Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 10

— E în regulă, spuse Luz. Totul merge bine. Nu te îngrijora. Fu nevoită să vorbească tare şi se simţi prost fiindcă trebuia de fiecare dată să spună acelaşi lucru; dar, măcar pentru o vreme vorbele ei aveau efect. Vera se întindea iarăşi în pat şi tăcea. Dar avea să încerce din nou să se ridice în capul oaselor, să întrebe ce se întâmpla, neliniştită şi speriată. Avea să întrebe despre Lev:

— Lev e bine? Era rănit la mână.

Apoi avea să spună că trebuia să se întoarcă în Cetate, la Casa Falco. N-ar fi trebuit să fi venit cu oamenii aceia înarmaţi, era vina ei, asta numai pentru că dorise atât de mult să se întoarcă acasă. Dacă avea să se întoarcă iarăşi ca ostatică, lucrurile aveau să se îndrepte, nu?

— Totul e bine, nu-ţi fă griji, spuse Luz, tare, ca pentru auzul slăbit al Verei. Totul merge bine.

Şi într-adevăr, oamenii mergeau la culcare odată cu venirea nopţii şi se trezeau dimineaţa. Îşi făceau treburile, pregăteau hrana şi mâncau, discutau; viaţa îşi continua cursul. Luz îşi vede în continuare de a ei. Şi ea mergea noaptea să se culce. Îi venea greu să adoarmă, iar când reuşea, se trezea în beznă ca să scape de mulţimea îngrozitoare care o îmbrâncea şi ţipa. Dar nimic din toate astea nu se întâmpla. Se întâlniseră. Încăperea era cufundată în întuneric şi în linişte. Se întâmplase, se terminase şi viaţa continua.

Funeraliile celor şaptesprezece care fuseseră ucişi avuseseră loc la două zile după marşul către Cetate; unii aveau să fie îngropaţi în satele lor, dar adunarea şi slujba făcută pentru toţi se ţinuse la Casa întâlnirii. Luz simţise că nu aparţinea locului acela şi că lui Andre, lui Southwind şi celorlalţi avea să le vină mai uşor dacă nu apărea şi ea pe acolo. Spusese că avea să stea cu Vera şi ei o lăsaseră. Dar, după mult timp petrecut în tăcerea grea a casei de pe câmpul spălat de ploaie, pe când Vera dormea şi Luz culegea seminţele de pe fibrele de copac de mătase ca să-şi găsească de treabă cu mâinile, un bărbat bătuse la uşă — un bărbat suplu, cu părul sur, nu-l recunoscuse de la început.

— Eu sunt Alexander Shults, spuse el. Doarme? Haide. N-ar fi trebuit să te fi lăsat aici.

Şi o duse înapoi la Casa întâlnirii, ca să însoţească până la locul de îngropăciune, procesiunea, tăcută care purta cele douăspezece coşciuge ale morţilor din Shantih. Aşa că ajunsese să stea, înfăşurată în şalul ei negru, în bătaia ploii la marginea mormântului lângă tatăl lui Lev. Îi era recunoscătoare pentru asta, deşi nu-şi spuseseră nimic.

Împreună cu Southwind, munci zi de zi pe câmpul cu cartofi al lui Southwind, pentru că recolta trebuia dusă la adăpost. În câteva zile ar fi început să putrezească în pământul umed. Munciră cot la cot atunci când Vera dormea şi făceau cu rândul, una pe câmp şi una în casă, atunci când se trezea şi avea nevoie de cineva alături. Mama lui Southwind venea deseori acolo, ca şi marele, tăcutul, competentul Italia, prietenul lui Southwind. Şi Andre trecuse pe acolo într-o zi, deşi avea şi el de muncă la câmp şi trebuia să mai petreacă în fiecare zi o parte din timp la Casa întâlnirii împreună cu Elia şi cu ceilalţi. Elia preluase conducerea, acum el era cel care purta discuţiile cu cei din Oraş. Andre povestise lui Luz şi Southwind ce se făcuse şi ce se spusese. Şaptesprezece oameni din Shantih morţi, acolo pe Drum; opt oameni din Cetate. Muriseră în numele păcii, dar şi uciseseră tot în numele ei. Totul se prăbuşise. Ochii lui Andre erau negri precum cărbunele. Glumise ca s-o înveselească pe Southwind (Luz observase, aşa după cum observa totul acum, fără să pună suflet, că el era îndrăgostit de Southwind de multă vreme), şi amândouă fetele zâmbiseră la glumele lui şi încercaseră să-l facă să se odihnească o vreme, alături de ele şi pe Vera. Luz şi Southwind munciră împreună, după-amiezile, pe câmp. Cartofii erau mici, tari şi curăţaţi, ieşind din noroi cu încâlceala lor fină de rădăcini. Găsea oarecare plăcere în munca de la câmp; în altceva, nu prea.

Din când în când, Luz gândea "Nimic din toate astea nu se petrece cu adevărat". I se părea că totul era doar un fel de tablou sau de ecran, un fel de joc de umbre, în spatele căruia se ascundea realitatea. Un spectacol cu păpuşi. Totul era atât de ciudat. Ce căuta ea pe câmp, târziu în după-amiază, pe vremea aceasta ceţoasă şi întunecată, purtând nişte pantaloni peticiţi, cu noroiul până la glezne şi până la coate, scoţând din pământ cartofi pentru oraşul Shanty? N-avea decât să se ridice şi să plece acasă. Fusta ei albastră şi bluza ei înflorată aveau să atârne curate şi călcate în dulapurile ei de haine. Teresa avea să-i aducă apă caldă pentru baie. În căminul din capătul de apus al Casei Falco, pe vremea asta, erau buşteni groşi şi un foc liniştit. Dincolo de sticla groasă a ferestrei, seara capătă nuanţe de albastru din ce în ce mai închis peste Golf. Poate că doctorul avea să dea pe acolo, căutând taifas, însoţit de buna lui prietenă Valera, sau, poate bătrânul consilier Di Giulio sperând să facă o partidă de şah cu tatăl ei…

Nu. Acelea erau păpuşi, creiere mici şi lucioase de păpuşă. Locul acela era nicăieri. Acesta era aici. Cartofii, noroiul, vocea blândă a lui Southwind, figura trasă, palidă a Verei, fâşâitul saltelei de paie în podul colibei din târguşorul Shanty, în bezna şi nemişcarea nopţii. Era ciudat, era greşit, dar era tot ce mai rămăsese.

Vera improviza. Medicul, Jewel, spusese că efectul loviturii trecuse. Trebuia să mai rămână în pat cel puţin o săptămână, dar avea să se facă bine. Vera ceruse să facă ceva. Southwind îi dăduse un coş mare cu bumbac, adunat de pe copacii sălbatici din Valea Roşie, ca să-l toarcă.

Elia bătu la uşă. Cele trei femei tocmai luaseră masa de prânz. Southwind spăla vasele, Luz aranja masa, Vera stătea sprijinită de perna înălţată, legând primul fir de fus. Elia părea curat, aidoma cartofilor mici, îi trecu prin minte lui Luz, cu chipul lui rigid şi rotund şi ochii albaştri. Voce îi era neaşteptat de profundă, dar blândă. Se aşeză la masa debarasată şi vorbi, adresându-se mai ales Verei.

— Lucrurile merg bine, îi spuse el. Totul e bine.

Vera vorbi puţin. Partea stângă a figurii era încă umflată şi învineţită de lovituri, dar şi-o întoarse spre el ca să audă; timpanul drept îi fusese spart. Se aşeză mai bine în capul oaselor, sprijinită de pernă şi porni să rotească fusul. Clătină din cap la vorbele lui Elia. Luz nu-l prea lua în seamă. Andre le spusese deja totul; ostatecii fuseseră eliberaţi; se căzuse de acord asupra termenilor de cooperare dintre Cetate şi Oraş ca şi asupra unui schimb mai cinstit de unelte şi de peşte uscat în schimbul rezervelor de hrană furnizate de către Oraş. Acum discutau planul unei aşezări comune în Valea de Sud — grupuri de muncitori din Cetate aveau să deschidă drumul până acolo, apoi colonişti voluntari din Oraş aveau să se mute şi să ridice ferme.

— Şi colonia de nord? întreabă Vera cu glasul ei încet şi subţire.

Elia coborî privirile către mâini. În sfârşit, spuse:

— A fost doar un vis.

— Să fi fost chiar totul un vis, Elia?

Vocea lui Vera se schimbase; Luz, punând deoparte farfuriile, porni să asculte.

— Nu, spuse bărbatul. Nu! Dar prea mult, prea curând — prea iute, Vera. Prea ne-am grăbit să trecem la o acţiune de sfidare deschisă.

— Ar fi fost mai bună sfidarea mascată?

— Nu. Dar confruntarea a fost o greşeală. Cooperarea, discuţiile — înţelegerea — raţiunea. I-am spus lui Lev — tot timpul am încercat să-i spun…

În ochii albaştri ai lui Elia erau lacrimi, observă Luz. Stivui castroanele unul peste altul în dulăpior şi se aşeză lângă vatră.

— Consilierul Marquez este un om rezonabil. Dacă ar fi fost el şeful Consiliului…, făcu Elia ca pentru sine.

Vera nu spuse nimic.

— Acum vorbeşti cel mai mult cu Marquez, aşa spune Andre, interveni Luz. El este Şeful Consiliului acum?

— Da.

— Tatăl meu este în închisoare?

— Domiciliu forţat, aşa spun ei, replică Elia teribil de stânjenit.

Luz încuviinţă din cap, dar Vera continuă să-l privească ţintă.

— Don Luis? Trăieşte? Am crezut… Arestat? pentru ce?

Stânjeneala lui Elias era un spectacol dureros. Luz răspunse:

— Pentru că l-a ucis pe Herman Macmilan.

Vera făcu ochii mari, bătăile accelerate ale inimii îi făcură tâmplele învineţite să se umfle şi să pulseze.

— Eu n-am văzut, spuse Luz pe tonul ei calm şi sec. Eram în urmă în mulţime, cu Southwind. Andre era în faţă cu Lev şi Elia, el a văzut şi mi-a povestit. S-a întâmplat după ce Macmilan l-a împuşcat pe Lev. Înainte ca vreunul dintre noi să ştie ce se întâmplă, oamenii lui Macmilan au început să tragă în noi. Tatăl meu a luat o puşcă din mâinile unuia dintre oameni şi a folosit-o ca pe bâtă. Nu a tras, aşa spune Andre. E greu de spus, cu toată încăierarea de acolo, cu lumea care se călca pe picioare, ce s-a petrecut de fapt. Andre spune că lumea crede că Macmilan a fost împuşcat. Oricum, era mort când s-a terminat.

— Am văzut şi eu, spuse Elia apăsat. Cred că asta… asta i-a împiedicat pe cei din Oraş să tragă, erau cuprinşi de confuzie…

— Nu s-a dat nici un ordin, spuse Luz. Din pricina asta, participanţii la marş, au avut vreme să se repeadă la ei. Andre crede că dacă tatăl meu nu s-ar fi aruncat la Macmilan, nu ar fi fost nici o încăierare. S-ar fi deschis focul şi lumea ar fi fugit.

— Şi fără să se trădeze principiile noastre, spuse Southwind limpede şi răspicat. Poate că dacă nu ne-am fi aruncat cu capul înainte, oamenii din Cetate nu ar fi tras ca să se apere.

— Şi doar Lev să fi fost ucis? spuse Luz la fel de răspicat. Dar Macmilan le-ar fi ordonat tuturor să tragă, Southwind. El a început. Dacă cei din coloana de marş ar fi fugit mai devreme, da, poate că ar fi fost împuşcaţi mai puţini. Şi n-ar mai fi fost nici unul din Cetate omorât în bătaie. Principiile tale ar fi rămas în picioare, dar Lev tot ar fi murit. Iar Macmilan ar fi fost în viaţă.

Elia o privea cu o expresie pe care ea n-o mai văzuse înainte; nu ştia ce înseamnă — detestare, poate, sau teamă.

— De ce? şopti Vera pe un ton sec inspirând mila.

— Nu ştiu! spuse Luz şi pentru că se simţea uşurată să rostească aceste lucruri, să vorbească despre ele, în loc să le ascundă şi să spună că totul era în regulă, o apucă râsul. Crezi că înţeleg ce a făcut tatăl meu, ce gândeşte el, ce este el? Poate că a înnebunit. Aşa i-a spus bătrânul Marqez lui Andre săptămâna trecută. Ştiu că dacă aş fi fost în locul lui, şi eu l-aş fi ucis pe Macmilan. Dar asta nu dezvăluie motivul pentru care el a făcut-o. Nu există explicaţie. E mai simplu să spui că înnebunise. Vezi tu, Southwind, aici greşeşti tu şi ai tăi. Totul e adevărat, totul e perfect adevărat, violenţa nu duce la nimic, crima nu duce la nimic — numai că, uneori, lumea nu doreşte nimic. Nu doreşte decât moartea. Şi o capătă. Se lăsă tăcerea.

— Consilierul Falco a simţit nebunia acţiunii lui Macmilan, spuse Elia. Încerca să vă prevină.

— Nu, spuse Luz, nu o făcea. Nu încerca să prevină continuarea tirului, a crimelor şi nici nu era de partea ta. Nu ai altceva în cap decât raţiune, Senhor Elia? Tatăl meu l-a ucis pe Macmilan din acelaşi "motiv" pentru care Lev a ţinut piept acolo oamenilor înarmaţi, i-a sfidat şi a fost ucis. Pentru că era un bărbat şi pentru că asta fac bărbaţii. Raţiunea vine pe locul doi.

Mâinile lui Elia erau încleştate. Chipul îi era palid, atât de palid încât albastrul ochilor ieşea în evidenţă cu o strălucire nefirească. O privi ţintă pe Luz şi spuse, destul de blând:

— De ce stai aici, Luz Marina?

— Unde să mă duc? întrebă ea, aproape batjocoritor.

— La tatăl tău.

— Da, asta fac femeile.

— E disperat, dizgraţiat, are nevoie de tine.

— Şi voi nu.

— Ba da, spuse Vera cu disperare în glas. Elia, ai înnebunit şi tu? Ai de gând să o alungi?

— Din cauza ei s-au întâmplat toate — dacă n-ar fi venit aici, Lev… A fost vina ei…

Elia era gâtuit de o emoţie pe care nu o putea stăpâni, vocea îi urcă şi ochii i se lărgiră.

— A fost vine ei!

— Ce tot vorbeşti acolo? şopti Vera, iar Southwind adăugă mândră:

— Nu-i adevărat! Nimic din ce spui nu-i adevărat!

Luz nu spuse nimic.

Elia, tremurând, îşi acoperi faţa cu mâinile. Nici unul nu mai rosti o vorbă multă vreme.

— Îmi pare rău, spuse el, ridicând privirea. Ochii îi erau uscaţi şi strălucitori, gura i se mişca ciudat pe când vorbea. Iartă-mă, Luz Marina. N-am nici o intenţie rea. Ai venit aici, eşti bine primită printre noi. Am… Am obosit să tot încerc să văd ce e bine de făcut, ce e bine… e greu să afli ce e bine…

Cele trei femei tăceau.

— Am făcut un compromis, da, un compromis cu Marquez, ce altceva puteam să fac? Ai să spui că Elia trădează idealurile noastre, că ne vinde legătura cu Cetatea, că pierde tot ce am câştigat prin luptă. Ce mai vreţi? Mai mulţi morţi? Vreţi o altă confruntare, vreţi să vedeţi cum mor iarăşi Oamenii Păcii împuşcaţi, cum se luptă, cum se bat… cum ucid din bătaie iarăşi… tocmai noi — noi, cei care credem în pace, în nonviolenţă…

— Nimeni nu spune asta despre tine, Elia, făcu Vera.

— Trebuie să înaintăm încet. Trebuie să fim rezonabili. Nu le putem face pe toate dintr-o dată, grăbit, cu violenţă. Nu e uşor, nu e uşor deloc!

— Nu, spuse Vera. Nu e uşor.

— Ne-am strâns din toată lumea, începu bătrânul. Din marile oraşe şi din satele cele mici, de acolo a venit lumea. Când a început Marşul în Oraşul Moscovei erau patru mii, iar când au ajuns la marginea ţinutului numit Rusia, erau deja şapte mii. Şi au traversat ţinutul cel mare numit Europa şi de peste tot sute şi sute de oameni se alăturau Marşului, familii întregi sau suflete singure, tineri şi bătrâni. Au venit din oraşele din apropiere, au venit din ţinuturile mari de departe, de dincolo de ocean, din India, din Africa. Cu toţii au adus ce au putut, mâncare şi bani preţioşi ca să cumpere de mâncare, pentru că atât de mulţi călători aveau nevoie de hrană.

Lumea din cetate se înşira de-a lungul drumului ca să-i privească trecând şi uneori copiii veneau în fugă cu daruri de hrană şi de bani preţioşi. Armatele marilor ţări stăteau şi ele pe marginea drumului şi priveau şi protejau pe cei care mărşăluiau şi se asigurau că nu fac nici o stricăciune câmpurilor şi copacilor şi oraşelor, pentru că erau în număr atât de mare. Şi călătorii cântau şi câteodată armatele cântau cu ei. Uneori oamenii din armate aruncau armele şi se alăturau Marşului în bezna nopţii. Au mers, au tot mers. Noaptea făceau tabără şi parcă într-o clipă se ridica un mare oraş pe câmpul larg, plin de oameni. Au mers şi au mers şi au mers, peste câmpurile Franţei şi peste câmpurile Germaniei şi peste munţii înalţi ai Spaniei; au mers săptămâni şi luni de-a rândul, cântând cântece de pace şi aşa au ajuns în sfârşit, în număr de zece mii la capătul ţinutului şi la începutul mării, în Oraşul Lisabonei, unde li se promiseseră nave. Iar navele îi aşteptau în port.

Aşa a fost Marşul cel Lung. Dar nu se terminase călătoria! Au urcat pe vapoare ca să navigheze spre Ţinutul Liber, unde ştiau că aveau să fie bine primiţi.

Dar acum erau prea mulţi. Navele puteau duce doar două mii, iar numărul lor crescuse pe măsură ce tot merseseră, acum erau zece mii. Ce să facă? S-au tot înghesuit. Au construit mai multe paturi, s-au înghesuit câte zece în fiecare încăpere a vapoarelor uriaşe, încăperi construite să adăpostească doar câte doi. Căpitanii navelor au spus:

— Opriţi-vă, nu vă mai puteţi îngrămădi pe nave, nu avem destulă apă pentru lunga călătorie, nu puteţi urca cu toţii la bord. Aşa că ei au cumpărat vase, vase de pescuit, vase cu pânze şi motor; şi oameni, oameni mari şi bogaţi care aveau bărcile lor au venit şi au spus: "Folosiţi vasul meu, am să iau cincizeci de suflete către Ţinutul Liber". Pescarii au venit din Oraşul numit Anglia şi au spus: "Folosiţi vasele noastre, o să luăm câte cincizeci de suflete". Unii se temeau să traverseze o mare atât de mare, în bărcuţele acelea, unii s-au întors acasă şi au părăsit Marşul cel Lung. Dar tot timpul veneau alţii ca să se alăture procesiunii, aşa că numărul lor a crescut. Şi astfel s-a făcut că au navigat cu toţii din portul Lisabonei. A cântat muzica şi s-au aruncat panglici în vânt şi toată lumea de pe vapoarele cele mari şi bărcuţe au pornit la drum pe apă împreună cântând.

Nu au putut sta împreună pe mare. Vapoarele erau iuţi, bărcile erau încete. În opt zile, navele cele mari au intrat în portul Montreal, în ţinutul Canamericii. Celelalte bărci au venit înapoi, împrăştiate prin tot oceanul după câteva zile, altele după câteva săptămâni. Părinţii mei erau pe una dintre bărci, o barcă frumoasă albă numită Anita, pe care o nobilă doamnă o împrumutase Poporului Păcii ca să poată ajunge în Ţinutul Liber. Erau patruzeci în barca aceea. Au fost zile bune, aşa mi-a spus mama. Vremea a fost bună şi au stat pe punte în bătaia soarelui şi au plănuit cum să construiască oraşul Păcii în ţinutul care le fusese promis, ţinutul dintre munţi, în partea de nord a Canamericii.

Dar când au ajuns la Montreal, au fost întâmpinaţi de oameni înarmaţi şi prinşi şi duşi în închisori; şi toţi ceilalţi, cei de pe vapoare, cu toţii îi aşteptau în lagăre.

Erau prea mulţi, aşa spuneau conducătorii acelui ţinut. Trebuia să fie două mii şi ei erau zece mii. Nu încăpeau în nici un ţinut atât de mulţi. Erau primejdioşi prin numărul lor. Oameni de pe tot Pământul veneau să li se alăture şi îşi făceau tabăra în afara oraşului şi-n afara lagărelor şi cântau cântece de pace. Chiar şi din Brazilia veneau; începuseră propriul lor Marş Lung către nord de-a lungul marilor continente. Conducătorii Canamericii erau înspăimântaţi. Spuneau că nu e chip să se păstreze ordinea, nici să hrănească atât de mulţi. Spuneau că era o invazie. Spuneau că Pacea era o minciună, nu adevărul, pentru că ei nu o înţelegeau şi nici nu o voiau. Spuneau că oamenii lor îi părăseau şi se alăturau Păcii şi asta nu se putea permite, pentru că trebuiau cu toţii să lupte Lungul Război cu Republica, război care se ducea de douăzeci de ani şi încă nu se terminase. Spuneau că Oamenii Păcii erau trădători şi spioni ai Republicii! Aşa că ne-au dus în lagăre, în loc să ne dea ţinutul dintre munţi, pe care ni-l promiseseră. Acolo m-am născut eu, în lagărul de la Montreal.

În sfârşit, conducătorii au spus: Foarte bine, o să ne ţinem promisiunea, o să vă dăm un ţinut să trăiţi în el, dar pe Pământ nu e loc pentru voi. O să vă dăm nava care a fost construită în Brazilia cu multă vreme înainte, ca să trimită hoţii şi ucigaşii departe. Trei nave s-au construit, două le-au trimis pe o lume numită Victoria, pe a treia nu au folosit-o niciodată pentru că legea se schimbase. Nimeni nu voia nava, pentru că era făcută doar pentru un drum, nu se putea întoarce pe Pământ. Brazilia ne-a dat nava aceea. Două mii dintre voi au să intre, atât poate duce. Iar restul dintre voi trebuie, fie să-şi găsească drumul înapoi peste ocean, pe cont propriu înapoi în Rusia cea Neagră, fie să trăiască aici în lagăre, să construiască arme pentru războiul împotriva Republicii. Toţi conducătorii voştri trebuie să urce pe navă, Methta şi Adelson, Kaminskaya şi Wicewsca şi Shults. Nu vrem ca oamenii aceştia să rămână pe Pământ pentru că nu iubesc războiul. Ei trebuie să ducă Pacea pe altă lume.

Aşa că au fost aleşi cei două mii. Şi ziua alegerii a fost amară, cea mai amară zi dintre toate. Pentru cei care mergeau exista speranţă, dar şi risc — să meargă fără pilot printre stele către o lume necunoscută, fără să se mai întoarcă vreodată? Iar pentru cei care aveau să rămână nu mai rămăsese nici o umbră de speranţă. Pentru că nu era loc pentru Pace pe Pământ.

S-a făcut alegerea şi s-au vărsat lacrimi şi nava a plecat. Şi aşa, pentru cei două mii de inşi şi pentru copiii lor şi copiii copiilor lor, Marşul cel Lung s-a încheiat. Aici, în locul pe care noi îl numim Shantih, în văile Victoriei. Dar nu am uitat Marşul cel Lung şi marea călătorie şi pe cei pe care i-am lăsat în urmă, cu braţele întinse către noi. Nu am uitat Pământul.

Copiii ascultau: chipuri albe şi negre, păr negru şi castaniu; ochi atenţi, plânşi; bucurându-se de poveste, mişcaţi de ea, plictisiţi… Mai auziseră întreaga poveste şi înainte, chiar dacă unii erau atât de tineri. Pentru ei, povestea făcea parte din lumea lor. Doar pentru Luz era un lucru nou.

Avea o sută de întrebări în minte, prea multe; îi lăsă pe copiii să întrebe mai întâi.

— Amity e negru pentru că bunica lui a venit din Rusia cea Neagră?

— Spune-ne despre nava spaţială! despre cum dormeau pe nava spaţială!

— Zi-ne despre animalele de pe Pământ!

Unele dintre întrebări se puneau din pricina ei; voiau ca ea, cea din afară, fata cea mare care nu ştia, să audă părţile lor favorite din saga poporului.

— Spune-i lui Luz despre aero-planetele-zburătoare! strigă o fetiţă teribil de surescitată şi întorcându-se către Luz începu să bâiguie povestea bătrânului, în locul lui: Mama şi tata lui erau pe barca din mijlocul oceanului şi o navă zburătoare a trecut peste ei în aer, a făcut bum şi a căzut în mare şi a explodat şi era Republica şi ei au văzut. Şi au încercat să culeagă oamenii din apă dar nu era nici unul şi apa era otrăvită şi a trebuit să plece mai departe.

— Spune despre oamenii care au venit din Afferca! ceru un băiat. Dar Hari era obosit.

— Destul, spuse el. Hai să cântăm unul dintre cântecele Marşului cel Lung. Meria?

O fată de doisprezece ani se ridică zâmbind şi se întoarse cu faţa către ceilalţi.

— O, când vom ajunge, începu ea cu o voce dulce şi ceilalţi i se alăturară…

O, când vom ajunge,

Când vom ajunge-n Lisabona,

Vapoare albe ne vor aştepta.

O, când vom ajunge…

Norii se împrăştiau, grei şi zdrenţuiţi pe margini, peste râu şi peste dealurile din nord. Către sud, Golful exterior sclipea argintiu şi îndepărtat. Picături de la ultima ploaie cădeau greu din când în când de pe frunzele copacilor mari de bumbac, de pe coama dealului înălţându-se la răsărit de casa lui Southwind. Nu se auzea nimic altceva. O lume tăcută, o lume cenuşie. Luz stătea singură sub copaci, privind peste ţinutul pustiu. Nu mai fusese singură de multă vreme. Nu ştiuse atunci când pornise către deal, unde mergea sau ce căuta. Locul acesta, tăcerea aceasta, singurătatea aceasta. Picioarele o duseseră singure.

Pământul era noroios, buruienile grele de umezeală, dar haina poncho pe care i-o dăduse Italia era groasă; se aşeză pe patul de frunze mustind de sub copaci şi, cu braţele în jurul genunchilor pe sub poncho, rămase nemişcată, privind pierdută către apus peste cotul râului. Rămase aşa multă vreme, fără să vadă altceva decât ţinutul nemişcat, norii leneşi şi râul.

Singură, singură. Era singură. Nu avusese timp să afle că era singură tot muncind cu Southwind, îngrijind de Vera, vorbind cu Andre, alăturându-se încetul cu încetul vieţii din Shantih; ajutând la ridicarea noii şcoli a oraşului, pentru că şcoala Cetăţii se închisese pentru cei din Shantih. Trecuse ca oaspete dintr-o casă în alta, de la o familie la alta. Adusă, bine primită, pentru că erau oameni de treabă, neştiutori în ale ranchiunei sau neîncrederii. Doar noaptea, pe când se odihnea pe salteaua de paie în întunericul podului, singurătatea venea la ea cu un chip alb şi trist. La început fusese înspăimântată. Ce să fac? strigase în minte şi se întorsese pe cealaltă parte ca să scape de chipul trist al singurătăţii ei, se refugiase în grijile ei, în somn.

Acum se întorcea la ea, păşind încet peste coama cenuşie a dealului. De această dată, chipul îi era acela al lui Lev. Nu avea nici un chef să-şi întoarcă privirile.

Venise vremea să privească ţintă la ceea ce pierduse. Să privească şi să vadă totul. Apusul primăverii peste acoperişurile Cetăţii, cu mult timp în urmă şi chipul lui aprins de vâlvătaia aceea…

— Uite, uite, poţi să vezi ce-ar trebui să fie, ce este…

Amurgul din casa lui Southwind şi chipul lui, ochii lui.

— Să trăieşti şi să mori de dragul unei idei…

Vântul şi lumina de pe dealul Rocktop şi vocea lui. Şi restul, tot restul, toate zilele şi luminile şi vânturile şi anii care aveau să fie şi care nu, care ar fi putut fi în curând şi care nu aveau să mai fie în veci, pentru că el murise. Ucis cu un foc de armă pe drum, în vânt, la douăzeci şi unul de ani. Munţii lui neumblaţi, care nu aveau să mai fie în veci călcaţi.

Dacă sufletul rămânea pe lume, îşi spuse Luz, al lui Lev se dusese deja în locurile acelea; la nord de valea pe care el o găsise, la munţii despre care îi vorbise în noaptea de dinaintea marşului către Cetate, cu atâta bucurie şi înfocare:

— Mai înalţi decât îţi poţi imagina, Luz, mai înalţi şi mai albi. Te uiţi în sus şi mai sus şi tot mai găseşti piscuri deasupra celorlalte.

Acum ar fi fost acolo, nu aici. Luz nu făcea decât să-şi privească propria-i singurătate, deşi aceasta purta acum chipul lui.

— Du-te, Lev, şopti ea destul ca să poată fi auzită. Du-te în munţi, du-te sus…

Dar eu unde să mă duc? Unde să mă duc singură?

Fără Lev, fără mama pe care n-am cunoscut-o niciodată, fără casa şi Cetatea mea, fără un prieten… o, da, prieteni. Vera, Southwind, Andre, toţi ceilalţi, toţi oamenii buni, dar ei nu sunt dintre ai mei. Doar Lev, doar Lev era şi el n-a putut sta, nu a putut aştepta, a trebuit să plece să-şi escaladeze munţii şi să lase viaţa pe mai târziu. El a fost şansa mea, norocul meu. Şi eu am fost al lui. Dar el n-a vrut asta, nu s-a oprit ca sa vadă. A dat totul la o parte.

Aşa că mă opresc aici între văi, sub copaci şi trebuie sa văd. Şi ceea ce văd este Lev mort şi speranţa lui pierdută; tatăl meu, un ucigaş şi un nebun; şi eu o trădătoare a Cetăţii şi o străină a Oraşului.

Şi ce altceva mai este aici?

Tot restul lumii. Râul de colo şi dealurile şi lucirea Golfului. Tot restul acestei lumi vii, tăcute, lipsită de oameni. Şi eu singură.

Pe când cobora dealul îl văzu pe Andre ieşind din casa lui Southwind, întorcându-se să vorbească cu Vera în prag. Se strigară peste câmpul desţelenit şi el o aşteptă la cotitura drumului care ducea către Shantih.

— Unde ai fost, Luz? întrebă el in felul lui atent, timid.

Niciodată nu încercase să o atragă, aşa cum o făceau ceilalţi. Era doar prezent, gata oricând să o ajute. De la moartea lui Lev, nu mai avusese parte de bucurii, ameţit şi puţin încurcat,apăsat, răbdător.

— Nicăieri, răspunse ea fără să mintă. M-am plimbat. M-am gândit. Andre, spune-mi. Nu am vrut să te întreb câtă vreme era ea de faţă, nu vreau s-o supăr. Ce se întâmplă acum între Cetate şi Shantih? Nu ştiu destule ca să înţeleg ce spune Elia. O să fie… ca mai înainte?

După o pauza destul de lungă, Andre dădu din cap. Chipul lui întunecat, cu pomeţii parcă sculptaţi in lemn, era încordat.

— Sau mai rău, răspunse el. Apoi, atent ca să rămână cinstit faţă de Elia: Unele lucruri s-au îmbunătăţit. Înţelegerea comercială — dacă or s-o respecte. Şi extinderea către Valea de Sud. N-or să fie sclavi şi "administratori de moşie". Aşa sper. S-ar putea să lucrăm împreună acolo, odată.

— Ai să te duci acolo?

— Nu ştiu. Cred că da. Ar trebui.

— Şi cum rămâne cu colonia de nord? Valea pe care ai găsit-o tu, munţii?

Andre ridică privirile spre ea. Scutură din cap.

— Nici gând…?

— Numai dacă mergem ca subordonaţi ai lor.

— Marquez n-o să fie de acord să mergi singur, fără cei din Cetate?

El scutură din cap.

— Şi dacă te duci oricum?

— Ce crezi că visez eu în fiecare noapte? spuse el şi pentru prima data îi simţi amărăciunea în glas. După ce am discutat cu Elia şi Jewel şi Sam şi Marquez şi Consiliu despre compromis, despre cooperare, despre raţiune?… Dacă mergem, or să ne urmeze.

— Atunci du-te într-un loc unde nu te pot urmări.

— Unde-ar putea fi locul acela? spuse Andre, din nou pe tonul lui răbdător, ironic şi trist.

— Oriunde! Mai departe către est, prin păduri. Sau spre sud-est Sau către sud, de-a lungul coastei, pe drumul trailerelor — trebuie să mai existe şi alte golfuri, alte locuri de oraş! Ăsta e un continent întreg, o lume întreagă. De ce trebuie să stăm aici, tocmai aici, înghesuiţi, să ne distrugem unul pe altul? Ai fost în triburile sălbatice, tu şi Lev şi ceilalţi, ştii cum este acolo…

— Da. Ştiu.

— Te-ai întors. De ce a trebuit să te întorci? De ce nu pot oamenii să plece pur şi simplu, nu prea mulţi dintr-o dată, dar să plece, noaptea şi să continue; ar trebui, poate, câţiva care să meargă înainte şi să ridice refugii cu provizii; dar tu nu laşi urme, nici o urmă. Numai să mergi. Departe! Şi după ce ai mers o sută de kilometri, sau cinci sute sau o mie şi găseşti un loc bun, să te opreşti şi să ridici o aşezare. Un loc nou. Singur.

— Asta nu-i… asta înseamnă ruperea de comunitate, Luz, spuse Andre. Ar însemna… să fugim.

— O, spuse Luz şi în ochii ei luci mânia. Să fugi! Te târăşti în capcana lui Marquez din Valea de Sud şi numeşti asta poziţie fermă! Vorbeşti despre puterea de a alege şi despre libertate… Lumea, întreaga lume te aşteaptă să trăieşti în ea şi să fii liber şi tu numeşti asta fugă! Fugă de ce? Către ce? Poate că noi nu putem fi liberi, poate că oamenii îşi poartă întotdeauna cu sine propria fiinţă, dar cel puţin tu poţi să încerci. La ce ţi-a folosit Marşul cel Lung? Ce te face să crezi că s-a sfârşit vreodată?