XV

Știam exact încotro pornisem. Un prieten din război, Juan Fernandez, își folosise cu succes experiența din armată. Servise în departamentul de propagandă și scrisese multe scenarii excelente. Acum, în loc să prepare coșmaruri pe care să le trimită inamicului, producea un serial de vise, foarte popular, iar sponsorii săi îl plăteau în consecință.

De fapt, toată lumea îl iubea pe Fernandez, cu excepția psihanaliștilor, dar aceștia sunt demodați acum, când cercetarea științifică a produs niște tehnici antiposesive cu adevărat eficiente. Anul trecut, Juan își construise o căsuță în țara străbunilor săi. Era izolată pe coasta Sonora, într-unul dintre cele mai singuratice și mai frumoase locuri din Midgard. Fernandez îmi propusese s-o folosesc în această lună, așa că eu și Ginny fixasem în consecință data nunții.

A doua zi, pe la prânz, începurăm să coborâm. Spre vest, Golful Californiei scânteia în albastru și alb lichid. Pe plajă se spărgeau valurile, stâncile urcau în trepte, după care pământul se întindea spre est, uscat, golaș și copleșitor. Căsuța era ca o pată verde, cocoțată pe faleză deasupra țărmului.

Ginny bătu din palme.

— Oh! Nici nu-mi vine să cred!

— Voi, cei din est, habar n-aveți ce grozavă-i țara noastră, i-am replicat cu îngâmfare.

Își duse mâna streașină la ochi și arătă cu degetul.

— Dar ce-i acolo?

Nu-mi puteam dezlipi privirea de brațul ei, dar mi-am amintit. Pe vârful unei stânci, cam la o milă depărtare de căsuță și cu câteva sute de picioare mai sus, un zid năruit înconjura niște ruine. În partea de nord-vest se aflau rămășițele bătute de vânt ale unui turn.

— La Fortaleza, am spus. Lucrare spaniolă din secolul al șaptesprezecelea. Un „don” oarecare a avut ideea să scoată un profit din această zonă. A ridicat castelul pe post de fortăreață și locuință și și-a adus o nevastă din Castilia. Dar totul a mers rău și locul a fost abandonat foarte repede.

— Putem să-l vizităm?

— Dacă vrei.

Ginny își puse mâna pe umărul meu.

— Steve, ce s-a întâmplat?

— O… nimic. Nu-mi place Fortaleza. Chiar când sunt om și în timpul zilei mă neliniștește. Am fost o dată acolo după căderea întunericului, și duhnea. Nu era vorba de un miros fizic, dar… hai, las-o baltă.

Ginny replică, întunecându-se:

— Pe atunci spaniolii îi înrobeau pe indieni, nu-i așa? Îmi închipui că în castelul acela au avut loc multe agonii.

— Care au lăsat urme. Da, probabil. Dar, drace, asta a fost demult. O să aruncăm o privire. Ruinele sunt pitorești, iar priveliștea văzută de acolo este fantastică.

— Dacă, într-adevăr, ți-e frică de fantome…

— Se poate, dragă? Nu sunt superstițios!

Așa că aterizarăm lângă căsuță și uitarăm de ruine.

Construcția fusese ridicată în stil maur: zidurile albe și acoperișul de țiglă roșie înconjurau o curticică având la mijloc o fântână arteziană. Pe din afară, casa era împrejmuită de o grădină plină de verdeață și cu straturi de flori roșii, albe, purpurii și aurii. Eram singuri-singurei. În sol fuseseră implantate stihii ale Apei și ale Pământului, deci nu era nevoie de îngrijitori; forțe ale celorlalte două elemente mențineau în casă aerul condiționat. Fusese, de asemenea, instalată o vrajă costisitoare, pentru menținerea curățeniei. Până una-alta, lipsită de posibilități magice, Ginny pregăti un prânz mexican din produsele pe care le aduseserăm cu noi. Era așa de frumoasă în pantaloni scurți, maiou fără mâneci și șorțuleț, încât n-am avut inima să-i dau lecții de gătit. Când văzu vasele murdare plutind spre bucătărie, scoase o exclamație de uimire și le urmă ca să se uite cum intră în apa cu detergent și se spală singure.

— E cea mai modernă mașină de spălat de care am auzit! strigă.

Așa că avurăm destul timp ca să ne oferim o după-amiază de baie prin valuri. La asfințit, urcarăm, lihniți de foame, scările săpate în stânca galbenă, iar eu am pregătit niște fripturi la grătar, fără să scot o vorbă. Ne așezarăm în scaune de răchită, ținându-ne de mână, și stelele răsăriră ca să ne salute.

— Hai să ne schimbăm pielea la apariția lunii și să ne distrăm puțin, am sugerat eu. Ai fi o lupoaică încântătoare. Și, hm, eu aș… Nu contează!

Ea clătină din cap:

— Steve, dragă, nu pot.

— Cum să nu poți? Desigur, ai nevoie de o vrajă T, dar…

— Tocmai asta este. Tu dispui de gene licantropice, ai nevoie doar de lumină polarizată ca să te transformi. Dar pentru mine transformarea este majoră și… Nu știu… Nu mă simt în stare s-o fac. Nici măcar nu-mi amintesc formulele. Bănuiesc că nu mai sunt capabilă. Cunoștințele mele au devenit chiar mai vagi decât mă așteptam. Voi avea nevoie de cursuri de reciclare, până și pentru cele mai elementare lucruri. În momentul de față, doar un profesionist m-ar putea schimba.

Am oftat. Așteptasem cu nerăbdare să fim amândoi lupi. Nu poți să cunoști într-adevăr lumea până când n-o explorezi și prin intermediul simțurilor de animal, iar Ginny era o parte a lumii… Hei, pe unde-ți umblă gândurile?

— Okay, am spus. Rămâne pe mai târziu, când vei fi iarăși adeptă.

— Bineînțeles. Dragule, îmi pare rău. Dacă vrei să explorezi de unul singur, ca lup, nu te jena.

— N-am chef fără tine.

Chicoti.

— Oricum, ai putea căpăta purici.

Tocmai se apleca să mă gâdile după ureche, când amândoi auzirăm pașii.

M-am ridicat în picioare, murmurând cuvinte dușmănoase. Pe cărarea care șerpuia spre interiorul insulei se apropia de noi o formă întunecată sub cerul ca de catifea. Cine dracu’ o fi? m-am gândit. Cineva din satul aflat la zece mile depărtare? In formă umană, nasul îmi este insensibil, judecând după standardele mele de lup, dar pe neașteptate am simțit un miros care nu-mi plăcu. Nu era un iz respingător; într-adevăr, nota lui picantă păru să accentueze brusc, până la un grad de nesuportat, frumusețea, pe jumătate ascunsă, a lui Ginny. Și totuși, ceva din mine se zbârli.

Când străinul ajunse la terasă i-am ieșit în întâmpinare. Pentru un mexican, avea o înălțime medie, adică era mai scund decât mine. Se mișca atât de grațios, nefăcând mai mult zgomot decât un fum, încât m-am întrebat dacă nu cumva o fi un om-pumă. Corpul suplu îi era înveșmântat într-un costum alb, imaculat, și o pelerină neagră. Fața îi rămase în obscuritate până când omul își scoase pălăria cu boruri largi. Atunci lumina uneia dintre ferestre căzu pe chipul lui. Nu mai văzusem niciodată un bărbat atât de frumos: pomeți înalți, nas grecesc, bărbie proeminentă, ochi depărtați, de o culoare gri-verzuie, înspicată cu auriu. Pielea îi era mai albă decât a nevestei mele, iar părul scânteietor — de un blond cenușiu. M-am îndoit că era de naționalitate mexicană, cu atât mai puțin un băștinaș.

Buenas noches, señor, am spus politicos. Pardon, pero no hablamas español. (Bună seara, domnule. Ne cerem scuze, dar nu vorbim spaniola — n. red.).

Ceea ce nu prea era adevărat, dar nu-mi ardea de conversație.

Vocea care-mi răspunse avea un timbru de tenor sau de contralto, n-am putut să mă decid, dar în orice caz era muzicală.

— Nu vă-ngrijiți, bunule domn, vorbesc oricâte limbi este de trebuință. Vă cer iertăciune, dar luând seama, de departe, că această casă este luminată, m-am gândit că stăpânul ei s-a întors și am venit să ne salutăm ca între niște buni vecini.

Pronunția ca și frazarea lui erau arhaice: vocalele păreau suedeze, deși propozițiile nu aveau topica suedeză. Oricum, pe moment am fost surprins de cuvintele folosite.

— Vecin?

— Eu și sora mea ne-am găsit sălaș în acel castel vechi.

— Cum? Dar… Oh! M-am oprit. Fernandez nu-mi vorbise de așa ceva, dar nici el nu mai fusese pe aici de câteva luni. Fortaleza și împrejurimile aparțineau guvernului mexican, de la care amicul meu obținuse câțiva acri de teren pentru casă. L-ați cumpărat?

— Câteva odăi sunt prea destul ca să facă o locuință nimerită pentru noi, domnule, se eschivă el. Mă numesc Amaris Maledicto.

Gura, atât de bine conturată, încât de-abia dacă-ți dădeai seama ce mare era, se curbă într-un zâmbet fermecător. Dacă n-ar fi fost izul pe care-l simțeam în nări, m-ar fi cucerit.

— Domnia voastră și frumoasa domniță sunteți oaspeții lui senior Fernandez? Fiți bine veniți.

— Am împrumutat casa.

Vocea lui Ginny era ușor sacadată. I-am aruncat o privire, și am văzut în lumina galbenă a ferestrei că îl privea țintă, cu ochi arzători:

— Numele… numele noastre… sunt Virginia… Steven și Virginia… Matuchek.

În acel moment m-am gândit, cu un fel de nedumerire rece, că în general miresele ar trebui să facă mare caz de faptul că au devenit doamna Cutare, și nu să încerce s-o ascundă astfel!

— Foarte drăguț din partea dumneavoastră să bateți drumul până aici. A venit și… și sora… dumneavoastră?

— Ba! spuse Maledicto. Și, adevăr grăiesc, oricât ne-ar bucura societatea domniilor voastre, e mai bine că a fost scutită de vederea unei asemenea minunății cum ești domnia ta și care i-ar fi iscat invidie și lăcomie.

Nu știu cum, dar venit din partea lui, în acea noapte înmiresmată de deasupra oceanului imens, sub stelele și lângă falezele înalte, acel discurs către femeia altui bărbat nu suna neobrăzat, nici afectat, ci doar foarte potrivit. În lumina slabă a terasei, am văzut-o pe Ginny roșind… Își plecă privirea, genele îi tremurară ca niște aripi și răspunse confuz:

— Sunteți foarte amabil… Da… Nu doriți să luați loc?

El se înclină din nou și se așeză pe un scaun. Am tras-o pe Ginny de rochie, am luat-o deoparte și i-am șoptit furios:

— La ce dracu’ te gândești? Acum nu mai scăpăm de el cel puțin o oră!

Se eliberă cu un gest plin de mânie, pe care mi-l aminteam din certurile precedente.

— Avem niște coniac, senor Maledicto, spuse.

Zâmbetul pe care i-l adresă, abia schițat într-un colț al gurii, ar fi fost cel mai frumos din arsenalul ei, dacă acel tremur ușor nu i-ar fi rămas pe buze.

— O să-l aduc. N-ați dori și un trabuc? Steve are niște Perfectos.

M-am așezat în timp ce ea se năpustea în casă. O clipă m-am simțit prea jignit ca să vorbesc. Maledicto preluă inițiativa:

— O copilă încântătoare, domnule. O făptură absolut delicioasă.

E soția mea, am mârâit. Am venit aici pentru a fi singuri.

— O, nu mi-o luați în nume de rău!

Chicotitul lui părea în ton cu murmurul oceanului. Așa cum stătea, în umbră, puteam să-l văd doar ca pe o formă albă cu negru, iar ochii oblici îi străluceau.

— Am înțeles, și n-o să vă pun la încercare răbdarea. Poate mai târziu vă va face plăcere s-o întâlniți pe sora mea…

— Nu joc bridge.

— Bridge? O, da, adevărat, mi-amintesc. Un joc de cărți modern. Făcu un gest de apărare. Nu, domnule, vrerea noastră nu este să venim nepoftiți. Într-adevăr, putem merge în vizită numai acolo unde există dorința, chiar nerostită, de a fi primiți. Astă-seară a fost doar… de unde să știm mai multe noi, cei din castel, decât că ne-au sosit niște vecini? Acum însă nu pot să refuz nepoliticos bunătatea doamnei domniei voastre. Dar, domnule, nu voi întârzia prea mult.

Ei bine, acela a fost cel mai plăcut și liniștitor dintre răspunsurile menite să îndepărteze furia cuiva. Încă tot nu-mi plăcea Maledicto, dar ostilitatea mi se diminuă până într-atâta, încât am putut să-mi analizez motivele. Care, în principal, se rezumară la reacția la un al treilea element. Ceva în legătură cu el, poate parfumul pe care-l folosea, mă făcea să o doresc pe Ginny mai mult decât oricând.

Dar furia mă cuprinse din nou când ea se aplecă spre el oferindu-i coniacul, apoi pălăvrăgi prea tare, râse prea mult și insistă să-i invite pe cei doi Maledicto mâine seară, la cină! De-abia le ascultam conversația. El vorbea liniștit, plin de spirit, nerăspunzând niciodată direct la vreo întrebare despre persoana sa. Am stat și am repetat în gând ce voi rosti după plecarea lui.

În cele din urmă, se ridică.

— Nu vreau să vă mai rețin. În plus, poteca spre Fortaleza este sinuoasă și nu m-am familiarizat cu ea. Deci trebuie să merg încet, că altfel mă rătăcesc.

— Oh! Dar asta poate fi periculos. Ginny se întoarse spre mine: Tu cunoști poteca, Steve. Condu-l până acasă.

— Nu-mi pot permite să vă deranjez până într-atât, se sfii Maledicto.

— E cel mai mărunt serviciu pe care ți-l putem face. Insist, Amaris. Steve, nu-ți va lua mult timp. Tot spuneai că ai avea chef să alergi la lumina lunii; uite, luna aproape a răsărit.

— Okay, okay, okay! m-am rățoit cât am putut de nepoliticos.

Puteam, într-adevăr, la întoarcere, să mă transform în lup și să alerg până mă răcoream. Dacă încercam să mă cert acum cu ea, așa cum mă trăgea ața, cea de-a doua noapte a lunii noastre de miere s-ar fi transformat într-un adevărat Armageddon.

— Hai să mergem.

Îi sărută mâna. Ginny își luă la revedere, cu o voce ușor tremurată, ca o școlăriță îndrăgostită pentru prima oară. El avea o lanternă; aceasta arunca în fața noastră o pată mică de lumină, scoțând la iveală pietre și tufișuri de ciulini. Pe pantele estice, lumina lunii devenea din ce în ce mai puternică. O simțeam vibrându-mi în nervi. Un timp, se auziră de-a lungul coastei doar zgomotele pașilor noștri.

— Domnule, domnia-voastră nu aveți lanternă? spuse într-un târziu oaspetele.

Am mormăit. La ce bun să pomenesc de privirea mea vrăjitorească sau de faptul că eram om-lup, care atunci când e lup n-are nevoie de lanternă?

— Ei bine, la întoarcere ar trebui s-o luați pe-a mea, continuă el. Altfel calea este primejdioasă.

Avea dreptate. Un om normal s-ar fi rătăcit chiar pe lună plină. Cărarea era îngustă, aproape ștearsă, iar ținutul — accidentat și plin de umbre. Dacă îți pierdeai capul, puteai umbla pe coclauri până-n zori și riscai să te prăbușești în gol și să-ți frângi gâtul.

— Voi veni s-o iau mâine seară, oftă bucuros Maledicto. Ah, domnule, cât sunteți de bun! Oamenii proaspăt căsătoriți sunt plini până la refuz de dragoste, iar Cybelita este la fel de însetată de asta ca și Amaris.

— Sora dumitale? am întrebat.

— Da. Ați dori s-o întâlniți în seara asta?

— Nu.

Se lăsă iarăși tăcerea. Am coborât într-o râpă întunecată, am ocolit un colț de stâncă — și n-am mai putut să-mi văd casa. Nimic altceva decât luciul stins al apei, strălucirea lunii în partea opusă, stelele care pe neașteptate deveniseră prea îndepărtate; doar acestea luminau ținutul. Am zărit zidurile năruite al Fortalezei aproape deasupra capului nostru, încoronând piscul ca dinții unei fălci. Maledicto și cu mine am fi putut fi ultimele ființe vii din Midgard.

Celălalt se opri. Lanterna din mâna lui se stinse.

— Noapte bună, señor Matuchek! strigă el.

Râsul îi răsună malefic și plăcut.

— Ce? Am clipit, buimăcit, în pâcla care mă împresurase. Ce dracu’ vrei să spui? N-am ajuns încă la castel!

— Nu. Mergi într-acolo, dacă ai dorință. Și putință.

I-am auzit pașii întorcându-se pe potecă. Nu mai făceau pietrișul să scrâșnească. Erau ușori și iuți, ca ai unui animal săltăreț.

Înapoi spre vilă.

Pentru moment, am rămas încremenit. Auzeam o foarte slabă suflare de vânt, foșnetul ierburilor uscate, cel al oceanului. Apoi bătăile inimii mele înlăturară orice alt zgomot.

Ginny! am urlat.

M-am întors și am alergat după el. M-am împiedicat de un bolovan, am căzut și mi-am julit mâinile. M-am ridicat clătinându-mă, stâncile și faleza mi-au întors înjurăturile și am alunecat pe o pantă, printre cactuși și tufișuri. Iarăși m-am împiedicat de ceva și am căzut. De data asta m-am lovit cu capul de un bolovan. Impactul nu a fost serios, dar durerea m-a invadat, am văzut stele verzi și pentru câteva clipe am zăcut amețit.

Iar în noapte am simțit o prezență nouă. Și dincolo de singurătatea fără speranțe ce se răspândea dintr-însa și-mi pătrundea în inimă și în măduva oaselor, am simțit o așteptare încordată.

succes în capcana întinsă de mine la această a treia încercare… amândoi — el mort și ea coruptă, după aceea zdrobită de remușcări… În siguranță față de amenințarea care vine dinspre ei ca o furtună, pe măsură ce momentul acela se apropie… În sfârșit, în siguranță…

Și un gând mă înjunghie mult mai tare decât orice durere: Maledicto nu putea s-o zăpăcească de unul singur, oricum nu atât de mult încât să înfrângă dragostea, mândria și decența ei… nu, Satana însuși lucrase asupra iubitei mele…

Nu știam ce intenționa diavolul. Dar, ca un fulger, imaginea ei, singură acolo cu Maledicto, mă eliberă de orice altceva, de durere, de slăbiciune, simțuri și, pentru un timp, chiar și de memoria Observatorului acela batjocoritor. Mi-am urlat furia și disperarea, am sărit în picioare și am fugit.

Era nebunie curată. Nu-mi dădeam seama ce fac. Fără îndoială că se intenționase să cad de pe o stâncă și să-mi rup gâtul. Dar instinctele pe jumătate animalice și reflexele — bănuiesc — m-au ferit de așa ceva.

În cele din urmă puterile m-au lăsat și a trebuit să mă opresc să-mi trag sufletul. Acea pauză forțată i-a oferit lucidității mele o șansă de revenire.

Privind în jur, n-am mai văzut nici castelul, nici vila. Mă rătăcisem.

Загрузка...