XVII

Pământul era scăldat în lumina lunii. Nasul meu simțea mirosurile de praf, de salvie, cactuși, alge și sare marină; urechile deslușeau tiuitul de sonar al liliecilor și goana înspăimântată a unui iepure; pielea îmi era furnicată de senzații pentru care oamenii nu au cuvinte. Nu-mi mai simțeam chinurile de om. Creierul de lup poate să aibă doar gânduri de carnivor, limpezi și ucigătoare. Era ca și cum aș fi renăscut înțelegeam de ce unii psihiatri obținuseră rezultate bune transformându-și, temporar, pacienții în animale.

În cele din urmă am văzut, pe fundalul lunii, vechiul turn de pază cu silueta lui mâncată de vreme. Cu fiecare nerv încordat la maximum și gata de atac, am intrat pe ceea ce odată fusese o poartă. Curtea era pustie. De-a lungul secolelor se umpluse de nisip, printre dalele de piatră crescuseră buruieni, iar din loc în loc lespezile erau distruse. Aproape în centru se afla o movilă care fusese cândva o clădire. Dedesubt erau pivnițele. Le explorasem ceva mai demult, dar nu mersesem îndeajuns de departe încât să găsesc incubusul.

Mi-am urlat provocarea.

Aceasta se izbi cu ecou de ușa turnului. De acolo ieși o formă albă. Inima îmi tresări și m-am tras înapoi, ghemuindu-mă. M-am gândit nebunește: oare aș putea să-i retez, de la prima mușcătură, artera jugulară? În cazul acesta, n-ar mai avea importanță dacă aș înghiți acel sânge-drog…

Am auzit un râs cristalin și pași ușori. Silueta mai făcu un pas, înainte să ajungă în lumina lunii, ireal de albă în contrast cu zidurile negre.

— Bună seara, tânărule chipeș, spuse ea. Nici nu speram să am un asemenea noroc.

Mirosul ei îmi pătrunse în plămâni și în sânge. Am mârâit, iar mârâitul mi se prefăcu în scheunat. Mi-am agitat coada ciuntită. Umbra veni lângă mine și mă scărpină după urechi. I-am lins brațul; gustul era amețitor. Undeva, într-o sălbăticie tumultuoasă, m-ara gândit că n-are sens să rămân lup. Curenții transformării trecură prin mine. M-am ridicat în picioare, om.

Era înaltă și bine proporționată, ca și Amaris, avea același chip straniu, prelung, aceiași ochi fluorescenți în lumina lunii. Dar părul blond îi cădea ca un nor până mai jos de talie, și purta o rochie, țesută evident de păianjeni, pe o siluetă care… ei bine, n-am să încerc s-o descriu. Bănuiesc că jumătate din farmecul ei se datora felului cum se mișca.

— Cybelita… bănuiesc? am reușit să îngaim.

— Iar tu ești Steven.

O mână fină se strecură într-a mea și rămase acolo.

— Fii bine venit!

Mi-am umezit buzele.

— Aă… fratele tău este acasă?

Se undui mai aproape.

— Ce importanță are?

— Eu… ăă…

M-am gândit, nebunește, că nimeni n-ar putea să-i explice politicos unei doamne că a venit să-i ucidă fratele. Și la urma urmelor, ei bine, oricum…

— Ascultă, am bălmăjit. Tu, el, trebuie să ne lăsați în pace!

Cybelita zâmbi îngăduitor.

— Ah, durerea ta e și a mea, Steven. Și totuși, nu poți să găsești în inima ta un strop de milostenie pentru noi? Știi oare ce-i cu adevărat acea damnare? Să fii o creatură în care stihiile se alătură fără a se contopi — Focul poftelor, Aerul impulsului, Apa dezmățului și forța întunecată a Pământului — să ai o asemenea fire și totuși să fii condamnat să bântui, ca un șobolan, prin aceste ruine, să urli la cerul gol și să fii înfometat; de trei sute de ani înfometat! Dacă tu ai muri de foame, iar doi trecători ar da un ospăț, nu ai lua oare cele câteva firimituri de care ei s-ar putea lipsi?

Am croncănit ceva despre ereziile analoge.

— Nu-i vorba de malignitate, stărui ea.

Se apropie și-și puse brațele pe umerii mei, lipindu-și pieptul de al meu.

— Astă nevoie ne silește. Și la urma urmelor, Steve, nici voi, muritorii, nu sunteți perfecți. Dac-ați fi sfinți, fără gânduri necurate, nici un demon nu s-ar putea apropia. Suntem atrași de ceea ce, în voi, este asemenea nouă.

— Ăă, ei bine, da, am răspuns gâtuit. Ai rostit două adevăruri aici… adică doar unul. Da.

Cybelita râse încă o dată.

— Dar, oh, ce dulce ești! Stau aici în lumina lunii, îmbrățișându-l, dezbrăcat, pe cel mai frumos flăcău din lume…

— Ah, Dumnezeule!

Mi-am amintit că eram doar în chiloți. Din moment ce ea nu se îndepărta, speriată, înseamnă că exclamația mea nu fusese luată drept o rugăciune.

— … și discutăm despre metafizică! Nu, nu te rușina. Cybelita făcu o piruetă. Eu nu am avantajul tău. Asta nu-i cinstit. Hai să fim înveșmântați la fel.

Pocni din degete și rochia îi dispăru. Dar diferența nu era decât una strict morală, iar în clipele acelea morala părea irelevantă.

— Și acum, vino, vino, dragul meu. Lupul meu, ești primul meu loup-garou — dacă aș fi bănuit o asemenea minunăție, nu mi-aș fi pierdut timpul cu femeia… Vino!

Se aruncă asupra mea. Nu știu ce m-a făcut să-i răspund la sărut. Era ca și cum aș fi fost prins într-un ciclon purpuriu.

Până la urmă însă am găsit în mine, cumva, un rest de împotrivire.

— Nu! Am o nevastă!

Cybelita râse mai puțin plăcut.

— Ha! Unde crezi tu că-i Amaris, din clipa când ți-ai lăsat muierea singură?

Am scos un sunet gâtuit.

— Acum, asta este, murmură ea. Nu te poți împotrivi destinului. Nu-ți învinovăți nevasta. E doar o muritoare. Tu ai putea să fii mai mult?

Mi se păru că în fața mea se deschide Purgatoriul. Apoi, abia conștient de ce fac, am tras-o pe Cybelita lângă mine. Sărutările mele sălbatice i-au crăpat buzele și am gustat sângele demonic.

— Haide, mă îndemnă ea, iubitul meu, iubitul meu, du-mă în turn…

Am ridicat-o în brațe și m-am îndreptat spre ușă.

— Steve!

Țipătul lui Ginny mă lovi ca un cuțit.

Am scăpat povara din brațe. Cybelita ateriză pe delicatul ei poponeț și scoase o exclamație foarte nedelicată. Am privit-o, cu gura căscată, pe Ginny. Stătea ghemuită pe covorul persan care plana deasupra intrării dărăpănate, cu părul ei roșu ciufulit, căzut peste umeri și, în acel moment, când deja Amaris mi-o furase (deoarece de atunci încolo nimic nu mai putea fi la fel între noi), am știut că făptura ei era tot ce-mi dorisem vreodată.

Cybelita se ridică. Părea ștearsă în lumina lunii. Nu-mi mai stârnea nici o dorință. Putea să se ducă dracului.

Și chiar în iad îi era locul.

Mârâi spre Ginny, apoi se întoarse și-și deschise brațele spre mine.

— Apără-te! i-am spus și m-am transformat în lup.

Cybelita se feri din calea mea. Am auzit-o iarăși pe Ginny strigând, ca dintr-o altă existență. Toată atenția îmi era îndreptată spre succubus. Corpul Cybelitei pulsă, se făcu cenușiu și, pe neașteptate, demonul deveni lupoaică. Îmi rânji fără rușine, iar feminitatea ei mă lovi ca un ciomag.

Nu i-am acceptat oferta. M-am repezit spre gâtul ei. Ne-am rostogolit și ne-am luptat. Era puternică, dar nu fusese antrenată pentru lupta licantropică. Iar eu știam figurile de judo și pentru forma animală. M-am strecurat pe sub falca ei și mi-am înfipt dinții acolo unde doream.

Sângele demonului era dulce și îngrozitor la gust. Dar de data aceasta nu-mi stârnea dorințe. Cele două puteri din mine — Dragostea față de nevastă și Ura față de ființa cu care mă luptam — erau prea puternice. Sau, dacă insistați să folosesc termeni demodați, glandele mele produceau destul testosteron și adrenalină ca să înece orice hormon din acel lichid asemănător cu sângele.

Am ucis-o.

În ultima fracțiune de secundă am auzit — nu cu urechile — țipătul spiritului rău din acel trup. Am simțit — nu cu nervii mei — turbulența spațiu-timpului pe când el se lupta să-și schimbe forma matematică a funcției Schrodinger, astfel încât să se refugieze în Continuumul inferior căruia îi aparținea și să-mi lase plocon masa de schimb. Dar fălcile mele fuseseră prea abile și sălbatice. Corpul murise, iar demonul, lipsit acum și de suflet, încetase să mai existe.

M-am întins, gâfâind, lângă cadavrul de lup. Acesta schimbă, într-o succesiune oribilă, forma de femeie cu aceea de bărbat, apoi de Satanoid cu coarne și coadă. Când ultimele forțe de coeziune dispărură, se transformă în gaz.

Mi-am recăpătat forțele, picătură cu picătură. Zăceam în poala scumpei mele Ginny. Lumina lunii ne învăluia răcoros, sub stelele prietenoase, și ne aflam într-un castel alcătuit doar din pietre puse una peste alta. Ginny râse, plânse și mă îmbrățișă strâns.

Am redevenit om și am îmbrățișat-o la rându-mi.

— E-n ordine, draga mea, am șoptit. Totul este bine. I-am venit de hac. O să mă ocup acum de Amaris.

— Ce? Își ridică, de pe pieptul meu, fața udă de lacrimi. N-n-u ș-ș-ș-tii? Abia ai făcut-o.

— Cum?

— Da. Mi-am recăpătat ceva din c…cunoștințe… după ce ai plecat. Respiră adânc. Incubușii și succubușii sunt unul și același lucru. Își schimbă sexul după… după… împrejurări… Amaris și târâtura aia erau o unică ființă.

— Adică ea nu… tu nu… el nu…

Am scos un urlet pe care cred că l-au înregistrat și seismografele din Baja California. Iar acel strigăt a fost cea mai înflăcărată rugăciune pe care Tatăl Nostru a primit-o vreodată de la mine.

Nu pentru că n-aș fi fost gata s-o iert pe draga mea dacă ar fi avut o experiență cu un demon. Dar când am aflat că nu trebuia să iert nimic, parcă mi s-a ridicat un munte de pe inimă.

— Steve! strigă Ginny. Și eu te iubesc, dar coastele mele nu-s din fier!

Am sărit în picioare.

— S-a terminat, am șoptit, nevenindu-mi să cred. Mai mult decât atât, ne-am și ales cu ceva din chestia asta.

— Cum adică? întrebă ea încă timid, dar având în ochi un adevărat răsărit de soare.

— Ei bine, cred că am primit o utilă lecție de modestie. Nici unul dintre noi nu are subconștientul mai cuviincios decât al oricărui om obișnuit.

Imediat mă trecură fiori reci. Mi-am spus că nici o persoană obișnuită nu s-ar fi aflat atât de aproape de păcat ca noi… În a doua noapte de după nuntă! De altfel, nici noi n-ar fi trebuit să fim… Numai că împotriva noastră erau îndreptate forțe mai mari decât cele ale unui demon josnic. Și nu doar întâmplarea ne scosese în calea lui. Altceva sau altcineva urmărea să ne distrugă.

Acum cred că Forța rămăsese pe aproape, urmărindu-ne. Nu ne putea lovi în mod direct. Prin preajmă nu mai erau alte posibile ispite și, în orice caz, eram de-acum preveniți împotriva lor. Nu ne mai putea folosi suspiciunile și geloziile latente ca să ne întărâte unul împotriva celuilalt; eram eliberați de toate acestea, atât cât poate fi un muritor de rând.

Dar oare, în viclenia lui răbdătoare, își retrăsese din jur și din noi ultimele influențe nefaste, ne eliberase de dureri și tracasări, se îndepărtase cu adevărat?

Nu știu. Dar știu că, pe neașteptate, noaptea devenise o splendoare, iar dragostea pentru Ginny îmi sporise atât de mult, încât în mintea mea nu mai era loc pentru nimic altceva; iar când, cu multe zile mai târziu, mi-am amintit întâlnirea de pe marginea falezei, aceasta devenise la fel de vagă ca și cele de dinainte și am îndepărtat-o cu aceeași frază nepăsătoare, spusă pe jumătate în glumă: „Ciudat cum o lovitură puternică în cap îmi provoacă întotdeauna o anumită halucinație.”

Acolo, în curte, am privit-o pe soția mea, am strâns-o în brațe și i-am spus, cu voce răgușită, fiindcă un nod de lacrimi mi se oprise în gât:

— Ceea ce contează, dragă, este că am aflat cât de mult ții la mine. M-ai urmat până aici, știind ce te poate aștepta, deși eu îți cerusem să te pui imediat la adăpost…

Își frecă de umărul meu capul ciufulit.

— Și eu am aflat același lucru despre tine, Steve. Mă simt foarte bine.

Ne urcarăm pe covor.

— Spre casă, James, am spus. După un timp, când James se ridicase în aer, am adăugat: Of, bănuiesc că ești moartă de oboseală.

— Hm, de fapt, nu prea. Sunt încă prea tulburată… ba nu, la naiba, sunt prea fericită. Mă strânse de mână: Dar tu, bietul de tine…

— Mă simt perfect, am rânjit. Mâine dimineață putem să dormim până târziu.

— Domnule Matuchek! La ce te gândești?

— La ce te gândești și tu, doamnă Matuchek.

Cred că roși în lumina lunii.

— Da, îmi dau seama. Foarte bine, domnule.

Ceea ce se dovedi o profeție.

Загрузка...