Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 3

Cele două aşezări umane de pe planeta Victoria se aflau la şase kilometri distanţă. Din câte ştiau locuitorii Oraşului Shanty şi cei ai Cetăţii Victoria, altele nu mai existau.

O mulţime de oameni se îndeletniceau cu diverse activităţi, pescuind sau uscând peşte, ceea ce-i purta frecvent de la o aşezare la alta. Dar mult mai mulţi erau cei ce locuiau în Cetate şi nu se duceau niciodată la Oraş, sau cei ce trăiau la una din fermele-sat de lângă Oraş şi nu mergeau în Cetate nici din an în paşte.

Într-un mic grup, patru bărbaţi şi o femeie coborau pe drumul spre Oraş către marginea falezelor, unii dintre ei privind cu o vie curiozitate şi cu profundă teamă spre Cetatea ce se întindea la picioarele lor, pe ţărmul stâncos al golfului Songe. Se opriră chiar sub Turnul Monumentului — carcasa din ceramică a uneia dintre navele care aduseseră primii colonişti pe Victoria — dar nu rămaseră mult timp privind la ea. Era o prezenţă familiară, impresionantă prin mărimea ei, dar scheletică şi mai curând jalnică aşa cum stătea acolo în vârful stâncii, înălţându-se sfidător către stele, dar servind mai ales ca punct de reper pentru bărcile de pescuit din largul mării. Era ceva mort, în schimb. Cetatea era vie.

— Uită-te la asta, spuse Hari, cel mai bătrân din grup. Chiar dacă ai sta aici o oră întreagă şi tot n-ai putea să numeri toate casele alea! Sunt sute la fel!

— Seamănă cu un oraş de pe Pământ, adăugă cu mândrie posesivă altul, un călător mai obişnuit.

— Mama mea s-a născut la Moscova, în Rusia Neagră, interveni al treilea bărbat. Ea spunea că Cetatea ar fi doar un orăşel acolo pe Pământ.

Dar afirmaţia li se păru mai curând forţată acestor oameni ale căror vieţi se consumaseră între câmpurile jilave şi satele înghesuite, într-o strânsă şi neîntreruptă legătură cu munca grea şi tovărăşia umană, dincolo de care se întindea imensa, indiferenta pustietate.

— Eşti sigur că ştia ce înseamnă un mare oraş? întrebă unul dintre ei cu o uşoară neîncredere.

Rămaseră în picioare sub carcasa găunoasă a navei spaţiale, privind la cărămiziul strălucitor al acoperişurilor din ţiglă şi paie, la hornurile fumegânde şi la geometria zidurilor şi a străzilor, fără să ia în seamă imensa privelişte a plajelor, a golfului, văile pustii, dealurile golaşe, cerul dezolant care învăluiau Cetatea într-o înfricoşătoare pustietate.

Dar odată ce apucară pe străzi în jos, trecând de casa şcolii, uitară cu desăvârşire de prezenţa pustietăţii. Din toate părţile erau înconjuraţi de realizările oamenilor. Casele, majoritatea construite aliniat, mărgineau drumul pe ambele părţi cu pereţii lor înalţi şi ferestrele mici. Străzile erau înguste şi înglodate în noroi. În locurile de plimbare, noroiul era acoperit de scânduri, dar acestea se degradaseră şi deveniseră alunecoase din cauza ploii. Se vedeau puţini oameni, însă o uşă deschisă îţi permitea să arunci o privire la învălmăşeala din curtea interioară a casei, plină de femei, rufe pentru spălat, copii, fum şi glasuri. Şi apoi, din nou, apăsătoarea, sinistra linişte a străzilor.

— Minunat! Minunat! suspină Hari.

Trecură pe lângă fabrica unde fierul din minele şi turnătoria Guvernului era transformat în unelte, ustensile de bucătărie, lacăte de uşi şi multe altele. Poarta era larg deschisă, iar ei se opriră şi priviră iscoditor prin întunericul sulfuros, iluminat de focuri scânteietoare şi răsunând de pocnituri şi lovituri de ciocan. Un muncitor le strigă să-şi vadă de drum. Aşa că o porniră în jos, pe strada Golfului şi, admirând lungimea, lăţimea, uniformitatea străzii Golfului, Hari spuse din nou:

— Minunat! O urmară pe Vera, care ştia cum să se descurce în Cetate, mergând în sus pe strada Golfului spre Capitoliu. La vederea Capitoliului, Hari rămase nu numai fără grai, dar şi cu gura căscată.

Era cea mai mare clădire din lume — de patru ori înălţimea oricărei case obişnuite — şi fusese construită din piatră dură. Portalul era susţinut de patru coloane, fiecare dintr-un singur trunchi uriaş de copac-spiral, şlefuit şi spoit, capitelurile grele fiind cioplite şi suflate cu aur. Când treceau printre aceste coloane, vizitatorii se simţeau mici, neînsemnaţi păşind pe sub portalurile care se căscau atât de largi şi de înalte. Holul de la intrare, strâmt dar foarte înalt, avea pereţii tencuiţi şi decoraţi în urmă cu mulţi ani cu fresce care se întindeau de la podea şi până la tavan. Văzându-le, oamenii din Shanty se opriră din nou şi priviră uimiţi, în tăcere. Pentru ei, reprezentau imagini de pe Pământ.

În Shanty, existau încă oameni care îşi reaminteau de Pământ. Ar fi povestit despre el, dar amintirile, vechi de cincizeci şi cinci de ani, erau în majoritate lucruri văzute cu ochi de copil. La vremea exilului, puţini fuseseră cei care plecaseră ca adulţi. Unii îşi petrecuseră mulţi ani consemnând istoria Poporului Păcii şi cuvintele conducătorilor şi eroilor lui, sau descriind Pământul şi schiţându-i îndepărtata şi îngrozitoarea-i istorie. Alţii vorbiseră arareori despre Pământ, sau cântaseră copiilor lor născuţi în exil, sau copiilor copiilor lor, un cântec vechi, presărat cu nume şi cuvinte stranii, sau le spuseseră poveşti cu copii şi vrăjitoare, cu cei trei ursuleţi, cu regele care călărea pe un tigru. Copiii ascultau cu ochii măriţi.

— Ce este un urs? Şi un rege poate fi dungat?

Pe de altă parte, prima generaţie a Cetăţii, trimisă pe Victoria cu cincizeci de ani înainte de Poporul Păcii, provenise în majoritate din oraşe, Buenos Aires, Rio, Brasilia sau din alte mari centre ale Brasil-Americii. Unii dintre ei fuseseră bărbaţi puternici, obişnuiţi cu lucruri chiar mai stranii decât vrăjitoarele şi urşii.

Aşa că pictorul frescelor zugrăvise scene întrutotul uimitoare pentru oamenii ce le priveau acum: turnuri pline de ferestre, străzi aglomerate de maşini cu roţi, ceruri acoperite de maşini cu aripi; femei în haine strălucitoare, împodobite cu pietre preţioase şi având buze roşu-sângerii; bărbaţi, impozante figuri eroice, făcând lucruri incredibile — călărind uriaşe sălbăticiuni patrupede sau stând în spatele unor imense blocuri strălucitoare din lemn, trăgând cu armele ridicate într-o mulţime copleşitoare de oameni, avansând printre cadavre umane şi bălţi de sânge, către capătul şirurilor de bărbaţi îmbrăcaţi toţi la fel, sub un cer învăluit de fum şi arzând ca focul… Călătorii din Shanty puteau fie să stea acolo holbându-se o săptămână ca să vadă totul, fie să o ia imediat din loc, pentru a nu întârzia la întrunirea Consiliului. Totuşi, se opriră cu toţii ceva mai mult la ultimul tablou, care se deosebea de celelalte. În loc să fie ticsit cu figuri şi foc, sânge şi maşini, acesta era negru. Jos, în colţul din stânga, se afla un micuţ disc verde, iar sus, în colţul din dreapta, exista un altul: de jur împrejurul lor, nimic — negru. Doar dacă priveai de aproape această întunecime, ai fi văzut că era stropită cu nenumărate mici scânteieri de stele: iar la urmă, observai dâra fină argintie a navei spaţiale, nu mai lungă decât o zgârietură de unghie, menţinându-se în echilibru în vidul dintre lumi.

În cadrul uşii de dincolo de fresca întunecată erau postate două santinele, siluete impunătoare, îmbrăcate aidoma, cu pantaloni, vestoane, cizme şi centuri. Purtau nu numai bice împletite, înfipte în centurile lor, ci şi arme: muschete lungi, cu paturile cioplite pe măsura mâinii şi cu ţevi grele. Majoritatea oamenilor din Shantih auziseră despre arme dar nu văzuseră niciodată vreuna, iar acum se holbau curioşi la ele.

— Halt! strigă una dintre santinele.

— Ce? întrebă Hari. Locuitorii din Shanty îşi însuşiseră de timpuriu dialectul vorbit în Cetatea Victoria, încă din vremurile când reprezentau popoare cu multe limbi diferite şi aveau nevoie de un limbaj comun ca să se înţeleagă atât între ei cât şi cu cei din Cetate. Unii dintre cei mai bătrâni nu învăţaseră toate expresiile folosite în Cetate. Hari nu auzise niciodată cuvântul "Halt".

— Rămâi pe loc, spuse gardianul.

— În regulă, răspunse Hari. Vom aştepta aici, le explică celorlalţi.

Sunetul vocilor ţinând discursuri venea din spatele uşilor închise ale Sălii Consiliului. Curând, oamenii din Shanty porniră să hoinărească înapoi în josul holului, pentru a se uita la fresce, în timp ce aşteptau. Gardienii le ordonară să rămână grupaţi şi ei reveniră de unde plecaseră. Într-un târziu, uşile se deschiseră şi delegaţia din Shantih fu escortată de santinele în Sala de Consiliu a Guvernului de pe Victoria: o cameră mare, scăldată în lumina cenuşie a ferestrelor plasate sus pe ziduri. În capătul opus, se afla o platformă pe care erau aşezate în semicerc zece scaune. Pe peretele din spatele acestora atârna o bucată de pânză roşie, cu un disc albastru în mijloc, înconjurat de stele galbene. Pe rândurile de bănci, din loc în loc, şedeau câţiva oameni privind către estradă. Dintre cele zece scaune de pe platformă, doar trei erau ocupate.

Un bărbat cu părul creţ, aşezat la o măsuţă chiar lângă estradă, se ridică în picioare şi anunţă că o delegaţie din Shantih ceruse permisiunea de a se adresa Plenului Suprem al Congresului şi Consiliului planetei Victoria.

— Permisiune acordată, spuse unul dintre bărbaţii de pe estradă.

— Veniţi în faţă… nu, nu acolo, pe margine… Bărbatul creţ bombăni şi se agită până ce aduse delegaţia acolo unde dorea, lângă platformă. Cine este purtătorul de cuvânt?

— Ea, spuse Hari, dând din cap înspre Vera.

— Spune-ţi numele aşa cum este înscris în Registrul Naţional. Te vei adresa membrilor Congresului cu "Domnilor" şi Consilierilor cu "Excelenţele Voastre", şopti funcţionarul, încruntându-se agitat. Hari îl privi cu amuzament îngăduitor, de parcă ar fi văzut un liliac cu marsupiu. Mergeţi, mergeţi! murmură funcţionarul, transpirând.

Vera făcu un pas înainte în faţa grupului.

— Sunt Vera Adelman. Am venit să discutăm cu dumneavoastră planurile noastre de a trimite un grup în nord, pentru a întemeia o nouă aşezare. Data trecută nu am avut timp să dezbatem problema şi de aici s-au ivit unele neînţelegeri şi neplăceri. Cam asta ar fi totul. Jan are harta pe care Consilierul Falco a solicitat-o, iar noi suntem fericiţi să vă dăm această copie pentru arhive. Exploratorii ne-au atenţionat că nu este foarte precisă, dar oferă o imagine generală a zonei de la nord şi est de golful Songe, incluzând şi unele drumuri şi vaduri practicabile. Sperăm din inimă că aceasta va putea fi de folos pentru comunitatea noastră. Unul dintre bărbaţi întinse un sul de hârtie, pe care neliniştitul funcţionar îl luă aruncând o privire către Consilieri şi cerându-le permisiunea.

Vera, în costumul ei pantalon din mătase vegetală albă, stătea liniştită în picioare, ca o statuie în lumina cenuşie; vocea îi era calmă.

— Acum o sută unsprezece ani, Guvernul Brazii-Americii a trimis câteva mii de oameni pe această lume. Cu cincizeci şi şase de ani în urmă, Guvernul Canamericii a mai trimis încă două mii. Cele două grupuri nu au fuzionat, dar au cooperat. Acum, Cetatea şi Oraşul, chiar dacă distincte, sunt profund interdependente.

— Pentru fiecare grup, primii zece ani au fost foarte grei. Mulţi au murit. Tot mai puţini au rămas până să învăţăm cum să trăim aici. Ani în şir, Registrul a fost discontinuu, dar estimăm populaţia Cetăţii la aproape opt mii, iar populaţia din Oraş, după ultimele noastre calcule, era de patru mii trei sute douăzeci.

Printre oamenii de pe bănci se produse o mişcare de surpriză.

Douăsprezece mii în regiunea golfului Songe reprezintă tot ce poate hrăni această zonă, aşa credem, fără a lua în calcul cultivarea exagerat de intensivă a pământului şi un constant risc de foamete. Deci, credem că este timpul ca unii dintre noi să o ia din loc şi să întemeieze o nouă aşezare. La urma urmei, e spaţiu cât cuprinde.

Falco, aşezat sus pe scaunul său de Consilier, zâmbi.

— Deoarece Oraşul şi Cetatea nu au fuzionat şi formează încă două grupuri separate, considerăm că o acţiune ce şi-a propus să întemeieze o nouă aşezare n-ar fi tocmai înţeleaptă. Pionierii vor trebui să trăiască împreună, să muncească împreună, să depindă unul de altul şi, desigur, să se căsătorească între ei. Tensiunea provocată de încercarea de a ţine două caste sociale într-o astfel de situaţie ar fi intolerabilă. Oricum, cei care doresc să întemeieze o nouă aşezare sunt toţi locuitori din Shantih.

— Am estimat că aproape două sute cincizeci de familii, circa o mie de oameni ar merge în nord. Nu se vor duce toţi deodată, ci doar o sută, pentru început. După ce pleacă, locurile lor de la ferme vor fi ocupate de tinerii care stau aici. Astfel, pe măsură ce devine supra aglomerată Cetatea, unele familii din ea ar putea dori să se mute la ţară. Vor fi bineveniţi. Chiar dacă o cincime din fermierii noştri merg în nord, nu va fi nici o întrerupere în producţia de hrană. Şi, desigur, vor fi o mie de guri mai puţin de hrănit.

— Acesta este planul nostru. Credem că discutând, criticând şi străduindu-ne împreună în privinţa adevărului, vom putea ajunge la un acord deplin într-o problemă care ne priveşte pe noi toţi.

Se aşternu un moment de linişte.

Un bărbat de pe una din bănci se ridică să spună ceva, dar se aşeză grabnic la loc, când îl văzu pe Consilierul Falco că se pregătea să vorbească.

— Mulţumesc, doamnă Adelson, spuse Falco. Veţi fi informaţi despre decizia Consiliului privind această propunere. Domnule Brown, care este următorul punct de pe ordinea de zi?

Cu o mână, funcţionarul cel creţ făcu gesturi frenetice spre locuitorii din Oraş, în timp ce cu alta încerca să-şi găsească locul printre hârtiile de pe pupitrul său. Cele două santinele înaintară şi îi flancară pe cei cinci orăşeni.

— Veniţi!, le ordonă una dintre ele.

— Scuzaţi-mă, le spuse Vera, blând. Consilier Falco, mă tem că din nou este o neînţelegere. Noi am luat hotărârea de a întreprinde expediţia. Acum, dorim ca împreună cu dumneavoastră să o definitivăm. Nici noi, nici dumneavoastră nu putem decide separat într-o problemă care ne priveşte pe toţi,

— Aţi înţeles greşit, spuse Falco, privind pe deasupra capului Verei. Voi aţi făcut o propunere. Decizia este de competenţa Guvernului planetei Victoria.

Vera zâmbi.

— Ştiu că nu sunteţi obişnuit ca femeile să ia cuvântul la întrunirile dumneavoastră, poate ar fi mai bine dacă Ian Serov ar vorbi pentru noi. Ea păşi înapoi şi un bărbat masiv, cu tenul palid, îi luă locul.

— Vedeţi, spuse el, de parcă ar fi continuat propoziţia Verei, în primul rând trebuie să stabilim ceea ce dorim şi cum să o facem, şi apoi, când vom fi de acord cu asta, o vom face.

— Subiectul este închis, interveni plat Consilierul Helder, aşezat pe estradă în stânga lui Falco. Dacă veţi continua să împiedicaţi lucrările Plenului, veţi fi îndepărtaţi cu forţa.

— Nu obstrucţionăm lucrările, ci încercăm să stabilim ce-i de făcut, zise Jan. Nu ştia ce să facă cu mâinile-i mari, care-i atârnau incomode de o parte şi de alta a trupului, pe jumătate încordate, căutând coada unei săpăligi rătăcite. Trebuie să terminăm de discutat această afacere. Falco spuse foarte încet:

— Gărzi.

În timp ce santinelele se precipitară din nou în faţă, Jan se uită perplex la Vera, iar Hari vorbi:

— Oh, asta-i acum, fiţi calm, Consiliere, tot ce dorim este doar o fărâmă de sensibilitate în discuţie, puteţi vedea asta.

— Excelenţa Voastră! Daţi-i afară pa aceşti oameni! strigă un bărbat din sală, iar alţii se porniră să vocifereze, de parcă doreau ca această manifestare să fie auzită de Consilierii de pe estradă. Locuitorii din Oraş stăteau liniştiţi în picioare. Totuşi Jan Serov şi tânărul King se holbau cu ochii larg deschişi la figurile înfuriate şi vociferânde îndreptate către ei. Timp de o clipă, Falco se consultă cu Helder, apoi atenţionă una dintre santinele, care părăsi sala în fugă. Falco îşi ridică mâna cerând linişte.

— Voi, oameni, spuse el aproape politicos, trebuie să înţelegeţi că nu sunteţi membri ai Guvernului. "A decide" asupra unui "plan" contrar hotărârii Guvernului este un act de rebeliune. Pentru ca aceasta să vă fie clar, vouă şi celorlalţi conaţionali ai voştri, veţi fi reţinuţi aici până ce vom fi siguri că ordinea normală a fost reinstaurată.

— Ce înseamnă "reţinuţi"? şopti Hari către Vera.

— Închisoare răspunse ea. Hari aprobă din cap. Fusese născut într-o închisoare, în Canamerica. Nu şi-o reamintea, dar era mândru de asta.

În acel moment, opt soldaţi apărură în grabă şi începură să-i împingă spre uşă pe locuitorii din Shanty.

— În şir indian! Grăbiţi-vă! Nu fugiţi că trag! ordonă ofiţerul lor. Nici unul dintre cei cinci nu schiţă nici cel mai mic semn că ar încerca să fugă, să opună rezistenţă sau să protesteze. King, îmbrâncit de un soldat nerăbdător, spuse:

— Oh, scuzaţi, de parcă el nimerise în calea cuiva care se grăbea.

Soldaţii expediară grupul dincolo de fresce, pe sub coloane, în stradă. Acolo se opriră.

— Încotro? întrebă unul pe ofiţer.

— Spre închisoare.

— Şi ea?

Toţi se uitară la Vera, cochetă şi delicată în mătasea-i albă. Ea privi înapoi către ei cu o curiozitate rezervată.

— Şeful a spus închisoare, zise ofiţerul, încruntându-se.

— Doamne păzeşte, nu putem s-o băgăm acolo, interveni un soldat micuţ, cu ochii pătrunzători şi cu faţa crestată.

— Aşa a spus şeful.

— Dar, uitaţi-vă, este o doamnă.

— Du-o la casa şefului Falco şi lasă-l pe el să hotărască, atunci când va veni acasă, sugeră un altul, geamănul celui cu cicatricea, dar fără vreun semn distinct.

— Vă dau cuvântul meu că voi sta oriunde veţi decide, dar aş prefera mai mult să rămân cu prietenii mei, propuse Vera.

— Te rog taci din gură, doamnă! spuse ofiţerul, semeţindu-şi capul. În regulă. Voi doi, duceţi-o la Casa Falco.

— Şi ceilalţi ar putea să vă dea cuvântul dacă…, începu Vera, dar ofiţerul îi întoarse spatele şi ţipă:

— În regulă! Pornim! în şir indian!

— Pe aici, doamnă, zise Cicatrice.

În timp ce se întorcea, Vera se opri şi-şi ridică mână pentru a-şi saluta cei patru camarazi, acum departe în josul străzii.

— Pace! Pace! îi răspunse Hari entuziasmat. Cicatrice mormăi ceva şi scuipă sănătos într-o parte. Cei doi gardieni erau bărbaţi de care Vera s-ar fi temut dacă i-ar fi întâlnit singură, pe o stradă din Cetate, dar aşa cum mergeau acum, încadrând-o, protecţia pe care i-o acordau era evidentă chiar în mersul lor. Realiză că aceştia se considerau ei înşişi salvatorii ei.

— Închisoarea este foarte neplăcută? întrebă ea.

— Beţivi, bătăuşi, murdărie, răspunse Cicatrice, iar geamănul său adăugă cu gravitate:

— Nu-i un loc pentru o doamnă, seniora.

— Este cumva un loc mai bun pentru un bărbat? se interesă ea, dar nici unul nu-i răspunse.

Casa Falco se afla doar la trei străzi de Capitoliu: o clădire mare, scundă, albă, cu acoperiş de ţiglă roşie. Servitoarea rotofeie care veni la uşă fu tulburată de prezenţa a doi soldaţi şi a unei doamne necunoscute. Făcu o reverenţă, gâfâi şi şopti:

— Oh, Doamne păzeşte! Doamne păzeşte! şi o luă la fugă lăsându-i în pragul uşii. După o pauză lungă, timp în care Vera conversă cu paznicii ei şi află că, într-adevăr, erau fraţi gemeni, Emiliano şi Anibal, şi că îşi iubeau munca lor de gardieni deoarece erau bine plătiţi şi nu trebuia să se ia după gura nimănui. Totuşi, lui Anibal — Cicatrice — nu-i plăcea să stea proţăpit acolo atât de mult, căci picioarele începeau să-l doară iar gleznele să i se umfle. Apoi, într-o învălmăşeală de fuste, apăru în holul principal o tânără cu spatele drept, rumenă în obraji.

— Eu sunt domnişoara Falco, spuse ea, aruncând o privire rapidă către gardieni, dar vorbindu-i Verei. Brusc, figura ei se schimbă. — Doamnă Adelson, nu te-am recunoscut. Îmi pare rău. Te rog, intră!

— E cam complicat, draga mea, înţelegi, nu sunt musafir, sunt prizonier. Aceşti domni au fost foarte drăguţi. S-au gândit că închisoarea nu este un loc potrivit pentru femei, aşa că m-au adus aici. Cred că ar trebui să intre şi ei dacă intru eu, ca să mă păzească.

Sprâncenele Luz Marinei coborâră într-o linie fină dreaptă. O clipă, rămase tăcută.

— Ei pot să aştepte aici, la intrare, zise ea. Staţi jos pe aceste cufere, spuse către Anibal şi Emiliano. Doamna Adelson va fi cu mine.

Gemenii se strecurară băţoşi prin cadrul uşii după Vera.

— Te rog, intră, insistă Luz, dându-se deoparte cu politeţe protocolară. Vera pătrunse în holul Casei Falco, cu scaune şi fotolii de lemn, tapiţate, cu mese încrustate şi podea din piatră, cu ferestre groase, din sticlă şi cămine enorme reci, închisoarea ei.

— Te rog, ia loc, îi spuse gardiana ei, care se îndreptă apoi către o uşă interioară pentru a comanda să se facă un foc blând şi luminos şi să fie adusă cafeaua.

Vera nu se aşeză. În timp ce Luz se întoarse cu faţa spre ea, Vera o privi pe fată cu admiraţie.

— Draga mea, eşti amabilă şi bine crescută. Dar eu sunt cu adevărat arestată — din ordinul tatălui tău.

— Aceasta este casa mea, răspunse Luz. Vocea ei era la fel de aspră ca şi cea a lui Falco. Este o casă primitoare pentru musafiri.

Vera scoase un uşor suspin de acceptare şi se aşeză. Părul ei sur fusese ciufulit de vântul de afară. Şi-l netezi pe spate, apoi îşi încrucişă în poală mâinile subţiri şi bronzate.

— De ce te-a arestat? întrebarea fusese reprimată şi ieşi cu forţă. Ce ai făcut?

— Ei bine, am venit şi am încercat să discutăm cu Consiliul despre planurile noastre de a întemeia o nouă aşezare.

— Ştiaţi că vă vor aresta?

— Am discutat-o ca pe o posibilitate.

— Dar despre ce este vorba?

— Despre o nouă aşezare, despre libertate. Draga mea, nu cred că trebuie să vorbesc despre asta cu tine. Am promis că voi fi un prizonier, iar prizonierii, se presupune, nu-şi propovăduiesc delictul.

— De ce nu? întrebă Luz cu dispreţ. Este ceva molipsitor, ca gripa?

Vera râse.

— Da! Sunt sigură că ne-am întâlnit, dar nu ştiu unde.

Servitoarea agitată apăru cu o tavă, o puse pe masă şi o luă la fugă, gâfâind. Luz turnă băutura neagră şi fierbinte — numită cafea, şi făcută din rădăcina prăjită a unei plante băştinaşe — în cupe fine de faianţă roşie.

— Acum un an am fost la festivalul din Shanty, spuse ea. Asprimea autoritară îi dispăruse din voce. Vorbea timid. Ca să văd dansul. Şi, a fost o vreme când vorbeai la şcoală.

— Desigur! Tu şi Lev şi tot acel grup aţi fost împreună la şcoală! Atunci l-ai cunoscut pe Timmo! Ştii că a murit în călătoria spre nord?

— Nu. Nu ştiam. În pustietate, spuse fata, şi o scurtă tăcere urmă cuvintelor.

— Era Lev… este Lev în închisoare, acum?

— Nu a venit cu noi. Ştii, într-un război, nu-ţi concentrezi toţi soldaţii în acelaşi loc, deodată.

Redobândindu-şi buna dispoziţie, Vera îşi sorbi cafeaua şi se înfioră uşor de gustul ei.

— Un război?

— Ei bine, un război fără luptă, desigur. Poate o rebeliune, cum spune tatăl tău. Poate, sper, doar o ceartă. Luz privea încă în gol. Ştii ce este un război?

— Oh, da. Sute de oameni ucigându-se unul pe celălalt. La şcoală, istoria Pământului era plină de ele. Dar credeam… poporul tău s-ar lupta?

— Nu, aprobă Vera. Noi nu ne luptăm. Nu cu cuţite şi arme. Dar după ce am stabilit că ceva trebuie să fie făcut, sau să nu fie, devenim foarte încăpăţânaţi. Şi când aceasta se întâlneşte cu o altă încăpăţânare, ar putea duce la un fel de război, o ciocnire de idei, singurul tip de război unde nimeni nu învinge. Înţelegi?

În mod evident, Luz nu înţelegea.

— Ei bine, spuse Vera calmă, vei înţelege.