Ochiul bâtlanului

CAPITOLUL 11

Vera intenţionase să rămână trează ca să-i conducă, dar adormise lângă foc şi bătaia uşoară în uşă n-o trezi. Southwind şi Luz se uitară una la alta; Southwind scutură din cap. Luz îngenunche şi iute, făcând zgomot cât mai puţin, puse încă o brichetă de turbă peste cărbuni, astfel ca locuinţa să rămână caldă în timpul nopţii. Cu mişcări mai greoaie, din cauza plafonului gros şi a greutăţii din spate, Southwind se aplecă şi atinse cu buzele părul cărunt al Verei. Apoi se uită în jur, cu o privire îngrozită şi grăbită şi ieşi. Luz o urmă.

Noaptea era noroasă dar uscată şi foarte întunecată. Frigul o trezi pe Luz din lunga transă a aşteptării şi-o făcu să-şi tragă sufletul. În întuneric se auzeau vocile şoptite ale celor din jur.

— Sunteţi amândouă? Bine, să mergem.

Porniră pe lângă casă traversând câmpul de cartofi spre şirul scund de dealuri care se vedea dincolo, spre est. Când ochii lui Luz se obişnuiră cu întunericul, îşi dădu seama că cel de lângă ea era tatăl lui Lev, Sasha; simţindu-i privirea în beznă, întrebă:

— Cum e cu pachetul?

— Foarte bine, răspunse ea în şoaptă.

Nu trebuia să vorbească, nu trebuia să facă nici un zgomot, îşi zise, nu încă, nu înainte de a ieşi din zona locuită, din ultimul sat şi dincolo de ultima fermă, peste râul Mill, o cale lungă. Trebuie să meargă în linişte, fără a fi opriţi. O, Doamne, te rog fă să nu fim opriţi!

— Povara mea e formată din lingouri de fier şi păcate neizbăvite, murmură Sasha şi înaintară în tăcere câteva siluete în umbra lunii.

Domnea încă întunericul când ajunseră la râul Mill, câţiva kilometri mai la sud, unde se întâlnea cu Songe. Barca era pregătită, Andre şi Holdfast aşteptând împreună cu el. Hari traversă, vâslind, şase oameni apoi pe următorii şase. Luz era în grupul al doilea. Pe când se apropiau de malul estic, negreala adâncă a nopţii începu să se subţieze într-o geană de lumină, o ceaţă ce se îngroşa deasupra apei. Tremurând puse piciorul pe malul îndepărtat. Rămas singur în barca împinsă înapoi de Andre şi de ceilalţi, Hari strigă încet:

— Mult noroc, mult noroc: Pacea fie cu voi!

Şi barca dispăru în ceaţă ca un strigoi, iar cei doisprezece rămăseseră acolo, pe malul fantomatic şi nisipos.

— Veniţi pe aici, se auzi vocea lui Andre din ceaţa decolorată. Ne vor da micul dejun.

Ei se aflau în ultimul şi cel mai mic dintre cele trei grupuri care plecau, câte unul pe noapte; ceilalţi aşteptau mai departe, adăpostiţi de dealurile colţuroase dinspre est de Mill, un loc unde ajungeau doar cei care puneau capcane pentru iepuri. În şir indian, urmărindu-i pe Andre şi Holdfast, părăsiră malul râului şi intrară în ţinutul sălbatic.

De ore întregi se tot gândea, la fiecare pas, că îndată după oprire se va prăvăli drept în jos, în praf, în noroi sau nisip, se va prăvăli acolo şi nu se va mai mişca până dimineaţă. Dar când se opriră, îi văzu pe Martin şi Andre în faţă, discutând ceva, şi continuă să meargă, pas cu pas, până ce îi ajunse, şi nici măcar atunci nu se prăvăli pe jos, ci rămase în picioare ca să audă ce spun.

— Martin crede că busola indică greşit direcţia, spuse Andre. Cu o privire neîncrezătoare, îi întinse instrumentul lui Luz, ca şi cum ea ar fi putut să constate dintr-o privire că e inexactă. Când văzu cât e de delicată, cu cutia de lemn lustruit, inelul de aur, geamul, acul fragil şi strălucitor, zăbovind tremurând între punctele incizate, îşi zise: "Ce lucru minunat, miraculos, incredibil". Dar Martin o privea cu dezaprobare.

— Sunt sigur că deviază spre est, zise. Dealurile astea conţin probabil minereu de fier, care modifică direcţia corectă.

Făcu semn cu capul spre est. De o zi şi jumătate erau într-un ţinut ciudat şi plin de tufişuri, fără copaci şi plante de bumbac, ci doar cu un tufăriş rar şi încâlcit, care nu creştea mai mult de doi metri. Nu era pădure, dar nici teren deschis; rareori se putea vedea la o distanţă mai mare. Dar nu ştiau că spre est, la stânga lor, şirul de dealuri înalte pe care îl găsiseră cu şase zile înainte continua. De câte ori ajungeau pe o ridicătură în ţinutul cu tufişuri, zăreau orizontul roşu-închis şi stâncos al înălţimilor.

— Ei bine, glăsui Luz, auzindu-şi propria voce pentru prima dată după ore întregi, contează foarte mult?

Andre îşi sugea buza de jos. Chipul lui osos părea ostenit, cu ochii îngustaţi şi lipsiţi de viaţă.

— Nu pentru drumul nostru mai departe, spuse. Atâta vreme cât avem soarele sau câteva stele noaptea. Dar pentru alcătuirea hărţii…

— Şi ce dacă ne întoarcem iar spre est? Depăşim dealurile alea. Văd că nu scad deloc în înălţime, făcu Martin.

Mai tânăr decât Andre, părea mult mai puţin obosit. Era unul dintre capii grupului. Luz se simţea în largul ei cu Martin, acesta arăta înspre un locuitor al oraşului, îndesat, brunet, vânjos, destul de concis la vorbă şi posomorât. Până şi numele lui era unul obişnuit în Cetate. Dar cu toată forţa liniştitoare a lui Martin, ea i se adresă cu întrebarea tot lui Andre:

— Încă nu putem marca itinerarul?

Nedorind să lase nici o urmă care ar putea constitui un indiciu, încercaseră să facă o hartă a itinerarului. Câţiva mesageri puteau duce o hartă la Shantih după vreo doi ani, conducând un al doilea grup spre noua colonie. Era singurul motiv pe care îl invocau vreodată. Andre era însărcinat cu alcătuirea hărţii călătoriei spre nord şi simţea că are o responsabilitate importantă, fiindcă motivul neexprimat pentru care se făcea harta le stăruia mereu în minte. Era singura lor legătură cu Shantih, cu omenirea, cu propriile vieţi din trecut; singura lor asigurare că nu rătăceau pur şi simplu pierduţi în sălbăticie, fără ţintă şi vreun scop şi din moment ce nu puteau lăsa nici o urmă, fără speranţă de întoarcere.

Uneori, Luz se agăţa de ideea hărţii, era nerăbdătoare din cauza asta. Martin era pătruns de această sarcină, dar cea mai mare grijă a sa era să nu lase nici o urmă în trecerea lor; tresărea, remarcă Italia, de câte ori cineva călca pe câte un băţ şi îl rupea. Desigur, în cele zece zile ale călătoriei, lăsaseră minimum de urme ale trecerii a unui număr de şaizeci şi şapte de oameni.

Martin scutură din cap la întrebarea lui Luz.

— Uite ce e, drumul pe care l-am ales noi a fost evident cel mai uşor, chiar de la început.

Andre zâmbi. Era un rictus, ca o crăpătură în scoarţa unui copac, iar ochii îi deveniră şi mai înguşti, precum două fante mai mici. De aceea lui Luz îi plăcea să fie cu Andre; îi inspira forţă cu acel zâmbet amuzat, ca un copac surâzând.

— Ţine seama de opţiuni, Martin! spuse, iar ea văzu ce-şi închipuia el: un grup de oameni din Cetate, hăndrălăii lui Macmilan, arme, bice, cizme şi tot restul stând pe malul abrupt al lui Songe, uitându-se spre nord, est, sud, cuprinzând cu privirea pustietatea cenuşie, înnegrită de rugina florilor, nesfârşită, monotonă şi tăcută, încercând să decidă care din cele o sută de direcţii posibile fusese aleasă de fugari.

— Foarte bine, spuse, deci hai să traversăm dealurile.

— Urcuşul nu va fi mult mai greu decât înaintarea anevoioasă prin hăţişul ăsta, zise Andre.

Martin aprobă.

— Deci aici iar o luăm spre est?

— Aici sau în oricare alt loc, rosti Andre, scoţând schiţa pentru hartă, soioasă şi mototolită, ca să noteze ceva.

— Acum? întrebă Luz. Sau facem popas?

De obicei, nu se opreau înainte de asfinţit, dar astăzi făcuseră cale lungă. Privi în jur, la tufişurile înalte până la urmă arămii şi pline de spini, care creşteau la distanţă de un metru — doi unul de altul, astfel încât nenumărate cărări şerpuite fără sfârşit le ocoleau sau treceau printre ele. Doar câţiva membri ai grupului se vedeau. Cei mai mulţi se aşezaseră imediat jos, o dată cu anunţarea opririi. Deasupra, cerul era cenuşiu ca oţelul, inexpresiv, acoperit de un strat neted de nori. Nu mai plouase de două nopţi, dar vremea devenea tot mai rece.

— Mai sunt doar câţiva kilometri, spuse Andre şi ajungem la poalele dealurilor; poate găsim puţin adăpost acolo. Şi apă.

Privi spre ea, aşteptând să-i audă părerea. El, Martin, Italia şi ceilalţi deschizători de drumuri o considerau adesea pe ea, sau pe alte femei mai în vârstă ca reprezentante ale celor slabi, care nu puteau ţine pasul cu cei puternici. Nu-i păsa. Zilnic mergea cât o ţineau puterile, sau chiar mai mult. Primele trei zile ale călătoriei, când se grăbeau, temându-se să nu fie urmăriţi, o extenuaseră şi deşi devenise mai rezistentă nu reuşise niciodată să-şi revină complet. O accepta şi îşi înfrâna necazul pe povara din spate, acea monstruoasă şi enervantă greutate apăsătoare care-i îndoia genunchii şi-i distrugea gâtul. Ce bine ar fi fost să nu fie nevoiţi să care totul cu ei! Dar nu puteau folosi care fără să lase cărări; iar şaizeci şi şapte de oameni nu puteau trăi fără nimic în sălbăticie, nici nu se puteau instala fără unelte, chiar dacă n-ar fi fost toamnă târzie, aproape iarnă…

— Mai sunt doar câţiva kilometri, spuse. Era întotdeauna surprinsă când spunea astfel de lucruri, ca şi cum ar fi fost un fleac, când în ultimele ore visase, dorise fierbinte să se aşeze, să se aşeze doar, să se aşeze un minut doar, o lună, un an! Dar acum că venise vorba s-o ia din nou spre est, îşi dădea seama că dorea tot atât de mult să scape de acest labirint de tufişuri încâlcite pline de spini, urcând dealurile, unde poate că drumul de urmat era vizibil.

Câteva minute de odihnă, adăugă şi se aşeză, descotorosindu-se de bretelele rucsacului şi frecându-şi umerii dureroşi. Andre se aşeză şi el de îndată, Martin se duse să stea de vorbă cu cineva şi să discute schimbarea itinerarului. Nici unul nu se vedea. Dispăruseră cu toţii în marea de tufişuri spinoase, profitând deja de odihna de câteva clipe, întinşi pe pământul nisipos şi cenuşiu presărat cu spini. Nu-l putea vedea nici măcar pe Andre, ci doar un colţ din rucsacul său. Un vânt dinspre nord-vest, slab dar rece, făcu să freamete crengile scurte şi uscate ale tufişurilor. Alt sunet nu se mai auzea.

Şaizeci şi şapte de oameni: nu se vedeau: nu se auzeau. Dispăruţi. Pierduţi. O picătură de apă într-un râu, un cuvânt, un suflu pe aripile vântului. Nişte fiinţe mărunte se mişcaseră puţin în ţinutul sălbatic, fără a ajunge prea departe, apoi încetaseră să se mişte şi nu era nici o diferenţă pentru ţinutul sălbatic sau pentru orice altceva, nu era o diferenţă mai mare decât un spin aruncat printre un milion de alţi spini, sau un grăunte de nisip care a fost mutat din loc.

Spaima care-i devenise cunoscută în aceste zece zile de călătorie apăru ca un petic de ceaţă cenuşie peste câmpul gândurilor ei, o înfiorare furişată de orbire. Era tipic pentru ea, prin moştenire şi educaţie, să-şi ţină în frâu spaima ei, spaima lor, înălţând astfel zidurile şi acoperişurile Cetăţii. Spaima era aceea care făcuse străzile atât de drepte şi uşile atât de înguste. Nu cunoscuse teama trăind dincolo de aceste uşi. Se simţise în siguranţă. Până şi la Shantih uitase de spaimă, chiar străină fiind, fiindcă acolo zidurile nu se vedeau, dar erau foarte puternice: tovărăşie, cooperare, dragoste; cercul uman apropiat. Dar ea se depărtase de acesta de bunăvoie şi intrase în sălbăticie şi ajunsese în sfârşit să se confrunte cu teama pe care se clădise întreaga viaţă.

N-o putea doar constata, ci trebuia să o combată când o simţise cuprinzând-o prima dată, altfel ar fi întinat totul şi şi-ar fi pierdut puterea de alegere. Trebuia să lupte orbeşte, fiindcă nici o raţiune nu rezista în faţa spaimei. Era mult mai veche şi mai puternică decât ideile.

De exemplu, ideea de Dumnezeu. În Cetate, copiii lor vorbeau despre Dumnezeu. El făurea toate lucrurile şi-i pedepsea pe cei răi, îi trimitea pe cei buni în Rai după moarte. Raiul era o casă frumoasă, cu acoperiş de aur, unde Maria, mama lui Dumnezeu, mama tuturor, aştepta cu drag sufletele morţilor. Îi plăcuse povestea. Când era mică, se ruga lui Dumnezeu să facă să se întâmple sau nu anumite lucruri, fiindcă el putea face orice dacă îl rugai. Mai târziu, îi plăcuse să-şi închipuie că mama lui Dumnezeu locuieşte împreună cu mama ei. Dar aici, când se gândea la Rai, era ceva mic şi îndepărtat, ca şi Cetatea. Nu avea nici o legătură cu ţinutul sălbatic. Aici nu era Dumnezeu, el aparţinea oamenilor şi acolo unde nu erau oameni, nu era Dumnezeu. La înmormântările pentru Lev şi pentru ceilalţi, vorbiseră şi despre Dumnezeu, dar asta era acolo, acolo. Aici nu exista aşa ceva. Nimeni nu făurise această sălbăticie şi în ea nu era nici bine, nici rău; pur şi simplu exista.

Desenă un cerc în praful nisipos de lângă picior, făcându-l cât putea de perfect, folosind o rămurică spinoasă. Acest cerc era o lume, un individ sau un Dumnezeu, putea fi numit orice. Nimic aflat în pustietate nu putea crea un asemenea cerc — se gândi la delicatul inel de aur din jurul geamului busolei. Fiindcă era om, avea mintea, ochii şi dibăcia de a-şi imagina ideea de cerc şi de a-şi reprezenta respectiva idee. Dar orice strop de apă, căzând de pe o frunză într-o baltă sau într-o băltoacă de ploaie putea descrie un cerc, unul mai perfect, alunecând în afară dinspre centru, iar dacă apa nu avea margini, cercul putea pluti mereu în afară, mereu mai estompat, mereu mai întins. Ea nu era în stare să facă ceea ce putea să facă o picătură de apă. Ce era în interiorul ei? Grăunţe de nisip, praf, câteva pietricele, un spin pe jumătate îngropat. Chipul ostenit al lui Andre, sunetul vocii lui Southwind, ochii lui Sasha care semănau cu cei ai lui Lev, durerea din proprii umeri pe locul unde apăsaseră baierele rucsacului şi spaima ei. Cercul nu putea ţine spaima deoparte şi mâna şterse cercul, nivelând nisipul, lăsându-l aşa cum fusese şi va rămâne întotdeauna, după plecarea lor mai departe.

— La început am simţit că-l părăsesc pe Timmo, spuse Southwind studiindu-şi cea mai gravă pustulă de pe piciorul stâng. Când am părăsit casa. El şi cu mine am construit-o… ştii. Mă simţeam ca şi cum aş fi plecat pentru totdeauna, părăsindu-l acolo. Dar acum nu mai pare să fie aşa. Aici a murit, în ţinutul sălbatic. Ştiu că nu chiar în acest loc, ci undeva acolo, în nord. Dar nu-l simt aşa de îngrozitor de departe ca toamna trecută, când am plecat din casa noastră. Acum e ca şi cum aş fi venit să mă alătur lui. Nu vorbesc de moarte. Doar că acolo mă gândeam numai la moartea lui, iar aici, în timp ce mergem mereu, mă gândesc la el când era în viaţă. Ca şi cum ar fi cu mine acum.

Făcuseră popas într-o depresiune a terenului, la poalele dealurilor roşii, lângă un pârâu cu ape repezi şi plin de bolovani. Făcuseră focurile, gătiseră si mâncaseră; mulţi se şi întinseseră pe cearşafurile lor să doarmă. Întunericul nu se pogorâse încă, dar era atât de frig că dacă nu făceai mişcare, trebuia fie să te apropii de foc, fie să te înfofoleşti şi să dormi. În primele cinci nopţi ale călătoriei nu făcuseră foc de teama urmăritorilor şi acelea fuseseră nişte nopţi îngrozitoare. Luz nu mai cunoscuse niciodată o plăcere asemănătoare ca atunci când au aprins primul foc de tabără, în luminişul întins de pe panta sudică a ţinutului pustiu şi în fiece noapte acea încântare revenea, luxul propriu-zis al mâncării fierbinţi şi al căldurii. Erau trei familii cu care ea şi Southwind poposeau şi făceau de mâncare, se pregăteau pentru noapte. Copilul cel mai mic şi mai tânăr decât toţi ceilalţi din grup, un băiat de unsprezece ani — se şi cuibărise sub cearşaf şi dormea adânc. Luz se îngrijea de foc, iar Southwind se îngrijea de rănile ei. În susul şi în josul malului mai erau încă şapte focuri, cel mai îndepărtat pâlpâind ca flacăra unei lumânări în amurgul albastru — cenuşiu, un strop de aur înceţoşat şi tremurător. Zgomotul râului acoperea sunetul oricărei voci din jurul focurilor.

— Mă duc să mai aduc vreascuri, zise Luz. Nu evita să-i dea un răspuns lui Southwind. Nu era nevoie de nici un răspuns. Southwind era blândă şi desăvârşită; dădea totul şi vorbea fără să ceară nimic în schimb. Nu era în întreaga lume o tovarăşă mai puţin pretenţioasă şi mai încurajatoare.

În acea zi făcuseră o bună bucată de drum, douăzeci şi şapte de kilometri, după socotelile lui Martin. Ieşiseră în sfârşit din labirintul mohorât de tufăriş; mâncaseră o cină caldă, focul ardea viu şi nu ploua. Chiar şi durerea de umeri a lui Luz era plăcută (fiindcă greutatea nu-i mai apasă) când se ridică. Aceste momente de la sfârşitul zilei, lângă foc, erau răsplata lungilor după-amiezi monotone de mers, mers şi iarăşi mers, încercând să mai uşureze povara care-i apăsa umerii şi a orelor petrecute în noroi şi în ploaie, când se părea că nu mai au nici un motiv să înainteze şi a orelor cele mai cumplite din miezul întunecos al nopţii, când se trezea întotdeauna din acelaşi vis îngrozitor: se făcea că exista un cerc format din anumite lucruri, dar nu oameni, care înconjurau tabăra, invizibili, imposibil de distins în întuneric, dar cu ochii pe ei.

— Asta arată mai bine, făcu Southwind când Luz se întoarse cu braţele pline de vreascuri din tufişurile care creşteau pe deal, dar cea de pe călcâi nu. Ştii toată ziua de azi am avut senzaţia că nu suntem urmăriţi.

— Nici nu cred c-am fost vreodată, replică Luz, înteţind focul. Niciodată n-am crezut că le-ar fi păsat, chiar dacă ar fi ştiut. În Cetate nu vor să se gândească la ţinutul sălbatic. Se prefac că nu există.

— Sper. Uram sentimentul că fugim. Să fii explorator e ceva mult mai onorabil. Luz potrivi focul să ardă mocnit, dar să încălzească şi se ghemui pe vine lângă el, să-i absoarbă căldura.

— Mi-e dor de Vera, rosti.

Avea gâtul uscat, din cauza prafului de pe drum şi nu-şi prea folosise vocea în ultima vreme; glasul îi suna uscat şi răguşit, ca cel al tatălui ei.

— Va veni cu grupul al doilea, făcu Southwind, cu o siguranţă liniştitoare, înfăşurând o bandă de pânză în jurul frumosului picior bolnav şi legând-o strâns de gleznă. Acum e mai bine. Mâine îmi voi înfăşură picioarele ca Holdfast. O să-mi fie şi mai cald.

— Doar să nu mai plouă.

— Diseară nu plouă.

Cei din Shantih aveau simţul atmosferic mult mai dezvoltat decât Luz. Ei nu trăiseră atât de mult ca ea închişi în case, ştiau ce înseamnă vântul, chiar şi aici unde vânturile erau altfel.

— Poate mâine, adăugă Southwind, începând să se cuibărească în sacul de dormit, vocea sunându-i deja somnoroasă şi caldă.

— Mâine vom fi sus pe dealuri, spuse Luz. Privi în sus, spre miazăzi, dar panta apropiată a albiei râului şi amurgul albastru-cenuşiu ascundeau orizontul stâncos. Norii se subţiaseră; o stea străluci o vreme sus, spre est, micuţă şi înceţoşată, apoi dispăru în timp ce norii nevăzuţi se uneau din nou. Luz aşteptă să reapară, dar nu se întâmplă aşa. Se simţi caraghios de dezamăgită. Acum cerul era întunecat, iar pământul la fel. Nicăieri nu se vedea nici o lumină, în afară de cele opt scânteieri aurii, focurile lor de tabără, o micuţă constelaţie în noapte. Şi acolo, departe, după zile întregi de mers spre vest, cu mii şi mii de paşi în urma lor, dincolo de întinderea de tufişuri, de ţinutul pustiu, de dealuri, văi şi ape, dincolo de râul cel mare vărsându-se în mare, alte câteva lumini: Cetatea şi Oraşul, o mică îngrămădire de ferestre luminate în galben. Râul era întunecat şi curgea în întunecime. Şi nici o lumină pe mare.

Aranjă un butuc să ardă mocnit şi adună cenuşa în jurul lui. Găsi sacul ei de dormit şi se încolăci înăuntru lângă Southwind. Acum voia să stea de vorbă. Southwind îi povestise multe despre Timmo. Voia să-o audă acum vorbindu-i de el şi de Lev; pentru prima oară voia să-i vorbească chiar ea despre Lev. Fusese prea multă tăcere aici. În tăcere lucrurile s-ar pierde. Era necesar să vorbească. Iar Southwind ar înţelege. Şi ea avusese ghinion, cunoscuse moartea, dar mersese înainte.

Luz o strigă în şoaptă, dar grămada caldă înfăşurată în cearşafuri de lângă ea nu se mişcă. Southwind adormise.

Luz se aşeză cu grijă, făcându-se comodă. Malul râului, deşi pietros, era un culcuş mai bun decât cel din noaptea trecută, în ţinutul plin de tufişuri spinoase. Trupu-i era atât de obosit, încât se simţea greoaie şi stângace; pieptul o apăsa. Închise ochii. Dintr-o dată văzu holul mare din Casa Falco, cu lumina argintie reflectată de Golf umplându-i ferestrele; iar tatăl ei, stând acolo drept, vivace, plin de prestanţă ca întotdeauna. Dar stătea acolo şi nu făcea nimic, ceea ce nu era un lucru obişnuit pentru el. Michael şi Teresa erau afară, în dreptul uşii şoptind între ei. Simţea pentru ei un resentiment ciudat. Tatăl ei stătea cu spatele spre aceştia, ca şi cum n-ar fi ştiut că sunt acolo, sau ca şi cum ar fi ştiut, dar se temea de ei. Ridică braţul într-un fel curios. O clipă îi văzu chipul. Plângea. Nu putea respira, încercă să inspire adânc, dar nu reuşi; se îneca, fiindcă plângea — suspine adânci care-i scuturau trupul şi n-o lăsau să tragă aer în piept. Cutremurată de suspine, prăbuşită pe jos, tremurând toată şi chinuită, în noaptea imensă, plângea pentru cei morţi, pentru cei pierduţi. Acum nu era teamă, ci durere, o durere imposibil de suportat, care trebuia totuşi suportată.

Osteneala şi întunericul îi secară lacrimile şi adormi înainte de a fi terminat cu plânsul. Dormi toată noaptea fără vise sau sperieturi, ca o piatră între pietre.

Dealurile erau înalte şi anevoioase. Urcuşul nu era greu, fiindcă puteau merge şerpuind de-a lungul pantelor întinse ruginii, dar când ajunseră în vârf, printre bolovanii clădiţi precum casele sau drumurile, văzură că urcaseră doar primul dintr-un lanţ triplu sau cvadruplu de dealuri şi că piscurile mai depărtate erau şi mai înalte.

În râpele dintre creste se adunaseră copacii inelari; ei nu creşteau în formă de cerc, ci foarte aproape unul de altul, înălţându-se neobişnuit de sus spre lumină. Tufărişul des adăpostea plante de aloe între trunchiurile roşii, îngreunând mult mersul. Pe plantele de aloe mai erau încă fructe, o masă bogată, curată şi cărnoasă în jurul unei seminţe centrale, un adaus binevenit la hrana lor sărăcăcioasă. În acest ţinut nu puteau să lase nici o urmă; trebuiau să-şi croiască drumul cu cosoarele pentru a putea trece mai departe. Le-a luat o zi să treacă prin canion, o alta ca să urce cel de-al doilea şir de dealuri, dincolo de care se întindea următoarea succesiune de canioane încărcate cu copaci arămii şi tufişuri stacojii. Iar după aceasta urma o creastă impresionantă, cu povârnişuri abrupte, ridicându-se cu pereţii goi spre culmea înzăpezită.

Au fost nevoiţi să facă popas în defileu. Chiar şi Martin, după ce tăiase şi dăduse cu securea toată după-amiaza pentru a înainta cu fiecare pas era prea obosit să continue. Când s-au oprit, cei care nu erau epuizaţi de lupta cu desişurile pentru a-şi croi drumul, s-au împrăştiat, dar cu băgare de seamă şi fără a se îndepărta prea mult, fiindcă în acea regiune simţul direcţiei se putea pierde foarte uşor. Au găsit şi au cules aloe, iar câţiva băieţi, conduşi de Welcome, au găsit midii de apă dulce în pârâul din fundul văii unde au căutat apă. În acea seară s-au ospătat din belşug. Aveau nevoie de aşa ceva, fiindcă începuse să plouă iar. Ceaţa şi ploaia se adăugau amurgului cenuşiu care se aşternuse peste roşul viu al pădurii. Şi-au ridicat adăposturi şi s-au adunat lângă focurile ce nu voiau să rămână aprinse.

— Am văzut ceva neobişnuit, Luz.

Un tip ciudat Sasha; deşi cel mai bătrân dintre toţi, totuşi viguros şi musculos, mai potrivit să ţină pasul decât unii tineri, fără să-şi iasă niciodată din fire, pe deplin stăpân pe sine şi tăcut aproape cu desăvârşire. Luz nu-l văzuse niciodată luând parte la vreo discuţie sau spunând altceva decât da sau nu, zâmbind sau dând din cap. Ştia că nu vorbise niciodată la Casa de întâlniri, nu făcuse parte din grupul lui Elia sau dintre oamenii Verei, nu fusese niciodată cel care hotărăşte între ai săi, deşi era fiul unuia dintre cei mai mari eroi ai neamului lui Shults, care condusese Lungul Marş de pe străzile Cetăţii Moscova spre portul Lisabona şi mai departe. Shults avusese şi alţii copii, dar aceştia muriseră în primii ani pe Victoria; doar Sasha, cel mai mic copil născut la Victoria trăise. Şi el avusese un fiu şi îl văzuse murind. Nu vorbea decât rareori cu ea, cu Luz:

— Am văzut ceva neobişnuit, Luz.

— Ce?

— Un animal.

Arătă spre dreapta, în susul pantei abrupte acoperite cu tufişuri şi copaci, un zid întunecat acum în lumina scăzândă.

— Acolo sus e un fel de luminiş, unde au căzut doi copaci mari şi au făcut puţin loc. Am găsit câteva aloe şi le culegeam. M-am uitat peste umăr — am simţit ceva care mă urmăreşte cu privirea. Asta era undeva mai departe, la celălalt capăt al luminişului.

Tăcu un minut, nu pentru efect, ci ca să-şi ordoneze gândurile.

— Culegea şi el aloe. La început am crezut că e om. Semăna a om. Dar nu era mult mai mare ca un iepure, când s-a lăsat în patru labe. De culoare închisă, cu un cap roşcovan — un cap mare, părea prea mare pentru restul corpului. Mă fixa cu un ochi aşezat în centru, ca un wotsit. Cred că avea ochi şi în părţi, dar n-am putut vedea destul de clar. M-a privit o clipă, apoi s-a întors şi a intrat în pădure.

Vocea lui era scăzută şi egală.

— Sună înfricoşător, spuse Luz calm, nu ştiu de ce.

Dar de fapt, ştia de ce gândindu-se la visul ei despre fiinţele care veneau şi o priveau, deşi nu avusese acel vis de când se aflau în ţinutul cu tufăriş.

Sasha scutură din cap. Stăteau pe vine, unul lângă altul, sub un acoperiş des de crengi. Îşi scutură picăturile de ploaie din păr şi din mustaţa ţepoasă şi sură.

— Aici nimic nu ne poate face rău, zise. În afară de noi înşine. Există în Cetate poveşti despre animale necunoscute nouă?

— Nu — doar despre scări.

— Scări?

— Poveşti vechi. Creaturi asemănătoare cu oamenii, păroşi şi cu ochii strălucitori. Vărul meu Lores vorbea despre ei. Tata spunea că sunt oameni — exilaţi, sau oameni care rătăcesc, oameni nebuni care s-au sălbăticit.

Sasha dădu din cap.

— Nimic de felul ăsta n-a ajuns atât de departe, rosti el. Noi suntem primii.

— Noi am trăit doar acolo, pe coastă. Cred că există animale pe care nu le-am văzut niciodată.

— Şi plante. Uite la asta, seamănă cu cele obişnuite cu bobiţe albe, dar nu sunt la fel. N-am mai văzut aşa ceva până ieri.

În sfârşit, spuse:

— Nu există nume pentru animalul pe care l-am văzut.

Luz fu de acord.

Între ea şi Sasha era tăcere, legătura tăcerii. Nici el şi nici ea n-au spus nimic celorlalţi despre animal. Nu ştiau nimic despre această lume, lumea lor, doar că trebuie să meargă în tăcere, până ce învăţau un limbaj potrivit pentru a fi folosit aici. El era unul dintre cei dornici să aştepte.

Urcară şi cea de-a doua culme în a treia zi de ploaie. Era o vale mai lungă şi mai puţin adâncă, unde mersul era mai lesnicios. Pe la jumătatea zilei, vântul şi-a schimbat direcţia, bătând dinspre nord gonind norii şi ceţurile care acopereau piscurile. Toată după-amiaza escaladând ultima pantă şi în aceeaşi seară, scăldaţi într-o baie de lumină rece şi crudă, ajunseră printre formele stâncoase şi masive ale vârfului, având perspectivă spre ţinutul estic.

Se adunaseră acolo, încet, ultimul luptându-se încă să urce povârnişul pietros, în timp ce conducătorii se opriseră să-i aştepte — câteva siluete mici şi întunecate pentru ochii celor ce urcau, pe fundalul nemărginitei pustietăţi luminoase a cerului. Apusul arunca reflexe arămii pe iarba scurtă şi rară de pe culme. S-au adunat acolo cu toţii, şaizeci şi şapte de oameni, privind spre restul lumii. Au spus puţine lucruri. Restul lumii părea foarte mare.

Umbrele crestei pe care urcaseră se întindeau departe de câmpie. Dincolo de aceste umbre, ţinutul era auriu, un auriu înceţoşat, roşiatic şi rece, cu dungi abia zărite şi împestriţat de cursurile îndepărtate ale unor ape şi de porţiunile cu dealuri joase sau pădurici de copaci inelari. Departe, dincolo de platou, la limita percepţiei ochiului, se ridicau munţii, pe fondul unui cer ameninţător, incolor şi vântos.

— Cât sunt de departe? întrebă cineva.

— La vreo sută de kilometri de poalele dealurilor.

— Sunt înalţi…

— Ca cei pe care i-am văzut în nord, dincolo de lacul Serene.

— Poate e acelaşi lanţ muntos. Se îndreaptă spre sud-est.

— Câmpia asta e ca marea. Se întinde la nesfârşit.

— E frig aici sus!

— Să coborâm de pe culme, la adăpost de vânt.

Mult după ce câmpiile înalte se scufundară în cenuşiu, micuţul pisc acoperit cu gheaţă mai străluci încă puternic luminat de soare, acolo, departe, spre est. Se albea şi pălea; apărură stelele, puternic conturate în întunecimea vântoasă, toate constelaţiile, toate cetăţile luminate care nu erau căminul lor.

Orezul sălbatic de mlaştină creştea des pe malurile apelor care traversau platoul. Au trăit cu această hrană cele opt zile cât a durat traversarea. Dealurile de Fier se micşorau în spatele lor, o dungă cutată şi ruginie înaintând spre vest. Câmpia era plină de iepuri, o specie cu picioare mai lungi decât cei din pădurile de pe coastă. Pe malurile râului erau o mulţime de sălaşuri pentru ei, iar la răsăritul soarelui iepurii ieşeau, se însoreau şi urmăreau trecerea oamenilor, cu o privire calmă şi lipsită de interes.

— Numai proştii mor de foame aici, spuse Holdfast, urmărind cum întinde Italia cursele, în apropierea unui vad strălucitor şi plin de pietre.

Dar continuară să meargă înainte. Vântul sufla puternic în acel ţinut înalt şi deschis şi unde nu existau lemne pentru construcţii sau foc. Merseră înainte până ce terenul părea să se umfle, ridicându-se spre dealurile de la poalele munţilor şi ajunseră la un râu mare, curgând spre sud, pe care Andre îl marcă pe harta sa cu numele de Grayrock. Pentru a-l traversa, trebuiau să găsească un vad, ceea ce nu părea prea probabil, sau să construiască plute. Unii erau pentru traversare, adăugând încă o barieră între ei şi restul lumii. Alţii sugerau să o ia din nou spre sud şi să meargă de-a lungul malului vestic al râului. În timp ce discutau, făcură primul popas. Unul dintre bărbaţi se rănise la picior într-o prăpastie şi mai erau şi alte necazuri neînsemnate; încălţămintea avea nevoie de reparaţie; erau cu toţii obosiţi şi aveau nevoie de o zi de odihnă. În prima zi au ridicat adăposturi din ramuri uscate şi tufăriş. Era frig, cu norii care se adunau, deşi vântul aspru nu ajungea aici. În acea noapte a căzut prima zăpadă.

La Songe Bay ningea rar, nu se întâmplase niciodată atât de devreme în cursul iernii. Nu mai beneficiau de clima blândă de pe coasta vestică. Dealurile de coastă, ţinuturile sălbatice şi Dealurile de Fier opreau ploile care veneau de pe mare a dată cu vânturile de vest; aici era mai uscat, dar mai frig.

Înălţimile spre care se îndreptau, zidurile ascuţite de gheaţă fuseseră rareori vizibile în timpul traversării câmpiei, norii de zăpadă ascunzând totul, în afară de poalele dealurilor. Se aflau acolo acum, un liman între câmpia bătută de vânt şi piscurile ameninţătoare. Întraseră într-o vale îngustă care cotea şi se lărgea până ce ajungea în valea adâncă a râului Grayrock. Fundul văii era împădurit, fiind acoperit de copaci circulari şi câteva tufişuri dese de plante de bumbac, dar printre pomi erau multe poieni şi luminişuri. Dealurile dinspre partea nordică erau prăpăstioase şi abrupte, formând un fel de acoperiş care adăpostea valea şi pantele mai joase şi expuse dinspre sud. Era un loc plăcut. Se simţiseră toţi în largul lor acolo, ridicându-şi adăposturile chiar din prima zi. Dar dimineaţa, luminişurile erau albe, iar pe sub copacii inelari, deşi frunzişul de bronz era o stavilă împotriva ninsorii uşoare, fiecare piatră şi fir de iarbă ofilită străluceau din cauza stratului gros de zăpadă. Oamenii se strângeau în jurul focurilor să se încălzească, înainte de a fi în stare să plece după alte lemne.

— Adăposturile din vreascuri nu sunt cele mai potrivite pentru vremea asta, spuse Andre mohorât, frecându-şi mâinile înţepenite şi crăpate. Vai, ce frig îmi e!

— Se înseninează, spuse Luz, privind cerul prin locul lăsat liber de coroanele copacilor, unde valea secundară în care se găseau se deschidea spre cheile râului; deasupra malului îndepărtat şi râpos al râului Grayrock, lanţul muntos estic se înălţa sclipitor, colorat în albastru închis şi alb.

— Deocamdată. Va ninge din nou.

Andre părea plăpând, aşa cum stătea chircit acolo, lângă focul a cărui flacără era aproape invizibilă în lumina proaspătă a dimineţii: plăpând, înfrigurat, descurajat. Luz, mult mai odihnită după o zi fără mers, simţea o prospeţime a spiritului asemenea luminii dimineţii; simţea multă dragoste pentru Andre, bărbatul răbdător şi grijuliu. Se lăsă pe vine lângă el, în faţa focului şi-l bătu pe umăr.

— E un loc bun, nu-i aşa?

El dădu din cap şi se ridică, frecându-şi mâinile roşii, dureroase.

— Andre.

El mormăi.

— Poate ar trebui să facem cabane nu adăposturi.

— Aici?

— E un loc bun…

Privi împrejur la copacii înalţi şi roşii, la pârâul care curgea zgomotos spre râul Grayrock, la pantele însorite şi deschise spre sud, la înălţimile albastre dinspre est.

— Foarte bine, zise posomorât. Oricum, avem apă şi lemne din plin. Peşte, iepuri, am putea rămâne aici peste iarnă.

— Poate că aşa ar trebui. Încă mai e timp să ridicăm cabanele.

Ghemuit, cu braţele atârnându-i între genunchi, Andre îşi freca mâinile mecanic. Ea îl urmărea, cu mâna încă pe umărul lui.

— Mi-ar conveni, spuse el într-un târziu.

— Dacă am ajuns destul de departe…

— Trebuie să-i adunăm pe toţi, bineînţeles…

O privi; o luă pe după umeri. Se aşezară pe vine unul lângă altul înlănţuiţi, legănându-se puţin pe călcâie, aproape de focul tremurător şi abia vizibil.

— Am alergat destul, zise. Tu nu?

Ea dădu din cap.

— Nu ştiu. Mă întreb…

— Ce?

Andre privi fix focul luminat de soare, cu faţa trasă şi bătută de vreme, îmbujorat de căldură.

— Se spune că dacă te rătăceşti cu-adevărat, te învârteşti întotdeauna în cerc. Te întorci acolo de unde ai plecat. Doar că nu-ţi dai seama întotdeauna.

— Aici nu e Cetatea. Nici Oraşul.

— Nu. Nu încă.

— Niciodată, zise ea cu sprâncenele coborâte, drepte şi severe. E un loc nou, Andre. Un loc de început.

— Dorinţa lui Dumnezeu.

— Nu ştiu ce vrea Dumnezeu.

Întinse mâna liberă şi râcâi o mână de pământ umed, pe jumătate îngheţat, strângându-l în palmă.

— Acesta e Dumnezeu, spuse, deschizând palma şi arătându-i sfera din noroi, pe jumătate modelată.

— Asta sunt eu. Şi tu. Şi ceilalţi. Şi munţii. Suntem ca toţi… totul e un cerc.

— Nu înţeleg, Luz.

— Nu ştiu ce m-a apucat. Vreau să rămânem aici, Andre.

— Atunci, cred că aşa vom face, zise el, şi o înghionti între umeri. Am fi pornit vreodată dacă nu erai tu?

— Nu spune asta, Andre.

— De ce nu? E-adevărat.

— Am destule pe conştiinţă şi fără asta. Eu am… dacă…

— E un loc nou, Luz, spuse cu multă blândeţe. Aici numele sunt noi.

Văzu lacrimi în ochii lui.

— Aici e locul, locul în care am construit lumea, spuse el, din noroi.

Asher cel de unsprezece ani veni spre Luz, care coborâse pe malul râului Grayrock să culeagă midii de apă dulce de pe stâncile îngheţate, mărginite de buruienele unui golf.

— Luz, zise când fu destul de aproape ca să nu ridice vocea. Priveşte.

Fu bucuroasă să se îndrepte şi să scoată mâinile din apa rece.

— Ce-ai acolo?

— Uite, şopti băiatul întinzând mâna deschisă. În palmă stătea o creatură micuţă, ca o broască cu urme colorate şi aripi. Trei ochi aurii ca nişte gămălii de ac îl fixau fără să clipească, unul pe Asher, doi pe Luz.

— Un wotsit.

— N-am mai văzut niciodată unul de-aproape.

— A venit la mine. Coboram încoace cu coşurile, a zburat într-unul, iar eu am întins mâna şi l-am apucat.

— Vine şi la mine?

— Nu ştiu. Întinde mâna.

Puse mâna lângă cea a lui Asher. Wotsitul tremură o clipă, pierdut într-o ceaţă de pene vibrânde, apoi, cu o săritură sau un zbor prea rapid ca să fie urmărit, se mută în palma lui Luz şi ea simţi strânsoarea celor şase picioruşe mici şi vânoase.

— Ce frumos eşti, îi şopti, eşti foarte frumos. Te-aş putea omorî, dar nu te-aş putea păstra, nici ţine…

— Dacă îi închizi în colivie, mor, spuse copilul.

— Ştiu, răspunse Luz.

Wotsitul devenea acum albastru, azuriul pur al văzduhului dintre culorile Sirului Estic în zilele cu soare iernatic, ca ziua de astăzi. Cei trei ochi aurii ca gămălia străluciră. Aripile, luminoase şi translucide se desfăcură, pe neaşteptate; mâna lui Luz care se mişcase uşor lansă micuţa creatură în plutirea ei ascendentă, ce traversa râul spre est, ca o fărâmă de mică purtată de vânt.

Ea şi Asher umplură coşurile cu cochilii grele şi mustăcioase de midii închise la culoare şi se întoarseră alene pe cărarea ce ducea la locul de popas.

— Southwind! strigă Asher cărând coşul greu. Southwind! Sunt wotsiţi aici! Unul a venit la mine!

— Bineînţeles că sunt, zise Southwind făcând câţiva paşi pe cărare ca să-i ajute. Ce multe aţi adunat! Oh, Luz, bietele tale mâini, vino, cabana e încălzită, Sasha a adus o nouă încărcătură de lemne cu carul lui. Te gândeai că o să găseşti wotsiţi aici? Nu suntem aşa departe de casă!

Cabanele, nouă până acum, trei construite mai mult de jumătate — se aflau pe malul sudic al apei, unde aceasta forma un lac străjuit de crengile unui singur copac inelar. Luau apă din micuţele cascade de la gura lacului, formate şi dispărute la capătul acestuia, unde locul se îngusta înainte de lungul salt spre Grayrock, din cauza perechii de fiinţe cenuşii care trăiau pe malul îndepărtat al apei, fără a fi tulburată de prezenţa omenească, de fumul focurilor lor, de zgomotul muncii lor, de venirile şi plecările lor, de sunetul vocilor lor. Eleganţi, cu picioarele lungi, tăcuţi, bâtlanii îşi vedeau de treburile lor, adunându-şi hrana din cealaltă parte a lacului întins şi întunecat; câteodată se opreau în locurile mai puţin adânci, privind oamenii cu ochi limpezi, liniştiţi şi fără culoare. Uneori, în serile nemişcate şi reci dinaintea ninsorii, dansau. Când Luz, Southwmd şi copilul se întoarseră în direcţia cabanei lor, Luz văzu bâtlanii lângă rădăcinile marelui copac, unul stând în cumpănă şi privindu-i, iar celălalt, cu capul său îngust întors şi uitându-se spre pădure.

— Diseară vor dansa, spuse ea în şoaptă şi se opri o clipă, în picioare purtându-şi povara grea, nemişcată ca şi bâtlanii; apoi îşi continuă drumul.