XX

În acea zi de iunie am venit acasă mai devreme. Strada noastră era liniștită, străjuită de ulmi bătrâni, de peluze și case scăldate în soare. Puținele cozi de mătură care circulau erau pilotate de femeile din vecini și duceau coșuri cu cumpărături și câte un copil sau doi șezând în scaunul pentru puștime. În cartier locuiau mai ales tineri în plină ascensiune profesională. Aceștia tind să aibă neveste drăguțe, iar ele obișnuiesc să poarte șorturi și tricouri atunci când e cald. Peisajul mă umplu de bună dispoziție.

Manifestația turbulentă din jurul fabricii îmi stârnise furia. Dar aici era pace. Zăream acoperișul casei mele. Ginny și Val se aflau la adăpostul lui. Pentru astă-seară, eu și Barney puseserăm la cale un plan ca să scăpăm de necazuri. Apropierea acțiunii mă înveselea. Între timp, ajunsesem acasă!

Am intrat în garajul deschis, am descălecat și mi-am parcat Chevvy-ul lângă Volksbesen-ul lui Ginny. Când am ieșit afară, îndreptându-mă spre ușa din față a casei, prin aer zbură o ghiulea ce se izbi de mine:

— Tati! Tati!

Mi-am strâns la piept odrasla: bucle blonde, ochi albaștri enormi, tot tacâmul. Purta costumul de heruvim și trebui să fiu atent să nu-i rup aripile. Până azi, nu zburase decât asigurată cu o funie prinsă de un stâlp și sub supravegherea lui Ginny. Cum Dumnezeu de era acum liberă?

Aha! Svartalf năvăli de după colțul casei, pe o mătură de nuiele. Avea spatele arcuit, coada ridicată și folosea un limbaj neacademic. Era evident că Ginny îl pusese s-o supravegheze pe micuță. Fără îndoială, putea să o controleze destul de bine, s-o țină în curtea casei, ferită de primejdii… până ce ea îl vedea pe tăticu’ sosind.

— Okay! am râs. Destul. Hai să mergem înăuntru și s-o speriem pe mămica.

— ’ălăresc pe purcel!

Toamna trecută, de ziua lui Val, cumpărasem materiale pentru o vrajă scumpă și o pusesem pe Ginny să mă transforme. Puștoaica era obișnuită să se joace cu mine sub forma mea de lup, mă gândisem; dar ce-ar fi să călărească un purcel, un purceluș alb și împestrițat cu flori? Prichindeii din cartier mai vorbeau și acum despre asta.

— Iartă-mă, nu! i-am spus. După spectacolul pe care l-ai dat acum, meriți să zbori ca un aviator.

Am luat-o de glezne și am dus-o înăuntru, în timp ce ea țipa și râdea, iar eu îi cântam.

Înalță-te în aer, mic puișor

Înalță-te în aer, cu susu-n jos.

Ginny intră în salon o dată cu noi. Uitându-mă în spatele ei, am văzut de ce încredințase altcuiva supravegherea zborurilor lui Val: era ziua de spălat. Un copil de trei ani murdărește o mulțime de haine, și noi nu ne puteam permite materiale autocurățabile. Ginny trebuia să anime una câte una fiecare hăinuță și să se asigure că nu se încurcă sau se întâmplă altceva cu ele în timp ce se spală, se limpezesc și apoi plutesc singure spre frânghia de uscat. Și din moment ce o asemenea paradă este irezistibilă pentru un copil, trebuise s-o trimită pe Val în altă parte.

Oricum, m-am întrebat dacă nu fusese cam imprudentă încredințându-i această sarcină animalului ei sacru. Până acum, spălase hainele numai când Val dormea. De multe ori, Svartalf se dovedise a fi de încredere ca dădacă. Dar, cu toate forțele paranormale pe care le avea, rămânea un motan mare și negru, ceea ce însemna că nu era pe deplin demn de încredere pentru treburile monotone, de fiecare zi… Apoi m-am gândit: ba, la dracu’ — de când Ginny a încetat să practice vrăjitoria, el n-a mai avut parte de prea multă distracție; în tot cartierul nu mai există pisică sau câine care să aibă curajul să se bată cu el; probabil că noua însărcinare e bine venită; Ginny știe întotdeauna ce face; și…

— … și sunt un idiot că stau aici și mă holbez, am continuat cu glas tare și am luat-o în brațe.

Era îmbrăcată ca și celelalte neveste pe care le văzusem, dar dacă ar fi umblat și ea afară, pe acelea nici nu le-aș mai fi observat.

Îmi răspunse la îmbrățișare. Așa cum știa ea.

— Ce-i aia un nidiot? întrebă de pe podea Val. Mai analiză chestiunea, apoi decise: Ei bine, tati e un nidiot bun!

Svartalf dădu din coadă și privi sceptic.

Am slăbit strânsoarea din jurul lui Ginny. Ea își trecu degetele prin părul meu.

— Ooo, murmură ea. Cine ți-a făcut asta, tigrule?

— Tati e un ’up, o corectă Val.

— Azi poți să-mi spui tigru, i-am comunicat, simțindu-mă din ce în ce mai fericit.

Ginny rânji:

— Okay, pisoiaș.

— Stai puțin…

Ridică din umeri. Cosițele roșii i se mișcară pe umeri.

— Ei bine, dacă insiști: hoțul șchiop din Waingunga.

Val ne privi cu severitate.

— Când vă iau foc capetele — ne admonestă — puneți-le la răcit afară.

Logica acestei remarci și scoaterea anevoioasă de pe ea a costumului de heruvim ne mai liniștiră. Abia după ce progenitura noastră se instală cu poponețul în sus pe podea, privind desene animate în globul de cristal, iar eu m-am dus în bucătărie, unde Ginny pregătea cina, am avut ocazia să vorbim.

— Cum de-ai venit așa de repede acasă? întrebă ea.

— Ți-ar plăcea să reactivăm în seara asta vechea echipă? i-am răspuns.

— Care?

— Matuchek și Graylock — ba nu, Matuchek și Matuchek. Depanatorii Extraordinari, Învingătorii Autorizați ai Păgânilor.

Lăsă jos vasele și mă privi lung.

— Unde vrei să ajungi, Steve?

— O să vezi în glob, la următorul buletin de știri, am răspuns. Acum la fabrică demonstranții nu mai instalează doar pichete. Au trecut la ofensivă. Blochează fiecare intrare. Angajații noștri au fost nevoiți să iasă prin luminator, și unii dintre ei au fost loviți cu pietre.

Fu surprinsă și indignată, dar își păstră stăpânirea de sine pe care o afișa întotdeauna în fața celor din afara casei.

— N-ați chemat poliția?

— Ba da, se-nțelege. Am participat și eu la discuții împreună cu Barney; Roberto s-a gândit că s-ar putea ca un veteran de război să aibă niște idei folositoare. Putem să obținem ajutorul poliției dacă vrem. Demonstranții s-au transformat în contravenienți, au spart geamurile, au scris pe pereți sloganuri obscene, chestii de felul ăsta. Cazul nostru este foarte clar în fața justiției. Numai că indivizii din opoziție caută necazuri. Necazuri pentru noi pe cât posibil, dar în primul rând ei înșiși își doresc martiri. Vor opune rezistență la orice tentativă de a fi dispersați. Întocmai ca pe timpul incidentului din New York de acum o lună. Mulți dintre ei sunt studenți. Imaginează-ți titlurile din ziare: „Brutalitatea poliției împotriva unor tineri idealiști”; „Protestatari pașnici întâmpinați cu bâte și înjurături”. Și și-au făcut bine socotelile. „Nornwell” fabrică o mulțime de echipamente pentru armată și poliție, cum ar fi semnele fluorescente de vrăjitoare și ochelarii împotriva basiliscilor. Avem în contract să proiectăm și alte dispozitive. Poliția și armata servesc sistemul. Sistemul este dăunător. În consecință, „Nornwell” trebuie închis.

Quod erat demonstrandum, oftă ea.

— Patronul ne-a spus că o intervenție oficială care să înfrângă invazia demonstranților ar duce la vărsare de sânge, ceea ce ar putea să dea naștere la revolte la universitate și pe Merlin Avenue — Dumnezeu știe la ce s-ar putea ajunge. Ne-a cerut să încetăm lucrul în aceste zile ale săptămânii, să vedem dacă afacerea nu se va stinge de la sine. Oricum, probabil că nu vom avea de ales. Destul de mulți dintre angajați le-au spus maiștrilor că le e de-a dreptul frică să se mai întoarcă la lucru, având în vedere situația.

In ochii ei scânteia o furie stăpânită.

— Dacă vă dați la fund, mă preveni, o să treacă la următorul obiectiv de pe listă.

— Desigur, am spus. Toți știm asta. Dar mai e vorba și de efectul martiriului. Preoții ioanini sunt oricând gata să mai țină o predică sfântă despre cum se varsă sângele celor nevinovați, care este același cu al Mielului lui Dumnezeu. Trăim într-o țară plină de oameni bine intenționați și zăpăciți, care se vor întreba dacă nu cumva bisericile petrine au început să fie perimate, din moment ce societățile bazate pe ele trebuie să folosească violența împotriva bisericii dragostei. De altfel, hai să fim realiști, draga mea, violența nu a obținut niciodată rezultate împotriva rebeliunilor civile.

— Să-mi spui chestia asta și după ce vor vorbi mitralierele, replică ea.

— Da, sigur. Dar cine va dori să sprijine un guvern care recurge la masacre? Mai degrabă aș deveni și eu ioanin. În consecință, „Nornwell” nu poate apela la poliție ca să-i apere teritoriul.

Ginny își înclină capul spre mine.

— Iar tu nu pari prea nefericit din cauza asta.

Am râs.

— Nu. Barney și cu mine am tot analizat problema pe toate părțile, și ne-a venit o idee demențială. De fapt, aștept cu nerăbdare momentul aplicării ei. În ultimul timp viața ne-a fost total lipsită de suspans. De-aia te-am întrebat dacă nu vrei să iei parte la distracție.

— În seara asta?

— Da. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Îți dau detaliile după ce adoarme tânăra generație.

Zâmbetul larg al lui Ginny se stinse.

— Nu sunt sigură dacă mai am timp să chem o îngrijitoare pentru Val. La licee, asta-i ultima săptămână de examene.

— Ei bine, dacă nu se poate, ce zici de Svartalf? i-am sugerat. N-o să ai nevoie acolo de un animal sacru, iar el poate să facă lucrurile strict necesare, s-o păzească pe fetiță și să se repeadă în vecini să scoale pe cineva dacă ea o să aibă un acces de colici…

— S-ar putea să se trezească și să ne vrea pe noi, obiectă Ginny, dar nu prea convinsă.

I-am îndepărtat și aceste îndoieli, reamintindu-i că făcusem rost de un veghetor de somn pentru Val, după o scurtă perioadă în care se părea că puștoaica avusese niște coșmaruri. Soldățelul de plumb nu ședea de pomană lângă patul ei; visul lui păzea cu muscheta la marginea viselor ei, gata să alunge orice lucru înfricoșător. Nu cred că jucărioarele pot să se substituie prezenței și dragostei părintești, dar uneori sunt foarte folositoare.

Ginny fu de acord. Vedeam cum o cuprinde nerăbdarea. Acceptase pentru un timp rolul de gospodină, dar nici un cal de curse nu-și poate găsi locul la arat.

Și astfel ne-am croit, literalmente, drum spre iad.

Загрузка...