Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 1

În lumina soarelui, în mijlocul unui inel de copaci, Lev stătea cu picioarele încrucişate şi capul plecat deasupra palmelor.

O vietate mică se ghemuia în căldura căuşului palmelor sale. N-o ţinea prizonieră; ea singură decisese sau consimţise să se afle acolo. Arăta ca o broscuţă cu aripi. Aripile, pliate ca într-o teacă ascuţită pe spinare, erau de un cenuşiu închis, vârstate cu dungi fumurii, iar corpul îi era tot fumuriu. Trei ochi aurii, cât nişte gămălii de ac, îi împodobeau capul, câte unul de fiecare parte şi ultimul, în creştet. Iar acest ultim ochi central, direcţionat în sus, era aţintit asupra lui Lev. Lev clipi. Vietatea se metamorfoză. Petale pudrate în trandafiriu pal înmuguriră de sub aripile sale. Pentru o clipă păru a se transforma într-o minge înaripată, greu de distins, din pricina petalelor sau penelor care vibrau încontinuu, estompându-i contururile. Încetul cu încetul, neclaritatea dispăru. Broscuţa înaripată împietri, revenind la forma iniţială, numai că acum se colorase într-un albastru strălucitor. Îşi scărpină ochiul stâng cu ultimul dintre cele trei picioare stângi. Lev zâmbi. Broscuţă, aripi, ochi, picioare, dispărură. O formă plată, asemănătoare unui fluture de noapte, se contopi cu palma lui Lev, aproape invizibilă, pentru că — exceptând câteva rămăşiţe neclare — căpătase aceeaşi culoare şi textură cu pielea lui. Rămase imobil. Uşurel, broscuţa albastră cu aripi reapăru, continuând să-l fixeze cu ochiul auriu. Apoi, începu să i se plimbe de-a lungul palmei, escaladându-i degetele. Cele şase picioruşe aspre şi calde se contractau şi decontractau delicat dar ferm.

Se opri pe vârful degetelor lui şi îşi dădu capul pe spate pentru a-l privi cu ochiul drept, în timp ce ochiul stâng şi cel central cercetau cerul. Luă forma unei săgeţi, desfăşură două aripi inferioare translucide, câte una de fiecare parte a corpului şi se avântă într-un zbor planat greoi spre smârcul însorit de dincolo de inelul de copaci.

— Lev?

— Mă distram cu un wotsit. Se ridică şi se îndreptă spre Andre, în afara cercului de copaci.

— Martin crede că am putea ajunge acasă în noaptea asta.

— Sper să aibă dreptate, spuse Lev. Îşi aruncă pe spate desaga şi se alătură capătului unui rând format din şapte bărbaţi. Mergeau în şir indian, fără să scoată o vorbă, cu excepţia momentelor în care unul dintre ei striga pentru a-i semnala conducătorului o variantă mai uşoară de drum pe care s-o cotească, sau când al doilea din şir, cel care ţinea busola, îi indica şefului să o ia la dreapta sau stânga. Direcţia de mers era sud-vest. Drumul nu era anevoios, dar lipseau orice fel de cărări sau semne de marcaj. Copacii pădurii creşteau în cercuri, între douăzeci şi şaizeci de trunchiuri formând un inel în jurul unui luminiş. În văile ţinutului deluros, inelele de copaci creşteau atât de strâns, cel mai adesea întretăindu-se. Drumul pelerinilor alterna constant între forţarea unor culoare sinuoase printre trunchiurile întunecate şi ţepoase şi calea dreaptă prin iarba elastică a luminişurilor, intrând apoi din nou în umbră, frunziş, hăţişuri de lujere şi de trunchiuri. Pe coastele colinelor, inelele creşteau depărtate unele de altele şi, câteodată, din loc în loc se deschideau privelişti largi pe deasupra nesfârşitelor văi, pătate în arămiul dulce al cercurilor de copaci.

Spre după-amiază soarele se învălui într-o ceaţă uşoară. Dinspre vest se aglomerară nori. Începu să se cearnă o ploaie măruntă. Era o vreme blândă, fără pală de vânt. Cuferele şi umerii pelerinilor străluceau ca impregnate de ulei. Picăturile li se prelingeau prin pâr. Înaintau spre sud-vest. Lumina continua să devină tot mai cenuşie. În văi, în cercurile de copaci, aerul devenise pâclos şi tot mai întunecat.

Conducătorul, Martin, ajungând la capătul unui lung urcuş printr-un teren stâncos, se întoarse şi strigă. Unul câte unul, se căţărară alăturându-i-se, rămânând în picioare, nemişcaţi, sus pe creastă. Jos, un râu lat se desfăşura strălucitor şi incolor între maluri întunecate.

Cel mai bătrân dintre ei, Holdfast, ajunse sus ultimul şi încremeni, privind în jos la râu, cu o expresie de profundă satisfacţie zugrăvită pe chip: "Ahoe!", murmură el, ca şi cum s-ar fi adresat unui vechi prieten.

— Care este drumul spre bărci? întrebă băiatul cu busola.

— În susul curentului, făcu Martin o tentativă.

— În jos, propuse Lev. Nu este ăsta cel mai înalt punct al drumului spre vest?

Discutară timp de un minut şi deciseră să încerce în josul curentului. Nu după mult timp, mergeau deja în linişte spre vârful colinei, de unde se desfăşura o privelişte mai largă a lumii pe care o străbătuseră timp de atâtea zile. De partea cealaltă a râului, se afla pădurea vălurindu-se spre sud în nesfârşitele cercuri care se întretăiau sub norii ce atârnau deasupra ei. Spre est, în amonte, pământul roşu şi râpos; spre vest, râul, colorându-se treptat în gri, printre colinele posomorâte. Acolo unde râul dispărea din vedere, o strălucire slabă cădea deasupra lui, o insinuare a unei sclipiri de soare, dezvăluind mai mult bănuita mare. Spre nord, în urma pelerinilor, colinele împădurite, zilele şi milele călătoriei lor, se topeau întunecate în ploaie şi noapte.

Deasupra acestui imens şi tăcut peisaj de coline, pădure, râu, nici o dâră de fum; nici o zidire; nici o potecă.

Se întoarseră cu faţa spre vest şi o porniră pe creasta colinei. După un kilometru sau ceva pe-aproape, băiatul Welcome, aflat acum în frunte, trase un chiot şi arătă în jos, spre ceea ce, de acolo de sus, păreau două surcele negre zăcând în curbura unei plăji pietroase: ambarcaţiunile pe care le părăsiseră aici cu mai multe săptămâni în urmă.

Coborâră spre plajă, alunecând, târându-se de-a buşilea pe panta prăpăstioasă. Jos, lângă râu, părea mai întuneric şi mai rece, deşi ploaia încetase.

— În curând se întunecă. N-ar trebui să ne facem tabăra? întrebă Holdfast, pe un ton şovăielnic.

Priviră la masa cenuşie şi alunecoasă a râului, la cerul cenuşiu de deasupra lor.

— Pe apă va fi ceva mai multă lumină, spuse Andre, trăgând afară lopeţile de sub una dintre canoele răsturnate pe plajă.

Printre lopeţi cuibărise o familie de marsupieni. Puii încă adolescenţi, începură să-şi agite cozile scurte de-a lungul plăjii, ţopăind morocănos, în timp ce părinţii se năpustiră după ei, exasperaţi. Bărbaţii izbucniră în râs şi-şi aruncară pe umeri canoele uşoare.

Lansară la apă ambarcaţiunile şi se împărţiră în două grupuri, de câte patru, în fiecare barcă. La ridicare, lopeţile sclipiră în lumina argintie venită dinspre vest. În mijlocul râului, cerul părea mai luminos şi mai înalt, de o parte şi de alta, iar ţărmurile mai îndepărtate şi mai negre.

O, când vom veni,

O, când vom veni la Lisabona,

Albele corăbii ne vor aştepta

O, când vom veni…

Un bărbat din prima canoe începu cântarea, două sau trei voci din spate o prinseră din zbor. În jurul baladei scurte, domoale se aşternea tăcerea sălbăticiei, dedesubt şi deasupra, înainte şi înapoi.

Malurile râului se profilau ameninţătoare până în depărtare, din ce în ce mai posomorâte. Navigau acum pe şuvoiul tăcut şi cenuşiu, lat de o jumătate de milă. Cerul se întuneca între o bătaie de vâslă şi alta. Deodată, în depărtare, spre sud, o sclipire de lumină străfulgeră spărgând întunericul.

Nimeni nu era treaz în sate. Mergeau de-a lungul orezăriilor neculese, orientându-se cu ajutorul felinarelor. Trăgeau în piept mireasma grea a fumului de turbă. Veneau liniştiţi ca ploaia, urcând strada, printre căscioarele adormite ale oraşului până când Welcome trase un răcnet: "Hei, sosirăm acasă!", şi dădu buzna să deschidă uşa familiei sale: "Trezeşte-te, mamă! Io mi-s!"

În nici cinci minute, jumătate din oraş era în stradă. Lămpile se aprindeau, uşile se trânteau de pereţi, copiii dansau de jur împrejur, o sută de voci vorbeau, strigau, întrebau, urau bun venit, înălţau rugăciuni.

Lev porni s-o întâlnească pe Southwind. Ea tocmai cobora zorită strada, cu ochii încă lipiţi de somn, zâmbind, cu o broboadă trasă peste părul încâlcit. Îşi întinse braţele şi o atinse, oprind-o.

Ea privi în sus, spre faţa lui şi râse:

— Te-ai întors, te-ai întors!

Apoi expresia i se schimbă: aruncă o căutătură scurtă şi voioasă jur împrejur, de-a lungul străzii şi din nou spre Lev.

— Oh, spuse ea. Ştiam. Ştiam.

— În drum spre nord. După zece zile. Coboram pe făgaşul unui torent. Pietrele au alunecat sub mâinile lui. Era un cuib de scorpioni de stâncă. Şi-a recăpătat echilibrul pe loc. Dar erau duzini de ace. Mâinile au început să i se umfle…

Îi strânse mâinile fetei. Ea îl privea în ochi.

— A murit noaptea.

— În chinuri mari?

— Nu, spuse Lev, minţind.

Din ochii ei ţâşniră lacrimi.

— Deci e acolo, spuse el. I-am făcut un tumul din bolovani albi, lângă cascadă. Aşa că el — aşa că el e acolo.

În freamătul şi murmurul din spatele lor răsună clar o voce de femeie:

— Dar unde-i Timmo?

Mâinile lui Southwind se pierdură în cele ale lui Lev; părea să se topească, încercând să scape, să fugă:

— Vino cu mine, spuse el, şi porniră în linişte, cu braţul lui înconjurându-i umerii, spre casa mamei ei.

Lev o părăsi acolo, cu mama lui Timmo şi propria ei mamă. Ieşi din casă şi se opri o clipă ezitând, apoi se întoarse încet spre mulţime. Spre el venea tatăl său. Lev zări părul creţ şi sur, ochii căutând lumina felinarelor. Sasha era un bărbat slab şi scund: în timp ce se îmbrăţişau, Lev îi simţi oasele prin piele, istovite şi plăpânde.

— Ai fost cu Southwind?

— Da. Nu pot…

Se lipi un moment de tatăl său şi mâna grea şi uscată îi mângâie braţul. Felinarele îi orbiră ochii. Când se mişcă, Sasha se trase înapoi, privindu-l, fără să spună nimic, cu ochii lui negri atenţi, cu gura ascunsă de o mustaţă gri, zbârlită.

— Ţi-a fost bine, tată?

Sasha încuviinţă.

— Eşti obosit. Hai acasă. În timp ce o porneau în jos pe stradă, spuse:

— Ai găsit pământul făgăduinţei?

— Da. O vale. O vale de râu. La cinci kilometri de mare. Tot ce ne trebuie. Şi minunat — munţi, de jur împrejur — şiruri după şiruri, din ce în ce mai înalţi, mai înalţi şi mai albi decât norii.

— Nu poţi să-ţi imaginezi cât de sus trebuie să priveşti pentru a zări cel mai înalt pisc. Se opri din mers.

— Munţi de jur împrejur? Râuri?

Lev îşi coborî privirea spre el, spre viziunea înălţimilor albe care adusese lumina în ochii tatălui său.

— Suficient pentru a-i convinge pe Şefi să ne îndrume acolo?

— Poate, spuse el.

Era la mijlocul recoltatului din orezării, aşa că mulţi dintre fermieri nu putuseră veni. Toate satele trimiseseră câte un bărbat sau o femeie la Shanty, să asculte ceea ce exploratorii aveau de raportat şi ceea ce mai vorbea lumea. Era după-amiaza, continua să plouă. Marele spaţiu deschis din faţa Casei Adunării era potopit de umbrelele confecţionate din frunzele late, roşii şi subţiri ca foiţa de hârtie, ale stufului. Sub umbrele, lumea stătea în picioare sau ghemuită pe rogojinile întinse peste noroi şi spărgea alune, sporovăind până când, în cele din urmă, micul clopot de bronz al Casei Adunării, începu să sune, "dong-dong-dong". Atunci, toate privirile se întoarseră spre porticul Casei Adunării, unde Vera stătea în picioare, gata să vorbească.

Era o femeie zveltă, cu părul gri-fer, cu nasul fin, ochii negri, migdalaţi. Vocea ei era puternică şi limpede şi, din clipa în care începu să vorbească, nu se mai auzi nici un alt zgomot, decât ropotul monoton al ploii şi ici-colo, ciripitul câte unui copilaş din mulţime, iute potolit.

Ea ură bun venit exploratorilor reîntorşi. Vorbi despre moartea lui Timmo şi, foarte liniştită, pe scurt, despre Timmo însuşi, aşa cum l-a văzut în ziua petrecerii de adio a exploratorilor.

Vorbi despre cele o sută de zile ale călătoriei prin sălbăticie. "Au cartografiat o arie mare la est şi la nord de Songe Bay", spuse ea, "şi au găsit ceea ce trebuia să găsească — un amplasament şi un drum accesibil spre acesta. O bună parte dintre cei ce ne aflăm aici", spuse ea, "nu agreează ideea unei noi aşezări, atât de departe de Shantyh. Iar printre noi, acum, se află şi câţiva dintre vecinii noştri din Cetate, care ar dori să se alăture planurilor şi dezbaterilor noastre. Întreaga problemă trebuie dezbătută cu maximum de consideraţie şi în deplină libertate. Să-i lăsăm, deci, mai întâi pe Andre şi pe Lev să vorbească în numele exploratorilor şi să ne spună ce au văzut şi găsit."

Andre, un bărbat scund şi îndesat, de 30 de ani, descrise călătoria lor spre nord. Vocea îi era domoală şi îşi găsea cu greu cuvintele, dar mulţimea asculta cu intensitate povestirea sa despre lumea de dincolo de lungile şi familiarele câmpii. Câţiva dintre cei aşezaţi în spate, întinseră gâturile atunci când îi zăriră pe bărbaţii din Oraş despre a căror prezenţă Vera îi prevenise politicos. Erau acolo, lângă portic; şase bărbaţi în veste şi cu cizme înalte: gărzile de corp ale Şefilor, fiecare cu câte un cuţit lung băgat în teacă de piele şi cu câte un gârbaci împletit, prinse la centură.

Andre murmură finalul cuvântării, lăsând locul lui Lev, un bărbat tânăr, subţire şi costeliv, cu părul bogat de un negru strălucitor. Lev începu, la rândul său, şovăielnic, căutându-şi cuvintele. Încerca să descrie valea pe care o găsiseră şi pe care o considerau mai mult decât potrivită pentru o aşezare. În timp ce vorbea, vocea i se încălzi şi începu să uite de sine, ca şi cum ar fi avut în faţa ochilor ceea ce descria: valea largă, râul pe care îl botezaseră Serene, lacul de peste el, mlaştinile unde creştea orez sălbatic, pădurile şi lemnul de calitate, povârnişurile însorite, unde se puteau planta pomi fructiferi şi rădăcinoase, iar casele pot să se înalţe ferite de noroaie şi umezeală. Vorbea despre gurile râului, o plajă plină de crustacee şi varec comestibil: şi le spunea despre munţii ce străjuiau valea la nord şi est, protejând-o de vânturile care transformau iarna la Songe într-un anotimp al noroiului dezgustător şi al frigului.

— Nenumăratele lor piscuri urcă în linişte şi lumină, dincolo de nori. Adăpostesc valea, asemeni unei mame care ţine un prunc în braţe. I-am botezat Munţii lui Mahatma. Mai rămânea de văzut dacă munţii pot ţine piept furtunilor, în timpul celor cincizeci de zile cât am stat. Acolo, toamna târzie este ca miezul verii aici: numai nopţile sunt reci, zilele sunt însorite şi fără ploaie. Holdfast consideră că s-ar putea recolta trei culturi de orez pe an. Acolo s-ar putea face o afacere bună cu fructele din păduri şi cu pescuitul din râuri, iar plajele ar putea furniza hrană locuitorilor în primul an de şedere, până la primul cules. Dimineţile sunt atât de strălucitoare! N-am rămas doar pentru a vedea cum este vremea. Ne-a fost greu să plecăm chiar şi pentru a ne reîntoarce acasă."

Îl ascultau încântaţi, şi, când s-a oprit, era linişte.

Cineva întrebă:

— De câte zile avem nevoie pentru a ajunge acolo?"

— Martin crede că de vreo douăzeci de zile, cu familii şi poveri.

— Sunt râuri de traversat, locuri periculoase?

— Cel mai bun aranjament ar fi să trimitem un grup de cercetare cu vreo două zile înainte, să marcheze rutele mai uşoare. La întoarcere, am marcat toate drumurile pe care le-am găsit mergând spre nord. Songe este singurul râu dificil de traversat, iar aici ne vom descurca cu ambarcaţiunile. Celelalte pot fi trecute prin vad cu piciorul, până când veţi ajunge la Serene.

Începură să curgă şi mai multe întrebări. Mulţimea rupse tăcerea de vis şi se sparse în sute de grupuri volubile, sub umbrelele de frunze roşii, când Vera înaintă şi ceru linişte.

— Unii dintre vecinii noştri aflaţi aici, de faţă, ar dori să ne vorbească, spuse ea şi se retrase, pentru a lăsa un bărbat, care se afla în spatele ei, să treacă în faţă. Era îmbrăcat în negru, cu o curea lată, ornamentată cu încrustaţii argintii. Cei şase bărbaţi care stătuseră lângă portic înaintară împreună cu el şi se aşezară în faţă, într-un semicerc, separându-l de ceilalţi oameni aflaţi acolo.

— Salutări vouă, tuturor, spuse bărbatul în negru. Vocea sa era seacă şi puternică.

— Falco, murmurară oamenii între ei. Şeful Falco.

— Îmi face plăcere să prezint acestor bravi exploratori felicitările Guvernului din Victoria. Hărţile şi rapoartele lor vor fi cea mai valoroasă completare a Arhivelor Statului din Oraşul Victoria. Planurile pentru o migrare limitată a femeilor şi a muncitorilor sunt în curs de studiere de către Consiliu. Planificarea şi controlul sunt necesare pentru a garanta siguranţa şi prosperitatea comunităţii, luată ca un tot unitar. Aşa cum această expediţie demonstrează clar, noi trăim într-un colţ, sub un adăpost sigur, al unei lumi mari şi necunoscute. Noi, cei care trăim aici de mai multă vreme, care păstrăm recordurile de stabilitate din ultimii ani, ştim că schemele de dispersare pripită pot să ne ameninţe supravieţuirea şi din această judecată înţeleaptă derivă ordinea şi stricta cooperare. Am plăcerea să vă anunţ că membrii Consiliului îi vor primi pe aceşti bravi exploratori cu salutul de bun venit al Oraşului şi că li se dăruieşte o recompensă pe măsura eforturilor lor.

Se lăsă un altfel de linişte.

Vera luă cuvântul. Părea atât de fragilă alături de grupul de bărbaţi mătăhăloşi şi vocea ei suna senină şi clară.

— Mulţumim reprezentanţilor Consiliului pentru amabila lor invitaţie.

Falco spuse:

— Consiliul este pregătit să-i primească pe exploratori şi să examineze hărţile şi rapoartele lor, în termen de trei zile.

Din nou se înstăpâni liniştea.

— Mulţumim Consilierului Falco, spuse Lev, dar îi refuzăm invitaţia.

Un bărbat mai în vârstă, smuci braţul lui Lev, răsucindu-l zdravăn. Dar oricât de repede o făcuse, glasurile scăzute ale oamenilor din portic începură să se audă, în timp ce mulţimea din faţa Casei Adunării continua să păstreze o linişte de mormânt.

— Trebuie să luăm nişte decizii în privinţa unor probleme — îi spuse Vera lui Falco, dar destul de tare pentru ca s-o poată auzi cu toţii — înainte de a fi gata să răspundem invitaţiei Consiliului.

— Deciziile au fost luate, Seniora Adleson. Ele au fost luate de către Consiliu. Se aşteaptă doar obedienţa dumneavoastră — se înclină Falco spre ea, înălţându-şi mâna spre a saluta mulţimea şi părăsind porticul, înconjurat de gardieni. Oamenii se dădură în lături, pentru a-l lăsa să treacă.

În portic se formară două grupuri: exploratorii şi alţi bărbaţi şi femei, strânşi în jurul unui bărbat atrăgător, cu ochi albaştri, pe nume Elia. Jos, în mulţime, se întâmplă acelaşi lucru, până când totul începu să semene cu pădurea circulară: cercurile mici, în majoritate tineri, cercurile mari, în majoritate vârstnici. Toţi argumentau pasionaţi, încă potoliţi. Până când, un bărbat înalt şi în vârstă, începu să-şi agite frunza roşie a umbrelei la vociferările vehemente ale unei fete.

— Să o ştergi! Vrei s-o ştergi şi să ne laşi pe noi să plătim Şefilor oalele sparte! Ceea ce-ţi trebuie este o bătaie sănătoasă şi o pocni — demonstrativ — cu umbrela. Instantaneu, oamenii din jur părură a se topi, luând-o cu ei pe fata recalcitrantă. Bătrânul rămase în picioare, părăsit, roşu la faţă precum propria umbrelă, pe care o flutura posomorât spre vidul din jurul său. În acelaşi timp, încruntându-se şi muşcându-şi buzele, fata se alătură unui alt cerc.

Cele două grupuri din portic se uniră.

Elia vorbi cu o intensitate moderată.

— Nesupunerea directă înseamnă violenţă, Lev, precum orice altă lovitură de pumn sau cuţit.

— Aşa cum refuz violenţa, aşa refuz şi să-l servesc pe cel violent, replică tânărul.

— Dacă sfidezi cererea Consiliului, vei declanşa violenţă.

— Gâlcevi, bătăi poate, în regulă. Vrem libertate, Elia, sau nimic altceva decât siguranţă?

— Înfruntându-l pe Falco, în numele libertăţii sau a orice altceva, provoci represiune. Te dai pe mâna lui.

— Suntem deja la mâna lui, nu-i aşa? spuse Vera. Ceea ce vrem este să scăpăm.

— Cu toţii suntem de acord că acesta este momentul, marele moment în care să ne adresăm Consiliului. Să o facem ferm şi rezonabil. Dar dacă începem prin nesupunere, prin violenţă morală, nu vom realiza nimic şi vom răspunde prin forţă.

— Nu intenţionăm să nu ne supunem, spuse Vera, vrem doar să ajungem cât mai repede la adevăr. Dar dacă ei încep cu forţa, ştii bine, Elia, chiar şi apelul nostru la raţiune devine act de rezistenţă.

— Rezistenţa este speranţă, trebuie să vorbim împreună! Dacă violenţa se insinuează în fapte sau cuvinte, adevărul este pierdut — viaţa noastră în Shantih, libertatea noastră, vor fi distruse. Forţa va deveni regulă, aşa cum s-a întâmplat pe Pământ.

— Nu a devenit o regulă pentru toţi cei de pe Pământ, Elia. Numai pentru cei care au consimţit s-o servească.

— Pământul ne-a alungat taţii, spuse Lev. Era o strălucire pe faţa lui. Vocea sa atrăgătoare şi aspră, cu o notă de îndurerare, precum sunetele grave ale corzilor unei harfe, era plină de cutezanţă.

— Suntem excomunicaţi, copii de excomunicaţi. Nu spune Fondatorul că excomunicaţii sunt suflete libere, copii ai Domnului? Viaţa noastră aici, în Shantih nu este o viaţă liberă. În nord, în noua aşezare, vom fi liberi.

— Ce înseamnă libertate? spuse o femeie frumoasă, smeadă, Jewel, care stătea alături de Elia. Nu cred că vrei să o apuci pe calea nesupunerii, a rezistenţei, a refuzului. Libertatea vine cu tine, dacă mergi pe drumul iubirii. A accepta totul este a da, de fapt, totul.

— Noi oferim o lume întreagă, spuse Andre cu vocea sa liniştită. O acceptăm?

— Nesupunerea este o capcană, violenţa este o capcană, trebuie să fie refuzaţi — şi asta e ceea ce vom face, spuse Lev. Vom deveni liberi. Şefii vor încerca să ne oprească. Vor uza de forţă morală, poate că vor uza şi de forţă fizică; forţa este arma celor slabi. Dar dacă noi credem în noi înşine, în tăria noastră, dacă acţionăm repede, toată puterea lor asupra noastră se va destrăma, precum ceţurile când soarele se înalţă pe cer.

— Lev, spuse blând femeia smeadă, Lev, asta este o lume a umbrelor.