CAPITOLUL 6

În uşi răpăiau lovituri de gârbaci, bubuiau voci de bărbaţi, în jos, spre Râul Fermei se auzeau vociferări sau ţipete, sătenii se înghesuiseră într-un grup compact, în ceaţa rece, mirosind a fum. Încă nu se luminase de ziuă, iar casele şi feţele oamenilor se pierdeau în ceaţă şi întuneric. În interiorul căsuţelor, copiii înspăimântaţi de propria lor frică şi de confuzia părinţilor ţipau. Bărbaţii încercaseră să aprindă lămpile şi să-şi găsească hainele, să-şi potolească copiii. Gardienii Oraşului, întărâtaţi, înarmaţi printre cei neînarmaţi, îmbrăcaţi printre cei goi, trânteau uşile de pereţi, năvăleau în interioarele calde şi întunecate ale caselor, răcnind ordine sătenilor, împingând bărbaţii de o parte şi femeile de alta. Ofiţerul nu avea control asupra lor, aşa cum erau dispersaţi în întuneric, printre case şi în gloata crescândă, masată pe unica stradă a satului. Doar docilitatea sătenilor împiedica dezlănţuirea de brutalitate să se transforme într-o transă de crimă şi viol. Sătenii protestau, argumentau şi puneau întrebări, dar cum mulţi dintre ei bănuiseră că vor fi arestaţi şi fuseseră de acord cu toţii la Casa Adunării să nu opună rezistenţă arestărilor, ascultau ordinele gardienilor cât de prompt puteau. Când reuşiră să înţeleagă ce li se cerea, informaţia trecu din gură în gură rapid şi clar — bărbaţii maturi, afară, în stradă, femeile şi copiii, înăuntru, în case — ca fiind cea mai bună măsură de auto-protecţie. Aşa că ofiţerul înnebunit se pomeni cu prizonierii arestându-se ei înşişi. În momentul în care se forma un grup de douăzeci şi ceva, ordonă la patru gardieni, unul dintre ei înarmat cu muschetă, să pornească cu ei în afara satului. Două astfel de grupuri fură scoase din Tableland; al patrulea, din South Village tocmai fusese strâns când apăru Lev. Soţia lui Lyons, Rosa, fugise din Tableland în Shantih şi extenuată, ciocăni la uşa Shults-ilor, cu sufletul la gură:

— Ne iau bărbaţii. Gardienii ne iau toţi bărbaţii.

Lev sări deîndată în picioare şi o porni de unul singur, lăsându-l pe Sasha să trezească restul satului. În momentul în care sosea gâfâind, după o alergare de trei kilometri, ceaţa se subţiase, feţele sătenilor şi ale Gardienilor de pe drumul Sudului se conturau straniu în lumina slabă, aşa că o tăie peste câmp, spre capătul grupului. Se opri în faţa bărbatului din faţa şirului pe jumătate răzleţit.

— Ce se întâmplă?

— Detaşament de muncă. Intră în rând cu ceilalţi.

Lev îl ştia pe gardian, un individ înalt, pe nume Angel; fuseseră împreună la şcoală timp de un an. Southwind şi celelalte fete din Shantih erau înfricoşate de Angel, din cauză că le încolţea pe culoar, ori de câte ori putea şi încerca să le pipăie.

— Intră în rând, repetă Angel şi-şi ridică muscheta, punând capătul ţevii în pieptul lui Lev.

Respira aproape la fel de greu ca şi Lev şi ochii îi erau ieşiţi din orbite. Fu cuprins de un fel de râs gâfâit, icnit, privind cum respiraţia puternică a lui Lev ridica şi cobora ţeava.

— Ai auzit vreodată cum face una din astea, băiete? Tare, tare, ca prăbuşirea unui inel de copaci. Împinse muscheta mai tare în pieptul lui Lev şi apoi smuci puşca în sus, ţintind deodată cerul şi trăgând.

Năucit de zgomotul asurzitor, Lev se trase înapoi şi rămase în picioare, cu ochii holbaţi. Chipul lui Angel care era de felul lui pământiu, se albi brusc, zgâlţâit de reculul puştii grosolan manufacturate.

Sătenii din spatele lui Lev, crezând că a fost împuşcat, dădură năvală înainte; iar ceilalţi gardieni, o luară la fugă odată cu ei strigând şi înjurând. Cravaşele lungi se desfăşurară şi pocniră straniu în ceaţă.

— Sunt nevătămat, spuse Lev.

Vocea îi suna depărtată şi înfundată în interiorul propriului craniu.

— Sunt nevătămat! strigă cât de tare putu. Îl auzi pe Angel strigând la rândul său şi şfichiuind obrazul unui sătean.

— Înapoi în rând!

Se alătură grupului de săteni, îngrămădindu-se şi amestecându-se cu ei, apoi, ascultând de gardieni, se desfăşurară câte doi sau trei şi începură să mărşăluiască spre sud, în josul potecii accidentate.

— De ce mergem spre sud? Ăsta nu e drumul Oraşului, de ce mergem spre sud? întrebă cineva din spatele lui, un băiat de vreo 18 ani.

— Este un detaşament de muncă, şopti răguşit Lev. Un fel de muncă. Câţi au luat? Îşi scutură capul ca să scape de ameţeala zumzăitoare.

— Toţi bărbaţii din valea noastră. De ce trebuie să mergem?

— Ca să-i aducem pe ceilalţi înapoi. Când vom fi împreună, vom putea acţiona uniţi. Va fi în regulă. A fost rănit cineva?

— Nu.


Începu să avanseze strecurându-se printre ceilalţi până ajunse în dreptul bărbatului care fusese biciuit. Acesta păşea cu mâna la ochi, un alt bărbat ţinându-l de după umeri pentru a-l ghida; erau ultimii din şir. Vizibil stânjenit de terenul acoperit de ceaţă, un gardian îi prinse mâna din spate.

— Poţi să vezi?

— Nu ştiu, spuse bărbatul apăsându-şi mâna pe faţă. Părul său cenuşiu şi cârlionţat era zbârlit. Purta o cămaşă de noapte şi pantaloni, fără nimic în picioare; tălpile lui mari păreau ciudate, ca ale unui copil, aşa cum şi le târşâia şi lipăia peste pietrele şi noroiul drumului.

— Dă-ţi mâna la o parte, Pamplona, spuse îngrijorat celălalt bărbat. Să putem să aruncăm o privire.

Gardianul care îi mâna din spate ţipă ceva, o ameninţare, sau un ordin să se mişte mai repede.

Pamplonea îşi depărtă mână. Amândoi ochii îi erau închişi; unul era neatins, celălalt nu se putea distinge datorită unei tăieturi deschise, sângerânde, acolo unde cureaua biciului muşcase din colţul sprâncenei până la şaua nasului.

— Doare, spuse. Ce este? Nu pot să văd, am ceva în ochi. Lyons? Tu eşti? Vreau să merg acasă.

Mai mult de o sută de oameni fuseseră luaţi de prin satele şi fermele izolate de la sud şi vest de Shantih să muncească pe noua moşie din South Valley. Ajunseseră acolo dis de dimineaţă, pe când ceaţa se ridica de pe Râul Morii în fuioare şerpuitoare. Pe Drumul Sudului fuseseră postaţi câţiva gardieni care să-i împiedice pe turbulenţii din Santih să se alăture grupului destinat muncii forţate. Se distribuiră unelte: sape, lopeţi, cuţite pentru tăiat puieţii. Fură puşi să muncească în grupuri de câte patru sau cinci, fiecare supravegheat de un gardian înarmat cu o cravaşă sau o muschetă. Nu fuseseră ridicate barăci sau şoproane, nici pentru ei, nici pentru cei treizeci de gardieni. Când se lăsă seara, aprinseră focuri de tabără din lemn ud şi se culcară pe pământul ud. Fuseseră aprovizionaţi cu hrană, dar pâinea se îmbibase de ploaia necruţătoare, aşa că o parte din ea nu era altceva decât o pastă cleioasă.

Gardienii bodogăneau, amărâţi, între ei. Ţăranii şopocăiau fără să se oprească. La început, ofiţerul însărcinat cu operaţiunea, căpitanul Eden, încercă să le interzică să vorbească între ei, temându-se de o conspiraţie; apoi, când realiză că o parte din ei se certa cu cealaltă parte care opta pentru o evadare pe timp de noapte, îi lăsă să vorbească. Nu avea nici un rost să-i împiedice să plece pe furiş, ascunşi în întuneric; gardienii stăteau prin preajmă, cu muschetele în mâini, dar nu puteau să vadă prin întuneric, nu aveau nici o posibilitate să păstreze focurile aprinse în ploaie şi nu erau în stare să-şi organizeze o "suprafaţă destinată construcţiei", aşa cum li se ordonase. Ţăranii munciseră din greu pentru defrişarea terenului, dar se dovediseră incapabili şi mult prea proşti pentru a construi orice fel de îngrădire sau palisadă din altceva decât din arbuşti tăiaţi şi din rugi, iar proprii săi oameni nu aveau să-şi părăsească armele pentru o asemenea muncă.

Căpitanul Eden îşi postă oamenii de veghe; el însuşi nu dormi întreaga noapte.

Dimineaţa oamenii lui şi sătenii încă mai păreau a fi acolo; fiecare se mişca încet prin ceaţa rece şi le trebuiră ore întregi să aprindă focurile şi să ia un fel de mic dejun cald. Apoi au redistribuit uneltele, săpăligile lungi şi cuţitele de tăiat arbuşti din oţel bine ascuţit, macetele. O sută douăzeci de oameni înarmaţi astfel, împotriva a treizeci dotaţi cu bice şi muschete. Oare chiar nu vedeau cât de uşor ar fi putut s-o facă? Spre stupoarea căpitanului Eden, sătenii se înşiruiră în dreptul maldărului de unelte exact cum făcuseră şi cu o zi înainte, îşi luară ceea ce le trebuia şi începură să muncească din nou, îndepărtând tufişurile şi lăstărişul de pe povârnişul care se lăsa spre râu. Munceau din greu şi conştiincios, le era familiară această muncă; fără să ia prea mult în seamă comenzile gardienilor, ei se despărţiră singuri în echipe, care prin rotaţie făceau munca cea mai grea. Mulţi dintre gardieni, privind la toate acestea, începură să simtă plictiseala, frigul şi inutilitatea. Starea lor de spirit era mohorâtă de când cu scurta şi neterminata însufleţire datorată năvălirii în sate şi arestării bărbaţilor.

Soarele apăru târziu de dimineaţă, dar pe la mijlocul zilei norii se strânseră şi ploaia reîncepu. Căpitanul Eden ordonă o pauză de masă — altă raţie de pâine distrusă — şi vorbea cu doi gardieni ce urmau să se întoarcă în oraş să ceară suplimente proaspete şi ceva pânză pentru a fi folosită la confecţionarea corturilor şi a hainelor de lucru, când Lev se îndreptă spre el.

— Unul dintre oamenii noştri are nevoie de un doctor şi doi dintre ei sunt prea bătrâni pentru acest fel de muncă. Arătă spre Pamplona care stătea jos, cu capul bandajat într-o fâşie dintr-o cămaşă, vorbind cu Lyons şi spre doi bărbaţi cu părul sur. Ar trebui trimişi înapoi în satele lor.

Felul lui Lev de a vorbi nu era cel al unui inferior adresându-se unui ofiţer, era eminamente civil.

Căpitanul îl privi evaluându-l, dar cu toleranţă. Angel i-l semnalase pe acest băiat vânjos încă din noaptea trecută, ca fiind unul dintre liderii revoltei din Shantih şi era evident că ţăranii aruncau o privire spre Lev ori de câte ori se dădea un ordin sau se făcea o muncă mai grea, ca şi cum ar fi aşteptat directivele lui. Căpitanul nu ştia cum o făceau pentru că nu-l văzuse pe Lev dând ordine; dar dacă aşa stăteau lucrurile şi băiatul era lider în vreun fel oarecare, căpitanul Eden era dispus să negocieze cu el. Cel mai slab punct în situaţia în care se afla căpitanul era absenţa structurilor. Avea o sarcină de îndeplinit cu toate că nu avea autoritate asupra acestor bărbaţi, iar proprii săi oameni erau înclinaţi să-i ia pe aceştia în seamă. Oamenii lui erau grosolani şi acum se simţeau frustraţi şi prost folosiţi; bărbaţii din Shantih erau o cantitate necunoscută. În ultimă instanţă nu avea nimic pe care să se sprijine cu excepţia propriei muschete; şi mai erau desigur cei nouă oameni ai săi înarmaţi.

Indiferent de faptul că şansele ar fi fost de treizeci contra o sută douăzeci sau unul împotriva a o sută patruzeci şi nouă, o comportare prevenitoare era evidentă; o fermitate rezonabilă şi lipsită de orice gest de sfidare.

— Este doar o tăietură de cravaşă, spuse liniştit tânărului. Poate fi scutit de muncă vreo câteva zile. Bătrânii pot să aibă grijă de mâncare, să usuce pâinile astea, să ţină focurile aprinse. Nimeni nu are voie să plece până când nu se termină treaba.

— Tăietura este adâncă. Îşi va pierde ochiul dacă nu va fi pus sub îngrijire. Şi are dureri. Trebuie să plece acasă.

Căpitanul reflectă:

— Bine, spuse, dacă nu poate să muncească, poate să plece. Singur.

— Este prea departe pentru el să meargă fără a fi ajutat.

— Arunci să rămână.

— Trebuie să fie dus. Este nevoie de patru oameni ca să ducă o targă.

Căpitanul Eden ridică din umeri şi se întoarse cu spatele.

— Senior, noi am hotărât să nu mai muncim până când Pamplona nu va fi pus sub îngrijire.

Căpitanul se întoarse din nou spre Lev, fără a părea neliniştit, dar cu o privire insistentă.

— Hotărât?

— Când el şi bătrânii vor fi trimişi acasă, ne vom întoarce la lucru.

— Ordinele mele sunt date de Consiliu, spuse căpitanul şi ordinele tale sunt pentru mine? Trebuie să clarifici acest lucru cu oamenii tăi.

— Uitaţi ce este, spuse tânărul, înfierbântându-se puţin, dar fără să se înfurie, am decis să continuăm, cel puţin temporar. Să facem muncile cele mai rele, comunitatea are nevoie de noi pământuri; este un amplasament bun pentru un sat. Dar nu ascultăm de ordine. Nu reacţionăm violent în faţa ameninţării voastre cu forţa pentru a ne feri pe noi înşine şi pe tine de incidente sau de crimă. Dar chiar acum, bărbatul a cărui viaţă este în pericol, acest Pamplona se află în pericol şi dacă nu veţi acţiona ca să-l salvaţi, va trebui s-o facem noi. La fel şi cu cei doi bătrâni. Ei nu pot să stea aici fără un acoperiş deasupra capului. Bătrânul Sun are artrită. Până când nu vor fi trimişi acasă, nu putem să ne întoarcem la lucru.

Faţa rotundă şi oacheşă a căpitanului Eden se albi. Tânărul Şef Macmilian îi spusese:

— Arestează vreo sută de ţărani şi pune-i să defrişeze ţărmul de vest al Râului Morii, mai jos de vad şi asta nu era o treabă uşoară, dar era o treabă de bărbat, o adevărată responsabilitate urmată de o recompensă. Dar i se părea că el este de fapt, singurul individ conştient de asta. Oamenii săi nu erau decât nişte subordonaţi, iar aceşti locuitori din Shantih erau imposibil de înţeles. La început au fost înfricoşaţi şi incredibil de docili, iar acum încearcă să-i dea ordine. De fapt, dacă nu se tem de gardienii lui, de ce-şi pierd timpul parlamentând? Dacă ar fi în locul lor, ar da-o dracului de treabă şi s-ar asigura că are în mână o macetă; erau patru la unul şi n-ar fi fost împuşcaţi mai mult de zece dintre ei înainte de a-i pune jos şi de a-i toca cu târnăcoapele pe gardienii care au muschete.

Nu găsea nici o noimă comportamentului lor, dar era ruşinos de demoralizant. Cum să-şi regăsească respectul de sine în această sălbăticie blestemată? Râul cenuşiu, totuna cu ploaia, valea întortocheată şi fleşcăiala de terci mucegăit care se presupunea că s-ar numi pâine, frigul de-a lungul spinării, acolo unde tunica udă se lipise de corp, feţele posace ale oamenilor săi, vocea acestui băiat bizar dictându-i ce să facă, toate astea erau prea mult. Îşi plimbă muscheta dintr-o mână într-alta:

— Ascultă, spuse. Tu şi restul întoarceţi-vă la lucru. Acum. Sau am să vă leg şi am să vă duc înapoi în Oraş, la închisoare. Ia-ţi târnăcopul.

Nu vorbise tare, dar toţi ceilalţi, gardieni şi săteni îşi dăduseră seama de confruntare. Majoritatea stăteau în picioare pe lângă focurile de tabără, cete şi grupuri de bărbaţi înnegriţi de noroi, cu părul lipit de frunte. Trecu ceva timp, câteva secunde, poate o jumătate de minut interminabil, tăcut, cu excepţia sunetului ploii căzând peste noroiul rece şi umed care-i împresura şi peste tufişurile încâlcite care coborau până în râu şi peste frunzele arbuştilor de bumbac de lângă râu, un susur delicat, sprinţar şi atotstăpânitor.

Ochii căpitanului — încercând să cuprindă totul dintr-o privire, proprii săi oameni, sătenii, cozile uneltelor — întâlniră ochii lui Lev şi rămaseră ţintuiţi.

— Suntem la strâmtoare, senior, spuse tânărul mai mult şoptit. Ce hotărâţi?

— Spune-le să se întoarcă la muncă.

— În regulă! spuse Lev şi se întoarse. Rolf, Adi, vreţi să faceţi o targă? Voi şi doi dintre oamenii din Oraş îl veţi duce pe Pamplona înapoi în Shantih. Thomas şi Sun vor merge cu ei. Restul ne întoarcem la treabă, bine?

El şi restul bărbaţilor porniră spre cozile sapelor şi târnăcoapelor, puseră mâna pe unelte şi fără grabă, se înşirară din nou de-a lungul băltoacelor, ciopârţind rugii de mure, scoţând rădăcinile arbuştilor.

Căpitanul Eden, cu o senzaţie de răceală în stomac, se întoarse la oamenii lui. Cei doi cărora le dăduse ordine stăteau în picioare, lângă el.

— Îi veţi escorta pe bolnavi în satul lor înainte de a merge în Oraş. Şi întoarceţi-vă până diseară cu alţi doi care să fie întregi. Aţi înţeles?

Îl văzu pe Angel care, cu muscheta în mână îl privea ţintă.

— Vei merge cu ei, locotenente, spuse repede.

Cei doi gardieni, salutară cu o privire lipsită de orice expresie. Privirea lui Angel era insolentă, batjocoritoare.

În aceeaşi seară, lângă focul unde se pregătea mâncarea, Lev şi alţi trei săteni veniră din nou la căpitan.

— Senior, spuse unul dintre bărbaţii mai în vârstă, ne-am gândit, ştiţi, că dacă vom munci aici pentru o săptămână, ca o comunitate de muncă, dacă dumneavoastră, bărbaţii din Oraş n-ar trebui să munciţi şi dumneavoastră cu noi? Se întâmplă, după cum vedeţi, că douăzeci sau treizeci dintre dumneavoastră doar stau prin preajmă, nefăcând nimic, în timp ce noi muncim…

— Du-i pe oamenii ăştia înapoi la locurile lor, Martin! ordonă căpitanul unui gardian aflat în postul de pază. Gardianul întinse leneş mâna spre mânerul cravaşei; sătenii se uitară unul la celălalt, ridicară din umeri şi se întoarseră lângă focul lor de tabără.

Cel mai important lucru — îşi spuse căpitanul Eden — este să nu parlamentezi, să nu-i laşi să parlamenteze.

Noaptea se lăsa neagră şi ploua cu găleata. În Oraş nu ploua niciodată aşa; acolo erau acoperişuri. Zgomotul ploii era terifiant în întuneric, jur împrejur, pe mile şi mile de sălbăticie neagră. Focul se stingea sfârâind. Gardienii, necăjiţi, cuibăriţi pe sub copaci, îşi aruncaseră muschetele cu ţevile în noroi, lipăiau, se ghemuiau, blestemau şi dârdâiau. Când se crăpă de ziuă, sătenii dispăruseră, se topiseră în noapte, în ploaie. Mai lipseau şi paisprezece gardieni.

Alb la faţă, răguşit, demoralizat, căpitanul Eden îşi strânse rămăşiţele trupei udă până la piele şi se îndreptară cu toţii înapoi, spre Oraş. Îşi pierduse gradul de căpitan, probabil că va fi biciuit sau mutilat ca pedeapsă pentru eşecul său, dar pe moment nu-i păsa de nimic din ceea ce i s-ar face, mai puţin exilul. În mod sigur vor vedea că nu a fost greşeala lui şi că nimeni n-ar fi putut face munca asta. Cazurile de exil erau foarte rare, doar pentru cele mai cumplite crime, trădare, asasinarea unui Şef. În acest caz, oamenii erau scoşi din Oraş, puşi într-o barcă ce-i ducea departe, în sus de coastă şi părăsiţi acolo, singuri în sălbăticie; neînchipuit de singuri, torturaţi şi împuşcaţi dacă ar fi îndrăznit să se mai întoarcă vreodată în Oraş; dar nimeni nu se mai întorsese vreodată; trebuiau să moară singuri, pierduţi în teribila tăcere, uitaţi de toţi. Căpitanul Eden respira greu în timp ce mărşăluia, ochii săi priveau înainte spre orizontul de unde trebuiau să apară acoperişurile Oraşului.

În întuneric şi prin ploaia apăsătoare, sătenii o luară spre South Road. S-ar fi rătăcit pe loc dacă ar fi încercat să se risipească peste dealuri. Era destul de dificil să nu piardă drumul, care nu mai era decât un făgaş bătut de picioarele pescarilor şi brăzdat, pe alocuri, de roţile căruţelor hodorogite.

Trebuiau să meargă foarte încet, pe dibuite, prin ploaia măruntă, până când lumina urma să crească. Mulţi dintre ei se furişaseră târâş în orele de după miezul nopţii şi la prima licărire a zorilor erau încă la mai puţin de jumătate din drumul spre casă. Împotriva fricii că vor fi urmăriţi, mulţi dintre ei nu părăsiseră făgaşul drumului în ideea de a merge mai repede. Lev păşea în spate, în urma celorlalţi. Dacă ar fi văzut gardienii venind, ar fi putut să-i avertizeze şi ceilalţi ar fi putut să se salveze în tufişurile de lângă drum. Nu era absolut necesar ca el să facă acest lucru, toţi aruncau câte o privire în urma lor; dar era o scuză pentru el ca să rămână singur. Nu dorea să se alăture celorlalţi sau să vorbească — Voia să fie singur cu sine însuşi, pe când la orizont se profila lumina argintie a răsăritului peste colinele estice. Voia să meargă singur, însoţit doar de victorie.

Au câştigat. Le-a mers. Şi-au câştigat bătălia fără violenţă. Fără morţi, fără o singură jignire. "Sclavii" eliberaţi" fără o singură ameninţare, fără o singură lovitură de pumn; şefii alergând înapoi spre şefii lor, pentru a raporta înfrângerea şi poate, pentru a se întreba de ce au fost înfrânţi şi începând să înţeleagă, să vadă cu ochii lor adevărul… Au fost destul de decenţi, căpitanul şi ceilalţi. Când, în cele din urmă, vor da cu ochii de libertatea lor, vor veni şi ei spre ea. Oraşul trebuie să se unească în cele din urmă cu satul. Când gardienii lor îi vor părăsi, Şefii vor renunţa la mizerabilul lor joc de-a guvernarea, la pretenţia lor de putere asupra altor oameni. Vor sfârşi mai greu decât muncitorii, dar totuşi, vor sfârşi prin a înţelege că pentru a fi liberi trebuie să-şi lase armele şi pavezele jos şi să iasă afară, egali printre egali, fraţi. Şi apoi, într-adevăr soarele va răsări deasupra comunităţii Regatului Oamenilor din Victoria, ca astăzi când binecuvântează turmele grele ale norilor de deasupra dealurilor, cu lumina argintie care se împrăştie clară şi când orice umbră se va retrage de-a lungul drumului îngust şi fiecare ochi de apă, rămăşiţă a ploii din noaptea ce a trecut va plezni ca râsul unui copil.

Şi eu, Lev am fost cel care i-am făcut să se îndoiască, să fie sceptici. Eu am fost cel care le-am vorbit, eu cel care i-a făcut să se răzgândească, eu cel care i-am lăsat cu buza umflată. Am acţionat rapid! O, Doamne, când a tras cu puşca aia în aer şi am crezut că am murit şi apoi am crezut că am surzit. Dar ieri, cu căpitanul, niciodată nu m-am gândit: "Dar dacă trage?", pentru că ştiam că n-ar fi putut niciodată să ridice puşca şi el ştia asta, puşca nu are nici un scop… Dacă există ceva ce trebuie să faci, poţi s-o faci. Poţi să acţionezi repede. Am scos-o la capăt! Noi, cu toţii am scos-o la capăt! O, Dumnezeule, cum îi iubesc, îi iubesc pe toţi. N-am ştiut, n-am ştiut că poate exista fericire pe lumea asta!

Păşea cu paşi mari şi apăsaţi prin aerul strălucitor către casă şi ploaia cădea scânteind, sprintenă, râset rece în jurul picioarelor lui.

Загрузка...