Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 7

— Avem nevoie de mai mulţi ostatici, îndeosebi conducători, şefi ai lor. Trebuie să-i provocăm, să-i înfuriem, dar nu să-i înspăimântăm într-atât încât să le fie frică să acţioneze. Înţelegi? Apărarea lor constă în vorbărie şi pasivitate. Vrem să riposteze când şefii lor vor fi prizonieri, încât rezistenţa lor să fie dezorganizată şi uşor de înfrânt. După aceea îşi vor pierde moralul, vom putea lucra uşor cu ei. Încearcă să prinzi băiatul, cum îl cheamă? Shults, şi bărbatul acela, Elia. Şi oricare altul ce acţionează ca un conducător. Trebuie să-i provoci, nu să-i terorizezi. Eşti sigur că oamenii tăi se vor opri când le vei spune să se oprească?

Luz nu auzi răspunsul lui Herman Macmilan, ci doar un mormăit nepăsător, nedesluşit. Se vedea că nu-i place să i se spună că "trebuie" să facă un anumit lucru, nici să fie întrebat dacă înţelege.

— Fă tot posibilul să-l prinzi pe Lev Shults. Bunicul lui a fost unul din marii lor conducători. Putem să-l ameninţăm cu execuţia. O s-o facem, dacă va fi nevoie. Ar fi mai bine să nu fie. Dacă-i speriem prea tare, vor reveni la ideile lor şi se vor ţine de ele, pentru că nu au alt sprijin. Noi dorim — şi asta va implica unele reţineri din partea noastră — să-i obligăm să-şi trădeze idealurile, să-şi piardă încrederea în conducătorii lor, în argumentele acestora şi pălăvrăgeala despre pace.

Luz stătea lângă biroul tatălui ei, chiar sub fereastra deschisă lăsând să pătrundă aerul cald, umed. Herman Macmilan năvălise în casă, cu câteva minute în urmă aducând ştiri. Şi-i auzise vocea plină de furie, acuzatoare.

— Ar fi trebuit să folosim oamenii mei de la început! Ţi-am spus asta!

Fusese curioasă să afle ce se întâmplase, fusese dornică să afle de ce-i vorbea tatălui ei pe un asemenea ton. Dar tirada lui Herman nu durase mult. Până să ajungă afară, sub fereastră, Falco deţinea controlul deplin, iar Macmilan mormăia "da, da". De atât fusese în stare Macmilan, cel cu gură mare. Învăţase cine dădea ordine în Casa Falco şi în oraş. Dar ordinele…

Îşi atinse obrajii, udaţi de ploaia fină apoi îşi scutură mâinile iute, de parcă atinsese ceva scârbos. Brăţările de argint zăngăniră, iar ea îngheţă şi se lipi de zid, sub fereastră, încât dacă Herman sau tatăl ei s-ar fi uitat afară, să n-o vadă. La un moment dat, în timp ce Falco vorbea, venise şi-şi puse mâinile pe pervaz. Vocea lui se auzise deasupra ei, iar ea îşi închipuise că simte în aer căldura trupului. Simţi un impuls de nestăpânit să sară şi să strige: "Bau!". În acelaşi timp căuta în grabă scuze, explicaţii — "Căutam degetarul pe care l-am pierdut". Voia să râdă în hohote, dar asculta, asculta, cu o uimire ce făcea să-i dea lacrimile. Tatăl ei spunea asemenea lucruri hidoase? Vera spusese că are un suflet mare. Un suflet mare putea vorbi de înşelatul oamenilor, îngrozirea, uciderea şi folosirea lor?

Asta făcea cu Herman Macmilan, gândi Luz. Îl folosea.

De ce nu? La ce altceva era bun Herman Macmilan?

Iar ea, pentru ce era bună? Să fie folosită. Şi o folosise — pentru vanitatea lui, pentru confortul lui, ca pe un animal frumos — toată viaţa ei. Iar în ultimele zile, ca să-l facă docil pe Herman Macmilan. Seara trecută îi ordonase să fie amabilă cu Herman, de fiecare dată când acesta îi vorbea. Probabil că Herman se plânsese că îl ocolea. Un bătăuş mare, solid, reclamagiu. Nişte scandalagii toţi, cu piepturi late, cu umeri puternici, cu ordinele lor şi cu planurile lor de a se înşela pe alţii.

Luz nu mai asculta de mult ce vorbeau cei doi. Se depărtase de zidul casei, stând dreaptă, indiferentă dacă o vedea cineva. Merse în jurul clădirii, către intrarea din spate, intră în bucătăria tăcută, murdară, rămasă aşa din timpul siestei, apoi se duse în camera ce-i fusese dată Verei Adelson.

Vera îşi făcea şi ea siesta şi o primi somnoroasă.

— Am tras cu urechea la ce discutau tatăl meu şi Herman Macmilan spuse Luz, stând în mijlocul camerei, în timp ce Vera, aşezată pe pat, o privea clipind. Plănuiesc un raid în oraş. Vor să-i ia prizonieri pe Lev şi alţi conducători, să încerce să înfurie oamenii şi să-i facă să lupte, încât să aibă motiv să-i învingă şi să trimită o mulţime dintre ei la munca silnică, în fermele noi. Au mai trimis unii, dar au fugit, sau paznicii au fugit — n-am înţeles prea bine. Acum Macmilan se va duce cu "mica lui armată", iar tatăl meu l-a sfătuit să-i oblige pe oameni să riposteze, să-şi trădeze ideile, ca apoi să-i folosească după plac.

Vera o privea, fără să spună nimic.

— Ştiu ce-a vrut să zică. Dacă nu ştii, Herman ştie. A vrut să spună ca Herman să-şi lase oamenii să umble după femei, zise Luz foarte repede, cu voce calmă. Ar trebui să-i avertizezi.

Vera nu zise nimic. Îşi privi picioarele goale, cu detaşare, deşi gândea la fel de iute, pe cât vorbea Luz.

— Refuzi să te duci? Îţi ţii făgăduiala? Chiar după aşa ceva?

— Da, spuse femeia mai în vârstă, cu voce stinsă, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva, apoi cu voce mai puternică: da.

— Atunci mă duc eu.

— Unde?

Ştia, dar întreba ca să câştige timp.

— Să-i avertizez, spuse Luz.

— Când va avea loc atacul?

— Cred că noaptea viitoare. În timpul nopţii, dar nu ştiu despre ce noapte vorbeau.

Urmă o pauză.

— Poate chiar în noaptea asta. Au zis "e mai bine când sunt în pat".

Tatăl ei spusese asta, iar Herman Macmilan râsese.

— Şi dacă te duci… ce vei face?

Vera vorbea ca şi cum ar fi fost somnoroasă, cu voce slabă, făcând pauze.

— O să le spun şi o să mă întorc.

— Aici?

— Nimeni n-o să ştie. O să las vorbă că mă duc în vizită la Eva. Dacă o să le spun oamenilor din oraş ce-am auzit, ce vor face?

— Nu ştiu.

— Dar le va folosi să ştie, îşi vor face planuri? Mi-ai spus că trebuie să plănuiţi ce aveţi de făcut, să pregătiţi oamenii…

— Îi va ajuta. Dar…

— Atunci plec. Chiar acum.

— Luz, gândeşte-te la ce faci. Poţi să pleci în plină zi fără să nu te vadă nimeni părăsind oraşul? Poţi să te întorci? Gândeşte-te…

— Nu-mi pasă dacă mă întorc. Casa asta e plină de minciuni, spuse fata, cu aceeaşi voce iute, calmă, apoi plecă.

Să pleci era uşor. Să continui să mergi era greu.

Să iei un şal vechi, negru, să te înfăşori într-un trenci, ca deghizare; să te strecori pe uşa din spate, pe străduţă, alergând ca o servitoare grăbită; să părăseşti Casa Falco, să părăseşti oraşul, toate astea erau uşoare. Erau aţâţătoare. Nu-i era teamă că va fi oprită, nu-i era frică de nimic. Dacă ar fi oprit-o cineva, ar fi fost suficient să spună: "Sunt fata consilierului Falco" şi nu ar fi îndrăznit nimeni să-i spună un cuvânt. Dar n-a oprit-o nimeni. Era sigură că n-o recunoscuse nimeni, pentru că mersese pe alei întunecoase, pe drumul cel mai scurt, pe lângă şcoală. Şalul negru îi acoperea capul, iar oceanul de ploaie ce-o izbea lovea în ochi pe oricine venea spre ea. În câteva minute părăsise străzile, pătrunzând în depozitul de cherestea al lui Macmilan, printre stive de buşteni şi scânduri. Apoi, pe faleză, ajunsese pe drumul spre oraş.

Abia atunci începuse greul, când pusese piciorul pe drum. Fusese în oraş doar o dată, când mersese cu un grup de prietene, escortate de mătuşi, guvernante şi paznici ai Casei Marquez, să vadă dansul de la Casa de Reuniuni. Fusese vară, pălăvrăgiseră şi râseseră tot drumul. Pedical-ul Caterinei, mătuşa Evei, îşi pierduse o roată şi o răsturnase în praf, iar toată după-amiaza, mătuşa Caterina privise dansul cu un cerc mare de praf alb pe spatele rochiei negre, aşa că nu se putuseră stăpâni să nu chicotească tot timpul. Dar nu ajunseseră chiar în oraş. Cum o fi arătând? De cine să întrebe şi ce să-i spună? Ar fi trebuit să se sfătuiască cu Vera, nu să fugă în grabă. Ce-i vor spune? O vor lăsa să intre, având în vedere că venea din cetate? Se vor uita la ea, o vor insulta, vor încerca să-i facă rău? Se zicea că nu fac rău nimănui. Probabil că nu vor discuta cu ea. Simţea acum vântul rece din spate. Ploaia udase şalul şi rochia, poalele fustei erau grele de noroi şi umezeală. Câmpurile arătau pustii, cenuşii din cauza toamnei. Când se uită înapoi, nu văzu decât turnul monumentului, pal, părăsit, îndreptându-se spre cer fără nici un sens. Tot ce cunoştea se afla în spatele acelui marcaj. Câteodată, zărea în stânga râul, lat, cenuşiu, iar ploaia izbea în el în rafale.

Ar trebui să transmită mesajul primei persoane pe care o va întâlni, iar aceasta să facă ce vrea cu el. Apoi să se întoarcă spre casă. Ar ajunge într-o oră, cu mult înainte de cină.

Văzu căsuţa unei ferme în stânga drumului, printre copacii unei livezi şi o femeie în curte. Ar trebui să se ducă spre fermă, să încredinţeze femeii mesajul… Femeia putea să-l transmită celor din oraş, iar ea s-ar fi întors acasă… Ezită, porni spre fermă, se întoarse şi se îndreptă prin iarba udă spre drum.

— Mă duc, îl transmit şi mă întorc, îşi şopti ea. Mă duc, îl transmit şi mă întorc.

Mergea mai repede ca înainte, aproape alerga. Obrajii îi ardeau, respira greu. Nu mai mersese atât de mult şi de repede de luni de zile, chiar ani. Nu putea ajunge între străini roşie la faţă şi gâfâind. Se strădui să-şi încetinească mersul, să păşească dreaptă. I se uscaseră gura şi gâtul. Îi venea să se oprească şi să bea ploaia de pe frunzele tufişurilor de pe marginea drumului, să întindă limba să strângă toţi stropii reci ce acopereau firele de iarbă. Dar ar fi însemnat să se poarte ca un copil. Drumul era mai lung decât crezuse. Se afla măcar pe drumul spre oraş? Dacă greşise şi pornise pe un drum de ţară, vreo cărare fără sfârşit, ce ducea în pustietate?

La cuvântul acesta — pustietate — un fior rece îi străbătu trupul, oprind-o în mijlocul unui pas.

Se uită înapoi, să vadă cetatea, scumpa, înghesuita, calda, minunata cetate, cu ziduri, acoperişuri, străzi, figuri, voci, cu casa ei, viaţa ei, dar nu zări nimic, chiar şi turnul dispăruse în urma curburii drumului. Câmpurile şi dealurile erau pustii. Vântul puternic bătea dinspre marea părăsită.

N-ai de ce să te temi, îşi spuse Luz. De ce eşti atât de fricoasă? Nu te poţi rătăci. Eşti pe drum, dacă nu-i drumul spre oraş n-ai decât să te întorci şi vei ajunge acasă. Nu urci, deci n-ai cum să dai peste un scorpion de stâncă. Nu eşti în pădure, n-ai cum să nimereşti peste un trandafir otrăvit, de ce ţi-e frică, n-are cine să-ţi facă rău, pe drum eşti în siguranţă…

Dar mergea îngrozită, cu ochii la fiecare piatră, tufiş sau crâng, până când zări, peste culmea unei ridicături pietroase, acoperişuri roşii şi simţi miros de fum. Intră încet în oraş. Faţa i se uscase, îşi ţinea spatele drept şi şalul strâns în jurul ei.

Casele mici erau risipite printre copaci şi grădini de legume. O mulţime de case, dar locul nu era izolat, înconjurat de ziduri protectoare ca în cetate. Doar un fel de tabără împrăştiată, ce părea umilă în după-amiaza liniştită, ploioasă. Nu se vedeau oameni. Luz mergea încet pe strada principală, încercând să se decidă — să chem bărbatul acela? să bat la uşa asta?

De nicăieri, apăru un copil ce se uita la ea. Avea pielea deschisă la culoare, dar murdară de noroi de la tălpi la genunchi şi de la degete la coate, cu pete peste tot, încât părea pestriţ sau tărcat. Hainele de pe el erau şi ele dungate şi pătate în diferite nuanţe de noroi.

— Bună, zise el, după un timp. Cine eşti?

— Luz Marina. Tu cine eşti?

— Marius, răspunse el şi începu să se îndepărteze.

— Ştii unde locuieşte Lev Shults?

N-ar fi vrut să-l vadă pe Lev, ar fi preferat să întâlnească un străin, însă nu-şi amintea alt nume. Vera îi vorbise despre mulţi dintre ei, îl auzise pe tatăl ei menţionând numele "conducătorilor de cercuri", dar acum nu şi le reamintea.

— Care Lev? zise Marius, scărpinându-şi urechea şi adăugând un strat gros de mâl pe ea.

Locuitorii din oraş păreau că nu foloseau între ei nume de familie, ci doar în relaţiile cu oraşul.

— E tânăr şi este…

Nu ştia ce-i Lev, un conducător, un căpitan, un şef…

— Casa lui Sasha e acolo, zise copilul pestriţ, întinzând un deget lung, plin de noroi, apoi dispăru, de parcă s-ar fi transformat într-o parte a ceţii şi noroiului general.

Luz strânse din dinţi şi se duse spre casa ce-i fusese arătată. N-avea de ce să-i fie frică. Era doar un loc murdar. Copiii erau murdari, iar locuitorii ţărani. Va transmite mesajul cui va deschide uşa, iar cu asta termina, se va întoarce acasă, în camerele înalte, curate ale Casei Falco.

Bătu în uşă. Lev deschise.

Îl recunoscu, deşi nu-l văzuse de doi ani. Era îmbrăcat doar pe jumătate, fusese trezit din siestă, o privea cu stupiditatea blândă, copilărească a celui pe jumătate treaz.

— Oh, zise el, căscând, unde-i Andre?

— Sunt Luz Marina Falco. Din cetate.

Înfăţişarea blândă se schimbă, tânărul se trezi.

— Luz Marina Falco, zise el.

Silueta lui brunetă, slabă, se însufleţi. Se uită la ea, dincolo de ea, căutându-i însoţitorii, apoi iar la ea, cu ochii atenţi, plini de simţire, uimiţi, amuzaţi, neîncrezători.

— Eşti aici… cu…

— Am venit singură. Trebuie să-ţi spun…

— Vera! zise el, fără zâmbet pe figură, cu încordare şi pasiune.

— Vera e bine. Şi ceilalţi. E vorba de tine, de oraş. S-a întâmplat ceva noaptea trecută, nu ştiu ce. Tu ştii.

El dădu din cap privind-o.

— Sunt furioşi, vor veni aici, cred că mâine noapte. Oamenii pe care i-a pregătit tânărul Macmilan. Vor încerca să vă ia prizonieri pe tine şi ceilalţi conducători, apoi — să-i înfurie pe ceilalţi încât să riposteze, să-i înfrângă şi să-i pună să muncească pe latifundie, ca pedeapsă pentru răscoală. Vor veni după lăsarea întunericului, cred că mâine, dar nu-s sigură, vreo patruzeci, toţi cu muschete.

Lev continua s-o privească. Nu spuse nimic. În tăcerea lui se auzea întrebarea pe care nu şi-o pusese singură.

Iar întrebarea o luă prin surprindere, se afla atât de departe de începutul răspunsului, încât rămase privindu-l, cu figura înroşindu-se de uimire şi teamă, fără să scoată un cuvânt.

— Cine te-a trimis, Luz? întrebă el, blând, în cele din urmă.

Era normal ca acesta să fie răspunsul lui la întrebare, pentru că trebuia să presupună că minţea sau fusese folosită pentru înşelăciune sau spionaj de Falco. Era normal să-şi închipuie că-şi slujea tatăl, nu că-l trăda. Tot ce putea face era să dea din cap. Mâinile şi picioarele îi tremurau, prin ochi îi treceau fulgerări de lumină. Simţea că i se face rău.

— Trebuie să mă întorc, zise ea, dar nu se mişcă, pentru că picioarele n-o mai ascultau.

— Te simţi bine? Intră, stai jos. Doar un minut.

— Sunt ameţită, zise ea.

Vocea îi suna subţire, plângăreaţă, îi era ruşine de ea. El o conduse înăuntru, iar ea se aşeză pe un scaun, lângă o masă, într-o cameră întunecoasă, lungă, scundă. Îşi trase şalul de pe cap, să scape de căldura şi greutatea lui. Lucrul acesta o ajută, obrajii i se răcoriră, luminile încetară să-i fulgere prin ochi, se obişnui cu întunericul din cameră. Lev stătea lângă ea, la capătul mesei. Era desculţ, doar în pantaloni. Stătea liniştit. Nu-i vedea faţa, dar nu simţea în liniştea lui ameninţare, furie sau nemulţumire.

— M-am grăbit, zise ea. Am vrut să mă întorc repede. Drumul a fost lung, am obosit.

Apoi se stăpâni, îşi dădu seama unde se afla, dincolo de teamă şi agitaţie, într-un loc din interiorul ei, un colţ tăcut, unde mintea putea să se odihnească şi să gândească. Gândi şi în cele din urmă, vorbi din nou.

— Vera locuieşte la noi. În Casa Falco. Ştiai? Suntem împreună în fiecare zi. Discutăm. Eu îi spun ce-am auzit că se întâmplă, iar ea îmi spune… tot felul de lucruri… Am încercat s-o fac să se întoarcă aici. Să te avertizeze. N-a vrut, a spus că a făgăduit să nu fugă, că trebuie să-şi respecte promisiunea. Aşa că am venit eu. I-am auzit vorbind, pe tatăl meu şi Herman Macmilan. Am ascultat, m-am dus sub fereastră să-i aud. Ce-au spus m-a înfuriat. M-a scârbit. Aşa că, pentru că Vera n-a vrut să vină, am venit eu. Ai aflat de paznicii cei noi ai lui Macmilan?

Lev dădu din cap atent, privind-o.

— Nu, zise ea, sec. Nimeni nu se foloseşte de mine. Doar Vera ştie că am părăsit casa. Am venit pentru că m-am săturat să fiu folosită, de minciuni şi de faptul că nu fac nimic. Poţi să mă crezi sau nu. Nu-mi pasă.

Lev dădu iar din cap, clipind.

— Te cred. Dar ia-o mai încet…

— N-am timp. Trebuie să mă întorc înainte să-şi dea seama cineva că lipsesc. Tatăl meu l-a pus pe tânărul Macmilan să pregătească o trupă de fii de şefi, o armată specială ce va fi folosită împotriva oamenilor voştri. De două săptămâni nu vorbesc altceva. Vin aici din cauza a ceva ce s-a întâmplat în Valea din Sud, să te prindă împreună cu ceilalţi conducători şi să-i oblige pe oamenii tăi să riposteze, să-ţi trădeze ideea de pace sau nonviolenţă, cum îi spui tu. Iar voi veţi lupta şi veţi pierde, pentru că-s luptători mai buni şi au arme. Îl ştii pe Herman Macmilan?

— Numai din vedere, spuse Lev.

Era complet diferit de bărbatul al cărui nume abia îl rostise şi a cărui imagine îi umplea mintea — figură splendidă, trup musculos, piept larg, picioare lungi, mâini puternice, îmbrăcăminte groasă, tunică, pantaloni, cizme, centură, haină, pistol, bici, cuţit… Bărbatul acesta era desculţ. Îi vedea coastele sub pielea întunecată, fină, a pieptului.

— Îl urăsc pe Herman Macmilan, spuse Luz, fără grabă, vorbind din colţul rece din interiorul ei, în care putea gândi. Are sufletul cât o unghie. Ar trebui să-ţi fie frică de el. Mie îmi e. Îi place să facă rău oamenilor. Nu încerca să vorbeşti cu el, aşa cum faceţi voi. Nu te va asculta. E atât de plin de el. Tot ce poţi face cu un asemenea om e să-l loveşti sau să fugi. Eu am fugit. Mă crezi?

Acum putea să-l întrebe.

Îi privi mâinile, pe speteaza scaunului. Strângeau puternic barele din lemn. Mâinile lui erau nervi şi oase sub pielea întunecată, puternice, fragile.

— Bine. Trebuie să mă întorc, zise ea şi se ridică.

— Aşteaptă. Trebuie să povesteşti şi celorlalţi.

— Nu pot. Spune-le tu.

— Ai spus că ai fugit de Macmilan. Te întorci la el?

— Nu. La tatăl meu, la casa mea… Avea dreptate era acelaşi lucru.

— Am venit să vă avertizez, zise ea, sec, pentru că Macmilan înşeală şi merită să fie înşelat. Asta-i tot.

Dar nu era.

Se uită pe uşa deschisă şi văzu uliţa pe care trebuia să meargă până-n stradă, apoi pe drum, până în oraş şi pe străzile acestuia, până la casa ei, la tatăl ei…

— Nu înţeleg, zise ea aşezându-se iar, brusc, pentru că tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Nu gândesc. Vera a spus…

— Ce-a spus?

— Să stau şi să gândesc.

— A…

— Aşteaptă. Trebuie să mă gândesc. N-am făcut-o atunci, trebuie s-o fac acum.

Rămase liniştită pe scaun câteva minute, cu mâinile strânse.

— Vera a spus că acesta-i un război. Am trădat tabăra tatălui meu. Vera e ostatecă în cetate. Voi fi ostatecă în oraş. Dacă ea nu poate pleca, nu voi putea nici eu. Va trebui să suport asta.

Răsuflarea i se opri în gât, scoase un sunet înăbuşit la sfârşitul frazei.

— Noi nu luăm ostateci sau prizonieri, Luz

— N-am spus că luaţi. Am spus că rămân aici. Că am ales să rămân aici. Îmi dai voie?

Lev începu să se plimbe prin cameră, aplecându-se în mod automat când trecea pe sub grinzile joase. Cămaşa i se usca pe un scaun, în faţa focului. Şi-o puse, se duse în camera din fund, veni cu pantofii în mână, se aşeză pe un scaun lângă masă să se încalţe.

— Poţi să stai aici, zise el. Oricine poate. Noi nu obligăm pe nimeni să plece, nu obligăm pe nimeni să rămână. Dar ce va crede tatăl tău? Chiar dacă ar crede că ai rămas de bunăvoie…

— Nu-mi va permite. Va veni să mă ia.

— Cu forţa.

— Da, cu forţa. Fără îndoială, împreună cu Macmilan şi armata lui.

— Atunci vei deveni pretextul pe care-l caută pentru a recurge la violenţă. Trebuie să te întorci acasă, Luz

— Pentru siguranţa voastră, spuse ea.

Gândise cu voce tare, văzând ce făcuse şi care puteau fi consecinţele. Dar Lev rămase nemişcat, cu un pantof — unul murdar, vechi observă ea — în mână.

— Da, spuse el, pentru siguranţa noastră. Ai venit aici pentru siguranţa noastră. Acum te vei întoarce pentru siguranţa noastră. Dacă vor descoperi că ai fost aici? Nu, spuse el, după o pauză. Nu te poţi întoarce. Vei fi prinsă în minciuni — a ta şi a lor. Ai venit aici pentru Vera, pentru noi. Eşti alături de noi.

— Nu, nu sunt, spuse furioasă Luz, dar lumina şi căldura de pe figura lui Lev o zăpăciseră.

Vorbea cu atâta linişte, cu atâta certitudine! Zâmbea.

— Luz, îţi aminteşti de vremea când am fost la şcoală? întotdeauna am vrut să vorbesc cu tine, dar n-am avut curaj. Am discutat doar o dată, la apus, când m-ai întrebat de ce nu lupt cu Angel şi banda lui. N-ai fost niciodată ca alte fete din oraş, nu te potriveai cu ele, nu le aparţineai. Tu faci parte din cei de aici. Adevărul are importanţă pentru tine. Îţi aminteşti când te-ai înfuriat pe un profesor, când a spus că iepurii nu hibernează, iar Timmo a încercat să-i spună că găsise o peşteră plină cu iepuri hibernând, iar profesorul a vrut să-l biciuiască pentru obrăznicie?

— Am spus că o să-l reclam tatălui meu, zise Luz, albă la faţă.

— Te-ai ridicat în picioare, ai spus că profesorul nu cunoaşte adevărul şi-l biciuia pe Timmo pentru că i-l spunea — aveai doar paisprezece ani. Luz, vino cu mine, vom merge în casa lui Elia. Le vei spune ce mi-ai spus mie şi vom stabili ce avem de făcut. Nu te poţi întoarce acum ca să fii pedepsită, făcută de râs! Poţi locui la Southwind, are casa afară din oraş, vei avea linişte. Vino cu mine, nu putem pierde timpul!

Întinse mâna spre ea, peste masă. Mâna lui fină, caldă, plină de viaţă. Ea o luă şi-l privi în ochi, iar ochii ei se umplură de lacrimi.

— Nu ştiu ce să fac, spuse ea, plângând. Ţi-ai pus doar un pantof, Lev.