rătăci mult timp în spațiul cosmic, echipajele lor puteau rămâne încă multă vreme în viață. Dar aceasta nu mai avea importanță, căci nava nu se mai întorcea niciodată. Să pornești în căutarea ei, să-i vii în ajutor era cu neputință. Mașinile de pe nave erau într-atâta de perfecționate, încât avarii mici aproape n-aveau loc, în orice caz puteau fi reparate cu ușurință. Niciodată însă până acum n-a putut fi remediată în Cosmos o defecțiune mai serioasă a mașinilor. Uneori navele mai apucau să trimită o ultimă comunicare, așa cum făcuse și,Vela”. De cele mai multe ori, însă, aceste comunicări nu-și atingeau ținta, din cauza dificultății de a le da o precisă orientare. În decursul mileniilor, fuseseră reperate direcțiile exacte necesare emisiunilor Marelui Cerc, care în plus puteau să fie și variate, făcându-se astfel transmisiuni de pe o planetă pe alta. De obicei însă. astronavele se aflau în regiuni necercetate, în care direcția emisiunilor nu putea fi nimerită decât din întâmplare.

Printre astronauți era răspâudită parerea că în Univers ar fi existând un fel de câmpuri neutre sau zone-zero, care absorbeau radiațiile sau mesajele. Dimpotrivă, astrofizicienii considerau aceste câmpuri zero ca fiind himere născute în imaginația prea înfierbîntată a unor exploratori ai Cosmosului.

După terminarea tristei ceremonii și a unei scurte consfătuiri, șeful expediției conecta motoarele cu anamezon. După 48 de ore, aceste motoare amuțiră, iar astronava începu să se apropie de planeta natală, cu 21 de miliarde de kilometri în 24 de ore. Pînă la Soare mai aveau aproximativ cale de șase ani tereștri. La postul central de comandă și la biblioteca-laborator se desfășura o muncă intensă: efectuau calcule și determinau direcția noului traseu.

Astronava urma să zboare timp de șase ani consumind anamezonul numai pentru a corecta direcția navei. Cu alte cuvinte, trebuiau să conducă astronava economisind la maximum accelerația. Erau cu toții îngrijorați la gindul regiunii necercetate 3” + 2U, aflată între Soare și „Tantm” și pe care n-o puteau ocoli în nici un chip: în această regiune până la Soare se întilneau zone de meteoriți liberi, și apoi. la fiecare cotitură, nava pierdea din accelerație…

Peste două luni, curba izotendoare[31] a zborului era gala.,Tantra” începu să descrie o cicloidă cu înclinare mică, do intensitate egală.

Minunata navă era în cea mai perfectă stare de funcționare. Viteza zborului se menținea în limitele calculate. Acum numai timpul — aproape patru ani dependenți — îi mai despărțea de planeta natală.

Erg Noor și Niza, care-și terminaseră schimbul și erau obosiți, se cufundară înlr-un somn îndelungat, împreună cu ei, se refugiară în vremelnica neființă doi astronomi, un geolog, un biolog, medicul și patru ingineri.

De gardă era acum un alt schimb: astronavigatorul experimentat Pel Lyn, care era la a doua lui expediție, astronoma Ingrid Ditra și inginerul electronist Key Beer — care li se alăturase de bună voie. Cu autorizația lui Pel Lyn, Ingrid șc retrăgea adesea în biblioteca de lângă postul de comandă. împreună cu vechiul său prieten Key Beer, ea scria o mare simfonic,Pieirea planetei”, inspirată de tragedia Zirdei. Obosit de cântecul aparatelor și de priveliștea negrelor abisuri cosmice, Pel Lyn, după ce o lăsă pe Ingrid la masa de comandă, se cufundă cu pasiune în descifrarea ciudatelor inscripții pe care le primiseră de pe o planetă — din sistemul celor mai apropiate stele ale Centaurului[32] — părăsită în chip misterios de populația ei. El credea în succesul temerarei lui încercări.

După încă două schimburi, astronava se apropiase de Pământ la o distanță de aproape zece trilioane de kilometri. Nu conectau motoarele cu anamezon decât pentru câteva ore.

Era către sfârșitul turei grupului lui Pel Lyn, care venise la rând pentru a patra oară de când „Tantra” părăsise locul în care ar fi trebuit să se întâlnească cu „Algrab”.

Terminându-și calculele, astronomul Ingrid Ditra se întoarse spre Pel Lyn, care urmărea cu o privire melancolică freamătul necontenit al acelor roșii de pe cadranele albăstrii ale tensiometrelor ce măsurau câmpurile gravitaționale. În cea de a doua jumătate a schimbului, se făcea simțită obișnuita încetinire a reacțiilor psihice, de care nu scăpau nici oamenii cei mai rezistenți. Luni și ani de-a rândul astronava înaintase pilotată automat pe traseul stabilit dinainte. Dacă ar fi intervenit un eveniment extraordinar, care să depășească facultățile automatului-pilot, catastrofa ar fi fost aproape inevitabilă, intervenția oamenilor fiind inutilă, deoarece mintea omenească, oricât de bine ar fi fost antrenată, n-ar fi putut reacționa cu suficientă rapiditate.

— După părerea mea, spuse astronavigatorul Ingrid, am pătruns de mult în regiunea necercetată 3” — F— 2U. Șeful voia să preia singur serviciul pe acest traseu.

Pel Lyn aruncă o privire pe contorul cronologic:

— Mai avem două zile și, oricum, vom fi înlocuiți. Deocamdată nu prevăd nimic care să merite atenția… Ce zici, ne ducem schimbul până la sfârșit?

Ingrid dădu aprobator din cap. Venind din încăperile de la pupă, Key Beer ocupă obișnui Iul său fotoliu de lângă panoul mecanismelor de echilibru. Pel Lyn se sculă căscând:

— Mă duc să dorm câteva ceasuri, spuse el adresandu-se Ingridei.

Aceasta trecu ascultătoare la pupitrul de comandă.

„Tantra” înainta în vidul absolut, fără să oscileze. Aparatele suprasensibile ale lui Woll Hod nu semnalau prezența nici unui meteorit, fie chiar îndepărtat. Acum, traseul astronavei se îndepărta puțin de direcția Soarelui: diferența echivala aproximativ un an și jumătate de zbor. Ecranele de vizibilitate de la proră oglindeau uimitoare hăuri negre; părea că astronava se îndreaptă spre însăși inima beznei. Numai prin telescoapele laterale o puzderie de stele străpungeau ecranele cu acele lor luminoase.

Nervii Ingridei fură deodată străbătuți de o bizară senzație de neliniște. Intorcându-se la mașinile și telescoapele ei, le controla din nou indicațiile și întocmi harta regiunii necunoscute. Totul era pe deplin calm, și totuși Ingrid nu-și putea lua ochii de la întunericul amenințător din fața navei. Key Beer remarcase neliniștea astronomului, și, la rândul său, scrută îndelung aparatele, ascultându-le bătaia.

— Nu găsesc nimic, spuse în cele din urmă. Ce te-a neliniștit?

— Nu știu nici eu. Mă alarmează bezna asta dinaintea noastră. Am impresia că nava se îndreaptă spre o nebuloasă obscură.

— E drept că aici trebuie să existe un nor obscur, confirmă Key Beer, dar noi nu-l vom atinge decât în treacăt. Cel puțin așa rezultă din calcule. Tensiunea câmpului de gravitație crește în mod egal, dar nu cu mult. Traversând această regiune, ne vom apropia neîndoios de un centru de gravitație. Ce ne pasă, de va fi unul întunecat ori luminos?

— Desigur, ai dreptate — spuse Ingrid, ceva mai liniștită,

— Atunci de ce să fii îngrijorată? Ne urmăm traseul chiar mai repede decât a fost stabilit. Dacă nu intervine nimic, vom ajunge la Triton în ciuda insuficientelor noastre provizii de carburant.

Chiar numai gândul la Triton, satelit al lui Neptun, o umplu pe Ingrid de bucurie. Acolo, fusese construită o statie astronautică limitrofă a sistemului solar. Să ajungă la Triton, însemna să ajungă acasă…

— Am crezut că vom putea lucra puțin la simfonia noastră, dar Lyn s-a dus la culcare. Are să doarmă vreo șase-șapte ore. Intre timp, mă voi gândi singur la orchestrarea finalului din partea a doua, știi tu, pasajul în care nu izbutim de loc să redăm apariția aproape nesimțită a primejdiei. În partea asta… și Key cântă câteva note.

— Di-i, di-i, da-ra-ra—, parcă-i răspunseră deodată pereții postului do comandă.

Ingrid tresări, se uită în jurul ei și, după o clipă, pricepu. Intensitatea câmpului de atracție crescuse, iar aparatele de gravitație artificială răspundeau printr-o schimbare a melodiei lor.

— Ce coincidență nostimă! zise râzând Ingrid, cu un sentiment ușor de vinovăție.

— Gravitația a sporit, cum și era de așteptat în prezența unui nor obscur. Acum poți fi cu desăvârșire liniștită. Așa că lasă-l pe Lyn să doarmă!

Spunând acestea, Key Beer trecu In biblioteca puternic luminată și se așeză la un mic pian-vioară electronic și se cufundă în lucru. Se scurseră astfel vreo câteva ceasuri. Deodată, ușa ermetică a bibliotecii se deschise larg și în prag apăru Ingrid.

— Key dragă, trezește-l pe Lyn!

— Ce s-a întâmplat?

— Intensitatea câmpului de gravitație crește mai mult decât a fost prevăzut în calculele noastre.

— Și ce se vede în față?

— Întuneric, ca și mai înainte. Și Ingrid dispăru. Key Beer îl trezi pe astronavigator. Acesta sări în picioare și se precipită la postul de comanda, la aparate.

— Nu văd nimic amenințător. Un singur lucru: de unde provine oare un asemenea câmp de gravitație? Pentru un nor obscur este cu mult prea puternic, iar in apropiere nu e nici o stea…

Lyn se gândi o clipă, apoi apăsă pe butonul de deșteptare de la cabina lui Erg Noor, se mai gindi un pic și conecta și cabina Nizei Krit.

— Dacă nu se întâmplă nimic, vor veni pur și simplu să ne schimbe, explică el, văzând-o pe Ingrid sculandu-se.

— Și dacă se întâmplă? Erg Noor nu-și poate reveni la normal decât după cinci ore. Ce-i de făcut?

— Trebuie să așteptăm, răspunse calm navigatorul. Ce s-ar putea întâmplă în decurs de cinci ore aici, atât de departe de orice sistem stelar?…

Tonalitatea aparatelor era din ce în ce mai joasă, amintind o modificare a condițiilor în care se desfășura zborul. Clipele treceau încet în această atmosferă de încordată așteptare. Două ore li se părură lungi cât un schimb întreg. Pel Lyn păstra o aparență de calm, dar nervozitatea Ingridei i se comunicase și lui Key Beer. Acesta, deși știa că deșteptarea din somnul prelungit era lentă, se întorcea mereu spre ușă, nerăbdător să-l vadă pe Erg Noor, apărând cu obsnuita-i impetuozitate.

O sonerie sună prelung, făcându-i pe toți să tresară. Ingrid se crampona de Key Beer.

— „Tantra” e în pericol! Intensitatea câmpului de gravitație depășește de două ori prevederile!

Astronavigatorul păli. Iată un factor neașteptat, care cerea o neîntârziată hotărâre! Soarta navei era în mâinile lui. Atracția crescîndă reclama o încetinire a mersului, nu numai din cauza greutății sporite a navei, ci și pentru ca devenise evident că în calea lor se afla o mare aglomerare de materie densă. Dar, după această încetinire, nu mai aveau cu ce să asigure o nouă accelerare. Pel Lyn strânse din fălci și întoarse maneta de conectare a motoarelor ionice planetare, ce serveau pentru frânare. In melodia aparatelor, se amestecară bubuituri care acoperiră sunetul de alarmă al aparatului ce calcula corelația dintre gravitație și viteză. Soneria se opri, și acele confirmară succesul: viteza și gravitația erau acum egale. Dar de îndată ce Pel Lyn deconecta dispozitivul de frânare, soneria răsună din nou. Această teribilă forjă de atracție silea nava să frâneze. Era acum evident că ea se precipita spre un puternic centru de gravitație.

Astronavigatorul nu se hotăra să schimbe traseul care fusese stabilit în urma unei munci mari și de cea mai înaltă precizie. Folosindu-se de motoarele planetare, frâna astronava, deși acum era vădită eroarea pe care o săvârșiseră, îndreptându-se mult prea aproape de masa unei materii necunoscute.

— Cîmpul de atracție este vast, remarcă Ingrid cu jumătate de glas. poate că…

— Ar mai trebui să încetinim mersul, spre a putea întoarce exclamă navigatorul, apoi să accelerăm apoi zborul, depărtându-ne pe tangentă[33]… În glasul său se simțea o șovăială funestă.

— Am și străbătut zona turbulentă de contact[34] cu cîmpul de gravitatie învecinat, răspunse Ingrid. Gravitația crește acum neîntrerupt și rapid.

Se auzira dese bubuituri: motoarele planetare intraseră automat în funcțiune, după ce mașina electronică care pilota astronava simțise în fața ei o acumulare uriașă de materie. „Tantra” începuse să se clatine. În ciuda încetinirii zborului oamenii de la postul de comandă începură să-și piardă cunoștința. Ingrid căzu în genunchi, iar Pel Lyn, alezat în fotoliul său, încerca să-și ridice capul, greu ca de plumb. Key Beer, cuprins de o absurdă frică animalică, se simțea neputincios ca un copil.

Din ce în ce mai frecvente, loviturile motoarelor se contopiră într-un tunet neîntrerupt. Creierul electronic al navei lupta acum în locul stăpânilor săi pe jumatate leșinați, puternic în felul său, dar limitat, întrucat nu era in stare să prevadă consecințele complexe, nici sa găsească o soluție în cazuri excepționale.

Legănarea Tantraei se domoli. Coloanele care indicau rezervele de încărcătură planetară ionică coborâră rapid. Trezindu-se, Pel Lyn înțelese că această creștere bizara a gravitației progresa atât de iute, încât se impunea luarea unor măsuri urgente pentru frânarea navei, iar apoi pentru o bruscă schimbare de direcție.

Pel Lyn mișcă maneta motoarelor cu anamezon. Vizibil, printr-o crăpătură speciala a panoului, se aprinseră înăuntru patru cilindri înalți din nitrură de bor. lumină o clipă, și în ei începu a se zbate fulgerul nebun al unei văpăi de un verde viu. șiroind și învârtejindu-se in patru spirale strânse. În partea din față a navei, un puternic câmp magnetic îmbrăcase duzele motoarelor, scapându-le de la o distrugere imediată.

Navigatorul mută maneta mai departe. Prin peretele verde, învolburat, se vedea acum raza directoare — un torent cenușiu de particule K[35]. Încă o mișcare, și de-a lungul razei cenușii trecu un fulger violet orbilor, semnalând începutul vertiginoasei scurgeri a ana-mezonului. Tot trupul astronavei răspunse printr-o vibrație de înaltă frecvență, greu de suportat, dar lizibilă.

Erg Noor absorbise rația necesară de hrană dar mai stătea culcat într-o stare de toropeală, sub acțiunea cât se poate de plăcută a mesajului electric, care-i refăcea sistemul nervos. Negura neființei, care-i mai învăluia creierul și trupul, se destrăma treptat. Melodia de deșteptare avea tonalități din ce în ce mai majore, ritmul tot mai frecvent.

Deodată, o impresie neplăcută năvăli din lumea exterioară, curmându-i bucuria revenirii la viață după un somn de nouăzeci de zile. Avu deodată conștiința faptului că el este șeful expediției și începu să lupte desperat, căutând să se întoarcă la starea normală. În cele din urmă, își dădu seama că astronava își pierde viteza și că fuseseră conectate motoarele cu anamezon, dovadă că s-a întâmplat ceva. Încercă să se scoale din pat. Dar trupul nu-l ascultă încă, picioarele i se tăiară și căzu pe podeaua cabinei, inert, ca un sac. După un timp, izbuti să se tarască până la ușă și s-o deschidă. Conștiința mijea în el prin negura somnului. Pe culoar, se ridică în patru labe și astfel trecu pragul postului central de comandă.

Oamenii, cu ochii pe ecrane și cadrane, se întoarseră speriați și se repeziră spre șef. Acesta, nereușind încă să se ridice în picioare, rosti cu greu:

— Reflectoarele cele din față… treceți pe infra-roșu… opriți… motoarele!

Cilindrii de borazon se stinseră, totodată încetară și vibrațiile navei. Pe primul ecran din dreapta se aprinse o stea uriașă râspândind o palidă lumină roșie-cafenie. Timp de o clipă, rămaseră cu toții nemișcați, fără să-și ia ochii de la discul enorm, răsărit din întuneric drept în fața navei.

— Prostul de mine! strigă cu amărăciune Pel Lyn. Eram convins că ne aflăm în apropierea unui nor obscur! Cînd colo, este…

— O stea de fier! strigă înspăimântală Ingrid Ditra.

Ținându-se de speteaza unui fotoliu, Erg Noor se ridică de jos. Fața lui, de obicei palidă, avea acum o nuanță albăstruie dar ochii îi ardeau, ca întotdeauna, cu nestinsă văpaie.

— Da, este o stea de fier, spuse el încet, și ochii tuturora se îndreptară spre el cu teamă, dar și cu speranță. Este groaza astronauților! Nimeni nu ar fi bănuit-o în zona aceasta.

— Nu m-am gândit decât la nor, rosti Pel Lyn încet și vinovat.

— Un nor obscur cu o asemenea forță de gravitație nu ar fi trebuit să conțină particule solide relativ volumnoase, astfel încât până acum „Tantra” ar fi fost distrusa. Fusese cu neputință să eviți o ciocnire într-un asemenea roi…

Dar bruștele variații ale intensității câmpului, vârtejurile acelea nu semnalau prezența unui nor?

— Sau că steaua are o planetă, ba poate chiar mai mult.

Pel Lyn își mușcă buza până la sânge. Șeful făcu din cap un semn de îmbărbătare și apăsă el însuși pe butoanele de trezire.

— Dați-mi mai repede rezumatul observațiilor! Să calculăm izogravele[36]!

Astronava se legănă din nou. Pe ecran trecu cu rapiditate colosală ceva extraordinar de mare, care dispăru într-o clipă.

— Iată și răspunsul… am depășit o planetă. Mai repede la lucru, grăbiți-vă! Privirea șefului se opri la indicatoarele de consum ale carburanților. Își încleșta mâna mai tare pe speteaza fotoliului, voi să spună ceva, dar tăcu.