Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 5

Seniorul Consilier Falco a dat un dineu de gală. Pe tot timpul acestuia ar fi dorit însă sincer să nu fi dat un dineu de gală.

Ar fi trebuit să fie o petrecere în vechiul stil, stilul Vechii Lumi, cu cinci feluri de mâncare, cu haine festive şi conversaţie şi muzică după masă. Bărbaţii vârstnici sosiră la timp, fiecare dintre ei însoţit de soţie şi de una sau două fiice nemăritate. Câţiva dintre cei mai puţin vârstnici, cum ar fi tânărul Helder, sosiră, de asemenea la timp, împreună cu soţiile. Femeile stăteau lângă şemineul de la unul din capetele salonului Casei Falco, în lungile lor rochii de seară, etalându-şi bijuteriile şi sporovăind. Bărbaţii stăteau în picioare lângă şemineul de la celălalt capăt al salonului, în costumele lor negre de gală şi discutau. Totul părea să meargă bine, la fel cum mergea pe vremea când bunicul Consilierului Falco, Don Ramon, dădea dineuri de gală identice cu dineurile de gală de pe Pământ, aşa cum o spunea adesea Don Ramon cu satisfacţie şi convingere, pentru că, la urma urmei, tatăl său, Don Luis, se născuse pe Pământ şi fusese cel mai însemnat bărbat din Rio de Janeiro.

Dar câţiva dintre invitaţi nu sosiseră încă. Se făcuse târziu şi ei tot nu mai veneau. Consilierul Falco fu convocat de fiica sa la bucătărie: feţele bucătarilor erau tragice, superbul dineu urma să fie compromis. La ordinele sale, masa lungă fu dusă în salon şi aranjată. Oaspeţii se aşezară, primul fel fu servit, mâncat, debarasat, al doilea fel fu servit şi atunci, abia atunci, apărură tânărul Macmilian, tânărul Marquez, tânărul Weiler, senini şi dezinvolţi, fără nici un fel de scuze şi — ceea ce era mai grav — cu o întreagă gloată de prieteni de-ai lor, neinvitaţi: şapte sau opt masculi uriaşi, cu cravaşe la centură şi cu pălării cu boruri largi, despre care habar nu aveau că ar fi trebuit lăsate la intrare. Vorbeau tare şi urât. Tinerii, care băuseră înainte de a sosi, veniseră ca să se îmbuibe cu cea mai bună bere a lui Falco. Le ciupeau pe tinerele servitoare, dar le ignorau pe doamne. Se strigau peste masă şi îşi suflau nasul în şerveţele brodate. Când a sosit momentul suprem al dineului, friptura de iepure — Falco angajase zece vânători timp de o săptămână ca să-şi poată permite această extravaganţă — întârziaţii îşi umplură farfuriile într-un asemenea hal, încât felul de mâncare nu a mai putut să facă turul complet al mesei, iar unii dintre cei aflaţi la capătul celălalt n-au mai ajuns să-l guste. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu desertul, o budincă spumoasă, făcută din esenţă de amidon, cu fructe fierte şi nectar. Câţiva dintre tineri o excavară din boluri cu propriile degete.

Falco făcu un semn fiicei sale, aflată la capătul celălalt al mesei şi ea dădu semnalul de retragere al doamnelor în grădina-salon aflată în spatele casei. Asta îi făcu pe tinerii bărbaţi să-şi ia o şi mai mare libertate, tolănindu-se, scuipând, râgâind, înjurând şi îmbătându-se. Cupele mici şi pline cu coniacul care făcea faima distileriilor Casei Falco erau date pe gât ca şi cum ar fi fost pline cu apă. Tinerii ţipau la servitori şi-i năuceau ca să le umple din nou. O parte din ceilalţi tineri şi câţiva dintre bătrâni erau încântaţi de acest comportament grosolan: sau, probabil îşi imaginau că acesta era modul în care ar fi fost de aşteptat să se comporte la un dineu de gală, aşa că li se alăturară. Bătrânul Helder se îmbătă într-un asemenea hal, încât se duse să vomite într-un colţ pentru a se reîntoarce şi a reîncepe să bea.

Falco şi câţiva dintre prietenii săi apropiaţi, bătrânul Marquez, Burnier şi doctorul se retrăseseră spre şemineu şi încercau să discute; dar zgomotul din jurul mesei era asurzitor. Unii dansau, alţii se luaseră la harţă; muzicanţii angajaţi să cânte după masă se amestecaseră cu invitaţii şi începuseră să bea ca peştii. Tânărul Marquez ţinea pe genunchi o tânără servitoare care stătea acolo albă la faţă, plângând şi murmurând:

— O, Jesus Maria! Oh, Jesus Maria!

— Tare veselă petrecere, Luis, spuse bătrânul Burnier, după o izbucnire mai supărătoare decât celelalte, de muzică şi urlete.

Falco îşi păstra în continuare cumpătul. Chipul său arăta calm atunci când răspunse:

— O dovadă a degenerării noastre.

— Tinerii noştri prieteni nu sunt obişnuiţi cu asemenea distracţii. Numai casa Falco ştie cum să dea un banchet în vechiul stil, adevăratul stil al Pământului.

— Sunt degeneraţi, spuse Falco.

Cumnatul său, Cooper, un bărbat de şaizeci de ani, oftă:

— Am pierdut stilul Pământului.

— Nu chiar de tot, replică un bărbat din spatele lor. Se întoarseră cu toţii. Era Herman Macmilian, unul dintre ultimii sosiţi; se îndopase şi urlase împreună cu ceilalţi, dar nu dădea semne că s-ar fi îmbătat, poate doar cu excepţia culorilor intense ale chipului său frumos.

— Mi se pare, domnilor, că tocmai suntem pe punctul de a redescoperi stilul Pământului. La urma urmelor, cine au fost strămoşii noştri care au venit din Lumea Veche? Bărbaţi viteji, îndrăzneţi, bărbaţi puternici, care ştiau cum să trăiască. Acum învăţăm din nou cum să trăim. Planuri, legi, reguli, maniere ce-au făcut toate astea din noi? Suntem sclavi, femei? De ce ne-ar fi teamă? Suntem bărbaţi, bărbaţi liberi, stăpânii unei lumi întregi. Cu timpul ne recăpătăm moştenirea; asta este, domnilor. Zâmbi plin de respect, încă perfect încrezător în sine.

Falco fu impresionat. Poate că această compromitere a dineului de gală va servi, până la urmă, unor scopuri. Acest tânăr Macmilian, care nu i se păruse niciodată a fi altceva decât un animal musculos, o posibilă partidă pentru Luz Marina, dădea dovadă atât de o voinţă puternică, cât şi de minte, aptitudini bărbăteşti.

— Sunt de acord cu dumneavoastră, Don Herman, spuse el. Dar înţeleg să fiu de acord cu dumneavoastră pentru că mai sunteţi încă în stare să purtaţi o conversaţie. Spre deosebire de majoritatea prietenilor noştri de acolo. Un bărbat trebuie să fie în stare să bea şi să rămână lucid, în egală măsură. Atâta timp cât doar dumneavoastră dintre tineri păreţi a fi capabil să le faceţi pe amândouă deodată, spuneţi-mi ce gândiţi despre ideea mea de a crea latifundii?

— Astea ar fi nişte ferme mari?

— Da. Ferme mari, terenuri întinse, plantate cu o singură cultură; pentru eficienţă. Ideea mea este să alegem administratori dintre cei mai buni tineri pe care îi avem; să-i dăm fiecăruia câte o zonă întinsă pe care să o transforme într-o moşie şi suficienţi ţărani pentru a o lucra şi să-i lăsăm să o conducă aşa cum cred de cuviinţă. În acest fel se va produce mai multă mâncare. Populaţia excesivă din Shanty va fi pusă la muncă şi ţinută sub control, pentru a preveni prea multele discuţii despre independenţă şi noi colonii. Iar următoarea generaţie a Bărbaţilor Oraşului va include şi un număr de membri aleşi dintre marii moşieri. Am stat împreună, pentru a ne păstra tăria, destul de mult timp. Este momentul — aşa cum aţi spus-o — să ne desfăşurăm, să ne folosim libertatea, să ne constituim singuri în stăpâni ai acestei lumi care ne aparţine.

Herman Macmilian asculta zâmbind. Buzele sale minunat conturate schiţau un zâmbet aproape constant.

— Nu-i o idee rea, spuse. Nu-i deloc o idee rea, Senior Consilier.

Falco se înarmă cu vocea sa protectoare, pentru că decisese că Herman Macmilian era un individ care-i putea fi de folos.

— Gândiţi-vă la asta, spuse. Gândiţi-vă singur la asta. Ştia că tânărul Macmilian chiar asta şi făcea. Cum v-ar plăcea să deţineţi o asemenea moşie, Don Herman? Un mic… care este cuvântul, vechiul cuvânt…

— Regat, completă bătrânul Burnier.

— Da. Un mic regat numai al dumneavoastră. Ce părere aveţi?

Vorbise flatându-l şi Herman Macmilian se umflase în pene. În supraestimarea de sine există întotdeauna un locşor pentru şi mai multă supraestimare de sine.

— Nu-i rău, oftă raţional, Macmilian

— Ca să ducem planul la îndeplinire avem nevoie de vigoarea dumneavoastră tinerească şi de înţelepciune. Deschiderea unor noi ferme a fost întotdeauna o afacere lentă. Munca forţată este unicul mod de a desţeleni în timp scurt teritorii întinse. Dacă aceste frământări din Shanty vor continua, vom avea destui ţărani rebeli pe care să-i condamnăm la muncă silnică. Dar, atâta timp cât toate astea sunt doar vorbe şi nu fapte, trebuie să-i împingem din spate, trebuie să pocnim din bici, ca să-i facem să lupte, trebuie să-i împingem spre o răscoală, înţelegeţi? Cum vi se pare un asemenea gen de acţiune?

— O adevărată plăcere, Senior. Viaţa este plictisitoare aici. Nu ne dorim nimic altceva decât acţiune.

"Acţiune, gândi Falco, este ceea ce-mi trebuie şi mie. Mi-ar face mare plăcere să-i scot dinţii din gură acestui tânăr îngâmfat. Dar este pe punctul de a-mi deveni folositor, aşa că îl voi folosi" şi zâmbi.

— Iată ce speram să aud! Ascultaţi, Don Herman. Aveţi influenţă asupra tinerilor — un dar natural de conducător. Acum spuneţi-mi ce credeţi despre această idee. Gardienii noştri sunt suficient de loiali, dar sunt indivizi mărginiţi, proşti, uşor de păcălit de trucurile celor din Shanty. Ceea ce ne-ar trebui pentru a-i conduce ar fi o trupă de militari de elită, tineri aristocraţi, curajoşi, inteligenţi şi comandaţi cum se cuvine. Bărbaţi cărora să le fie dragă lupta ca şi curajoşilor noştri strămoşi de pe Pământ. Credeţi că o asemenea trupă ar putea fi organizată şi antrenată? Cum ne sugeraţi să demarăm?

— Tot ceea ce vă trebuie este un conducător, spuse fără ezitare Herman Macmilian. Pot să antrenez o astfel de trupă într-o săptămână sau două.

După acea noapte, tânărul Macmilian deveni un vizitator frecvent al Casei Falco, venind cel puţin o dată pe zi ca să stea de vorbă cu Consilierul. Ori de câte ori Luz se afla în partea din faţă a casei, i se părea că Macmilian se afla şi el acolo; aşa că îşi luă obiceiul să petreacă mai mult timp în propria ei cameră, sau mansardă, sau în grădina-salon. Îl evitase întotdeauna pe Herman Macmilian şi nu din cauză că i-ar fi displăcut — era imposibil să-ţi displacă o persoană atât de arătoasă — ci din cauză că era umilitor să ştie că toţi cei care îi vedeau pe Luz şi pe Herman împreună îşi spuneau unul altuia, o gândeau şi o spuneau:

— Ah, în curând se vor căsători.

Fie că o dorea sau nu, el purta cu sine ideea de căsătorie, constrângând-o şi pe ea să se gândească la asta; aşa că, independent de propria-i voinţă, fără măcar s-o gândească, fusese întotdeauna foarte rezervată în faţa lui. Acum i se întâmpla la fel, cu o excepţie: văzându-l zi de zi, ca pe un obişnuit de-al casei, decisese că — în ciuda oricărui fapt, în mod extravagant şi regretabil — poate să-ţi fie dezagreabil chiar şi un bărbat cât se poate de agreabil.

Venise în grădina-salon din spatele casei, fără să bată la uşă şi stătea nemişcat, în picioare, o siluetă graţioasă şi totodată solidă, cu tunica prinsă strâns în centură. Cuprinse cu privirea încăperea care se deschidea în faţa marii grădini centrale, în jurul căreia fusese construită partea din spate a casei. Uşile grădinii erau deschise şi zgomotul unei ploi mărunte şi domoale care cădea peste aleile şi boschetele grădinii dădea încăperii un aer tihnit.

— Deci aici te ascunzi, spuse.

Luz se ridicase de pe scaun atunci când îl văzuse apărând. Purta o fustă din pânză de casă, închisă la culoare şi o bluză albă, cu mâneci lungi, care abia se distingea în lumina scăzută. În spatele ei, în umbră, era încă o femeie care, aşezată pe scaun torcea cu un fus mic.

— Întotdeauna te ascunzi aici, da? repetă Herman. Nu înainta în cameră, poate aşteptând să fie invitat, poate — la fel de bine — conştient de efectul dramatic al prezenţei sale în cadrul uşii.

— Bună ziua, Don Herman. Îl cauţi pe tata?

— Tocmai am stat de vorbă cu el.

Luz oftă. Deşi era curioasă să ştie ce-şi tot vorbeau atât de mult în ultima vreme Herman şi tatăl ei, în mod cert nu avea de gând să-l întrebe. Tânărul înainta şi rămase în picioare în faţa lui Luz, privind-o cu un zâmbet amuzat. Îi luă mâna şi i-o ridică spre buze, sărutându-i-o. Luz şi-o smulse cu o grimasă de iritare.

— Este un obicei stupid, spuse întorcându-se pe jumătate.

— Toate obiceiurile sunt stupide, dar bătrânii noştri nu pot trăi fără ele. Îşi închipuie că lumea s-ar sparge în bucăţi. Sărutări de mâini, plecăciuni, seniorul ăsta, seniora cealaltă, toate cum erau făcute în Lumea Veche, istorie, cărţi, mofturi… Ei bine!

Luz râse fără să vrea. Era amuzant să-l asculţi pe Herman transformând cu atâta dezinvoltură în nonsensuri lucruri care îi încorsetau într-o atât de mare măsură şi atât de iritant viaţa.

— Gărzile negre progresează foarte bine, spuse el. Ar trebui să vii să ne vezi antrenându-ne. Vino mâine dimineaţă.

— Ce "Gărzi Negre"? întrebă ea cu ironie, aşezându-se şi reluându-şi lucrul de mână, o boneţică cu broderie fină pentru cel de-al patrulea copil pe care urma să-l nască Eva. Asta era problema cu Herman, dacă ai apucat să zâmbeşti sau să-i vorbeşti o dată cu naturaleţe sau l-ai făcut să simtă că îl admiri, forţează nota: o forţează în avantajul lui şi nu-ţi mai rămâne decât să-i dai imediat peste nas.

— Mica mea armată, răspunse el. Ce mai e şi asta? Se aşeză lângă ea pe canapeaua de răchită. Nu era loc suficient pentru corpul lui uriaş şi pentru corpul ei zvelt. Îşi trase fusta de sub el.

— O bonetă, răspunse, încercând să-şi controleze temperamentul care începuse să se revolte. Pentru copilul Evitei.

— O, Dumnezeule, da, ce animal de prăsilă mai e şi fata asta! Aldo şi-a cam umplut tolba. Nu primim bărbaţi însuraţi în Gardă. Am reuşit să strângem o ceată pe cinste. Trebuie să vii să-i vezi.

Luz executa o floricică microscopică şi nu-i răspunse.

— Am fost să arunc o privire peste pământurile mele. De asta n-am fost aici ieri.

— N-am observat, spuse Luz.

— Să-mi aleg proprietatea. O vale în jos, pe Râul Morii. Odată defrişat va fi un pământ straşnic. Casa mea va fi construită sus, pe o colină. Am ochit pe loc amplasamentul pentru ea. O casă mare, ca şi asta, dar mai mare, două etaje, cu balcoane de jur împrejur. Şi hambare şi o fierărie şi aşa mai departe. Apoi, jos, în vale, lângă râu, barăcile muncitorilor, acolo unde pot să-i supraveghez. Orezăriile în mlaştinile din zonele în care râul se lărgeşte, la capătul văii. Pe crestele dealurilor, livezi: copaci de mătase şi fructe. O să transform în cherestea câteva dintre păduri şi o să păstrez alte câteva pentru vânătoarea de iepuri. Va fi un loc splendid, un regat. Vino cu mine să-l vezi data viitoare când mă voi duce acolo. O să trimit o cabrioletă cu pedale a Casei Macmilian. Pentru o fată este prea mult de mers pe jos. Ar trebui să-l vezi.

— De ce?

— O să-ţi placă, spuse Herman cu o încredere de nezdruncinat. Cum ţi-ar plăcea să ai un loc aşa ca ăsta, numai al tău? Să stăpâneşti totul, cât poţi cuprinde cu privirea. O casă mare, o mulţime de servitori, propriul tău regat.

— Femeile nu sunt regi, spuse Luz, reîncepând să coasă. Lumina scăzuse cu adevărat mult prea mult acum pentru a mai distinge ceva, dar asta îi dădea o scuză pentru a nu privi spre Herman. El continua s-o privească fix, cu chipul concentrat şi lipsit de expresie: ochii îi păreau mai întunecaţi decât de obicei şi încetase să mai zâmbească. Deodată, deschise gura şi începu să râdă.

— Ha, ha! un râs prea firav pentru un bărbat atât de mare. Nu. Fără nici o excepţie femeile au întotdeauna o cale de a obţine ceea ce doresc, nu-i aşa, micuţa mea Luz?

Ea continua să coase fără să-i răspundă.

Herman îşi apropie faţa de a ei şi-i şopti:

— Descotoroseşte-te de femeia asta!

— Ce-aţi spus? întrebă Luz cu voce normală.

— Trimite-o de-aici! repetă Herman, făcând un semn dispreţuitor.

Luz împlântă cu grijă acul în cutia lui, îşi strânse aţele şi se ridică.

— Scuzaţi-mă, Don Herman. Trebuie să mă duc să vorbesc cu bucătarul, spuse şi ieşi. Cealaltă femeie continua să şadă, torcând. Herman rămase câtva timp aşezat, sugându-şi buzele; se ridică zâmbind şi ieşi cu paşi lenţi, cu degetele vârâte în curea.

După un sfert de oră Luz, privind prin uşa pe care ieşise şi nemaivăzându-l pe Herman Macmilian, se întoarse.

— Tâmpitul! spuse şi scuipă pe podea.

— E foarte arătos, spuse Vera, prinzând ultimele fire de mătase şi răsucindu-le repede într-un fir de tort fin şi uniform, punându-şi apoi fusul plin înapoi pe genunchi.

— Foarte, răspunse Luz. Ridică boneţica împachetată cu grijă la care lucrase, o privi, o transformă într-un ghemotoc şi o aruncă de-a lungul încăperii ca pe o minge.

— La dracu'! spuse.

— Felul în care ţi-a vorbit te-a înfuriat, spuse Vera mai mult interogativ.

— Felul în care vorbeşte, felul în care priveşte, felul în care stă, felul în care este… Uh! Mica mea armată, casa mea cea mare, servitorii mei, ţăranii mei, micuţa mea Luz. Dacă aş fi bărbat l-aş da cu capul de toţi pereţii până i-ar zbura dinţii săi mari din gură.

Vera râse. Nu râdea des de obicei, numai atunci când era stârnită.

— Nu, n-ai face-o.

— Aş face-o. L-aş ucide.

— O, nu. Nu. N-ai face-o. Pentru că dacă ai fi bărbat, ai şti că eşti la fel de puternic sau mai puternic decât el, aşa că nu ai avea nevoie s-o dovedeşti. Necazul este că eşti femeie, aici, unde ei toţi îţi repetă că eşti slabă, iar tu îi crezi. A fost nostim când a spus că văile din sud sunt prea departe pentru ca o fată să meargă pe jos până acolo! Vreo doisprezece kilometri!

— Niciodată n-am mers pe jos atât de departe. Probabil că nici jumătate din distanţa asta.

— Ei bine, asta vroiam să pricepi. Ei îţi spun că eşti slabă şi neajutorată. Şi dacă tu crezi, te înfurii şi vrei să pocneşti bărbaţii.

— Da, vreau, spuse Luz, învârtindu-se în jurul Verei. Vreau să pocnesc bărbaţii. Vreau şi probabil că o s-o şi fac.

Vera continua să stea, privind în sus spre fată:

— Da. Continuă plină de gravitate. Dacă te vei mărita cu un bărbat ca acesta şi vei trăi viaţa acestuia, atunci sunt de acord. S-ar putea să nu doreşti într-adevăr să pocneşti bărbaţii, dar o vei face.

Luz se întoarse cu faţa spre ea şi o privi ţintă.

— Asta este hiba, spuse în cele din urmă. Hidos! S-o spui în felul acesta. Să n-am nici o altă şansă decât să pocnesc bărbaţii şi să nu aibă, de fapt, nici o importanţă ceea ce doresc.

— Bine-nţeles că are importanţă ceea ce-ţi doreşti.

— Nu are, asta-i toată hiba.

— Are. Asta-i hiba. Tu alegi. Tu alegi dacă faci sau nu alegerea.

Luz rămase în picioare un timp, fixând-o cu privirea. Obrajii ei încă ardeau, roşii de febră, dar sprâncenele nu-i coborâseră, erau ridicate ca şi cum ar fi fost surprinsă sau înfricoşată, ca şi cum ceva cu totul neaşteptat le-ar fi ridicat, independent de voinţa ei.

Se mişcă nehotărâtă, apoi ieşi pe uşa deschisă în grădina care se înălţa în inima casei.

Atingerea picăturilor rare de ploaie pe faţa ei i se părea blândă.

Stropii de ploaie căzând în micul bazin al fântânii din centrul grădinii iscau inele delicate ce se întretăiau, fiecare inel alergând dintr-un impuls de mişcare spre exterior.

Un tremur fără sfârşit al cercurilor pasagere pe suprafaţa apei, în bazinul de piatră cenuşie.

Zidurile casei şi ferestrele închise plasate de jur împrejurul grădinii erau liniştite. Grădina părea o încăpere lăuntrică a casei, izolată, protejată. Dar o încăpere cu acoperişul smuls. O încăpere potopită de ploaie.

Braţele lui Luz erau ude şi reci. Se înfioră. Se întoarse spre uşă, reintrând în încăperea obscură în care stătea Vera.

Se opri în picioare între Vera şi lumină şi spuse cu o şoaptă răguşită:

— Ce fel de bărbat este tatăl meu?

Se lăsă tăcerea.

— Crezi că este cinstit din partea ta să mă întrebi aşa ceva? Sau din partea mea să răspund?… Ei bine, cred că totuşi este. Deci, ce pot spune? Este puternic, este rege… şi unul adevărat.

— Ăsta-i doar un cuvânt. Nu ştiu ce înseamnă.

— Există vechi poveşti: fiul regelui călăreşte un tigru… Ei bine, vreau să spun că are o forţă sufletească şi o grandoare a inimii. Dar când un bărbat este zăvorât între zidurile pe care singur le-a construit cât mai puternice şi cât mai înalte, din acel moment, în întreaga sa viaţă forţa nu-i va mai fi suficientă. Nu va mai putea ieşi din ele.

Luz străbătu încăperea, se opri să ridice boneţica de pe scaunul pe care aterizase şi rămase în picioare cu faţa întoarsă spre Vera, netezind micuţul fragment de îmbrăcăminte pe jumătate brodat.

— Nici eu nu voi mai putea, spuse.

— Oh, nu, nu, replică energic Vera. Tu nu eşti înăuntrul zidurilor împreună cu el. Nu el te protejează pe tine — tu îl protejezi pe el. Când bate vântul, nu bate în ei, ci în acoperişurile şi zidurile acestei Cetăţi pe care taţii săi au construit-o ca pe o fortăreaţă împotriva necunoscutului, ca pe o protecţie. Şi tu eşti o parte din ea, din acoperişurile şi zidurile sale, casa lui, Casa Falco. Oricare i-ar fi titlul, Senior, Consilier, Şef. La fel sunt toţi servitorii şi gardienii, toţi bărbaţii şi toate femeile cărora le poate da ordine. Toţi sunt parte din această casă, zidurile care să-l protejeze de vânt. Înţelegi ce vreau să-ţi spun? M-am exprimat atât de prosteşte. Nu ştiu cum s-o fac. Ceea ce vreau să înţelegi este că, după părerea mea, tatăl tău e un bărbat care ar putea fi grozav, dar a făcut o mare greşeală. N-a ieşit niciodată afară în ploaie.

Vera începu să înfăşoare firicelul de tors pe care îl torsese cu fusul, într-un ghem, uitându-se cu atenţie la el, în lumina scăzută.

— Şi uite aşa, pentru că nu vrea să fie rănit, greşeşte cu cei pe care îi iubeşte cel mai mult. Şi când vede ce-a făcut, în cele din urmă, este rănit la rândul său.

— Este rănit, el? ripostă cu violenţă fata.

— Oh, acesta este ultimul lucru pe care îl învăţăm despre părinţii noştri. Ultimul. Pentru că după ce îl învăţăm, ei nu ne mai sunt în veci părinţi, ci doar alte fiinţe ca şi noi…

Luz se aşeză pe canapeaua de răchită şi-şi puse boneţica pe genunchi, continuând s-o netezească cu grijă, cu două degete. După o vreme spuse:

— Sunt bucuroasă că ai venit aici, Vera.

Vera zâmbi şi continuă să răsucească firul subţire.

— Asta îmi este singura consolare.

Aşezată în genunchi, ţinând firicelul în aşa fel încât Vera să-l poată înfăşură cu mişcări egale, Luz spuse:

— Am fost proastă spunând aşa ceva. Vrei să te întorci înapoi la familia ta, tu eşti aici într-o închisoare.

— O închisoare foarte plăcută! Şi nu am familie. Bine-nţeles că vreau să mă întorc. Să vin şi să plec când îmi place.

— N-ai fost niciodată măritată?

— Sunt atât de multe altele de făcut, spuse Vera zâmbitoare şi cu blândeţe.

— Atât de multe altele de făcut! Pentru noi nu există nimic altceva de făcut.

— Nu?

— Dacă nu te măriţi nu eşti decât o fată bătrână. Faci bonetele pentru copiii altor femei. Comanzi bucătarului să facă supă de peşte. Eşti luată în râs.

— Ţi-e frică de asta, să nu fii luată în râs?

— Da. Foarte mult. Luz petrecu câteva momente descurcând o porţiune de fir care se încâlcise la capătul fusului. Nu-mi pasă dacă proştii râd de mine, spuse mult mai liniştită. Dar nu-mi place să fiu luată peste picior. Iar batjocura ar fi meritată cu adevărat. Pentru că îţi trebuie curaj pentru a fi într-adevăr femeie, tot atât de mult cât şi pentru a fi bărbat. Îţi trebuie curaj să fii cu adevărat căsătorită şi să dai naştere copiilor şi să-i creşti.

Vera îi privi faţa.

— Da. Aşa e. Mare curaj. Dar, totuşi, asta este singura ta alegere: căsătorie şi maternitate sau nimic?

— Ce altceva să mai fie aici pentru o femeie? Ce altceva contează cu adevărat?

Vera se întoarse puţin pentru a privi prin uşile deschise, în grădina cenuşie. Aruncă o privire şi oftă involuntar.

— Îmi doresc foarte mult un copil, spuse, dar vezi, sunt alte lucruri… care contează. Zâmbi şters. Oh, da, este o alegere. Dar nu singura. Poate că altcineva ar putea fi şi mamă şi orice altceva. Poate că altcineva ar putea să facă mai mult decât un singur lucru. Cu voinţă şi noroc… Norocul meu n-a fost bun, sau poate că eu l-am îndrumat greşit, am făcut alegerea cea mai puţin potrivită. Nu-mi plac compromisurile, înţelegi. Mi-am dat inima unui bărbat care… Îşi dăduse inima alteia. E vorba de Sasha Alexander Shults, tatăl lui Lev. Oh, cu mult timp în urmă, înainte ca tu să te fi născut. Aşa că el s-a căsătorit, iar eu am venit aici să fac munca pentru care eram bună, pentru că asta m-a interesat întotdeauna… dar n-au mai fost alţi bărbaţi care să mă intereseze. Şi chiar dacă m-aş fi măritat, aş fi stat în camera din spatele casei toată viaţa? Să ştii că dacă noi stăm în camera din spate, cu sau fără copii şi lăsăm tot restul universului bărbaţilor, atunci bine-nţeles că bărbaţii vor face totul şi vor fi totul. De ce să fie aşa? Ei nu sunt decât o jumătate din rasa umană. Nu este drept să-i lăsăm pe ei să facă totul. Nu este drept nici pentru noi. Pe de altă parte — şi zâmbi mai destinsă — îmi plac bărbaţii foarte mult, dar câteodată… sunt atât de proşti, atât de burduşiţi cu teorii… Merg drept înainte şi nu se opresc. Este periculos să faci asta. Este periculos să laşi totul pe mâna bărbaţilor, să ştii. Ăsta e unul dintre motivele pentru care mi-ar face plăcere să mă întorc acasă, măcar pentru o vizită. Să văd ce-au devenit Elia, cu teoriile lui şi dragul şi tânărul meu Lev, cu idealurile sale. Mi-e frică să nu meargă prea repede şi prea drept şi să nu ne împingă într-un loc din care să nu mai putem ieşi, într-o capcană. Vezi, mie mi se pare că punctul în care bărbaţii devin periculoşi este propria lor vanitate. Femeia are un centru, este un centru. Dar un bărbat nu este, el este un individ care se extinde. Aşa că se extinde şi înşfacă lucruri, le îngrămădeşte de jur împrejurul său şi spune:

— Sunt asta, sunt aia, aia sunt eu, asta sunt eu! Voi dovedi că sunt eu! Iată ceea ce încerc să spun despre tatăl tău. Dacă ar fi doar Luis Falco, ar fi mai mult decât de ajuns. Dar nu, el trebuie să fie Şeful, Consilierul, Tatăl şi aşa mai departe. Câtă irosire! Şi Lev este, de asemenea, teribil de vanitos, poate în acelaşi fel. O inimă mare, dar care nu este sigură unde se află centrul. Oh, aş dori să pot vorbi cu el, doar pentru zece minute şi să mă liniştesc… Vera uitase de mult să-şi mai înfăşoare firicelul, clătină cu tristeţe din cap şi se uită în jos la ghem, cu o privire pierdută.

— Atunci du-te, spuse Luz cu voce scăzută.

Vera se uită la ea cu blândeţe, stânjenită.

— Întoarce-te în Shanty, în noaptea asta. Te las. Şi o să-i spun tatei mâine că eu am vrut asta. Pot să fac şi altceva — în afară de a sta aici, de a coase, de a înjura şi de a-l asculta pe acest idiot de Macmilian.

Sprintenă, aprigă şi poruncitoare, fata se ridică şi se opri în picioare în faţa Verei care încă şedea, privind-o ezitând:

— Mi-am dat cuvântul, Luz Marina.

— Ce importanţă are?

— Dacă nu vorbesc adevărul, nu pot cere adevărul, spuse Vera cu gravitate.

Se priviră una pe cealaltă, cu feţele imobile.

— Nu am nici un copil, spuse Vera şi tu nu mai ai mamă. Dacă voi putea să te ajut, copilă, te voi ajuta. Dar nu în acest fel. Eu îmi ţin promisiunile.

— Eu nu fac promisiuni, spuse Luz.

Trase apoi firul de tort de pe fus; Vera începu să-l înfăşoare pe ghem.